miercuri, 26 decembrie 2007

Domnul Marius şi Doamna cea mică [1/7]*

Geamul de la bucătărie se aburi şi, ca să mai poată vedea ceva în întunericul de afară, doamna cea mică şterse din el, cu palma, o mică porţiune, remarcând în treacăt că locul şters a ieşit, fără voia ei, de formă perfect ovală. Se ivi peste drum căsuţa pe care domnul Marius pretindea că o cumpărase acum câteva zile, în a doua sau în a treia zi de Crăciun — o dărăpănătură prea puţin deosebită de dugheana lui de odinioară, ba, la drept vorbind, chiar întru totul asemănătoare. Dacă era adevărat că o cumpărase, ei bine, lucrul ăsta nu-i făcea câtuşi de puţin cinste, adică putea să facă o alegere mai bună, fiindcă domnului Marius trebuie că-i rămăsese de pe urma negustoriei o avere frumuşică, chiar şi după povestea aceea cu fratele lui, care într-o bună zi o ştersese nu se ştie unde cu o grămadă de bani. Dar poate că totuşi nu cumpărase căsuţa ci doar se mutase acolo cu chirie — „ca să vă fiu dumneavoastră în preajmă, stimată doamnă”, se lăudase el, nu mai departe decât ieri, când stătuseră de vorbă pentru ultima oară. Şi iată că de atunci, adică de mai bine de douăzeci şi patru de ore, domnul Marius, folosind propria lui expresie, „se dăduse la fund”, tot aşa cum i se întâmplase, pentru o bucată de vreme, după ce pierduse dugheana, sau, mă rog, magazinul, cum îi plăcea lui să se laude încă şi acum; sau tot aşa cum i se mai întâmplase încă de vreo două ori, după unele evenimente nu tocmai binevenite, în „lunga şi zbuciumata lui viaţă” — iarăşi o expresie care îi aparţinea domnului Marius.

Rezemată cu coatele de pervaz, doamna cea mică privea afară. Ce folos că prin ovalul străveziu de pe geamul aburit, căsuţa de peste drum a domnului Marius se vedea întocmai ca o ilustrată de Sărbători, dacă singura ferestruică ce dădea spre stradă se încăpăţâna să rămână întunecată de la căderea serii încoace, semn că bătrânului negustor nici prin cap nu-i trecea să-i stea doamnei celei mici „în preajmă” ci bătea, de bună seamă, cu pasul lui încet şi târşit, cine ştie ce coclauri. Magazinele trebuie că se închiseseră de mult şi, chiar dacă încă nu se închiseseră, cu greu ai fi putut să crezi că domnul Marius, căruia îi tremura mâna când trebuia să se scotocească prin buzunare, era dispus să-şi lase propriii bănuţi pe tejghele străine. Aşa că doamna cea micuţă pur şi simplu nu ştia pe unde ar fi putut să umble.
   Îndărătul ei, maică-sa, distinsa stăpână a casei şi gazdă a puzderiei de oaspeţi ce zumzăiau nerăbdători în odaia cea mare, trebăluia zorită şi din când în când îşi aducea aminte şi se pornea să bombăne:
   — Decât să-mi stai toată noaptea bosumflată şi toată lumea să-mi ceară explicaţii, mai în glumă, mai în serios, prefer să urci la tine şi să nu te mai arăţi. Cum altfel se cheamă toate astea, dacă nu toane?... Cine crezi că are nevoie de prietenul tău aici? Nimeni în afară de tine. Fiindcă dumnealui nu-i în stare să stea la masă liniştit ca toţi oamenii, adică fără să născocească fel de fel de... scamatorii, ştii tu la ce mă refer. Cât despre veselă, ca de obicei în noaptea de Anul Nou, o să se spargă şi aşa destulă. N-am nevoie de ajutoare, draga mea.
   Doamna cea micuţă continuă să privească pe geam şi, oricât se simţea de tristă, o bucura licărul albăstrui al zăpezii proaspăt căzute în lumina felinarului de lângă poartă. Abia vreo patru ore mai rămăseseră până la miezul nopţii şi zvonul de glasuri din odaia cea mare ajungea oarecum stins la urechea ei. Chiar că nu-i dădea inima ghes să se ducă acolo, deşi tatăl ei se afla în mijlocul oaspeţilor şi se pricepea de minune să încălzească atmosfera cu snoave şi cu drăgălăşenii de tot felul — pe scurt, să fie o gazdă desăvârşită. Şi cu ea şi-ar fi dat silinţa s-o facă să se simtă bine, la fel ca şi în zilele obişnuite, când de asemenea veneau foarte des oaspeţi în casa lor. Dar nici unul dintre oaspeţii ăia nu stătuse în viaţa lui măcar o singură zi îndărătul unei tejghele, nu se tocmise şi nu vânduse mere ionatane pe străzile oraşului într-o zi geroasă şi mohorâtă, aşa că nu ştia în ce chip să se apropie de un client, sau, mai precis, de sufletul lui, fiindcă în negustorie — lucru pe care doamna cea mică îl aflase de la domnul Marius — vânzarea mărfii nu-i totul. Nici chiar cumpărarea ei! Totul e să-l faci pe client să plece mulţumit că a încheiat o afacere bună, dacă nu chiar strălucită, şi mai ales că şi-a câştigat în negustor un prieten de nădejde. Domnul Marius îi explicase apoi cât e de important „pentru ambele părţi” să înnoade, cu prilejul tranzacţiei, o conversaţie cât mai interesantă, mai ales cu clienţii ceva mai vârstnici, cum era el însuşi, ştiut fiind că cei tineri se arătau mai totdeauna grăbiţi, şi pe deasupra superficiali (ceea ce nu însemna defel că doamna cea mică intra în această categorie). Iar pentru o conversaţie interesantă, trebuia să ai la îndemână cel puţin un subiect interesant. Drept dovadă că în ceea ce îl priveşte făcea tot ce îi stătea în putinţă, bătrânul negustor scosese din portofel şi îi arătase doamnei celei mici o fotografie veche: — Ştiu că dumneavoastră mă veţi înţelege, cu toate că sunteţi atât de tânără, şi de aceea m-am grăbit să vă arăt poza asta. Vă rog să mă credeţi că dumneavoastră, ca fostă clientă a mea, şi încă o clientă atât de bună, vă rog să mă credeţi că sunteţi prima care o vede. Doamna cea mică, după ce îi aruncă o privire recunoscătoare, se aplecă şi se uită cu atenţie. Fotografia, despre care dânsa nu avu nici o îndoială că data poate chiar din vremea când însuşi bătrânul negustor fusese un băietan necopt, dacă se poate închipui una ca asta — ei bine, fotografia înfăţişa un colţ dintr-un oraş, şi anume un soi de cafenea, sau poate o berărie, aşezată chiar la întretăierea a două străzi povârnite: câteva măsuţe scoase afară în stradă, care ocupau un petic de trotuar, câteva umbrele de soare, din care mai întâlneşti încă şi astăzi... — Da, stimată doamnă, dar pe aceşti oameni care stau la mese cu câte o halbă înainte, pe aceşti oameni — îmi pare rău că trebuie să v-o spun — n-o să-i mai întâlniţi nicăieri. Fiindcă ei îs duşi de mult dintre cei vii, domniţă dragă. Dacă vreţi, pot să vă dau o lupă, ca să-i vedeţi mai bine. Uitaţi-vă ce mustăţi lungi şi răsucite!... Priviţi ce pălării!... Astăzi nu se mai poartă aşa ceva. Dar ce spun că nu se mai poartă asemenea pălării! Astăzi nici măcar pe-un scaun nu se mai şade cum îi vedeţi pe aceşti domni stând aici! Iar dacă despre mustăţi pot să vă spun că sunt à la Franz Joseph, în schimb, doamnă dragă, pur şi simplu nu pot să desluşesc ce scrie acolo pe firmă. Nici cu lupa, închipuiţi-vă ce mult mi-a slăbit vederea! Berăria Borowitz? Îmi pare rău, dar nici chiar eu n-am auzit de ea, deşi am avut parte de atâtea întâmplări în lunga şi zbuciumata mea viaţă. Ei bine, doamnă, un singur lucru pot să vă spun cu precizie: această berărie... Borowitz, sau cum naiba aţi spus că se cheamă, s-a aflat chiar aici în oraş! Închipuiţi-vă ce lovitură pentru clienţii mei ceva mai vârstnici, aşa cum, din păcate, am ajuns şi eu... Da, da, nu încercaţi să mă mângâiaţi cu vorbe dulci, domniţă, vă rog foarte mult... Aşadar, închipuiţi-vă ce surpriză pentru clienţii mei, când am să le pun fotografia asta pe tejghea, alături de cumpărăturile pe care vor binevoi să le facă, şi am să-i întreb ce cred dumnealor că înfăţişează această veche şi frumoasă fotografie! Sunt cu totul şi cu totul sigur că nimeni din onorata mea clientelă n-o să recunoască această delicioasă berărie Borowitz! Aşa că vă daţi seama ce subiect plăcut de conversaţie, atât pentru clienţii mei, care sunt, ca să zic aşa, de baştină din acest frumos oraş, cât şi pentru mine, care n-am venit aici decât de câteva zile, ca să vă fiu dumneavoastră în preajmă, stimată doamnă. Sunteţi de părere că n-am să mai profesez negustoria?... Chiar eu v-am spus-o?... Desigur, sunteţi atât de tânără, memoria dumneavoastră trebuie că-i mult mai bună ca a mea, dar cum să mă lepăd de o meserie care mi-a fost atât de dragă? Da, e adevărat, n-am să mai profesez negustoria. Dar trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că am cele mai bune intenţii. Cel puţin, în privinţa subiectelor de conversaţie.
