miercuri, 22 august 2007

Să discuţi ştiinţă

Ah, ce plăcere să discuţi ştiinţă!
Simpozionul cu lumini, cu pliante
sumedenie de lumini
orbitoare
pentru unii
sumedenie de pliante
pentru alţii
pur şi simplu
Mister Chairman, may I ask you
a question?

Secţiunea II în Sala Oglinzilor
Secţiunea I în Sala Viorilor...
unde a cântat Benvenuto Cellini
Cine?!
Secţiunea III în Sala Wagner
Deşi Wagner n-a cântat niciodată
în Sala Wagner
Parchetul culoarului lucind
aseptic ceruit.


Dar ce zumzet al vocilor!
la bufet în coffee break.
Intermezzo între ziua I
şi ziua a II-a
Intermezzo între ziua a II-a şi ziua a III-a
şi tot aşa
De nu s-ar mai termina!
Suedia, Danemarca, Marele Ducat
de Luxemburg
Germania, Franţa, ah ce accent minunat!
Pourrai-je, Mademoiselle,
Vous poser une question?

Oui, bien sûr
Même en particulier?


Strahlung, radiation
Come si dice in italiano?
Grafice pe ecranul superweiss
bastoane cu luminiţă în vârf
urmăresc trend-ul
în ciuda oscilaţiilor
efecte locale
Si dice supermercato?
în adierea diafană a aerului
condiţionat
Ma no, Signore, che cosa dice!
Quale supermercato?
Si dice terremoto!

Dedicaţii, dedicaţii,
dedicaţii
pe excerpts
circulând din mână în mână
un zâmbet în stânga un zâmbet în dreapta
many many excerpts
telefonul fără fir
dar cu câte drăgălăşenii!


Mister Ph.D., Mister Master of Science
La secţiunea mâncăruri calde
domnişoara la secţiunea salate
Broccoli
Nu pişcă?
Să luăm seama să nu se păteze
extrasul
pata de vin roşu se întinde
într-o clipită.


Dar se fac permutări
între Mister Chairman de la Secţiunea I
şi Mister Chairman de la Secţiunea a II-a
Altminteri sălile — la fel de luminate
à giorno
se lasă doar întunericul
pe timpul proiecţiilor
când se întrevede pantoful lustruit
al colegului
pe parchetul ceruit
sau genunchiul colegei
armonios rotunjit sub ţesătura lucioasă
impecabilă a ciorapului
gândul se desprinde pentru o clipă
de terremoto şi se agaţă
de body-building
.....................................
Ah, ce plăcere să discuţi ştiinţă!
până în ultima zi
până în ultima noapte
petrecută la hotel
în patul colegei
de Simpozion.

De unde venea primăvara?

În fiecare an
primăvara venea
pe-o străduţă lăturalnică
Dinspre o margine a oraşului
cu case rare
unde poate că fusese
cândva
un lac
sau o mlaştină.

Se furişa
pe lângă garduri vechi şi sărmane
Împrăştia în umbra lor umedă
sămânţă
de colţ de iarbă.

Trecea de zidul dosnic
rămas netencuit
din vremuri când sărăntocii
lăsau zidurile de cărămidă
În aşteptarea vremurilor
mai bune

Şi fiindcă vremurile mai bune
încă nu veniseră
Dădea colţul pe strada mea
şi-mi intra în curte
Unde poposea
la piciorul zidului
Aprindea o luminiţă scăpărând amnarul
Şi ferind cu palma flacăra
de aburii lacului
Aprindea florile galbene
de forsiţia
Înverzea iarba
şi îndemna stânjeneii
să dea colţ
Şi cu bagheta magică
învăpăia zidul
de soare.

joi, 16 august 2007

Ora Croitorilor Pitici

Metalic
şi rar
orologiul bate ora
Croitorilor Pitici
înainte de revărsatul zorilor.


Croitorii Pitici coboară din turnuri
pe cărări bolovănoase
În atelierele de pe faleză
lucrează de zor
Cos uniforme pentru Soldaţii Pitici
Uniformele-s gata.


Îi aşteaptă corăbiile
pe Soldaţii Pitici
Catargele se clatină mărunt
în zori când marea verde-albastră fierbe
de la căldura magmei
sau de la ochiul Ciclopului
larg deschis.


Soldaţii pitici au coborât din cazărmi
Şi-au pus uniformele
S-au îmbarcat cuminţi
N-au pus întrebări
Li s-a spus doar
că pleacă spre Ţara
Epi
Talamus.

miercuri, 15 august 2007

Sustainable Development, a Pseudo-Romantic Myth Lost in a Materialist Civilisation1

Let’s start from some findings. A recent report of the European Environment Agency2 estimates that by 2010, the EU’s economy will have grown by 45% over the 1990 levels. It is estimated, according to the mentioned report, that this is likely to erode gains from environmental policy initiatives. At first glance, the failure of the environmental policy (not only anticipated but mostly actual, too — see below) could be explained by detail desertions, possibly theoretical and/or pertaining to implementation. My opinion is that the “desertions” are basic, unavoidable and generated by the very incompatibility of the concept of “sustainable development” with the life-patterns of human beings.


High Costs, Certain Failure
Despite some achievements, after more that 30 years of EU regulations, Europe’s environment, taken as a whole, is now getting worse2. In this respect, the mentioned report, drawn up at the century’s turn, is highly troublesome. Most of the targets the EU set itself in its Fifths Environment Action Programme have been breached. But if the picture looks now gloomy, the prospects for the first decade of 21st century are no rosier. Thus, it is predicted that: * absent additional measures, greenhouse gas emissions will rise by 6% from 1990 to 20104; * emissions of hazardous substances, especially for mercury, cadmium and copper, will continue to rise significantly; * despite an increase in recycling, the EU will generate more and more waste; * a severe threat will persist to Europe’s biodiversity as more roads are built and urban sprawl continues unabated.5
As for harmful ozone in the lower atmosphere, the EU Commission has advanced a limit matching that of the World Health Organisation. However, industry demurred quickly on this point, stating that this limit would add 7.5 billion to the bill of 58 billion euro for the measures the UE has taken before. We could foresee without any risk of mistake that the international organisms’ restrictive measures would be challenged more and more vehemently as more sectors will enter the sight of the regulating organisms. The examples of the Greening Earth Society and the Organisation of Petroleum-Exporting Countries, discussed below, are enlightening.


Opposing Interests, Equally Certain Failure
Even before the UN Meeting on climate changes in Kyoto (December 1997), the American Senate warned, through the Byrd-Hagel Resolution, that no protocol will be ratified without laying down requirements addressed to the Third World regarding its significant participation to the limitations set up for the greenhouse gas emissions. Mention should be made that the Kyoto Protocol referred to the Framework Convention on Climate Change (New York, 1992). This listed in an annex the countries that committed themselves to put into practice the provisions set up by the Conventions aimed at preventing the danger of devastating climate change as a result of human activities. Developed countries were regarded together with the Central and Eastern European countries; hence, the commitment did not involve the Third World.
But then there is OPEC having a completely different position as compared to the American Senate. OPEC requires proportional contributions to the wealthy nations: “The industrialised countries reached their positions by being able to rely on low-priced oil during most of this century. Developing countries are likewise heavily dependent on secure supplies of oil at reasonable prices. Should restrictions be placed on their development? Oil is best available commercial energy source and offers major advantages over other fuels, in terms of safety and pollution. It may prove difficult to convince nations, particularly those in recession, that full benefit of this energy source should be denied them. Climate change negotiations must reconcile the twin objectives of equity and sustainable development.”6 As for the November 2000 Sixth Conference of the Parties to the United Nations Framework Convention on Climate Change (COP-6), held in The Hague, the conclusion was phrased thus: “Building castles in the air.”7 That is a full failure.


From the “Profit and Ease” Temptation to Ecological “Surrealism”
What can one find in no other place but Germany, a country where the institutional order is perceived as exemplary? Well, 75% of all vehicles are impossible to trace after having been removed from the registers. The European Commission believes that these vehicles are being exported, mainly to Eastern Europe. Unfortunately, all the signs are that, in the future, the scale of this “exported” environmental problem will grow and grow, since the number of old vehicles is steadily increasing.8
Let’s stay some more in the field of transportation. The one on rail is “the cleanest and most energy-efficient mass mode of terrestrial transport,” Paul Beeckmans and Patrick Jeanne from the Community of European Railways esteem.9 And they add: “Rail transport caused less than 1% of all CO2 [as compared to 25% for road and air transport], even though the railways’ market share reached 14% in freight and 6% in the passenger sector.” Nevertheless, the latter is preferred by most transportation companies (and is dramatically increasing) as being handier.
Still, important segments of the international industrial community are not confining themselves to disregarding international agreements aimed at stopping the worsening of the environment’s quality as a result of human activities; they are cross counter-attacking. An example is the American organisation Greening Earth Society (GES). They start by denying the reality of the anthropic climate change: “Every effort to predict average increases in global temperatures using mathematical modelling has failed to perform alongside observed changes. Nevertheless, all the scenarios of increase drought, dramatic flooding, more frequent and severe storms, melting ice caps, rising sea level, and the spreads of disease vectors are rooted in these flawed and flux-adjusted models. GES suggests that more attention ought to be paid to the benefits of higher atmospheric CO2 levels of public health and the world food supply, and less attention given to computer model scenarios that appear increasingly unlikely as the models upon which they are based improve.”10
GES “finds” that there is practically no alternative to fossil fuel-based energy production because renewable sources such as wind, solar, geothermal and biomass are too less developed all around the world, and even their use at the small scale where they still exist has negative effects on the environment.
While some stands, such as that on the uncertainty of the computer modelling-based inferences of the global warming of the planet could be partially accepted (until the contrary proof is offered) or at least understood, others seem simply “surrealistic”. Thus, GES goes as far as stating that “enriched atmospheric levels of CO2 undoubtedly stimulate faster growth in trees and plants (...) and will increase global yields of almost every important food crop. It is clear that a world atmosphere enriched by a higher concentration of CO2 yields important benefits to the world environment.”11
The cited association ends its report on a triumphant note: “That would ‘clear the air’ about the benefits of fossil fuel, principally coal, in providing low-cost electricity that will power the economic growth, improve the public health, protect the environment, and provide sustainable development in every nation.”12(!)
Who is hiding behind GES we can find from the organisation’s Web site: beside a series of American scientific personalities, “pushed in front,” stands the real owner: Western Fuel Association in partnership with the National Mining Association! One must admit that organisations having such a profile have all reasons to try to persuade the international community that the atmospheric carbon dioxide is a real manna for humankind. GES doesn’t say a word about the other substances, most of them carcinogen, which result not only directly, through burning fossil fuels, but also indirectly, for instance through plastics, made of oil, a fossil fuel, too.


Welfare Temptation and “Ecological Carelessness”
William McDonough remarks that “consumers do not buy televisions because they feel a powerful need to bring a box of circuit boards, toxic compounds, and metals purified at great environmental expense into their living rooms. They want information and entertainment. The challenge for business, then, is to maximise the provision of such services while minimising the production of goods. Information and human intelligence then become the source of most economic value — as they already are in software, movies, financial services, and other dynamic sectors.”13
So-called green labelling — sticking “good behaviour certificates” on products less damaging to the environment — has a great vogue within the eco-bureaucracy. However, there is a vicious circle here, says M. Mazijn, the president of the Committee for the European Eco-label. The label’s lack of visibility deters producers from applying for the label and, in turn, the absence of labelled products on the market prevents them from becoming known in the eyes of consumers (as ecological “green” products). Then: a recent study carried out by Antwerp University on the behaviour of the Belgian consumer in relation to green products shows that about one third of them would be ready to take environmental criteria into account when shopping.14 Would be ready, I’d stress, as we know for certain that subjects asked to answer questionnaires often express noble intentions, afterwards not honoured; hence, those who buy eco-labelled products in Belgium are likely to be actually much fewer than one third. Not to mention countries where the population’s awareness is lower.