   Uşa dinspre odaia cea mare se deschise cu zgomot şi, întorcându-se, doamna cea mică îl văzu pe distinsul ei tată dând buzna în bucătărie înfierbântat şi, ceea ce se vedea dintr-o singură privire, pus pe glumă, ca de obicei.
   — Tare aş avea chef să beau o bere! spuse el bine dispus. Acum, repede, pe furiş, cât ne mai înţelegem unul cu altul!
   — Bere înainte de masă! îl mustră stăpâna casei. Ce rost are?
   — Tocmai fiindcă n-are nici un rost! îi şuieră el la ureche, şi doamna cea micuţă ciuli urechile înveselită, uitând pentru o clipă de fotografia cea veche găsită de domnul Marius. Şi în definitiv de ce n-are rost? Până la contele de Champagne tradiţia era să se bea de Anul Nou un pahar de absint. El a fost primul care a avut ideea să ciocnească o cupă de şampanie, pentru care nevastă-sa i-a făcut capul calendar. Dar vezi că a schimbat tradiţia! Ei bine, am s-o schimb şi eu!
   — Tu nu eşti contele de Champagne.
   — Dar în schimb am în beci trei lădiţe cu bere proaspătă şi pe deasupra sunt ferm hotărât să schimb tradiţia. Aşa că am să dau o fugă până jos în beci.
   Stăpâna casei nu se mai împotrivi.
   — Mă rog, cum doreşti, făcu ea ursuză.
   Până în clipa aceea doamna cea mică stătuse la pândă.
   — Mă duc să-ţi aduc eu! se oferi ea în mare grabă.
   Domnul Marius ar fi găsit desigur că asta înseamnă „să profiţi de situaţie, înainte de a şti exact care-i situaţia”, ceea ce în negustorie pare să fie cam riscant. Cum însă aici nu era vorba de negustorie ci de o nouă tradiţie, stăpânul casei se arătă bucuros de acest sprijin pe care îl căpăta de acolo de unde se aştepta mai puţin.
   Stăpâna casei se opri mirată, dar nici de astă dată nu găsi cu cale să se împotrivească, poate fiindcă i-ar fi plăcut şi ei să ştie că tradiţia cea nouă avea să pornească tocmai din casa lor, care de pe-acum se bucura de o oarecare faimă în oraş.
   — Ia-ţi paltonul, zise ea, în timp ce doamna cea mică o şi zbughise către uşă.
   — Ar fi de preferat să ia cheia de la beci, observă în treacăt tatăl ei, şi izbucni în râs.
   Doamna cea mică nu se simţi câtuşi de puţin pusă în încurcătură. Făcu doi paşi cale întoarsă şi înhăţă cheia din cui. În prag însă, se opri din nou, când tatăl ei, distinsul stăpân al casei, tuşi cu subînţeles.
   — Sunt unii care se tem de întuneric, zise el. Iar alţii care văd în întuneric la fel de bine ca pisicile. Tu din care categorie faci parte?
   — Nu mi-e frică de întuneric, zise ea înălţând din umeri cu nepăsare.
   — Perfect. Înseamnă că faci parte din cealaltă categorie. Eram doar curios să ştiu. Nu te mai întorc din drum. Cei din categoria ta n-au nevoie de lanternă.
   Râzând dezarmată, doamna cea mică făcu pentru a doua oară cale întoarsă şi scoase lanterna din sertar.
   Jos la piciorul scării nu simţi frigul, cu toate că nu-şi luase paltonul. Dinadins nu şi-l luase, spre a nu isca bănuiala c-ar avea de gând să facă un drum ceva mai lung decât acela până în beci. Zâmbi în sinea ei închipuindu-şi cam ce-ar fi putut să spună domnul Marius despre micul ei vicleşug: — „În dumneavoastră, stimată doamnă, s-a pierdut, după câte văd, o mare negustoreasă. Păcat, zău, că până la o vârstă atât de fragedă aţi şi schimbat o mulţime de meserii şi nu v-aţi oprit tocmai la aceea pentru care eraţi cel mai înzestrată.”
   Prin locul oval unde cu mâna ei ştersese aburul de pe geamul de la bucătărie n-o spiona nimeni, aşa că doamna cea mică, în loc să dea colţul casei către uşa beciului, o tuli pe cărare în jos, împinse portiţa, ieşi în lumina felinarului, trecu în fugă strada şi nu se opri decât pe treptele scăriţei de lemn care cobora din stradă către pridvorul căsuţei pe care domnul Marius pretindea că o cumpărase acum câteva zile. Se opri acolo fiindcă în zăpada pufoasă ce acoperea treptele scăriţei nu desluşi nici urmă de pas omenesc: vasăzică domnul Marius nici măcar nu dăduse pe-acasă de ieri de când stătuse ninsoarea. Asta o mâhni atât de tare, încât aproape că-i veni să lase totul baltă şi să se întoarcă. Avea să-l întâlnească pe bătrânul negustor abia în prima zi însorită de după Anul Nou, poate tocmai de Bobotează, când el, frecându-şi mâinile din pricina gerului, avea s-o întrebe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „Ei bine, dragă doamnă, cum v-aţi petrecut Revelionul? Sper că v-aţi simţit bine în sânul simpaticei dumneavoastră familii. Cât despre mine, vă rog nici să nu mă-ntrebaţi. Închipuiţi-vă că afaceri importante m-au silit să apelez la serviciile Căilor Ferate chiar în ajun. Îmi pare foarte rău. Dar dumneavoastră nu trebuie să fiţi necăjită. După cum vedeţi, m-am întors cu bine. Şi oricum, după cele întâmplate astă-toamnă, când aţi binevoit să-mi fiţi gazdă, vă rog să mă credeţi că nu mi-ar fi fost uşor să dau ochi cu distinsa dumneavoastră mamă. N-am să uit niciodată cum afurisita aia de broască mecanică, pe care eu am meşterit-o cu cele mai bune gânduri, a găsit de cuviinţă să sară tocmai în farfuria cu supă!”
   Aşa că doamna cea micuţă coborî ultimele trepte acoperite de zăpadă şi bătu la uşa căsuţei cufundate în beznă a domnului Marius numai aşa, într-o doară, cum s-ar zice ca să se afle în treabă, adică fără nici o licărire de speranţă în suflet. De aceea nu mică îi fu mirarea când, câteva clipe mai târziu, unele zgomote ciudate răsunară înăuntru — poate zgomotul unui scaun răsturnat, şi încă altele asemenea — şi, spre a spulbera orice îndoială, însuşi bătrânul negustor se ivi în prag, în mână cu o lumânare aprinsă.
   — Sunteţi acasă, domnule Marius? spuse cu bucurie în glas doamna cea micuţă. Ce surpriză! N-am văzut pe scară urme de paşi şi am crezut că sunteţi plecat.
   — E o ruşine, stimată doamnă! răspunse mâhnit domnul Marius. Vă rog să mă credeţi că-i o ruşine! Uitaţi-vă şi dumneavoastră cu ce sunt nevoit să-mi luminez casa, tocmai aici, în acest oraş al petrolului! Da, doamnă, cu o lumânare! De ceară! Dacă puteţi să vă închipuiţi una ca asta!... Noroc cu albinele, care, cu truda lor de o vară întreagă, au spălat întrucâtva de ruşine obrazul unor oameni haini la suflet, care s-au grăbit să-mi taie lumina mie, om ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, şi pe deasupra abia sosit în acest... (nici nu-mi vine să-i zic frumos) oraş, cu punga goală, cum e lesne de-nţeles, după ce ultimii bănuţi i-am irosit pe această căsuţă, modestă ce-i drept, dar cea mai apropiată de casa dumneavoastră, dragă doamnă.
   — V-au tăiat lumina, domnule Marius? vru doamna cea mică să se încredinţeze că a înţeles bine. Dar de ce?
   — Mai bine s-o lăsăm baltă, domniţă. Sunt şi-aşa destul de necăjit. Vă rog să nu mai turnaţi şi dumneavoastră gaz peste foc. Şi intraţi mai repede, ca să pot să-nchid uşa. Fiindcă o dată cu lumina, mi-au tăiat şi gazele. Aşa că de mai bine de douăzeci şi patru de ore încoace îmi duc zilele într-un uriaş frigider. După cum vedeţi, în propria mea casă trebuie să stau în palton.
   Doamna cea mică băgă de seamă că, în afară de palton, bătrânul negustor îşi pusese şi mănuşile — o pereche de mănuşi tricotate prin care se iviseră două degete, cel gros şi arătătorul de la mâna cu care ţinea lumânarea.
   — Domnule Marius, începu ea oarecum ceremonios de îndată ce închise uşa, eu m-am oferit să aduc o sticlă de bere...
   — O sticlă de bere?! o întrerupse indignat bătrânul negustor. Dumneavoastră vă arde de glumă! Păi, în situaţia în care mă aflu eu acum, puteţi să fiţi sigură, stimată doamnă, că dacă aş bea nu o sticlă întreagă ci o singură înghiţitură de bere, m-aş preface numaidecât într-un sloi de gheaţă! Nu ştiu, zău, cum poate să vă treacă una ca asta prin cap!
   — M-aţi înţeles greşit, se grăbi ea să-i explice. Berea nu era pentru dumneavoastră...
   Adânc jignit, bătrânul negustor o întrerupse din nou:
   — Păi sigur! M-aş fi mirat să aud de un gest frumos din partea dumneavoastră! După care, întrebă mai mult în treacăt: — Şi mă rog, cui îi era destinată sticla de bere?
   — M-am oferit să i-o duc tatălui meu.
   — În cazul ăsta, stimată doamnă, aţi greşit adresa. Noi nu ţinem bere. Şi dacă vreţi să ştiţi, niciodată nu m-am ocupat de negoţul cu băuturi alcoolice.
   Doamna cea mică îşi reţinu un zâmbet. Spuse:
   — Ştiu, domnule Marius. Cunosc toate mărfurile din magazinul dumneavoastră. Şi mai ştiu că domnul Costel, fratele dumneavoastră, îşi cumpăra în altă parte berea pe care o bea ascuns în depozitul acela de la subsol. Sau poate că o şterpe... Hm! vă rog să mă scuzaţi. Aşa că eu n-am venit la dumneavoastră ca să cumpăr bere, ci doar fiindcă mi-era dor de dumneavoastră.
   Bătrânul negustor se lumină la faţă.
   — Aşa mai merge, domniţă, zise el răsuflând uşurat. Ştiam eu că o bună clientă ca dumneavoastră nu-şi uită niciodată negustorul de la care a cumpărat atâta şi atâta marfă de cea mai bună calitate, chiar dacă s-a mai întâmplat, nu-i aşa, ca unele preţuri să fie ceva mai... pipărate. Dar, ştiţi dumneavoastră, în negustorie nu atât preţul contează...
   — Ştiu, domnule Marius, fu de astă dată doamna cea micuţă aceea care îl întrerupse niţel cam nerăbdătoare, contează mulţumirea clientului.
   — Mă bucur, stimată doamnă că, în privinţa asta, suntem întru totul de acord. Şi acum vă rog să fiţi atât de bună să-mi spuneţi, de unde credeţi că o să puteţi procura pentru simpaticul dumneavoastră tată, o sticlă de bere, la ora asta când orice negustor care se respectă a închis de mult magazinul şi se află în sânul familiei, în aşteptarea noului an, care cine ştie ce belele o să-i mai aducă pe cap? Trebuie să vă mai spun — urmă el, oprind-o cu un gest pe doamna cea micuţă, care tocmai deschisese gura să-i răspundă — că dacă aţi venit la mine în nădejdea că aş putea să intervin pe lângă vreunul din negustorii de bere din oraş, adică să-l scot din mijlocul familiei şi să-l aduc înapoi la magazin pentru o biată sticlă de bere — ei bine, dacă v-aţi închipuit una ca asta, trebuie să vă spun că v-aţi ostenit degeaba, stimată doamnă. În primul rând fiindcă, sosit abia de câteva zile în oraş, n-am avut încă plăcerea să cunosc nici un negustor de bere. Şi, în al doilea rând, cunoscând psihologia negustorilor, ca să zic aşa, vă asigur că nimeni nu s-ar deranja pentru o singură sticlă. Vă rog să fiţi convinsă că discuţia n-ar putea să înceapă decât de la cinci lădiţe în sus.
   — Dar nu, domnule Marius! începu ea să-şi piardă răbdarea. Berea se află în beci. La noi în beci.
   — Păi, dragă doamnă, cu asta trebuia să începeţi! Dumneavoastră turuiţi vrute şi nevrute, şi berea se află chiar în beci! Bătrânul negustor se scărpină după ureche: — Dar în cazul ăsta, domniţă, nu pricep de ce nu v-aţi dus de-a dreptul în beci. Nu cumva vă e frică de întuneric?
   — Frică, mie? zise dânsa jignită. Dar eu mi-am adus lanterna, domnule Marius. Iat-o.
   Bătrânul negustor făcu ochii mari.
   — Frumos din partea dumneavoastră, n-am ce zice! o dojeni el. Vasăzică aţi venit cu o lanternă, şi pe mine mă lăsaţi să prăpădesc lumânarea! ridică tonul bătrânul negustor. De bună seamă că dumneavoastră încă n-aţi aflat la ce preţ a ajuns ceara! Ca, de altfel, toate materialele naturale, în ziua de azi.
   — Vă rog să mă iertaţi, domnule Marius, spuse dânsa cu sfială în glas. Pur şi simplu am uitat de lanternă.
   — Aşadar, stimată doamnă, schimbă el tonul, cu ce vă pot fi de folos? Doriţi, desigur, să vă însoţesc în beci..., nu-i aşa?
   — Chiar la asta mă gândisem, recunoscu doamna cea mică.
   — Atunci, să nu mai pierdem vremea. Fiindcă, ştiţi, eu sunt o persoană foarte ocupată, cred că v-aţi dat seama. N-am vreme de pierdut.
   Şi, spunând asta, domnul Marius suflă în lumânare şi o pofti pe doamna cea mică să iasă. Trecură amândoi strada şi intrară în curte.
   — Dar dumneavoastră sunteţi îmbrăcată foarte subţire, observă bătrânul negustor. Nu vă e frig?
   — A început să-mi cam fie, recunoscu ea zâmbind stânjenită.
   — Totuşi, ăsta nu-i un motiv ca să-mi scoateţi sufletul. Îmi închipui că simpaticul dumneavoastră tată arde de nerăbdare să dea pe gât sticla aceea de bere, dar vă rog să ţineţi seama că eu sunt o persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, şi nu pot să ţin pasul cu dumneavoastră, care sunteţi atât de tânără.
   — Scuzaţi-mă, domnule Marius. N-am ştiut că merg prea repede.
   — Ce de bani se irosesc în casa dumneavoastră pe electricitate, spuse bătrânul negustor, cu o oarecare invidie, ridicându-şi privirea spre ferestrele luminate. Nu mă îndoiesc că tatăl dumneavoastră a făcut o evaluare, măcar aproximativă, a cheltuielilor.
   — Nu cred că-l interesează dinainte, fu de părere doamna cea mică. Asta se vede la fiecare sfârşit de trimestru, când vin să citească contorul.
   — Eu mă refeream la oaspeţi, stimată doamnă. O noapte ca asta trebuie să coste o adevărată avere.
   Dădură colţul casei şi, tremurând, doamna cea mică aprinse lanterna.
   — Vă rog pe dumneavoastră să-mi daţi o mână de ajutor, zise ea întinzându-i lanterna. Eu trebuie să descui lacătul. Ţineţi-o îndreptată către uşă, dacă se poate.
   Domnul Marius apucă lanterna, străduindu-se să-i facă pe plac.
   — Sper că nu vă deranjează prea tare că-mi tremură niţel mâna, ţinu el să se dezvinovăţească. Ştiţi, de la o vârstă încolo cam aşa se întâmplă.
   — Nu mă deranjează deloc, domnule Marius, îl încredinţă ea cu căldură în glas.
   — Totuşi, am întâlnit în lunga şi zbuciumata mea viaţă persoane în vârstă care erau în stare să-şi ţină mâna perfect nemişcată. Dar mi-e teamă că lucrurile astea pe dumneavoastră nu prea vă interesează.
   — Ba mă interesează, domnule Marius, se grăbi ea să-l contrazică.
   — Vă interesează, pe dracu! se stropşi bătrânul negustor. Şi adăugă îndată după aceea: — Oricum, eu vă doresc să ajungeţi la adânci bătrâneţe, fără să vă tremure mâna.
   — Vă mulţumesc, domnule Marius.
   — Dar ce faceţi acolo, nu mai nimeriţi o dată gaura cheii?
   — Tremur de frig, se scuză ea ruşinată.
   Dar în aceeaşi clipă izbuti, şi uşa boltită se deschise scârţâind. Bătrânul negustor se aplecă precaut şi aruncă o privire înăuntru.