“Patriotism” Vs. Ecology
The Romanian former Minister of transportation Traian Basescu long clamoured against the building of a bridge over Danube, between Calafat (Romania) and Vidin (Bulgaria), which was required by Bulgaria and Greece. The reason? Romania would have much to lose because of tracks carrying wares on shorter routes over the Romanian territory from East to Europe, resulting in proportionally reduced gains. For the Romanian minister it meant little that the same tracks would pollute the area less, Romania included, thus saving fuel, too. In other words, former minister Basescu deserved being blamed. Still, compared to the US Senate’s obstruction, mentioned above, to the Kyoto protocol, Basescu’s position does not even appear dissonant.
What could then be said about the violent criticism in Bulgarian mass media against Romania, generated by the pressure exerted by European Commission aimed at closing up the Kozlodui atomic power plant, natively Bulgarian (actually of the Chernobyl type, but this is, in the context, less important)? Although the EU said it jeopardised the entire region (and Romania is the first jeopardised), opinion makers in Bulgaria believed they had come to a big finding, namely that important western companies are directly involved in closing up the atomic power plant in order to ease the Romanian power export across the Danube, while this power is produced mostly by the Romanian Cernavoda nuclear power plant, where those companies have big interests.
Let us say that beside these two “national” cases (to which many others could be added), there are other transnational/regional “cases,” much more severe, where the environment and population protection is sacrificed without any restraint for the sake of profit. One can but carefully examine some EU directives. We would (amazingly) find that, for example the Council Directive 86/362/EEC on the Fixing of Maximum Levels for Pesticide Residues in and on Cereals, says in its preamble: “(...) it is not necessary to apply this Directive [observing the provisions regarding the pesticide content limits] to products intended for export to third countries.” In other words, let them become sick.


Human “Accomplishment” Patterns in Conflict with “Sustainable Development”
We live in a finite world and, consequently, resources are also finite and would exhaust “one day”; in time, it will be increasingly harder to prevent the offensive of the waste and hazardous substances. All this and more has already been conjectured. More than once. What is new — as it follows from the above — is that the international environmental strategies started to show visible signs of failure during the last years. Also new is that businesses are now organising and counter-attacking. It is true, the OPEC member states, for instance, could be tempered (for a while, at least), as they have been in the past. Instead, the coming of the industrial world’s “heavies” into the ring is undoubtedly a source of concern.
As a conclusion to the major failures of the European environmental policies, The Sustainable Agenda 2000, the publication already quoted several times, inserts a discreet but extremely important observation for those wishing to see: “(...) environmental actions need to be integrated more closely into economic measures.” (p. 45) As the EU (or UN) organisms could hardly be blamed for carelessness in observing the decisions taken up to now, including the ones on environment protection, and as implementation tools have always had a prevailing economic side, it follows that the closer integration of the environment into economic measures, the lack of which does concern the authors of the cited text, indicates something is eluding control.
Salvador Dali made once a strange assertion (for a non-conformist like him — or maybe nobody is as non-conformist as he wishes to look): travelling by underground is being a loser (rough quotation)! Yet, no matter who the observation comes from, it is right. The car is for the average individual not only a commodity, but also (or mainly) an index of prosperity, of accomplishment.
Let us remember that cars, refrigerators, washing machines, vacuum cleaners, TV sets and so on are always present among the indices of the life standard (or civilisation in its present meaning). Not to mention the GDP per capita and the average income. But everyone who finds himself ranked on a lower position according to the standard of living indices, be him/it a private person or a decision-making organism, reacts in one and the same way: he/it wishes to reach the top.
Terra’s competitors keep comparing themselves to the others: the United States, the European Union (created precisely in order to reach greater competitiveness), Japan, south-eastern Asia, likely China in the not too distant future. One gets power through competition. Existence is inconceivable without competition — both with individuals and communities. Competition has no terminus in a world the values of which are almost exclusively material. And sustainable development conflicts with competition, even in an invisible way. For the time being. The text quoted at the beginning — “economic growth is likely to erode gains from environmental policy initiatives” — is quite telling. Let’s not mystify ourselves: sustainable development entails restrictions on production and economic activities — more and more dramatic and numerous as we are approaching a major environmental crisis. Restrictions in economy (where the idea of stagnation simply does not find its place) entail extra costs, often significant. One of the solutions advanced by the Shell company, which does not acknowledge the Greening Earth Society’s “philosophy” yet, is to counterbalance the CO2 emissions of a thermal power plant located in Europe by planting a forest (which consumes CO2) somewhere in the tropical area. Such a solution, though based on spatial unbalance, slightly ridiculous, is for now an achievement the Shell company is proud of. But planting forests entails expenses (like any other ecological solution) and increases the power costs. However, a time is to be anticipated when Shell, less detached from its present rivals, following the example of the American Senate in pushing the Third World to join the others’ efforts to curtail the greenhouse gas emissions, will pretend from its competitors a loyal competition with comparable ecological costs.
Human “accomplishment” patterns do not end with competition. The appetite for ceremony (and thereby for pomp) is to be added. On the eve of the New Year 2000, Athens’ municipality replaced the traditional huge Christmas tree by a “tree” made up of... bulbs. As if that had not entailed other trees being sacrificed by the acid rain caused by the emissions of power plants working to feed those (thousands of) bulbs! Still, it is not only festivities. How would people accept, when — for most of them — there is no inner shine, to be ever deprived of the great metropolises’ outer/material (and power consuming) sparkling?
We may not eventually forget the travelling people pattern, revealing the investigating nature of the average individual, but equally the ambition of the image of a successful person. And here we come to tourism. A service like anyone else, one could say. However, there are two reasons to attach a special weight to this. First, because tourism, beside power consumption, not negligible at all, entails developing an impressive infrastructure. Then, because tourism is the service for which the most dramatic development is expected. Thus, according to the World Tourism Organisation, an increase from the current figure of 600m people making tourism to about 1.6bn by the year 2020 is to be expected.15 And while in the day-by-day life one could hope some restrictive measures will be accepted, such as those advanced by the world environment protection organisations (e.g., giving up individual transportation means for public ones — though this is a mere wish for the time being), instead it is hard to believe the tourism businesses would be ready to limit their offer for the sake of sparing the environment.


A (Borrowed) Anecdote and a Conclusion
Once upon a time, a big clan of green rose bugs was living on the branches of a rose bush. They found themselves there in a spring. They ate leafs and of course had plenty. They had offspring every three days and their number kept growing. The old were dying, the young were taking their places. Every three days. The spring passed, then the summer. Yet, one day a rumour troubled their peace. Then they went and stood before the headbug, a very old green bug. “Listen, they said, there is a rumour. Autumn is going to come, they say. Leaves are going to fall. What are we going to eat then? Are we going to starve?” “Are you stupid?” the headbug grew angry. “Autumn to come! Leaves to fall! Who on earth ever heard of such rubbish? That will never happen! Never! ’Cause, as you know very well, we are living here for generations and none of us ever saw what you called autumn!”


***


The future world — if there is one (and we must, optimistically, admit there is one) — will look surely completely different from that one may anticipate by (more or less linear) extrapolation based on the data at hand. One thing is certain: “more closely integrated environment into economic measures” is not enough. There is a need for a new value system to survive. But how this new system will be built no one can see now. And probably long time from now on.


Notes
1. Article published, in Romanian, in the România liberă newspaper, on 4 March 2000
2. The Sustainable Development Agenda 2000, Campden Publishing Ltd., 1999, p. 45
3. Ibidem
4. The European Commission’s commitment had been to reduce by 8% the emissions of these substances as compared to the reference (1990) level by 2008-2012; the commitment regarded 39 developed countries and countries in transition.
5. Op. cit., p. 45
6. Op. cit., p. 122
7. Earth Negotiations Bulletin, Vol. 12, No. 163, 27 November 2000
8. Newsletter from Ritt Bjerregaard, the EU’s Commissioner for the Environment, Brussels, June 1999
9. The Sustainable Agenda 2000, p. 153
10. Op. cit., p. 147
11. Ibidem. See also The CO2 Issue, a publication of the Greening Earth Society, 1999.
12. Ibidem
13. Lester Brown, State of the World 1999, W.W. Norton & comp., New York-London, 1999, p. 180
14. The Daisy News — The European Eco-label Newsletter, April 1999
15. The Sustainable Agenda 2000, p. 57

vineri, 10 august 2007

Geta*

Paul a întâlnit-o pe Geta, întâmplător, într-o cofetărie de pe bulevardul Magheru, peste drum de Universitate chiar lângă Circul de Stat, unde se servea la tejghea. Cofetăria, deşi modestă, avea dever mare aşa că se putea întâmpla oricând să nu recunoşti înăuntru, în veşnica îmbulzeală de acolo, pe cineva cunoscut. Şi totuşi pe Geta a recunoscut-o imediat, cu o tresărire de surpriză, tocmai în clipa când ea, după ce îşi căpătase peste tejghea farfurioara cu prăjitură, se întorcea să-şi caute din privire un loc la una din măsuţele rotunde din colţul dintre vitrină şi perete. La fel şi ea, în clipa când s-a întors a dat nas în nas cu Paul. În ochi cu aceeaşi tresărire veselă de surpriză.

— Ia te uită! Ce întâlnire neaşteptată!

El nici nu apucase să comande, că Geta i-a şi propus să se aşeze împreună la o masă şi să mănânce amândoi din aceeaşi prăjitură care, oricum, pentru ea era prea mare. Trebuia să-şi păstreze silueta, dar uite că nu se putea abţine şi, mult mai des decât s-ar fi cuvenit, dădea iama în prăjituri.

Bineînţeles că primii la care s-au gândit au fost colegii de liceu. Se răspândiseră cu toţii care încotro după absolvire, iar despre mulţi dintre ei nu se mai ştia nimic. În legătură cu asta şi-au amintit amândoi de acel extemporal memorabil din primăvara anului final când, în loc de un subiect din lecţia la zi, doamna Lupaşcu le-a cerut să declare ce profesiune aveau de gând să-şi aleagă şi să explice pe scurt de ce. După care, la lecţia următoare, preferinţele fiecăruia, rând pe rând, au fost discutate în clasă, ceea ce, în cazul câtorva colegi, a stârnit rumoare, dacă nu chiar un haz nebun. De ce? Fiindcă pretenţiile celor câţiva, care, evident, erau dintre cei mai slabi la carte, s-au dovedit a fi — sau au părut a fi — cu totul nepotrivite cu posibilităţile lor.

— Cred că nici nu se aşteptau la o asemenea discuţie cu toată clasa, a fost de părere Paul. Cred că mai degrabă s-au gândit la ceva confidenţial...

— Adică tu eşti de părere, a spus Geta, că doamna Lupaşcu a făcut o gafă.

— Asta n-am de unde s-o ştiu, i-a răspuns Paul. Poate a fost bună intenţia de a ne deprinde să explicăm ceva în public, mă rog, să ne susţinem o idee. Iar dacă nu ne-a prevenit că o să urmeze o discuţie cu toată clasa... despre asta nu ştiu ce să spun. Poate că a vrut să ne stimuleze, cumva, sinceritatea.

— Deci eşti un apărător înfocat al doamnei Lupaşcu, a râs Geta.

— Nu, nici vorbă, s-a apărat Paul, doar că...

— Pariez că nu-ţi aminteşti ce profesiune am declarat eu că mi-aş dori, l-a întrerupt Geta... Instantaneu, pe Paul l-a încercat un sentiment de jenă fiindcă într-adevăr nu-şi amintea...¬ — Asta pentru că tu n-aveai pe-atunci ochi pentru mine, a mai adăugat Geta în ochi cu o lucire de şiretenie candidă.

Privind-o drept în faţă, Paul a constatat cu surprindere că Geta, spunând asta, nu cocheta ci că reproşul ei părea să fie real. În clipa următoare însă a fost cuprins de îndoială, fiind nevoit să recunoască în sinea sa că n-avea cum să fie sigur că Geta nu cocheta. Şi în general că nu avea habar ce se ascunde, de cele mai multe ori, dincolo de cochetăria feminină. Joacă, glumă sau ceva cu bătaie lungă?

— Nu, nu-i adevărat că n-aveam ochi pentru tine, a spus Paul fără să fie câtuşi de puţin sigur că e convingător.

— Atunci spune-mi ce profesiune am declarat atunci că îmi doresc, nu-l slăbi ea.

Cineva în spatele lui Paul, cu o farfurioară în mână, ceru permisiunea să treacă printre masa lor şi masa învecinată căci locul de trecere se pare că era prea strâmt. Paul fu nevoit să de ridice şi să-şi tragă scaunul. Când se reaşeză privirea Getei parcă se mai îmblânzise. Îi spuse:

— Trebuie să recunosc însă că tu n-aveai ochi nici pentru altele. Cel puţin, eu nu cunosc vreo colegă care să te fi cucerit. Deşi au fost vreo două care au încercat.

— Zău? se miră Paul. Vreo două! Cine?

În acelaşi timp însă îi trecu prin minte că mirarea lui era oarecum prefăcută. Realitatea e că la şcoală nu-i displăcuse să fie admirat de la distanţă. La fel şi acum, în studenţie. De fiecare dată însă când se ivea vreo fată dornică să se apropie de el, se retrăgea, devenea distant, fără ca el însuşi să ştie sigur de ce se întâmpla asta.

— Nu crezi că viaţa e mai interesantă cu întrebări rămase fără răspuns? îi replică ea.

Paul fu cât pe-aci să-i spună că Da, e de acord cu asta. Cu condiţia ca la întrebările respective să nu fii capabil să dai un răspuns. Nu să cunoşti răspunsul dar să-l treci sub tăcere. Se abţinu însă de la un asemenea comentariu temându-se că Geta ar putea să-şi facă impresia că el îşi dă aere. N-o vedea pe ea dispusă să intre în detalii, să despice firul în patru. Pe de altă parte însă, dacă era adevărat ce spunea ea, era curios să afle ce colege îl plăcuseră şi el nu prinsese de veste. În loc de toate astea însă, spuse:

— Îmi pare rău dar chiar nu mi-amintesc ce răspuns ai dat atunci la discuţia din clasă.

— Ei nu, am glumit, spuse Geta conciliantă. Declarasem atunci în extemporal ca vreau să... Începuse deja să mănânce din prăjitură şi îi zâmbi, având grijă ca înainte de asta să-şi treacă limba peste dinţi pentru ca Paul să nu-i vadă dinţii mânjiţi cu cremă de ciocolată... — Parcă a fost vorba că mâncăm din aceeaşi prăjitură. Hai, îndrăzneşte. Ai vreo reţinere? Poţi să iei din partea de care nu m-am atins. Dar să ştii că nu sunt contagioasă. Absolut deloc.

Paul fu din nou nevoit să se dezvinovăţească; în clipa următoare întinse mâna şi luă cu linguriţa, ostentativ, chiar din locul unde linguriţa Getei săpase adânc în prăjitură. Geta îi urmări atent faţa şi păru să găsească în gestul lui vitejesc şi precipitat un nou motiv să se amuze.

— Şi care era profesiunea la care te gândiseşi? reluă Paul. Şi în aceeaşi clipă se gândi că replica ei avea să fie „Ghici!”. Dar se înşelă.

— Sper că n-aţi râs prea tare când am spus ce intenţie aveam, spuse Geta.

— Nu, nu cred, de ce să fi râs? spuse Paul.

— Hai mai ia din prăjitură, îl îndemnă Geta. Ajută-mă să-mi păstrez silueta. Şi reluă după ce Paul mai luă o linguriţă: — Fiindcă am spus că vreau să studiez dreptul.

— Nu mi se pare nimic de râs în asta, spuse Paul simţind că afişează o convingere niţel cam exagerată. De ce să nu studiezi dreptul?

— Păi nu l-am studiat, spuse Geta apăsat.

— Asta-i altceva. Dar nu văd de ce să nu-l fi putut studia.

Geta spuse atunci ceva cu totul neaşteptat:

— Ţie ţi se pare că am corp frumos?

Trecând peste tresărirea din primul moment, Paul îşi aminti instantaneu de poza de grup a clasei lor la absolvire. Şi-o aminti pe Geta aşezată în faţa grupului, în prim–plan, chiar pe pardoseală, aplecată uşor pe-un şold, cu picioarele strânse sub corp şi sprijinindu-se de pardoseală cu mâna întinsă. Erau ea şi încă o colegă, Luli Constantinescu, singurele din clasă purtând uniforme de atlaz negru, într-o vreme când uniformele nu mai erau obligatorii, şi alese în mod vădit, ele două, să ocupe poziţia aceea privilegiată datorită fizicului lor plăcut. Braţul Getei cu care se sprijinea de pardoseală — îşi amintea Paul — era uşor îndoit din cot spre interior, adică invers decât firesc, spre şold, atât era de elastică. Îi spuse Getei:

— Maică-mea te-a remarcat în poză.

Geta îşi miji ochii.

— În care poză?

— Cea de la absolvire. Cu toată clasa şi cu profesorii... Mă rog, o parte din ei.

— A! poza în care stau întinsă pe jos.

— Ei, nu chiar pe jos. Stai aşa, pe-un şold... De fapt, mai mult aşezată, cu picioarele într-o parte.

— Aşa să fie, cum zici tu, spuse Geta. Într-adevăr, n-au binevoit să vină toţi profesorii. Dar nici noi n-am fost toţi. Câţiva nu erau deloc sociabili, ca să nu spun mai mult... Şi adăugă cu un interes plin de însufleţire: — Şi vasăzică aşa, mama ta m-a remarcat în poză!... În ce fel m-a remarcat?

— Păi zicea că ai un... corp frumos. Paul o spusese poticnit şi se grăbi să dreagă impresia de stângăcie: — Şi cu asta cred că ţi-am răspuns la întrebare.

— Ba nu cred că mi-ai răspuns, spuse Geta. Mi-ai spus părerea mamei tale, dar nu şi pe-a ta.

— Se-nţelege că-i şi părerea mea.

— Mie nu mi se pare că-i chiar de la sine înţeles.

— În definitiv, ripostă Paul, de ce ţi se pare atât de important?

— Să aflu părerea ta?

— Şi asta... dar şi să ai neapărat un corp frumos. De ce-i aşa de important? Ştiu că voi femeile vreţi să arătaţi întotdeauna bine, dar...

— Ai fost vreodată într-o sală de judecată? îl întrebă abrupt Geta.

— Nu, nu cred... spuse Paul. Dar poate că am văzut prin filme. Da, sunt sigur că am văzut în câteva filme cum arată o sală de judecată într-un tribunal. De pildă în „Procesul maimuţelor”.

— Am văzut şi eu „Procesul maimuţelor”, spuse Geta. Dar acolo judecătorul şi cei doi avocaţi erau cu toţii bărbaţi. Dacă ai fi fost într-o sală de judecată pe viu, cum s-ar zice, ai fi remarcat că femeile avocat arată bine, fără excepţie. Chiar foarte bine. Sunt drăguţe şi au corp frumos. Şi chiar şi cele mai multe judecătoare arată bine. Până la o anumită vârstă.

— Şi de-asta era important pentru tine să ai corp frumos. Păi ziceai că-l ai.

— Eu n-am spus asta, te-am întrebat pe tine.

— Ştii bine că ai corp frumos.

— Ştiu oare?

— Cu toţii ne cunoaştem calităţile şi defectele, spuse Paul.

— Bine-ar fi să fie aşa, spuse Geta fără să arate vreo umbră de regret că lucrurile stau altfel... Deci mama ta a remarcat că am corp frumos! Asta fiindcă în poză sunt în prim–plan. Dacă n-aş fi stat acolo, cu siguranţă nu m-ar fi remarcat... Şi ce altceva a mai spus mama ta?

— A mai spus că ai o faţă plăcută.

— Şi ai fost de acord şi cu asta?

— Da, bineînţeles!

— Dar despre şcoală n-a întrebat nimic mama ta?

— Ce să-ntrebe despre şcoală?

— Aşa, în general, ce fel de elevă am fost. Sau chestiile astea n-o interesează?

— Nu ştiu... Nu, n-a întrebat. Nu ştiu dacă în general o interesează sau nu.

— Dar dacă ar fi întrebat, i-ai fi spus?

— Ce să-i spun?

— Că n-am prea strălucit la şcoală.

— Ai rămas cu senzaţia că ai fost în conflict cu şcoala?

— Ştii bine că n-am prea strălucit.

— Mie mi-ai părut mai degrabă...

— Cum ţi-am părut?

— Mai degrabă... apatică.

— Apatică! Dumnezeule, Paul, dar tu eşti complet aiurit! Apatică, eu!

Pe Paul izbucnirea ei îl lăsă perplex. Pe moment, nu-i găsi nicio explicaţie. Încercă să şi-o amintească pe Geta în clasă, răspunzând la întrebări, participând la discuţii, dar nu reuşi să reconstituie nimic din toate astea. Singura imagine pe care o păstra despre ea era aceea a unei fete placide, c-un zâmbet abia schiţat fluturându-i neîncetat pe buze, uşor languroasă, care trata notele proaste şi în general eşecurile de la şcoală ca şi cum ar fi privit-o nu pe ea ci o altă persoană, eventual vag cunoscută.

Dar acum avea în faţa ochilor altă Getă, plină de viaţă, exuberantă chiar. Îşi aminti că auzise spunându-se despre fete că se schimbă mult mai timpuriu şi mai profund decât băieţii. Iată acum dovada. Încercă să minimalizeze cele spune mai înainte.

— Ei, poate că n-am folosit cuvântul cel mai potrivit.

Geta se uită lung la Paul c-un zâmbet care îi aminti de zâmbetul ei de la şcoală, uşor dispreţuitor.

— Ce caraghios eşti, Paul.

— Caraghios, de ce?

— Pentru că de când te cunosc am avut tot timpul impresia că trăieşti pe altă lume.

Din prăjitura de pe farfurioară nu mai rămăsese aproape nimic. Geta luă linguriţa care considera ea că i se mai cuvine, adică penultima, şi îl invită pe Paul s-o ia pe ultima. Dar Paul refuză categoric. Aşa că Geta, fără să se formalizeze, fu cea care făcu să dispară şi ultima bucăţică de prăjitură, amintind încă o dată de silueta ei, pe care Paul n-o ajutase să şi-o păstreze. Era în mare formă Geta, şi atunci când vorbea de siluetă cu multă dezinvoltură şi cu un reproş la adresa ei înseşi, mimat dinadins cu stângăcie, nu puteai s-o iei altfel decât ca pe o cochetărie. Urmărindu-i ocheadele indiferente îndreptate către ceva sau cineva din spatele său, Paul se răsuci pe scaun şi observă îndărătul său doi tineri, un el şi o ea, care, cu farfurioarele în mână, probabil pândeau momentul când el şi cu Geta aveau să elibereze masa. Şi fiindcă tocmai terminaseră prăjitura, îi propuse Getei să iasă. Ea însă i se adresă pe un ton neaşteptat de autoritar:

— Să-şi caute alte locuri, noi mai avem de discutat.

Cu adevărat, Geta era de nerecunoscut. Cu interes, dar şi ca un exerciţiu de voinţă, îşi permise s-o fixeze drept în faţă, în tăcere şi fără a fi câtuşi de puţin surprins că Geta îi înfrunta provocator privirea cu acel zâmbet al ei inconfundabil, pe care în zilele de şcoală îl remarcase de departe, iar acum îi era adresat lui în exclusivitate.

— Ce-ţi trece prin cap? îl întrebă Geta fără a avea aerul că o interesează cu adevărat un răspuns de-al său, oricare ar fi fost.

Fără un motiv anume, ochii i se luminară şi zâmbetul ei se lărgi în timp ce îl fixa drept în ochi, lăsând să iasă la iveală o dantură albă, de o regularitate impecabilă, pe care nu rămăsese nici urmă de cremă de ciocolată. Cum altfel! Paul îi remarcă, parcă pentru prima oară, buzele cărnoase, date cu un ruj care avea o anumită strălucire, un ruj pe care fără doar şi poate nu-l găseai pe toate drumurile. Apoi zâmbetul ei se restrânse cumva, buzele îi reacoperiră dinţii pe jumătate; şi la drept vorbind mai tot timpul dinţii ei rămâneau un pic dezveliţi. Asta era o noutate în aspectul ei; Paul nu-i remarcase această caracteristică la şcoală.

— Ai pe cineva, Paul? îl întrebă ea.

Întrebarea iscă în sufletul lui Paul o nelinişte vagă. Ba nu, nu vagă — acută chiar. Răspunse, emoţionat:

— Nu, n-am pe nimeni.

— Aşa mă gândeam şi eu.

Neliniştea persista şi Paul se întrebă de unde venea. Geta era pe cale să devină confesoarea sa, da, asta îi provoca acea nelinişte; care, paradoxal, îi asigura un anumit confort interior, pentru prima oară de când se aşezaseră la masă.

— Da? o întrebă. Era de aşteptat?

— În ce lună eşti născut, Paul? îl întrebă Geta.