   — Vreţi să intraţi dumneavoastră prima? o îndemnă el nu tocmai stăpân pe sine.
   Doamna cea mică păşi înăuntru, coborî două trepte şi se întoarse spre domnul Marius, oferindu-i mâna. Dar el o refuză demn:
   — Încă n-am ajuns aşa de bătrân ca să nu fiu în stare să cobor fără ajutor într-o biată pivniţă, vă rog foarte mult!
   Şi, cu băgare de seamă, trecu peste prag, ridicând oarecum exagerat piciorul.
   — Sunteţi bun să-mi daţi mie lanterna? spuse doamna cea mică întorcându-se către el.
   Bătrânul negustor îi întinse lanterna fără nici o împotrivire, cât se poate de preocupat să scruteze întunecimea beciului, deşi era de la sine înţeles că n-avea să desluşească nimic.
   — E regretabil, stimată doamnă, că simpaticul dumneavoastră tată nu s-a ostenit să tragă lumină aici în beci, cu toate că ar fi putut să întrevadă nevoia unei asemenea lucrări.
   — Instalaţie electrică există, domnule Marius, se scuză ea. Există încă de pe vremea bunicului, dar din păcate nu mai funcţionează.
   — Un lucru care nu funcţionează e ca şi cum nici n-ar fi, declară el şi, întorcându-se pe o rână, mai coborî o treaptă, sprijinindu-se de propriul său genunchi. M-aş mira ca meşterii de pe vremea distinsului dumneavoastră bunic să nu fi făcut o lucrare bună. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt că eu am mai apucat câţiva ani din acele minunate vremuri şi ştiu cum se lucra pe-atunci. De altfel, v-aţi fi convins şi singură dacă v-aţi fi uitat cu mai multă luare aminte la poza pe care v-am arătat-o deunăzi.
   — Dar m-am uitat cu luare aminte, protestă doamna cea mică. I-am văzut foarte bine cum stau la masă şi beau bere.
   Ajunseseră la piciorul scării şi din nou încercă să-i ofere mâna bătrânului negustor. Dar el o refuză şi de data asta.
   — Tinerii din ziua de azi nu se uită cu luare aminte la pozele vechi, zise el clătinând din cap cu mâhnire. Dumneavoastră ziceţi că i-aţi văzut stând la masă şi bând bere... Îmi pare foarte rău că trebuie să v-o spun pe şleau, dar m-aţi dezamăgit, stimată doamnă. Dacă ar fi să-i judecăm pe oameni după bere, ar însemna că fratele meu e un geniu. Dar ştiţi şi dumneavoastră prea bine că dumnealui nu-i decât un terchea-berchea, ah! nici n-ar fi trebuit să-mi amintesc, zău aşa! Pur şi simplu mi-aţi stricat seara asta de ajun, care promitea să fie atât de frumoasă!
   — Îmi pare rău, domnule Marius.
   — Vă pare rău!... Cred şi eu că vă pare rău. Dar acum, că mi-aţi amintit de el, e prea târziu să vă mai cereţi scuze. Şi vă rog să nu-mi mai ţineţi în ochi afurisita aia de lanternă. Ar fi fost timpul să băgaţi de seamă că mai sunt pe lume oameni care fac şi altceva decât să bea bere, cu atât mai mult cu cât aveţi chiar în faţa dumneavoastră un exemplu convingător, ca să zic aşa. Bătrânul negustor îşi ciuli urechile: — Ia staţi! şi rămase nemişcat, ascultând cu atenţie.
   Doamna cea mică zâmbi cu îngăduinţă.
   — Sunt oaspeţii, zise ea înălţând din umeri.
   — Dumneavoastră n-aţi auzit nimic? dori să ştie bătrânul negustor. Şi îşi îndreptă spre ea privirea niţel cam speriată.
   — V-am spus, sunt oaspeţii. Într-adevăr, e de mirare că se-aud până aici. Pesemne c-o fi undeva prin colţ o gură de aerisire care răspunde tocmai în odaia de sus.
   — Ah, mai slăbiţi-mă cu gura dumneavoastră de aerisire! Mie mi s-a părut că aud altceva.
   Doamna cea mică ascultă încordată, mai mult ca să-i facă lui pe plac.
   — Nu, domnule Marius, zise ea în cele din urmă. Sunt sigură că vi s-a părut. N-aud nimic altceva.
   — În sfârşit, poate că mi s-a părut, se linişti el. Aşadar, ce vă spuneam?
   — Ziceaţi că am chiar în faţa mea un exemplu convingător.
   — Ei bine, stimată doamnă, mie nu-mi place — hm! — vă rog să mă credeţi că nu-mi face nici o plăcere să mă laud. Dar dumneavoastră m-aţi silit! Dacă mi-aţi fi urmat sfatul şi v-aţi fi uitat cu o lupă la poza aceea, aţi fi văzut amănunte cât se poate de interesante.
   — Nu era nevoie de lupă, domnule Marius. Am văzut şi cu ochiul liber că purtau mustăţi à la Franz Joseph, aşa cum aţi spus chiar dumneavoastră.
   — Ah, vă rog să mă lăsaţi în pace cu mustăţile dumneavoastră à la Franz Joseph! Nu-i vorba de mustăţi aici! Dar, cu puţină bunăvoinţă, aţi fi putut să vedeţi cu câtă mulţumire se uitau oamenii aceia la fotograf! Aţi fi putut să vedeţi cu câtă mândrie se uitau! Fiindcă ei, stimată doamnă, spre deosebire de nepricopsitul de frate-meu, n-aveau nimic de ascuns. Ei se aflau la berărie după o zi de muncă, stimată doamnă! Nu după o zi de trândăveală. Şi vă rog să mă credeţi că în ziua aceea munciseră bine şi cu spor, nu cum se munceşte în ziua de azi! De aceea se uitau cu mulţumire la fotograf. Ce-i drept, pe-atunci se fotografia niţel cam altfel, ca să zic aşa. Nu ca astăzi, când fotograful trece pe stradă în goana mare, nici nu ştii când scoate aparatul — ţac! — şi a doua zi te trezeşti că ţi-a apărut poza în ziar.
   — Aşa vi s-a-ntâmplat dumneavoastră, domnule Marius? se interesă doamna cea mică.
   — Mie?! făcu el jignit. Şi adăugă demn: — Mie, stimată doamnă, niciodată nu mi-a apărut poza în ziar, aşa să ştiţi dumneavoastră. Eu sunt, şi am fost de când mă ştiu, om serios, stimată doamnă. Eu nu îngădui nimănui astfel de... astfel de...
   — Instantanee, îi veni doamna cea micuţă într-ajutor.
   — Mă rog, instantanee, cred că ăsta-i cuvântul care se obişnuieşte în ziua de azi, spuse el ceva mai domolit. Dar îndată după aceea se aprinse iarăşi: — Pe vremuri trebuia să te uiţi la fotograf preţ de... Ştiu şi eu... un minut sau două. Asta da, poză! Ba chiar fotograful obişnuia să spună: „Domnilor, şi acum uitaţi-vă fix la mine şi vă rog să staţi nemişcaţi!... Gata. Mulţumesc, domnilor”. Aşa se făceau pozele pe vremuri! Nu ca-n ziua de azi. Trasul în poză era pe-atunci un binemeritat prilej de reculegere după o zi de muncă. Şi, cum vă spuneam adineaori, nu se lucra de mântuială. N-aveţi decât să îndreptaţi lanterna către grinzile de beton, chiar aici în beciul construit de venerabilul dumneavoastră bunic. Dacă vreţi să vedeţi o treabă bine făcută, uitaţi-vă în sus la grinzi. Lucru de cea mai bună calitate! Beton trainic! Nu de-o viaţă-ntreagă, ci veşnic, aş putea să spun! Priviţi cât sunt de groase grinzile şi cât sunt de drepte muchiile! Uitaţi-vă ce frumos s-a întipărit în ciment fibra cofrajelor de scândură. Aşa că şi instalaţia electrică, stimată doamnă — vă rog să mă scuzaţi că v-o spun pe şleau — a fost bine făcută. Numai că un lucru bine făcut trebuie să fie şi bine întreţinut. Or, distinsul dumneavoastră tată nu numai că nu şi-a dat nici o osteneală, dar, după cum vedeţi şi dumneavoastră, a înghesuit aici în beci, claie peste grămadă, lăzi, butoaie, scânduri, ba chiar şi acest coş mare împletit din răchită...
   — Ăsta este coşul în care eu mi-am petrecut primul an de viaţă, spuse zâmbind doamna cea mică.
   — Mă rog, dumneavoastră aţi binevoit să vă petreceţi în acest coş primul an de viaţă, n-am nimic împotrivă, dar prea e mare harababura, scuzaţi-mă că v-o spun. Şi atunci, sigur că nu mai funcţionează nici instalaţia electrică. Dar... ia staţi!
   Bătrânul negustor tresări şi rămase încremenit, ascultând cu atenţie. De astă dată i se păru şi doamnei celei mici că desluşeşte un zgomot ciudat, parcă venind din străfunduri, ritmic, ca bătaia unui uriaş ceas nevăzut: tuc-tuc... tuc-tuc... tuc-tuc...
   Domnul Marius arăta pur şi simplu îngrozit când, întorcându-se către doamna cea mică, îi spuse pe un ton ceremonios:
   — Stimată doamnă, mă tem că sunt foarte grav bolnav. Auziţi ce tare îmi bate inima. Vă rog să luaţi sticla şi să ieşim mai repede, fiindcă trebuie să mă duc la doctor.
   Doamna cea mică mai ascultă încă vreo câteva clipe.
   — Dar nu bate inima dumneavoastră, domnule Marius, încercă ea să-l liniştească.
   — Sunteţi sigură, domniţă dragă? Sunteţi absolut sigură?
   — Sunt absolut sigură. Zgomotul vine din altă parte.
   Bătrânul negustor răsuflă uşurat.
   — Uf, mi-aţi luat o piatră de pe inimă, se linişti el. Fiindcă nu ştiu dacă v-am spus, eu sunt un om foarte ocupat şi nu mi-aş fi îngăduit în ruptul capului să-mi irosesc timpul pe la doctori. Şi totuşi, doamnă dragă, aş fi curios să ştiu ce fel de zgomot este acesta şi de unde vine. Se pare că de astă dată n-are nici o legătură cu gura de aerisire care răspunde în odaia de sus.
   Doamna cea mică păşi peste o stivă de scânduri, împinse un butoi stricat, fără cep şi, oprindu-se înaintea unei grămezi înalte de piese vechi de mobilier, cărora cu greu le-ar fi putut veni de hac, ascultă din nou.
   — Se pare că de aici vine, zise ea arătând către un colţ al beciului, de dincolo de grămada de mobilă.
   — Dumneavoastră ţineţi să aflaţi cu tot dinadinsul despre ce-i vorba? întrebă domnul Marius pe un ton foarte apropiat de nepăsarea totală.
   — Eu?... Nu... nu ţin deloc, îi răspunse doamna cea mică pe acelaşi ton.
   — Atunci, dragă doamnă, binevoiţi să treceţi înapoi peste scânduri şi să ne vedem de treabă. Nu de alta, dar sunt foarte grăbit, după cum cred că v-am mai spus.
   Păşind peste stiva de scânduri, ea se întoarse lângă bătrânul negustor şi îl luă de mână.
   — Nu vă e cald în paltonul ăsta? îl întrebă ea cu privirea aţintită în ochii lui.
   — E totuşi ciudat, zise el în loc de răspuns, privind în gol. După care, mai spuse, oarecum dezmeticit: — Tare aş fi curios să ştiu ce baliverne vi s-au îndrugat dumneavoastră despre petrol. Vreau să spun, demult, când aţi fost dumneavoastră la şcoală.
   — Despre petrol, domnule Marius? se miră ea. Ce anume vă interesează?
   — Mă întrebam dacă vi s-a vorbit la şcoală despre originea petrolului...
   Doamna cea mică înălţă din umeri şi zâmbi.
   — Îmi pare rău, spuse ea, dar nu mai ţin minte. A fost atât de demult!
   Şi, spunând asta, se abţinu să nu pufnească în râs. Ceea ce domnul Marius băgă de seamă.
   — Nu ştiu ce găsiţi dumneavoastră de râs, o dojeni el, dar eu găsesc că asta e o întrebare cât se poate de interesantă. Sau poate dumneavoastră credeţi că, dacă toată viaţa am fost negustor, nu m-a interesat nimic altceva?
   — N-am spus asta, se dezvinovăţi ea.
   — N-aţi spus, dar aşa credeţi, zise el supărat. Ei bine, trebuie să vă spun că vă înşelaţi amarnic. Şi, ceea ce-i mai dureros, de aici rezultă că dumneavoastră nici n-aţi înţeles vreodată cu adevărat ce-a însemnat pentru mine negustoria.
   — Ba am înţeles, domnule Marius.
   — Aţi înţeles, pe dracu! Dacă aţi fi înţeles, ar fi trebuit să vă închipuiţi că printre vechii mei clienţi au fost şi destui pionieri ai petrolului, ca să zic aşa. Şi vă daţi seama că a trebuit să stau de vorbă cu ei despre petrol, nu despre ciuperci!
   — Bineînţeles că despre petrol, domnule Marius, zise doamna cea mică.
   Şi, aplecându-se, scoase din ladă o sticlă de bere.
   — Eu vă vorbesc despre petrol, iar dumneavoastră nu vă stă mintea decât la bere! o dojeni încă şi mai aspru bătrânul negustor. Măcar o fi proaspătă?
   — Vreţi să gustaţi? îl pofti ea fără să-şi piardă câtuşi de puţin cumpătul.
   — Nu, doamnă, mulţumesc. Eu, de Anul Nou, nu beau decât şampanie, aşa să ştiţi!
   — Şampanie n-am, se scuză ea. Poate doar dacă...
   Şi se opri fâstâcită.
   — Doar dacă, ce? se răsti la ea bătrânul negustor.
   — N-nimic, îngăimă ea. Nimic, domnule Marius.
   — Aşadar, despre ce vorbeam? vru el să reînnoade firul discuţiei.
   — Despre bere, îi aminti doamna cea mică.
   El făcu un gest de enervare:
   — Înainte de bere, doamnă! Înainte de bere! Nu mă interesează berea dumneavoastră!
   — Înainte de bere... Doamna cea mică se concentră, încercând să-şi amintească. — Despre ciuperci! exclamă ea, luminându-se la faţă. Adică, despre petrol!
   — Cred şi eu că vorbeam despre petrol! se burzului bătrânul negustor. Şi, dacă vreţi să ştiţi, pe mine nu mă interesează ce se întâmplă astăzi în lume cu petrolul, cu toate că, în calitatea mea de negustor, tocmai asta ar trebui să mă intereseze. Cel puţin, aşa ar fi de părere unii, inclusiv dumneavoastră, scumpă doamnă. Dar aflaţi că pe mine nu mă interesează decât originea petrolului şi nimic altceva. Din punct de vedere ştiinţific, ca să zic aşa! Apropo, aţi auzit ce teorie circulă?
   — Nu, răspunse cât se poate de serioasă doamna cea micuţă. Ce teorie?
   — Se zice că petrolul s-ar fi format din peşte.
   — Din peşte, domnule Marius? se arăta ea uluită.
   — Nu pricep de ce vă miraţi atâta. Ce, vi se pare imposibil?
   — N-nu... făcu ea descumpănită. Dar...
   — Dar, ce? zise el cu asprime.
   — De unde atâta peşte? îndrăzni ea să-şi exprime îndoiala.
   — Ei bine, stimată doamnă, tocmai asta mă întrebam şi eu, zise domnul Marius, de astă dată mai puţin stăpân pe sine.
   Doamna cea mică scoase un fel de „phu!”, răsuflând uşurată. Şi totodată se bucură din suflet că nu pusese o întrebare cu totul anapoda, care să-l supere şi mai tare pe bătrânul negustor.
   — Domnule Marius, zise ea privindu-l drept în ochi, cred că pentru moment trebuie să pun la loc sticla asta de bere.
   — Mă tem că da, scumpă domniţă, încuviinţă el.
   Le fură de-ajuns cinci minute, sau poate zece, să dea la o parte toată grămada aceea de mobilă veche. Bătrânul negustor se încinse atât de tare, încât trebui să-şi scoată paltonul şi, bineînţeles, mănuşile. Dar chiar şi aşa năduşi straşnic. Doamna cea mică îşi agăţă în câteva locuri frumuseţea ei de rochiţă, fiindcă mobila, fiind veche, era plină de aşchii şi de cuie ruginite. Costumul pe care îl purta domnul Marius nici nu mai intra la socoteală, fiind vechi şi prăpădit. Oricum, nu le stătea mintea să facă o evaluare a daunelor suferite de pe urma grămezii de mobilă, fiindcă îndărătul ei, întocmai cum presupusese doamna cea mică, se ivi un obiect care le atrase numaidecât atenţia: un fel de tub de beton aşezat în poziţie verticală, pe jumătate îngropat în pământ, peste care stătea o lespede rotundă de piatră, exact pe măsura tubului.
   — Mă tem că piatra asta de moară o să ne cam dea bătaie de cap, spuse bătrânul negustor după câteva încercări neizbutite să dea lespedea de piatră la o parte.
   Gâfâind, se opri şi îşi şterse fruntea de năduşeală.
   — Nu vă mai opintiţi, domnule Marius, îl rugă doamna cea mică. Să nu păţiţi ceva.
   — Nu-i cazul să vă faceţi griji cu mine, stimată doamnă. Cel puţin nu înainte de-a afla ce-i cu tic-tacul ăsta. Sper că nu vă e teamă.
   — De fapt nici nu ştim ce-o să iasă la iveală, ocoli ea răspunsul cu prudenţă.