Pe Paul întrebarea ei nici nu-l mai miră. Răspunse, dezinvolt:

— În octombrie. Tu?

— Eu sunt născută în mai. Asta înseamnă că sunt mai în vârstă ca tine.

— Şi?

— Şi nimic. A fost o simplă observaţie.

Paul se întoarse să arunce o privire îndărătul său. Nu mai era nimeni care să le pândească locurile. Cofetăria nici nu mai era atât de plină. Spuse:

— Îţi place Buongiorno tristezza?

— Ce-i asta, Buongiorno tristezza?

— Un cântec italian. Îl cântă Claudio Villa.

— A, da, spuse Geta fără un interes deosebit, ştiu că melodiile italiene sunt la mare modă. Cred că am auzit şi de Claudio Villa. A fost ceva pe la Sanremo parcă. Nu?

— Acum doi ani a câştigat marele premiu la Sanremo, cu Buongiorno tristezza.

— Eşti aşa de pasionat de Claudio Villa? Sau în mod special de Buongiorno tristezza?

— Da, îmi place Buongiorno tristezza. Şi mai ales cuvintele. Ba nu, şi melodia. Ambele îmi plac. Vrei să mai luăm o prăjitură?

— Doamne fereşte! strigă Geta atât de tare încât câţiva de prin jur întoarseră capul curioşi spre masa lor. Vrei să mă fac atât de grasă încât să cad pe scenă.

Lui Paul i se păru că n-a auzit bine.

— Care scenă?

— Îţi spun imediat. Dar nu te mai uita atât de speriat în jur. N-o să ne dea nimeni afară. Le-am consumat o prăjitură. Nu trebuie să mâncăm tot timpul ca să avem dreptul să stăm la masă şi să schimbăm câteva cuvinte, nu?

— Joci la un teatru? stărui Paul nerăbdător. Ai devenit actriţă? Atât de repede?

— N-am devenit actriţă, m-am angajat la Teatrul de Comedie, în corpul de balet. Pentru asta n-ai nevoie de licenţă. M-am înscris la un concurs, am dat o probă şi am intrat. Asta-i tot.

Paul nu reuşea să-şi revină din uluire. Şi când te gândeşti că până acum câteva minute Geta i se păruse apatică. Şi nu numai că i se păruse dar i-o şi spusese, când ea, de fapt, se dovedea a fi cea mai întreprinzătoare dintre toţi. E drept, îi păruse apatică atunci, demult, la şcoală. Demult? Dumnezeule, în realitate nu trecuseră decât doi ani! Şi ea deja era lansată pe calea succesului. La ce-i mai trebuia să studieze dreptul? Judecătoarele şi femeile avocat observase ea că aveau, cele mai multe dintre ele, sau poate chiar toate, corp frumos. Dar atunci ce să mai spunem de balerine! De fapt, asta era Geta încă de pe-acuma, o balerină. Deodată dori să afle cât mai multe despre ea, despre cariera care i se deschidea în faţă. Dori să afle când au loc repetiţiile şi câte ore pe zi, la ce oră aveau loc spectacolele şi cât durau. Câte piese de teatru aveau scene cu dansuri sau, mă rog, de balet şi cât durau acele scene? Dacă Geta avea cabina ei la fel ca şi ceilalţi actori. Cu cât timp înainte de spectacol trebuia să fie prezentă la teatru şi ce se întâmpla după încheierea scenei de dans? Aştepta să se termine piesa sau ele, balerinele, plecau din teatru înainte să se termine piesa? Plecau fiecare de capul ei, sau se aşteptau una pe cealaltă şi ieşeau toate odată?

Geta era la rândul ei uimită de interesul pe care i-l trezise lui Paul cu prezenţa ei în trupa de balet a Teatrului de Comedie. Şi mai ales nu se aşteptase ca el să fie interesat de atâtea amănunte. Toate acestea i-l prezentau într-o altă lumină, cu totul nouă faţă de ceea ce îşi amintea despre el de la şcoală.

— Nu cumva eşti pasionat de teatru? îl întrebă ea cu ochi strălucitori. Nu cumva ţi-a trecut prin cap să dai la teatru?

— Nu, nici gând!

— Tot electronica a rămas pasiunea ta?

— Sunt uimit că ţii minte.

— Cum să nu ţin minte dacă erai premiantul clasei! Toţi erau cu ochii pe tine. Vreau să spun, toate fetele. Deşi nu m-ar mira să fi fost şi băieţii, dar din motive diferite, bineînţeles.

— Şi tu...?

— Da, şi eu eram cu ochii pe tine, nu mi-e ruşine să recunosc.

— De ce m-ai întrebat dacă am pe cineva? îşi aminti brusc Paul.

— Păi din acelaşi motiv, fiindcă ai fost ce-ai fost, adică tipul care atrăgea toate privirile. E normal să rămân interesată chiar dacă nu mai suntem împreună, nu crezi? În timp ce tu ai schimbat macazul în ce mă priveşte, parcă aşa se spunea cândva...

Paul nu dădu atenţie observaţiei ei răutăcioase.

— Şi cum se cheamă piesa în care joci?

— „Înşir’te, mărgărite”. E o piesă de Victor Eftimiu. De fapt, un basm.

— Şi, mai exact ce faci în piesa asta?

— Dansez, ţi-am spus. Asta fac.

— Ai un rol, sau dansezi aşa, pur şi simplu?

— Sunt una dintre iele. O slujim pe Vrăjitoare şi o însoţim în pădure pe fata cea mică a Împăratului, Sorina. Adică o însoţim în secret, dansăm în jurul ei, mă rog, şi ne îndreptăm toate către culise, unde e pădurea. Asta se-ntâmplă la sfârşitul actului doi. Povestea e mai încurcată. Vrei să vii să mă vezi? Şi după spectacol ne întâlnim la ieşirea artiştilor, vrei?

Geta îl privi drept în ochi, şi Paul citi în ochii ei mândria de a juca în acel spectacol dar şi o mică teamă că fostul ei coleg dedicat electronicii, fostul premiant al clasei, adică el, ar putea să nu fie interesat de ea. Paul se gândi încă o dată cât de absurd fusese să creadă despre ea că era apatică de felul ei. În realitate Geta trebuie să fi fost o fire mândră încă din anii de şcoală. Şi poate că ţintise de la bun început mult mai departe decât de ei toţi. Şi în plus era femeie. Dar femeie fiind şi văzând cu limpezime ceea ce bărbaţilor le scăpa, ghicea oare emoţia pe care i-o stârnise propunându-i să vină s-o vadă? Şi în plus să se întâlnească după spectacol la ieşirea artiştilor. Bineînţeles că dorea s-o vadă şi că avea să vină s-o vadă. Avea de pe-acum o mulţime de întrebări să-i pună, chiar şi legat de cele câteva cuvinte pe care Geta le i le spusese despre dansul lor, al ielelor, în jurul fetei celei mici a Împăratului.

Ieşind din cofetărie, Geta spuse cu voioşie în glas:

— Vasăzică eşti pasionat de cântecele italieneşti.

Era ca o punte pe care Geta o arunca între ei doi ca să se întâlnească pe tărâmul artei: teatru şi muzică, de ce nu? Teatru, muzică şi dans.

— Ascult în special Buongiorno tristezza, spuse Paul.

— Nu vrei să mi-l fredonezi? îl provocă ea.

Era ea însăşi incitată într-un fel care lui Paul îi dădea fiori. Se aflau în plin bulevard Nicolae Bălcescu, în toată lărgimea lui, şi se îndreptau agale spre spitalul Colţea. Nu, îi era imposibil să fredoneze în locul acela atât de aglomerat, de faţă cu atâta lume. Ar fi vrut să poată s-o facă, dar...

— Măcar cuvintele, insistă Geta. Trebuie să fie cu totul deosebite dacă îţi plac ţie. Tu, care eşti atât de pretenţios. Am să fiu atentă pe scenă cum dansez, să nu greşesc vreun pas.

Lui Paul i se păru că de data asta nu era pură cochetărie feminină şi că Geta avea să fie de-adevăratelea conştientă, acolo pe scenă, de-a lungul întregii scene de dans, de prezenţa lui în sală... Cuvintele? Da, erau deosebite...

Buongiorno tristezza, amica della mia malinconia... Lui Paul i se puse un nod în gât dar, făcând un efort să şi-l învingă, adăugă şi versul următor: La strada la sai, facciamoci ancor oggi compania.

— Seamănă foarte mult cu româna, observă Geta încântată. Am înţeles aproape toate cuvintele.

Se despărţiră la intersecţia dintre bulevardul Nicolae Bălcescu şi bulevardul 6 Martie.

Nu-i spusese Getei că melodiile italieneşti nici n-avea nevoie să le asculte la radio fiindcă oricum îi răsunau în cap, iar uneori chiar îl împiedicau să se concentreze atunci când studia în sala de lectură. Şi mai cu seamă Buongiorno tristezza. Până la cămin auzi neîncetat melodia languroasă, iarăşi şi iarăşi, fără încetare, modulaţiile din finalul unor strofe, şi pe fondul ei o vedea pe Geta dansând pe scenă, fosta sa colegă cu corp frumos şi de o elasticitate a corpului ieşită din comun. Pe numele ei întreg: Georgeta... Melodia devenea o obsesie, de care Paul nu ştia când o să scape...

Buongiorno tristezza, amica della mia malinconia,
La strada la sai, facciamoci ancor oggi compania...

Oare abia în seara spectacolului avea să scape?

Buongiorno tristezza
Torniamo dove un giorno t’incontrai
E dissi di lei: „Mi vuole ancora bene”
E mi sbagliai!...

Sau nici măcar în seara spectacolului n-avea să scape de obsesia melodiei?... Dar, şezând pe locul lui, în sală, cu o garoafă în mână, o aştepta pe Geta să se ivească pe scenă, şi până atunci încerca din răsputeri să intre în miezul acţiunii fiindcă ea era implicată în acea acţiune, nu-şi dădea seama cât de mult şi chiar asta era una dintre întrebările pe dorea să i le pună la sfârşit, când aveau să se întâlnească la ieşirea artiştilor, după ce îi va fi dat garoafa: Erai conştientă — avea s-o întrebe — de drama pe care o trăia Sorina, fata cea mică a împăratului, sau erai atât de concentrată asupra dansului, mă rog, să nu greşeşti niciun pas şi aşa mai departe, încât nici nu luai în seamă desfăşurarea piesei?...

Şi iată şi finalul actului doi, când în scenă intră ielele. Erau şase. Privirea lui Paul alerga neliniştită de la una la alta fiindcă nu reuşea din prima clipă s-o recunoască pe Geta... dar nu, iat-o! ea era. Într-o rochie albă, scurtă, cu poalele zdrenţuite fiindcă, sigur că da, era de fapt o sălbăticiune printre oameni — ielele dispuneau de putere de a vrăji, de a răspândi vrajă, chiar şi acolo pe scenă... N-o văzuse niciodată îmbrăcată sumar, nici măcar la orele de sport, aşa că îi vedea pentru prima oară picioarele goale... Şi braţul acela care în poza de grup se sprijinea de pardoseală şi era îndoit invers, acum făcea mişcări unduioase deasupra capului, în armonie cu celelalte iele, în timp ce dănţuiau în jurul Sorinei, fata cea mică a Împăratului... Privirea lui Paul lunecă de-a lungul braţului ei unduitor ridicat deasupra capului şi îi observă încheietura mâinii care se răsucea cu aceeaşi flexibilitate uluitoare, pe care n-ar fi putut s-o aibă niciun bărbat din lume, şi degetele măiestrit curbate ca la Graţiile din Primavera lui Boticelli de care, nu cu mult timp în urmă, nu-şi putuse dezlipi ochii minute în şir, dacă nu ore, într-un album despre Quattrocento-ul italian. Şi chiar şi fundalul tabloului — o margine de pădurice şi cerul albastru străvăzându-se printre trunchiuri şi ramurile copacilor pictate frunzuliţă cu frunzuliţă — se asemăna cu decorul pe care îl avea acum în faţa ochilor, înaintea căruia dansa Geta...