   — Vă rog să mă credeţi, stimată doamnă, că dacă aş şti ce-o să iasă la iveală din fântâna asta misterioasă, v-aş spune: Luaţi sticla de bere pe care o aşteaptă simpaticul dumneavoastră tată şi să ieşim naibii de-aici. Dar pe mine, domniţă, tocmai necunoscutul mă zgândăreşte, ca să zic aşa!
   Urmară câteva clipe de tăcere, când bătrânul negustor se scărpină după ureche.
   — Ce-ar fi să folosim un drug de fier? rupse tăcerea doamna cea mică.
   Domnul Marius o fixă cu privirea.
   — Hm... Un drug de fier, aţi spus? Sunteţi sigură că găsim aşa ceva în harababura asta?
   — Să încercăm, spuse doamna cea mică.
   — Bine, domniţă, încercaţi. Dar, vă rog, mai repede, fiindcă eu n-am timp de pierdut. În fond, toată harababura asta vă aparţine. Dumneavoastră sunteţi, ca să zic aşa, moştenitoarea de drept a acestei harababuri. Aşa că trebuie să ştiţi mai bine dacă se poate găsi pe-aici un drug de fier.
   Doamna cea mică se porni să caute printre vechituri.
   — N-am de gând să moştenesc toate astea, domnule Marius, zise ea. Nu v-aduceţi aminte ce v-am spus cândva?
   — Ba da, domniţă, mi-aduc aminte. Dumneavoastră vreţi să călătoriţi.
   — Prin toată lumea, domnule Marius! spuse ea cu patimă.
   — Sper să aveţi mai mult noroc decât mine, doamnă dragă.
   — Dar şi dumneavoastră aţi călătorit!
   — Da, domniţă, dar numai în interes de afaceri. Ştiţi cum e. Când călătoreşti pentru afaceri, nu-ţi stă mintea decât la afaceri. Pur şi simplu nu vezi lumea, doamnă dragă. Cobori din tren, te arunci într-un taxi, hotel, camera ovală...
   — Care cameră ovală?
   — Unde se discută afaceri, bineînţeles!
   — În toate hotelurile e câte o cameră ovală? se miră doamna cea mică.
   — Ei, stimată doamnă, ştiţi şi dumneavoastră prea bine că nu contează forma. Dar nu vă faceţi griji, cu dumneavoastră o să fie altfel. O să călătoriţi cu vaporul, fiindcă n-o să fiţi niciodată grăbită cum am fost eu. Şi chiar dacă o să fiţi grăbită, să ştiţi că pe punte, în şezlong, se poate lucra foarte bine. Eu însumi am fost de faţă o dată, când traversam Atlanticul...
   — Dumneavoastră aţi traversat Atlanticul?!
   — Ah, stimată doamnă, vă rog să nu mă mai întrerupeţi! se burzului domnul Marius. Lăsaţi omul să spună ce are de spus! Vă rog foarte mult.
   — Spuneţi, domnule Marius.
   — Păi sigur! Spuneţi!... Dar acum nu mai ştiu unde-am rămas.
   — Spuneaţi că aţi traversat Atlanticul.
   — Cred şi eu că spuneam! Ce, aveţi vreun motiv să vă îndoiţi? Domnul Marius îi aruncă doamnei celei mici o privire încruntată. — Aşadar, pe când traversam Atlanticul, am fost de faţă când un scriitor stătea lungit într-un şezlong, pe punte, şi scria de zor.
   — Am găsit un drug! strigă triumfătoare doamna cea micuţă.
   — De fier? vru să ştie precis domnul Marius. Mda, se arătă el oarecum mulţumit după ce luă drugul de la doamna cea mică şi îl examină cu atenţie. Se pare că-i tocmai ceea ce căutam. Stimată doamnă, ţin să vă felicit. Cunoaşteţi atât de bine rosturile gospodăriei care aparţine încă bunicului dumneavoastră, încât mai c-aş zice că până la urmă o s-o moşteniţi totuşi. Şi să vă spun un secret: nu strică! Vreau să spun că nu strică s-aveţi o căsuţă, unde să vă întoarceţi din lungile dumneavoastră călătorii. Şi acum, scumpă doamnă, zise bătrânul negustor trăgând aer în piept, vă rog să staţi de-o parte şi să vă mulţumiţi să priviţi, fiindcă eu am să dau jos afurisita asta de piatră de moară, care, după cum vedeţi, cântăreşte pe puţin o tonă. Şi n-aş vrea să păţiţi ceva.
   — Credeţi c-o să puteţi, domnule Marius? spuse doamna cea micuţă cu o oarecare îndoială.
   — Hm! făcu el cu dispreţ. Poate nu ştiţi că pe vremea când îl ajutam pe nepricopsitul de frate-meu la atelierul de reparaţii auto, am ridicat o dată o maşină întreagă. Şi se grăbi să adauge cu modestie: — ...De un singur capăt. Aşa că nu văd nici un motiv să fiţi sceptică în ceea ce mă priveşte.
   Doamna cea micuţă era cât pe-aci să-i spună că ar exista un oarecare motiv, şi anume că cele amintite de dânsul se petrecuseră cu mulţi ani în urmă, în tinereţea domnului Marius, pe când acum... Dar din fericire se abţinu la timp.
   — De altfel, continuă domnul Marius, nici nu-i mare scofală. Iată, aici este o scobitură sub capac... Ah! vă rog să nu mai mişcaţi atâta lanterna aia! Vă rog foarte mult! Spuneam deci că sub capac se află o scobitură, în care vârâm capătul drugului de fier pe care l-aţi găsit dumneavoastră şi pentru care încă o dată vă felicit. Iar acum, o dată vârât capătul drugului, avem o pârghie pe care nu trebuie decât să apăsăm niţel... Aşa... Ceva mai tare...
   — Nu apăsaţi prea tare, domnule Marius, îl sfătui doamna cea mică, privind cu teamă cum bătrânul negustor se încovoiase peste drugul de fier.
   — Vă rog, stimată doamnă, să mă lăsaţi în pace cu sfaturile dumneavoastră! Aici trebuie apăsat cu toată greutatea.
   Şi, icnind, se încovoie şi mai tare peste drug. Dar în clipa aceea drugul se frânse, sau poate că pur şi simplu ieşi din scobitură — sigur este că doamna cea mică scoase un ţipăt şi se repezi la domnul Marius, care zăcea prăvălit peste drug.
   — Domnule Marius! Aţi păţit ceva? Domnule Marius!
   Tremura toată, zgâlţâindu-l, iar domnul Marius zăcea cu faţa în pământ şi cu fundul în sus, într-o poziţie care ar fi putut să pară caraghioasă dacă n-ar fi fost gravitatea situaţiei.
   — Fiţi bună, doamnă, şi nu mă mai scuturaţi atâta, mormăi bătrânul negustor, că doar nu-s plin de praf.
   Şi nici nu se ridică bine în genunchi, că doamna cea mică îi şi sări de gât, râzând printre lacrimi.
   — Domnule Marius! mi-aţi tras o sperietură straşnică! N-aţi păţit nimic? Ia să văd.
   — Ce să mai vedeţi, doamnă? Ce să mai vedeţi? şi nu-mi mai băgaţi lanterna aia în ochi. Vă rog foarte mult! Bineînţeles că n-am păţit nimic.
   — V-aţi mâzgălit pe faţă cu negru.
   Şi spunând asta, doamna cea mică dădu să-i şteargă obrazul. Dar domnul Marius, supărat-foc, îi dădu mâna la o parte şi se şterse cu propriile lui degete, pe care le cercetă cu atenţie în lumina lanternei, după care îşi duse mâna la nas şi adulmecă.
   — Petrol! declară el satisfăcut. Exact cum am bănuit! Va trebui să stau de vorbă foarte serios cu bunicul dumneavoastră de îndată ce ieşim din beci. Acum sunt absolut sigur că ceea ce vedem aici e un puţ de petrol şi sunt foarte curios să aflu de ce a fost părăsit. Aşadar, la treabă.
   — Adică ieşim? vru doamna cea mică să se încredinţeze că a înţeles bine ce anume treabă vrea domnul Marius să înceapă neîntârziat.
   — Nici vorbă, stimată doamnă! Continuăm!
   Şi, opintindu-se din toate puterile, bătrânul negustor se ridică în picioare. Doamna cea mică ar fi putut să jure că i-a auzit genunchii scârţâind. Dar, cum din principiu nu jura niciodată, preferă să treacă sub tăcere acest amănunt. Se mulţumi doar să-i spună:
   — Să vă dau şi eu o mână de ajutor, domnule Marius.
   — Nici nu vreau s-aud de vreun ajutor din partea dumneavoastră, o refuză el hotărât. Dumneavoastră, care sunteţi atât de firavă, puteţi să fiţi sigură că mai mult m-aţi încurca decât mi-aţi fi de vreun folos.
   Şi, apucând drugul de fier, se puse pe treabă.
   — Îl băgaţi în aceeaşi scobitură, domnule Marius? zise speriată doamna cea mică.
   El îi aruncă o privire mustrătoare:
   — Dacă dumneavoastră îmi arătaţi o altă scobitură, eu sunt gata s-o las pe asta şi să mă ocup de cea nouă.
   Doamna cea micuţă dădu ocol puţului, luminându-l cu lanterna, şi se întoarse dezamăgită în locul de unde plecase, întocmai ca Magellan după ocolul Pământului.
   — Nu-i nici o altă scobitură, recunoscu ea cu mâhnire în glas.
   — Asta să vă fie învăţătură de minte, zise domnul Marius, şi altă dată să aveţi mai multă încredere în oamenii cu experienţă.
   Ea voi să-i atragă atenţia domnului Marius că experienţa sa se mărginea la negustorie, dar îşi aduse aminte la timp că „în lunga şi zbuciumata lui viaţă” bătrânul negustor se îndeletnicise — cel puţin aşa pretindea el — cu o mulţime de alte lucruri şi deci nu era cu desăvârşire exclus să se priceapă şi la puţurile de petrol, cu atât mai mult cu cât încă nici nu se dovedise că acesta de faţă era cu adevărat un puţ de petrol.
   Dar domnul Marius părea hotărât să aducă dovada aşteptată, drept care se opinti cu îndărătnicie în drugul de fier. Doamna cea mică se temu că bătrânul negustor face un efort cam mare şi, vrând să se încredinţeze că nu i s-a umflat nici o vână pe nicăieri, îndreptă din nou lanterna către faţa lui.
   — Ah, doamnă! mai slăbiţi-mă cu afurisita aia de lanternă! izbucni el.
   — Poate că totuşi mă lăsaţi să vă dau o mână de ajutor, îl rugă ea. Chiar dacă sunt firavă, cum ziceţi dumneavoastră.
   Domnul Marius se îndreptă de mijloc şi îi aruncă doamnei celei mici o privire cam nesigură, strângând din buze:
   — Şi-atunci, cine o să ţină lanterna, puteţi să-mi spuneţi?
   Dar doamna cea mică, departe de a se arăta descumpănită, aşa cum se aşteptase domnul Marius, care îşi închipuise că a înfundat-o, îi răspunse că:
   — Lanterna ar putea să stea şi singură pe ceva.
   Şi se grăbi să treacă la faptă, aşezând lanterna între două scânduri încrucişate.
   — Hm, făcu domnul Marius scărpinându-se după ureche. Mda...
   Doamna cea mică se mulţumi cu aceste comentarii sumare şi i se alătură bătrânului negustor, care găsi că munca lor împreună se aseamănă cu aceea a pionierilor petrolului, când, câte doi sau câte trei se opinteau să înşurubeze cap la cap prăjinile de foraj.
   — Am văzut asta prin pozele vechi, îi explică el doamnei celei mici.
   — Sunteţi gata, domnule Marius? îl întrebă nerăbdătoare doamna cea mică.
   — Eu, stimată doamnă, sunt gata. Dar dacă dumneavoastră vă închipuiţi că afurisita asta de piatră de moară e dispusă să se clintească din loc cu slaba putere pe care dumneavoastră o adăugaţi la experienţa mea de persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, ţin să vă atrag atenţia că vă-nşelaţi. Mă rog, cum doriţi.
   Dar pur şi simplu nu-i veni să creadă când, la prima apăsare cu puteri unite, lespedea rotundă se aplecă într-o parte şi lunecă scrâşnind de pe ghizdul puţului, proptindu-se în pământ cu o bufnitură surdă.
   Amândoi căzuseră în genunchi şi se priviră unul pe celălalt, domnul Marius complet năucit, şi doamna cea mică zâmbind fericită. După care, ca la un semn, îşi aplecară capetele privind în adâncul puţului, de unde îi izbi drept în faţă o pală de aer călduţ mirosind a petrol, sau poate a ulei încins — asta n-ar fi putut s-o spună cu precizie nici unul din ei, domnul Marius fiindcă era nou-venit în oraşul acesta, şi înainte să vină aici nu se ocupase de negoţul cu petrol, iar doamna cea mică fiindcă până în clipa aceea încă nu-şi apropiase nasul de petrol ci doar îl văzuse de departe, călătorind în cisterne sau în camioane-cisternă.
   — Se aude mai tare, observă doamna cea mică ascultând încântată.
   — Ce? întrebă domnul Marius.
   — Inima.
   — Vai de mine! nu mă speriaţi, dragă doamnă! se pierdu el de-a binelea.
   — Nu a dumneavoastră, domnule Marius, îl linişti ea.
   — Dar atunci a cui?
   — Ascultaţi, zise ea parcă vrăjită. Şi îşi plecă puţin urechea către adâncul puţului, privindu-l totodată pe domnul Marius, cu atenţia împărţită în două.
   Acel tuc-tuc de mai înainte răsuna acum desluşit, rar şi puternic, ba chiar umplea tot beciul, deşi continuau să se audă încă şi-acum, poate prin gura de aerisire care răspundea sus în odaia cea mare, glasurile amestecate ale oaspeţilor. Dar doamna cea mică le găsi atât de îndepărtate, încât i se păru cu neputinţă să vină din casa unde se aflau; ai fi zis mai degrabă că vin dintr-o casă de dincolo de drum, sau poate de pe un deal învecinat.
   — Fiţi aşa de bună, stimată doamnă, şi aduceţi lanterna, spuse domnul Marius pe un ton destul de rece. Vreau să văd la ce adâncime se află petrolul.
   — Sunteţi sigur că-i vorba de petrol? vru ea să se încredinţeze.
   — Vă rog să lăsaţi vorba şi să faceţi ce v-am rugat.
   Doamna cea micuţă, neavând încotro, înălţă din umeri şi, zâmbind, îi aduse domnului Marius lanterna. Acesta îşi băgă mâna în puţ, ba chiar aproape că se băgă el însuşi înăuntru, aplecându-se peste margine şi ocupând cu trunchiul lui cam mătăhălos (după părerea doamnei celei mici) aproape toată gura puţului, astfel că doamna cea mică, nemaiavând loc nici măcar să-şi strecoare capul, stătu şi aşteptă. Şi tot aşteptă. Până când într-un târziu îşi pierdu răbdarea:
   — Domnule Marius! Nu-mi spuneţi şi mie ce se vede acolo?
   Dar domnul Marius continua să tacă şi să cerceteze adâncul puţului. În cele din urmă se ridică cu chiu cu vai şi se aşeză oftând pe marginea tubului de beton.
   — Vă rog, stimată doamnă, să mă lăsaţi câteva clipe să-mi vin în fire. Am stat aplecat şi mi-a venit tot sângele în cap.
   — Vă las, domnule Marius, îi răspunse cu căldură în glas doamna cea mică. Puteţi să staţi cât doriţi.
   Şi, ca să-şi întărească spusele, se aşeză alături de el.
   — Îmi pare bine că nu sunteţi din cale-afară de grăbită. Niciodată n-am putut să-i sufăr pe oamenii grăbiţi. Cât despre petrol, scumpă doamnă, mă tem că nu-i nici un strop în puţul ăsta. Îmi pare rău dar trebuie să vă spun că aveam o părere mai bună despre venerabilul dumneavoastră bunic. Din câte văd însă, toată viaţa nu s-a ţinut decât de şotii. Aş putea să bag mâna în foc că până şi scaunul acela pe rotile în care stă toată ziua nu-i decât tot o păcăleală. Mă-ntreb ce-ar face dacă într-o bună zi l-aş gâdila în talpă. Sunt sigur c-ar sări numaidecât în picioare şi ar lua-o la fugă.
   — Ce vă face să credeţi una ca asta, domnule Marius?
   — Ce mă face să cred?... Domnul Marius tăcu îmbufnat câteva clipe. — Ce altceva să cred, spuse el, dacă puţul ăsta, care e opera dumnealui, ca să zic aşa, nu foloseşte la nimic?
   — Părerea mea, începu doamna cea micuţă cu sfială în glas, e că n-ar trebui să spuneţi asta până când...
   Şi se opri, şovăind. Domnul Marius se întoarse către ea.
   — Până când, ce? zise el cam acru.
   — Până când...
   Şi nici de data asta doamna cea mică nu îndrăzni să-şi ducă gândul până la capăt. Bătrânul negustor îi aruncă încă o privire nu tocmai prietenoasă, după care, răsucindu-se îndărăt, îndreptă din nou lumina lanternei în adâncul puţului, mai mult aşa, ca să se afle în treabă.
   — Mă-ntreb la ce-or fi folosind scoabele astea, spuse el, pe gânduri.
   Aplecată alături de el, doamna cea mică privea şi ea cu atenţie.
   — Cred că nu sunt scoabe, domnule Marius, îndrăzni ea să-l contrazică. Cred că sunt...