Era deja beznă afară fiindcă piesa fusese lungă şi spectatorii ieşeau prin holul luminat à giorno într-o rumoare plăcută de glasuri fiindcă — nu-i aşa? — ce poate fi mai plăcut decât să te desprinzi pentru un timp de lumea reală şi apoi să te întorci la ea luând-o de astă dată cu mai multă detaşare decât înainte de spectacol?... Dar Paul nu mai avea în acel moment nimic comun cu spectatorii care străbăteau holul luminat şi ieşeau în stradă, umplând trotuarul şi stând de vorbă în linişte şi totuşi cu însufleţire. Nu mai avea nimic comun fiindcă el se postă să aştepte la capătul gangului dintre clădirea Teatrului de Comedie şi clădirea alăturată, unde se afla o cafenea cu mese scoase pe trotuar, unde probabil că poposeau actorii după spectacol, dar pentru Paul era prea puţin important ce făceau ceilalţi actori după spectacol. El aştepta la capătul gangului. Gangul era întunecos şi din el tăcerea adia spre stradă, împinsă de suflul vântului Zefir din Primavera lui Boticelli, acolo în dreapta tabloului, îndreptat spre Cloris, pe care voia s-o fecundeze, să-i insufle rod şi s-o prefacă în zeiţa Flora a primăverii... De când se ridicase de pe scaun, Paul se tot gândise ce să-i spună ca să fie mai mult decât banalul Mi-a plăcut cum ai dansat... Dar cu siguranţa că aveau să intre amândoi în detalii cu privire la piesă, iar ea trebuie că ştia mult mai multe, din culise, din viaţa privată a actorilor sau a balerinelor. Şi dacă tot avea să urmeze o lungă discuţie, poate că nu era chiar de lepădat cafeneaua de alături... Deşi ar fi fost de preferat să se ducă undeva mult mai departe, undeva unde să nu-i deranjeze nimeni... La o cârciumioară la şosea...

Şi iată că Geta ieşea pe o uşă laterală, undeva către capătul îndepărtat al gangului, până unde Paul nu îndrăznise să înainteze ca să poată supraveghea ambele ieşiri, atât cea pentru public cât şi cea a actorilor. Geta se răsucea către cineva din urma ei, apoi acel sau acea cineva ieşea la iveală în gang şi era una dintre colegele ei — Paul nu ştia dacă era una din colegele de dans sau vreo altă actriţă; şi Geta se apropia cu paşi repezi de locul unde o aştepta Paul cu garoafa în mână. Cu un picior pe trotuar deja, Geta aproape că trecu de el fără să-l observe dar făcu asta numai fiindcă voia să-şi ia rămas-bun de la colega ei nu într-un loc atât de strâmt cum era gangul, ci pe trotuar, şi abia după aceea, după îndepărtarea colegei, îl luă în seamă pe Paul. Făcu un pas spre el zâmbindu-i şi Paul observă ca era îmbrăcată altfel decât în ziua când se întâlniseră întâmplător la cofetărie; purta un pardesiu de stofă fină, iar faţa... Demachiat fu cuvântul care îi veni lui Paul în minte. Faţa ei fusese demachiată, de bună seamă şezând la măsuţa cu oglindă mare şi înconjurată de beculeţe, cum văzuse prin filme, iar demachierii îi urmase de bună seama crema de faţă, pudra, rujul pe care îl ştia sau poate altul de o calitate şi mai bună. Faţă de cum era ea îmbrăcată şi aranjată, Paul se simţi ca un sărăntoc...

Iar ceea ce urmă se derulă cu o repeziciune neprevăzută. Până să apuce să-i dea garoafa, un individ se ivi lângă ei ca din pământ, de fapt lângă ea, lângă Geta, şi nici nu l-ar fi băgat în seamă pe Paul dacă Geta nu i-ar fi prezentat în mare grabă unul altuia: — Un prieten... Un fost coleg de liceu... Şi cam asta a fost tot. Individul, un tip spilcuit, cu un corp atletic care se ghicea sub îmbrăcămintea croită impecabil, nu-i mai dădu lui Paul nicio atenţie ci, sigur pe sine, cu o autoritate desăvârşită, i se adresă Getei:

Cina sau Trocadero? Tu alegi.

Oare Geta pe care îl alesese dintre cele două restaurante de lux? Paul nu-şi mai amintea în timp ce străbătea strada Lipscani în drum spre cămin. Constată că nu mai avea în mână garoafa, ceea ce ar fi trebuit să însemne că i-o dăduse Getei şi că Geta o acceptase, dar nu-şi mai amintea momentul când se întâmplase asta. Iar melodia italienească nu numai că nu-i mai cânta în cap, dar nici nu şi-o mai amintea. Geta îl îndemnase să i-o fredoneze. Ce bine că refuzase. Îl pusese apoi să-i spună măcar cuvintele, sau, mă rog, câteva dintre ele, şi pe acestea Paul şi le amintea: Buongiorno tristezza, amica della mia malinconia... Era doar începutul. Îşi continuă drumul pe strada Lipscani, aproape pustie, care avea să-l scoată în Piaţa Sfântu Gheorghe, pe care avea s-o străbată în tăcere, afundându-se apoi în labirintul străduţelor vechi de dincolo de piaţă, pe care le cunoştea ca-n palmă.

***

*Din volumul de povestiri Manechine

miercuri, 8 august 2007

Laurenţia şi cerşetoarea*

Nu mi-amintesc exact când a început să se audă dincolo de zidurile apartamentului o voce de femeie tânără cântând arii de operă. Sau mai degrabă, să zicem, fragmente. O voce tânără, chiar foarte tânără, aş zice, şi, de bună seamă, necultivată. Dar ambiţioasă. Locuitor al blocurilor bucureştene, obişnuit cu zgomote care de care mai grosolane şi mai enervante, vocea tinerei cântăreţe mi s-a părut de-a dreptul ruptă din rai.

Un timp am auzit-o aproape zilnic, ba chiar şi de câteva ori pe zi. De multe ori se întrerupea în toiul unei arii, treceau câteva secunde şi o auzeam apoi reluând ultima frază încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, încercând puţin altfel, şi încă puţin altfel, şi tot aşa. Nu neapărat pe calea cea bună dar asta nu conta. Repetiţiile ei nu mă deranjau. Dimpotrivă. Îmi era clar că îşi dă toată silinţa să se perfecţioneze şi pentru asta merita deplina mea apreciere.

Se întâmpla să fie şi Adina de faţă când, lungit pe canapea, mă întrerupeam din citit şi, lăsând cartea deschisă pe piept, îmi scoteam ochelarii şi o ascultam, cu ochii în tavan, cum cântă. La început s-a arătat şi ea încântată că aveam o asemenea vecină. Încerca să recunoască ariile. — Asta-i din „Traviata”, zicea. Nu cântă rău, nu-i aşa, Remus? Are ceva din Virginia Zeani. Sau, în orice caz, face eforturi... Sau, după un timp: — Asta-i din „Carmen”. Auzi cât de jos se duce!... Si tu ne m’aimes pas, je t’aime: si je t’aime, prends garde à toi!... Seamănă puţin cu Elena Cernei, ba chiar seamănă binişor dacă stau să mă gândesc. Atât doar că n-are dramatismul ei, nu crezi?... Ei, nu, n-are dramatismul Elenei Cernei, ce să mai vorbim, patosul acela inconfundabil, vibraţia aceea care îţi încreţeşte pielea de pe braţe! Dar, dacă perseverează, cine ştie... Are tot viitorul în faţă. Şi apoi, recunoaşte şi tu, Remus, că nu-i chiar de colo să asculţi arii de operă pe viu, cum s-ar zice, într-un apartament de bloc.

După o vreme însă, în timp ce trebăluia prin casă, Adina a început să-mi arunce ocheade suspicioase când mă surprindea ascultând-o pe cântăreaţa necunoscută de dincolo de zid.

— Perseverează cântăreaţa noastră, nu stă degeaba... Văd că a-nceput să-ţi placă.

— Dar n-am negat niciodată că-mi place.

— Ei da, dar acuma a-nceput să-ţi placă de-a binelea, văd eu.

— Şi ţie ţi-a plăcut. N-ai comparat-o tu ba cu Elena Cernei, ba cu Virginia Zeani?

Da, Adina o comparase, nu putea să nege. Ştiam ce înseamnă să fii pus în faţa evidenţei, să nu poţi să negi.

Într-o zi i-am spus:

— Am aflat cum o cheamă.

— Da? Cum o cheamă? a spus Adina fără chef.

— Laurenţia.

— Îmi închipui că îţi sună ca o melodie.

— Hai, recunoaşte şi tu că sună într-adevăr melodios.

— Nici nu te-ntreb de unde ai aflat.

— Nu-i niciun secret. Dar dacă nu te interesează, nu-ţi spun. De un singur lucru însă poţi să fii sigură: că până acuma n-am văzut-o la faţă.

— Până acuma! observa ea. Dar îţi propui s-o cunoşti.

— Nu, nu-mi propun. Prefer să-mi imaginez.

Şi realitatea e că într-adevăr încercam să mi-o imaginez. Dar îmi era imposibil să mă fixez la o singură imagine. Laurenţia — puteam de-acuma s-o numesc în gând (şi ce dulce era să numeşti în gând o femeie tânără şi plină de simţire şi de talent, care nu ştie încă de existenţa ta!) — era Mimi din Boema lui Puccini, delicată, fragilă, blondă cu ochi albaştri... Rodolfo coboară în grabă. Musetta povesteşte cum, îndrăgostită, Mimi a dorit să-şi mai vadă iubitul pentru ultima oară, căci îşi simte sfârşitul aproape. Epuizată de efort, Mimi se prăbuşeşte pe un pat... Era apoi Carmen, plinuţă, voluntară, brunetă cu zulufi căzându-i pe frunte, în mână c-un evantai — mezzo-soprana Galli–Marié într-o rochie barocă cu ciucuri, bumbi şi volane... Aici, tânăra Carmen, o frumoasă ţigancă, vânzătoare de ţigări, îl tachinează şi îl atrage pe caporalul Don José cu farmecele sale exuberante. Nici măcar Micaela, care îl iubeşte din tot sufletul pe Don José, nu poate să rupă această vrajă... L’amour est un oiseau rebelle que nul ne peut apprivoiser... Apoi Cio–Cio–San, tânăra japoneză, pură, încrezătoare şi finuţă, cu părul negru–pana–corbului şi faţa albă–spuma–laptelui... Când este singură în camera ei, Cio-Cio–San ia pumnalul tatălui ei şi citeşte inscripţia de pe el: „Cine nu poate trăi cu cinste, trebuie să moară cu cinste”. Acum, Cio-Cio–San îşi ia rămas bun de la fiul ei: „O a me, sceso dal trono dell’alto Paradiso, guarda ben fiso, fiso di tua madre la faccia! che ten resti una traccia, guarda ben! Amore, addio! addio! piccolo amor! Va, gioca, gioca!”, Şi se sinucide cu pumnalul tatălui ei. Pinkerton se întoarce, strigând-o: „Butterfly! Butterfly!” ...

Totuşi zidurile distorsionau, probabil, vocea. Uneori eram nemulţumit de ceea ce auzeam. Ajungeam să mă întreb dacă avea cu adevărat talent... Dar Laurenţia era oare mulţumită de sine? mă întrebam. Deseori îşi punea muzică de operă la un player: soprane celebre... O puteam recunoaşte cu uşurinţă mai ales pe Maria Callas, dar şi alte voci cunoscute; mai greu, dar le recunoşteam... Dame Joan Sutherland, Victoria de Los Angeles, Leontyne Price, Birgit Nilsson... Presa era de părere că sopranele celebre din ziua de azi, printre care românca Angela Gheorghiu, nu se ridică la nivelul marilor dive din trecut. Chiar dacă Angela Gheorghiu sau soprana americană Renée Fleming ridica spectatorii în picioare de fiecare dată când apăreau la Covent Garden, niciuna dintre ele nu se clasase în topul primelor douăzeci de soprane din istorie. La fel se întâmpla şi cu debutanta Anna Netrebko din Rusia, de 35 de ani, care fusese numită de critici Noua Callas sau Audrey Hepburn cu voce. Singura cântăreaţă activă în prezent care se clasase în top 10 era britanica Emma Kirkby, care se specializase însă în muzica barocă, în loc să interpreteze pe marile scene ale lumii roluri din Verdi, Puccini şi Wagner...

Adina ar fi rămas cu ochii în gol dacă ar fi aflat că începusem să mă documentez...

Încercam să-mi imaginez dacă în vreme ce asculta muzica de operă cântăreaţa de dincolo de ziduri — Laurenţia — continua să trebăluiască prin casă. Sau asculta cu mare atenţie. Oare se studia în oglindă sau n-o interesa decât vocea? Dacă vocea ei era, mă rog, aşa cum i-o ştiam, ce puteam în schimb să deduc despre inteligenţa ei? N-aveam nicio posibilitate. Puteam să mi-o imaginez în faţa oglinzii de pe uşa şifonierului interpretând cu discreţie sau făcând gesturi teatrale, care de bună seamă nu i se potriveau defel.

Ideea era că ei nu-i prea ieşea şi mă întrebam dacă îşi dădea seama de asta...

Îndată după moartea papei Ioan Paul al II-lea a început să se audă dincolo de ziduri „Ave Maria”...

Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum, benedicta tu in mulieribus, et benedictus fructus ventris tui Iesus. Sancta Maria Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nunc, et in hora mortis nostrae. Amen.


Minunata melodie a lui Franz Schubert... O comparam pe Laurenţia cu Nana Mouskouri... În timp ce Adina mă fixa încruntată. Ca s-o îmbunez îi spuneam:

— Vocea asta, draga mea, îmi trezeşte pofta să fac dragoste cu tine.

— Cu mine, sau cu ea? venea replica dură a Adinei.

— Cu tine, te asigur, iubito.

— Observ că ai început să ai nevoie de stimulente!

Sancta Maria Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nunc, et in hora mortis nostrae...


Biata Laurenţia... Poate că ceva tot avea să rămână din aventura ei de cântăreaţă casnică... Să stai şi să asculţi şi să recunoşti frumuseţea cântatului Mariei Callas, sau să speri că într-o bună zi vocea ta nu va mai răzbi cu greu prin ziduri de beton ci se va revărsa netulburată dincolo de rampă... Pe scurt, să visezi...

După un timp a amuţit. Au trecut câteva săptămâni şi n-am mai auzit-o. Unde o fi? am întrebat.

— O fi plecat în turneu! mi-a răspuns Adina maliţioasă.

Zgomotele supărătoare, stridente ale blocului, ale străzii, ale oraşului au acaparat din nou câmpul meu auditiv. Burghie acţionate de bormaşini au reînceput să sfredelească cu furie şi răutate pereţii de beton, minibuldozerul BobCat şi-a reluat cursele de-a lungul străzii, în sus şi în jos, parcă mai des decât altădată, au reînceput loviturile de ciocan în toate cele, s-a dezlănţuit iarăşi trepidaţia pichamerelor... Şi aşa, a venit toamna...

Şi atunci, la început de toamnă, a apărut din senin, pe stradă, după o lungă absenţă, cântăreaţa cerşetoare... Strada a răsunat de cântatul ei clar şi răsunător. Să v-ajute Dumnezeu — cânta — să vă apere de rău...

Ai fi zis că toată lumea e dedicată cântului. Nici cerşetoarea nu cânta rău, deloc nu cânta rău. Mă întrebam cum de nu se găseşte niciun profesionist s-o remarce şi s-o invite undeva la o şcoală, să ia lecţii de canto. Era foarte sărmană cerşetoarea şi ataşată de stradă şi era greu de presupus că ar accepta să părăsească lumea ei spre a se dedica unei activităţi disciplinate. Să iei lecţii de canto, ehei! nu-i la îndemâna oricui.

Să v-ajute Dumnezeu — cânta — să vă apere de rău...

La drept vorbind, de la etajul unde locuiam noi nici nu-i distingeam prea bine trăsăturile feţei. Poate că era încă tânără, deşi meseria o obliga să adopte o atitudine de umilinţă. Umbla cocârjată şi se deplasa foarte încet, cu paşi mărunţi, fără să-şi ridice privirea spre ferestrele blocului, cu mâna întinsă discret... De un singur lucru eram sigur: femeia era slabă şi îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, cu o basma cum altfel decât tot neagră, legată strâns în jurul capului, aşa cum îi şade bine unei cerşetoare care îşi respectă meseria. Dar era oare întâi şi-ntâi cerşetoare? Sau întâi şi-ntâi cântăreaţă?... Dura o veşnicie să străbată străduţa de la un capăt la celălalt, timp în care ne încânta cu vocea ei cristalină şi tânguitoare...

***

*Din volumul de povestiri Visul văduvei

miercuri, 1 august 2007

Vise

Dezvăluire

Îi spuneam, în vis: Tu mă interesezi ca femeie dar şi ca personaj. Un personaj exotic, să zicem. Oricum, straniu. Aş putea să scriu despre tine exact aşa cum eşti. Şi nu mă îndoiesc că ar ieşi o treabă bună. Dar asta ar însemna să dezvălui unele lucruri care sunt sigur că trebuie să rămână deocamdată ascunse. Aşa că am s-aştept să mori mai întâi. Şi tu, şi ceilalţi!

Mă privea consternată şi parcă nu-i trecea prin minte să mă întrebe despre care ceilalţi era vorba.

— Despre toţi am de spus câteva lucruri care nu pot fi spuse cât timp sunt în viaţă.

Spunând asta simţeam că devin macabru dincolo de orice limită. Şi continuam în aceeaşi notă, fără putinţa de a mă opri.

— Sau poate am să vă grăbesc într-un fel sau altul sfârşitul.

Ea, bineînţeles, mă privea înmărmurită. Niciodată nu avusese gesturi exagerate, dar acum mâinile ei se încleştaseră de marginea feţei de masă; trăsese faţa de masă uşor spre ea şi, odată cu faţa de masă, deplasase farfurioare cu ceşti cu tot, paharele şi coşul de pâine. Şi ce altceva s-o mai fi aflat pe masă.

Mă trezeam, dar constatam că trezirea nu alunga ticăloşia din mine.

Căţărat pe cornişă

Trebuie să străbat o cornişă în exteriorul unui bloc înalt, având în spatele meu peretele, iar în faţă hăul. Hăul pe care nu-l văd pentru că totul e învăluit în ceaţă, dar ştiu că e acolo. Mi-e o frică îngrozitoare. Aduc un picior lângă celălalt şi înaintez ca melcul. Dar în fiecare moment îmi vine să sar în gol. Efortul de a mă abţine mă sleieşte. Să sari şi să se termine odată. Dar ce înseamnă să sari? Să sari înseamnă să mori, să te zdrobeşti şi înainte de asta să zbori în jos prin dreptul etajelor. Ştiu că oricât m-aş concentra, tot nu voi putea ajunge la capăt, oricare ar fi el, şi îmi voi da drumul în gol. De atâta concentrare mi-e rău, pur şi simplu îmi vine să vomit

Clanul

Erau câţiva din aceeaşi familie sau din acelaşi clan, cumva, şi ocupau tot trotuarul de-a latul. Nu puteai să treci de ei. Te prindeau ca într-o plasă şi nici că puteai să mai dai înapoi. Rămâneai prins în acea plasă. Nu ştiam de ce nu intervine poliţia şi nici ce anume doreau să obţină acei indivizi de la trecătorii pe care îi sechestrau. Era o oarecare mişcare în rândul trecătorilor în locul unde li se aţinea calea, în sensul că se puteau observa tentative timide de evadare. Nu pricepeam însă de ce nimeni nu protesta şi de ce nimeni nu riposta. Încă câţiva metri şi aveam să nimeresc şi eu în ambuscadă.

Durerea

Venea durerea aceea şi era vechea mea durere, cunoscută, familiară, şi nu mă speria cum m-ar fi speriat o durere nouă. Dimpotrivă, cu durerea veneam la întâlnire precum cu cineva drag din vremuri bune. Iar când mă trezeam durerea trecuse. Iată un vis optimist, îmi spuneam de fiecare dată.

În oglindă

Am visat că mă uitam în oglindă. Şi ce vedeam? Chipul meu cel bun. Chiar foarte atrăgător. Ce atrăgea? Era întâi şi-ntâi privirea. Caldă, intensă şi plină de înţelegere. O iradiere care de bună seamă atrăgea în mod irezistibil. O vizibilă nobleţe. Şi apoi gura. Buzele. Arcuite într-un anume fel. Mai cărnoase, mai senzuale, mai rafinate. Tot chipul radia generozitate. Eram eu oare? Eu eram?

Iubirea a încetat

Am visat că muriserăm amândoi. Şi acum puteam discuta în deplină sinceritate. Altfel, pe timpul vieţii fusese cu neputinţă. Am întrebat-o: când ai încetat să mă iubeşti? Mi-a răspuns:

— Ţi-aduci aminte când ai fost la doctor. Te-ai întors de la el fără poftă de viaţă. Apoi ne-am dus să mâncăm la un fast-food. Eu nu puteam să-ţi împărtăşesc nepofta de viaţă.

I-am spus:

— De ce nu m-ai întrebat ce mi-a spus doctorul.

Mi-a răspuns:

— Ştiam că eşti închis de felul tău şi că n-ai să-mi spui niciodată. Nu puteam să trăiesc cu nepoftă de viaţă.

Altă întrebare nu mi-a venit în minte. Totul părea limpede, şi anume definitiv limpede.

O călătorie pentru totdeauna

V. trebuia să plece într-o călătorie, dar nu părea foarte încântată. Nici veselă nici tristă. Aştepta să primească o sponsorizare de la o fundaţie. Aştepta să primească sponsorizarea, dar era clar că nu o prea încânta călătoria. Parcă presimţea că va fi vorba de o călătorie lungă şi definitivă.

Oraşe

Ehei, câte oraşe inexistente aş fi putut să construiesc în vis! Treceam mereu pe lângă unul anume, pe o şosea laterală — un oraş cu clădiri foarte înalte, sigur, nu chiar zgârie-nori, dar oricum neobişnuite pentru partea aceea de ţară — pentru partea aceea de lume. Un sat, în fapt, cu aspect citadin, chiar ultracitadin. Unde îmi propuneam mereu s-ajung, dar, din cine ştie ce pricini oculte, nu reuşeam s-ajung. Îmi propuneam să fac un ocol — o incursiune — în următorul vis. Dar următorul vis venea peste — ehei! peste ani, aş putea spune — şi satul citadin devenea din nou o noutate.

În maşină

Mergem cu maşina, dar maşina mea nu trăgea, a dracului! Apăsam pedala până la podea şi nenorocita de maşină abia se mişca. Un pieton, alăturea pe drum mă întrecea cu pasul. Bine măcar că nu-i trecea prin cap să mă batjocorească...

Iar altă dată o altă maşină, tot mică şi prăpădită, trebuia pedalată din interior. Şi era greu, al naibii de greu. Apăsai pe fiecare picior cu toată greutatea corpului şi inima bătea tare, nu prea repede, dar tare, iar tare însemna chiar mai neplăcut decât dacă ar fi bătut repede. Probabil că inima mea, în somn, trăgea din greu, bolnavă.

Suspendat în exteriorul balconului

Aveam de făcut nişte reparaţii în exteriorul apartamentului de bloc unde locuiesc. Mă pomenesc deci cocoţat pe o schelă afară în stradă, dar nu mă ocup de apartamentul meu ci de unul aflat în blocul de peste drum. Schela mea s-a deplasat cumva pe nesimţite alăturându-se acelui bloc, la nivelul balconului unde se lucrează. Doi bărbaţi meşteresc ceva în balconul acoperit, nu se ştie în ce scop, cu o plasă de sârmă. Nu ştiu ce meşteresc ei acolo şi nici nu-mi acordă vreo atenţie. Din proprie iniţiativă le dau o mână de ajutor, adică le curăţ plasa de sârmă pe din afară, lucru pe care ei, de acolo din interior n-ar putea să-l facă. Am în mână un aspirator de praf şi încep să curăţ de praf, cu o perie, plasa murdară. Plasa se curăţă, dar nu complet. E o plasă veche, murdară şi destul de ruginită. În tot acest timp cei doi bărbaţi continuă să nu-mi dea nicio atenţie, iar eu îmi văd de treabă fără să le adresez niciun cuvânt. Însă schela pe care stau începe să se clatine. Îmi e îngrozitor de frică şi evit să mă uit în jos. Curăţ plasa, schela se clatină, cei doi bărbaţi mă ignoră, îmi e din ce în ce mai frică.

Prin cartier

Ieşisem prin jurul casei într-o zi ploioasă. Trebuia să fac nişte cumpărături. Întorcându-mă acasă, mi-am întors privirea pe o străduţă cunoscută. Dar străduţa nu mai semăna cu cea pe care o ştiam. Trei case mari şi frumoase, una lângă alta, se iviseră, construite „la roşu”. Am fost curios să le văd de aproape. Am păşit pe străduţa udată de ploaie, chiar şiroind de pârâiaşe. M-am apropiat de una din case, care părea să fie totuşi casa mea. Am intrat într-un hol mare, nou la fel ca şi casa, am scos din buzunar cheia, am băgat-o în broască şi am dat s-o răsucesc. Dar atunci s-a pornit alarma — o alarmă neobişnuită, care semăna cu vuietul unui aspirator uzat. Imediat s-au găsit vreo câţiva de prin vecini care s-au repezit să mă ia la întrebări. A trebuit să le explic că era locuinţa mea acolo. Dar ei nu mă credeau.

Şopârla pe perete

Casa se afla în renovare. Meşterul zugrav tocmai ajunsese cu lucrul la bucătărie. Mobila toată era adunată în mijlocul odăii şi el meşterea la un perete. A intrat un străin, s-a oprit în uşă (sau poate la fereastră) şi şi-a rotit privirea prin bucătăria în lucru. Părea să caute pe cineva sau poate privea din pură curiozitate. Meşterul nici nu i-a simţit prezenţa. Străinul a stat şi, dacă tot intrase, s-a uitat la ce lucrează meşterul. A văzut dosul cu aspect de vechitură al dulapului, al etajerei şi al altor hârburi. Deşi nu avea nicio legătură cu casa în renovare, străinul părea oarecum încântat de ceea ce vedea. La un moment dat i-a spus meşterului:

— Aveţi un prieten în casă. Şi a râs.

Meşterul s-a întors spre el nedumerit şi încruntat. Cine mai era şi ăsta? Şi despre care prieten în casă era vorba? Apoi a observat şopârla de pe perete. Curios lucru, stătea nemişcată, agăţată de perete întocmai ca o gânganie. Nici nu văzuse până atunci o şopârlă căţărată pe un perete. Adică ăsta era prietenul în casă? Auzi ce tâmpenie! Şopârla stătea chiar pe dunga cărămizie care despărţea porţiunea de perete vopsită cu ulei de restul peretelui de deasupra, în curs de zugrăvire. Prieten în casă, pe dracu’! S-a întors înfuriat spre străin, dar nu l-a mai zărit acolo unde stătuse.

Şopârla s-a deplasat cu repeziciune de-a lungul dungii cărămizii. Dacă străinul ar mai fi fost acolo ar fi văzut-o trecând prin spatele etajerei aşezate provizoriu în mijlocul odăii, prin spatele frigiderului hodorogit şi prin spatele dulapului; ar fi văzut-o ivindu-se hăt tocmai către colţ. În locul acela a trăsnit-o meşterul cu un ciocan.

Flaconul cu apă de colonie

Ca să mă adăpostesc de vânt am intrat într-un magazin de produse cosmetice. Nu eram convins că fac cea mai bună alegere. Printre altele fiindcă era un magazin de lux.

Prin vitrina largă se vedeau crengile copacilor de pe stradă încovoindu-se în vânt. Multe femei încercau, într-o frenezie, tot felul de parfumuri. Cred că eram singurul bărbat printre toate acele femei. Nu stăteam la tejghea ci în mijlocul magazinului, împreună cu toată lumea de acolo. La un moment dat a ajuns în mâna mea un flacon cu apă de colonie. Nu mi-aminteam să-l fi cerut. Poate că îmi fusese dat pentru că era un produs promoţional, sau din cine ştie ce alt motiv. Flaconul, destul de mare, avea forma unul deluşor, iar conţinutul n-avea nicio culoare. Dar aroma? I-am scos dopul de sticlă cu intenţia să miros conţinutul. Dar în clipa aceea l-am scăpat din mână. Sub ochii mei îngroziţi dopul s-a spart în cel puţin trei bucăţi izbindu-se de pardoseală. M-am aplecat şi am cules bucăţile de pe jos. Urma să plătesc flaconul desigur, deşi nu mă simţeam vinovat, accidentul producându-se în condiţiile îmbulzelii din mijlocul magazinului. Măcar să ştiu pe ce dau banii, mi-am zis. Şi am aplecat capul să miros apa de colonie. N-avea deloc un miros plăcut. În orice caz, nu făcea cinste unui magazin cu produse de lux. N-aş fi putut defini mirosul — ceva uşor înţepător, oricum. Doamnele din jur s-au grăbit să adulmece şi ele mirosul apei de colonie aplecându-se peste flaconul din mâna mea. Nu mi-amintesc ca vreuna din ele să se fi pronunţat în vreun fel, dar toate mă condamnau cumva tacit pentru neîndemânarea de a fi scăpat din mână dopul de sticlă. Femeile au acest dar, de a te face să te simţi vinovat fără să ţi-o spună în faţă. Una dintre doamne a spus:

— E o zi vântoasă. În zilele vântoase se întâmplă multe.

Deşi pe vânzătoare o cunoşteam de undeva, era limpede că n-avea de gând să treacă cu vederea distrugerea dopului de sticlă.

Cărţile, pe nimic

Trebuia să ne mutăm într-o altă locuinţă. Totul era deja stabilit, dar iată că pe neaşteptate s-au ivit în uşă doi tineri pe care s-ar părea că îi cunoşteam; sau cel puţin pe unul din ei. Îi chema Karl şi Otto, cică. Înalţi amândoi, zvelţi, îmbrăcaţi strident, în pantaloni negri de piele, strâmţi, aproape mulaţi pe picior, jachete negre şi ele, descheiate, pline de ţinte. Unul din ei avea părul tuns scurt şi blond. Se vedea dintr-o privire că era un blond artificial. Doi tipi bine, ca s-o spun pe-a dreaptă. Cam aerieni, aş fi zis.

M-am întrebat cum de s-au nimerit acasă la noi exact în ziua mutării, la ora mutării, când cărăuşii — ni se confirmase — se aflau deja în drum spre locuinţa noastră. Dar tânărul cu părul blond vopsit ne-a anunţat:

— Am venit să luăm cărţile.

Am fost contrariat: Cum adică să luaţi cărţile?

Tânărul mi-a explicat prompt:

— Am auzit că vă e greu să le împachetaţi şi să le transportaţi, aşa că ni s-a spus că le vindeţi ieftin.

Ieftin?

— Ni s-a spus că le vindeţi pe-o nimica toată.

Atâta tupeu m-a lăsat perplex; nu mai spun că şi indignat: Cum adică? să ţi se spună de la obraz că eşti dispus să vinzi cărţile pe nimic! Şi să ţi-o spună cine? Doi tineri care, judecaţi după înfăţişare, nu puteau să aibă nicio legătură cu cărţile serioase din biblioteca noastră. Şi nici cu cele din vreo altă bibliotecă, oricare ar fi fost.

Cei doi tineri stăteau în uşă afişând un zâmbet plin de sine, siguri c-or să obţină cărţile noastre pe-o nimica toată.

Un străin în autobuz

Mi s-a agăţat îmbrăcămintea de un individ în autobuz. S-a atins de mine în timp ce încerca să se strecoare, în zăpuşeală, pe culoar şi o gaică de la vesta mea s-a agăţat de o nasture de la cămaşa lui. N-am mai reuşit s-o desprind, cu toate eforturile făcute. El s-a oprit şi mă privea ostil de parcă vina ar fi fost numai a mea. Nu făcea niciun gest să-şi elibereze nasturele şi mă privea cu o duşmănie dispreţuitoare. Era gras şi masiv şi mirosea a transpiraţie. N-am putut evita să atrag atenţia călătorilor de prin jur. Nu mi-am cerut scuze de la el şi bineînţeles că nici el de la mine; doar încercam în tăcere să eliberez gaica şi nu reuşeam.

Fratele vitreg

Fratele meu vitreg se afla în casă la mine. Nu ne mai văzuserăm de multă vreme, dar preocuparea lui în casă părea să fie felul cum funcţionează televizorul. Cel puţin, asta mi s-a părut până în clipa când l-am văzut cu un pistol în mână, îndreptat către ecran, aproape lipit de ecran, în colţul de sus din dreapta. Stătea cu spatele spre mine, puţin încovoiat şi nu-mi adresa un cuvânt. Am crezut pentru moment că-i o joacă de-a lui, dar în clipa următoare fratele meu vitreg a tras. Zgomotul n-a fost mai tare decât acela al unei arme cu amortizor. Glonţul a lăsat o gaură în sticlă şi instantaneu ecranul a devenit cenuşiu şi fumegător. Toată partea frontală a tubului catodic s-a deschis, de fapt, ca o uşă cu marginea zdrenţuită lăsând să iasă dinăuntru şi mai mult fum. Pe o etajeră de lângă televizor am văzut o baltă de apă sau de alt lichid atunci când fratele meu vitreg a ridicat de pe locul acela o cămaşă veche sau un alt obiect de îmbrăcăminte. M-am întrebat atunci dacă fratele meu vitreg venise cu scopul anume de a-mi face pagube în casă, de a mă necăji, sau dacă avea motive să-mi facă viaţa insuportabilă. Mai ales că era atât de încruntat.

Un străin în casă

Stăteam lungit în pat şi alături de mine, cu capul pe umărul meu, stătea lungită soţia mea. La un moment dat un bărbat străin s-a apropiat de marginea patului. Ştiam ce avea sa urmeze. Bărbatul străin s-a dezbrăcat şi s-a întins peste soţia mea. Eram şocat dar n-am schiţat niciun gest de împotrivire. Şi nici ea nu s-a împotrivit, ceea ce mi se părea de asemenea în firea lucrurilor. Paralizat, aşteptam cu sufletul la gură urmarea. Bărbatul întins peste soţia mea a scos un strigat. M-am gândit: acum a pătruns-o. Dar în clipa următoare bărbatul străin s-a ridicat brusc şi a exclamat exasperat: Ah, nu pot! M-am gândit dacă asta putea fi o consolare pentru mine.

Bărbatul străin a dispărut şi soţia mea, rămânând în aceeaşi poziţie cu capul pe umărul meu, şi-a întors faţa spre mine şi a spus:

— N-ai reacţionat în niciun fel.

Nu i-am răspuns dar ştiu că mi-a trecut prin minte o explicaţie: Nu ştiu cine era bărbatul acela — i-aş fi spus —, poate că era un prieten de-al tău din trecut, iar eu nu pot să-ţi schimb trecutul.

Pe strada udă

Tot grupul care până atunci se hârjonise în curte — curtea unei şcoli? curtea unuia dintre protagonişti? — se pomeni deodată în stradă, ocupând toată strada de-a curmezişul. Fotograful încă nu-şi făcuse apariţia dar ei deja pozau. Strada n-avea trotuare şi nici asfaltată nu era. Membrii grupului se aflau într-o relaţie foarte amicală unul cu altul; câţiva se ţineau pe după gât, alţii doar se atingeau umăr de umăr şi toţi fără excepţie surâdeau cu dezinvoltură. Pe strada de pământ creşteau din loc în loc smocuri de iarbă, iar între smocuri se întindeau băltoace de apă limpede, în care se oglindea cerul albastru. De fapt era atât de multă apă încât te întrebai cum de tot acel grup se menţinea la suprafaţă. Dar asta era: o realitate! Toţi cei din grup îi pozau zâmbitori fotografului, oricine ar fi fost acesta.

Pe o scenă întunecată

Ne aflam foarte mulţi pe o scenă mai degrabă întunecată. Şi toţi se presupunea că suntem actori. Ocupam o latură a unei scene uriaşe şi anume gradenele unui soi de amfiteatru foarte abrupt. Şedeam pe gradene cu privirea aţintită asupra unui instructor–regizor. Instructorul–regizor stătea în picioare, jos la piciorul amfiteatrului de pe scenă, într-un spot de lumină — singura lumină de pe scenă —, cu faţa spre noi. Febril, căuta cu privirea feţele fiecăruia dintre noi, probabil ca să observe dacă aveam mimica potrivită. Fiecare dintre noi trebuia să rostească un cuvânt sau două, nu mai mult. Eram îmbrăcaţi cu toţii în veşminte antice. Sau poate medievale, ascetice, din pânză de sac. Sigur că da, era pânză de sac. Trebuia să exprimăm indignarea. Ruşine! striga o voce pe scenă. Revoltător! striga o altă voce din cu totul alt loc. Eu trebuia să strig: Inadmisibil! Dar parcă nu mai eram tocmai sigur. Poate că trebuia să strig un alt cuvânt. Instructorul–regizor mă reperase exact în toiul îndoielii mele. Mă privea insistent, drept în ochi, cu vădit reproş. Nu reuşeam să-mi aduc aminte ce cuvânt trebuia să strig şi asta îmi crea o stare de puternic disconfort. Dar nu trebuia doar să rostesc cuvântul respectiv ci trebuia ca expresia feţei mele să redea o trecere bruscă de la încântare la indignare. Sau de la indiferenţă la indignare. Sau, în orice caz, de la ceva la altceva. Pesemne că instructorul–regizor observase starea mea de confuzie, aşa că mă lăsă în pace şi trecu să se ocupe de altcineva. Cineva de lângă mine. Un alt actor. Sau poate la cineva aflat un pic mai la distanţă de mine. Trebuia să observe mimica actorilor. Se vedea clar pe faţa lui că era profund nemulţumit de noi toţi şi cu toate astea nu făcea observaţie nimănui. Nu se vedea niciun spectator în sală, ceea ce însemna că ne aflam la o repetiţie. Şi chiar dacă era repetiţia generală şi lucrurile nu mergeau bine, m-am simţit uşurat la gândul că replicile încă se mai puteau corecta în final, astfel ca în cele din urmă piesa să iasă bine. Dar poate că nici nu era propriu-zis o piesă. Putea să fie la fel de bine o manifestaţie. Şi nici scena nu mai era scenă ci o stradă destul de îngustă, cu clădiri cenuşii, înalte de câteva etaje, în toiul nopţii. Dar chiar şi manifestaţie de-ar fi fost, nu putea fi lăsată să se desfăşoare la voia întâmplării, aşa că într-adevăr instructorul–regizor îşi avea rostul lui. Dar eu nu simţeam în mine niciun fel de indignare, aşa că nu ştiam ce mai caut acolo atâta vreme cât toţi ceilalţi erau cu adevărat indignaţi. Nu ştiam ce le stârnea indignarea. M-am temut că prezenţa mea acolo era nedorită.

Şi atunci m-am trezit.

Conferinţă ratată

Sosisem undeva într-un oraş european unde urma să aibă loc un simpozion. Urma să ţin o conferinţă al cărei subiect nu mi-l aminteam. Ştiu doar că trebuia să vorbesc în engleză. Am aranjat cu unul dintre organizatori să-mi fie permis să vorbesc şi în franceză dacă n-aveam să mă descurc cu engleza. Cel puţin la unele pasaje.

Am fost cazaţi la un internat pentru şcolari, care nu arăta deloc bine. Încă de la început am constatat că îmi lipsesc vreo două dintre lucrurile principale, dar nu-mi aminteam exact care. Lipsa lucrurilor personale m-a chinuit pe toată durata conferinţei. Îmi era la fel de dezagreabil faptul că îmi fuseseră rătăcite acele lucruri (sau că eu însumi le rătăcisem) ca şi faptul că nu îmi aminteam despre ce era vorba. Până la urmă una dintre colegele sosite odată cu mine mi-a atras atenţia că se găsiseră nişte lucruri personale, care nu se ştie cui aparţineau — poate erau ale mele. Cred că le-am văzut, dar n-am fost decât pe jumătate convins că erau lucrurile care îmi lipseau. Oricum, cu sau fără ele, momentul să ţin conferinţa sosise. Era multă lume într-o sală modestă. Moderatorul, un străin, a anunţat conferinţa pe care urma s-o ţin, dar vocea lui nu s-a auzit la microfon. Am ajuns la pupitrul unde trebuia să vorbesc, fără să am emoţii, dar am constatat la rândul meu că microfonul nu funcţiona. Totodată lucrurile dispărute continuau să mă obsedeze. Când m-am uitat mai bine în sală, tot auditoriul dispăruse. Mi-a trecut prin cap că se întâmplase asta fiindcă nu îi interesa ceea ce urma să le expun. Dar imediat după aceea, pe o fereastră mare care dădea spre o terasă i-am văzut agitându-se: cu toţii căutau locul unde firul care ducea de la microfon la difuzoare se întrerupsese.

Când m-am trezit nu s-a întâmplat ca altă dată, adică să fiu fericit că totul n-a fost decât un vis. Dimpotrivă, lucrurile dispărute în vis continuau să-mi lipsească şi îmi dădeau o stare de acută frustrare.

Înotătorul în costum de neopren

Coborând dintr-un tramvai undeva în centrul unui oraş ştiam că urmează să iau tramvaiul 12 dar că la el puteam să ajung luând un alt tramvai, 27. Am coborât deci pe refugiul pentru pietoni împreună cu alţi câţiva călători. Printre aceştia, întâmplător, l-am remarcat pe un domn în costum gri–bleu, înalt, grăsuliu şi relativ tânăr. Şi fiindcă semaforul era verde, am început să traversez strada pe zebră dinspre refugiul pentru pietoni către trotuar. Înainte de a ajunge la bordură însă, mi-am dat seama că tramvaiul 27 care mă interesa urma să oprească în aceeaşi staţie unde tocmai coborâsem. Aşa că m-am grăbit să mă întorc la refugiul pentru pietoni. Prea târziu însă: un tramvai 27 venit imediat în urma celui din care coborâsem, tocmai închidea uşile şi pleca din staţie. Nu-mi rămânea decât să-l aştept pe următorul. Călătorul grăsuliu în costum gri–bleu nu făcuse aceeaşi prostie ca mine. Rămăsese în staţie şi se urcase în tramvaiul 27 pe care eu îl pierdusem. L-am zărit prin geamul uşii închise, în tramvaiul care tocmai părăsea staţia.

Nu ştiu pe ce cale am ajuns la tramvaiul 12. Cert este că am ajuns. Odată cu asta mi-am amintit că linia tramvaiului 12 îşi avea capătul într-o hală dezafectată sau într-o gară cu cupolă, transformată în staţie de tramvai. Ceea ce vedeam îmi confirma că reţinusem bine configuraţia staţiei de la capăt de linie. Spaţiul era evident mult mai mare decât era necesar pentru o simplă staţie de tramvai, fie ea şi capăt de linie. Am urmărit cu privirea bucla pe care o făcea linia de tramvai. Fosta gară era aproape goală — doar vreo doi–trei călători care aşteptau ca şi mine sosirea tramvaiului 12. Printre ei nu se afla călătorul în costul gri–bleu ceea ce însemna că avusese şi de astă dată noroc, prizând un tramvai care deja plecase în cursă. Era multă umbră în hala dezafectată, departe, se pare, de vuietul oraşului.

M-am dus să aştept pe peron şi am remarcat că prin rigola destul de adâncă de la marginea peronului curgea un şuvoi gros de apă deşi nu observasem urme de ploaie în oraşul însorit. Deodată am observat în apa din rigolă un înotător în costum de neopren. Trebuie să fi fost un profesionist fiindcă avea o alunecare impecabilă: înota mai rapid decât un om care eventual s-ar fi deplasat odată cu el pe bordura de deasupra rigolei. Mi s-a părut totuşi ciudat că apa din rigolă nu-i acoperea corpul decât pe jumătate. Mi-am zis atunci că extraordinara lui alunecare s-ar fi putut datora şi faptului că se propulsa împingându-se cu piciorul de caldarâm, cu atât mai mult că pentru înotat se folosea de o singură mână. Pentru înotătorul în costum de neopren toate acestea păreau să nu constituie un impediment pentru a-şi vedea de unul singur de înotat. Şi fiindcă odată cu asta nu părea să se sinchisească de posibilii privitori de pe peron — deşi eu eram singurul lui spectator pe-acolo — mi-am zis că trebuie să fi fost un împătimit al înotului; nu-i păsa dacă avea la dispoziţie un bazin sau înota pur şi simplu într-o rigolă. O făcea cu aceeaşi pasiune.

Ceva mai încolo însă, peronul se termia. Odată cu el se termina şi rigola şi apa curgătoare se revărsa lateral debordând peste asfalt. Acolo înotătorul în costum de neopren era nevoit să se oprească. S-a oprit în ultimul loc unde apa era încă destul de adâncă şi a repetat de câteva ori gestul de a-şi umple gura cu apă şi de a o expulza apoi, aşa cum faci de pildă în mare. M-am uitat cu mai multă atenţie la apă şi am văzut că era destul de străvezie, deci curată, dar nu îndeajuns totuşi, fiindcă avea o culoare gălbui–mâloasă. Şi nici perfect transparentă nu era. Şi atunci mi-am zis încă o dată că dacă înotătorul meu în costum de neopren făcea asta, adică îşi umplea gura cu apă nu tocmai curată şi o expulza înapoi, înseamnă că era cu adevărat un împătimit al înotului.

Membrii Uniunii Scriitorilor

Pe trotuarul unei străzi centrale un individ anonim aţinea calea trecătorilor cu îndemnul:

— Dacă sunteţi membri ai Uniunii Scriitorilor, vă rugăm să vă aşezaţi la coadă. Se distribuie medicamente gratuite.

Şi arăta spre o farmacie din imediata vecinătate, unde se şi formase un mic rând de-a lungul vitrinelor farmaciei — membri aşezaţi cu toţii cu faţa spre intrare. M-am uitat la cei ce stăteau la rând şi am observat că erau cu toţii tineri sau aproape tineri, purtând fără excepţie blue-jeans. Altminteri, arătau spălăţei şi plini de bun–simţ. Adică sporovăiau între ei, dar cu voce scăzută şi cu siguranţă că ceea ce îşi spuneau unul altuia nu erau fleacuri. Ba chiar şi fizic arătau bine, adică erau persoane prezentabile. Individul de pe trotuar îşi tot repeta invitaţia şi se pare că avea ceva succes. Alţi tineri se opreau şi, după ce se sfătuiau sumar între ei, se aşezau la coadă. M-am întrebat cum se făcea că se nimerise să treacă prin acel loc şi la acel moment atâţia membri ai Uniunii Scriitorilor. Şi m-am mai întrebat cum de nu-l interesa pe niciunul ce fel de medicamente se distribuiau acolo gratuit.

Ascensorul defect

Ascultam zgomotele care veneau de dincolo de uşa ce dădea spre scara blocului. De pe scară se auzeau paşi suind, semn că ascensorul se defectase. Colocatarii, mi-am spus. Paşii se auzeau aproape fără întrerupere, dar nu mi se părea de mirare că sunt atât de mulţi care urcă. Important era că fiecare îşi vedea de calea sa, că fiecare îşi avea ţinta unde dorea să ajungă. Şi important era că niciunul nu se oprea la uşa mea.

Te iubesc, mare D.

Dictatorul avea înfăţişarea lui Stalin sau ceva pe-aproape. Se afla într-o sală imensă dar mulţimea din sală nu se vedea. El se deplasa cu o oarecare repeziciune de-a lungul peretelui, iar pe perete, în timp ce D. se deplasa, se desfăşura o frescă interminabilă înfăţişându-l pe D. multiplicat la nesfârşit, nu în diferite ipostaze ci mereu în acelaşi chip, într-un veston de croială militară, de o culoare luminoasă, ceva între verzuliu, galben şi auriu. Iar fundalul frescei era şi el luminos — auriu asemenea unei catapetesme. Detaliile nu contau, erau nesemnificative. Cineva din afara câmpului meu vizual trăgea focuri de armă, cu regularitate, unul după altul, iar împuşcăturile răsunau fără amploare, ca într-o baracă de tir dintr-un bâlci. Era un atentator nevăzut care trăgea. D., în timp ce continua să se deplaseze, îşi lăsa în jos capul, ferindu-se, la auzul fiecărei împuşcături, astfel că gloanţele nu-l nimereau. În schimb, nimereau imaginile nenumărate ale lui D. de pe frescă. Şi la fiecare atingere de către glonţ imaginile se prăbuşeau rând pe rând, tot ca într-o baracă de tir, doar cu ceva mai mult dramatism. Cădeau numai imaginile. Mai întâi în tâmpla portretului lui D. se ivea o mică pată neagră cu contur zdrenţuit — locul pe unde pătrundea glonţul. Şi imaginea se prăbuşea. Iar D. continua să înainteze dinspre stânga spre dreapta, de-a lungul frescei, neatins de glonţ, doar ferindu-se la fiecare împuşcătură.

***

*Din volumul de povestiri Visul văduvei