   — Ştiţi ce, stimată doamnă! o întrerupse el cu glas tăios. Pe mine părerea dumneavoastră nu mă interesează! Scurt! E-adevărat că în lunga şi zbuciumata mea viaţă n-am avut prilejul să fac comerţ cu scoabe, dar oricine ştie că aceste fiare oarecum ruginite, împlântate în piatră una sub alta, se cheamă scoabe. Şi, ca să-i taie orice elan, o privi pe doamna cea micuţă cu coada ochiului, încruntat. Politicoasă cum era, dânsa preferă să tacă, ba chiar îşi întoarse faţa puţin într-o parte, ca să-şi ascundă zâmbetul. — Şi, mă rog, reluă el doar aşa, ca să-i facă hatârul, ce sunt aceste fiare ruginite, dacă nu scoabe, după părerea dumneavoastră? Tare aş vrea să aflu!
   — Cred că sunt trepte, spuse zâmbind doamna cea mică.
   — Trepte, stimată doamnă?! făcu el uimit. Trepte?!... Dumneavoastră sunteţi sigură că nu vă bateţi joc de mine?
   — Nu-mi bat joc de dumneavoastră, domnule Marius, răspunse ea senină. Aşa cred eu. Că sunt trepte.
   — Hm! făcu el ceva mai puţin stăpân pe sine. Şi, mă rog, dacă aceste fiare ruginite sunt ceea ce credeţi dumneavoastră că sunt, atunci la ce-ar fi de folos nişte trepte în acest puţ, al cărui fund — îndrăznesc să spun — nici măcar nu se vede?
   — Asta n-aş putea să spun, recunoscu ea.
   — Păi sigur! Asta n-aţi putea s-o spuneţi! Dar păreri văd că aveţi cu duiumul! Stimată doamnă, urmă el ceremonios, trepte sau scoabe, mie mi-e totuna. Vă rog să fiţi aşa de bună să vă luaţi sticla de bere şi să ieşim de aici. Nu ştiu dacă v-am spus, dar eu am o mulţime de treburi în seara asta.
   Şi domnul Marius dădu să se ridice de pe marginea puţului.
   — Domnule Marius! zise cam speriată doamna cea mică, apucându-l de mână.
   — Ce mai doriţi, doamnă? se răsti la ea domnul Marius. La care, doamna cea mică se mulţumi să-l privească drept în ochi, ţinându-l strâns de mână. — Daţi-mi drumul! Vă rog foarte mult! Ce vă trece prin cap?... Nu cumva doriţi să...?
   La care, doamna cea mică încuviinţă cu tărie, continuând să-l privească drept în ochi. Nu se îndura să-i lase mâna, neştiind încă ce hotărâre luase domnul Marius. Sau dacă luase vreuna. Îşi zise că nu mai există primejdia vreunei surprize şi îi lăsă mâna abia după ce domnul Marius oftă resemnat şi se ridică în picioare.
   — Stimată doamnă, sper că ştiţi ce faceţi! i se adresă el ameninţător. Eu nu-mi iau nici o răspundere. Treaba dumneavoastră!
   De bucurie, doamna cea mică bătu din palme.
   — Domnule Marius, am să vă urmez oriunde! strigă ea.
   — Ba s-avem iertare, scumpă doamnă! i-o tăie din scurt bătrânul negustor. De urmat, vă urmez eu! Vă rog să poftiţi.
   Şi, spunând asta, domnul Marius o invită către gura puţului cu un gest plin de curtoazie.
   Doamna cea mică înghiţi în sec.
   — N-ar fi mai bine să intraţi dumneavoastră primul? sugeră ea cu o voce cam pierită.
   — A, nu! Nici vorbă, stimată doamnă! Dumneavoastră aţi avut ideea... Aveţi şi întâietatea. De principiul ăsta nu m-am lepădat niciodată în lunga şi zbuciumata mea viaţă, chiar dacă mi-a adus destule necazuri, după cum poate vă daţi seama chiar şi dumneavoastră, care sunteţi atât de tânără şi lipsită de experienţă. Fiindcă se potriveşte oriunde, numai în negustorie nu. Şi cu toate astea eu nu l-am călcat niciodată, aşa să ştiţi! Vă rog să poftiţi.
   Doamna cea micuţă, care îl ascultase cu atenţie, îşi desprinse privirea de faţa lui şi, făcând un pas şovăitor către puţ, se aplecă, fără a se grăbi din cale-afară, să mai arunce o privire înăuntru. Dar asta numai aşa, ca să se afle în treabă, fiindcă era de la sine înţeles că fără lanternă nu puteai să vezi nimic.
   — Totuşi, domnule Marius, spuse ea cu o voce rugătoare, ce-ar fi să vă călcaţi principiul măcar o dată? O singură dată!
   — Nu, doamnă!
   — Vă rog tare mult.
   — Nici nu vreau s-aud! Doamna cea mică îşi lăsă capul în pământ, resemnată, în timp ce bătrânul negustor o cerceta atent cu coada ochiului. Şi, într-un târziu, adăugă pe un ton indiferent: — ...Sau, ştiu şi eu... Poate c-am mai putea discuta dacă stăruiţi foarte tare.
   Doamna cea mică tresări şi ochii i se umplură de bucurie.
   — Stărui foarte tare, domnule Marius! zise ea cu multă însufleţire.
   — Ei, dacă stăruiţi atât de tare, doamnă dragă... ce pot să fac? Ăsta a fost principiul meu de-o viaţă întreagă: să cedez când cineva stăruie foarte tare. Fiindcă înseamnă că are, nu-i aşa, motive foarte serioase să stăruie atât de tare. (Aici doamna cea mică dădu din cap cu multă convingere.) Aşa se explică, între altele, stimată doamnă, de ce n-am făcut avere... prea mare. Vă rog să mă credeţi că ăsta este motivul adevărat. Nu fiindcă nu m-am priceput să fac negustorie!
   — Bineînţeles că nu, domnule Marius.
   Bătrânul negustor îi aruncă o privire cercetătoare, vrând să se asigure că doamna cea micuţă nu-l linguşeşte. Şi, ajungând pesemne la o concluzie favorabilă în ceea ce o priveşte, încălecă marginea puţului cu multă băgare de seamă. Acolo însă se pare că principiul său, după care se cuvine să cedezi la stăruinţele foarte tari ale onoratei clientele, dădu unele semne că începe să se clatine. Fiindcă domnul Marius nu se grăbi să-şi ducă şi celălalt picior peste marginea puţului, ci stătu în cumpănă o bună bucată de vreme.
   — Ei, domnule Marius, îl zori doamna cea mică, pierzându-şi răbdarea. Ce faceţi, nu intraţi?
   — Frumos îmi şade, zise el cu reproş la adresa propriei sale persoane. Frumos îmi şade, mie om bă... hm! om ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, să mă iau după gura dumneavoastră şi să mă bag prin toate cotloanele.
   — Nu ştim decât dumneavoastră şi cu mine, ţinu ea să-l încredinţeze, pe un ton complice.
   — Dar scoabele astea... începu el.
   — Treptele, îl corectă doamna cea mică.
   — Mă rog, scoabele... treptele... Tot un drac! Vreau să spun, scoabele astea or fi destul de trainice? ştiţi, eu sunt un om cu o oarecare greutate.
   — Sunt trainice, zise ea cu destulă uşurinţă.
   — Păi sigur! Dumneavoastră ce vă pasă! o dojeni el. Dacă în clipa următoare o să se audă un răcnet prelung... Şi din ce în ce mai stins, n-o să fie răcnetul dumneavoastră!
   — Puţul ăsta a fost făcut pe vremuri, domnule Marius, spuse doamna cea micuţă cu o oarecare ironie. Pe atunci se lucra bine.
   Bătrânul negustor îi aruncă o privire încruntată, după care, negăsind nimic altceva de spus, c-un gest nervos îi dădu să ţină lanterna şi se întinse cu piciorul dinăuntru în căutarea unei scoabe (sau, mă rog, trepte). Apoi, cu chiu cu vai, şi-l trase şi pe celălalt înăuntru.
   — Vă rog, stimată doamnă, să-mi luminaţi drumul! zise el c-o voce arţăgoasă. Măcar atâta să faceţi şi dumneavoastră!
   Doamna cea micuţă mai stătu să aştepte până ce de pe marginea puţului dispăru o mână de-a domnului Marius, apoi cealaltă; după care, sprintenă ca întotdeauna, se băgă în puţ şi se porni să coboare în urma bătrânului negustor.

***

*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2

Domnul Marius şi Doamna cea mică [2/7]*

Următoarele câteva minute domnul Marius vorbi fără încetare.
   — Vă atrag atenţia, domniţă, zise el, că n-am nici cea mai mică idee unde o să ajungem şi mai ales cum o să ne întoarcem. Dacă puţul ăsta nu a fost făcut de simpaticul dumneavoastră bunic pentru scoaterea petrolului, aflaţi atunci că nu ştiu pentru care alt scop a fost făcut. (Fiţi foarte atentă să nu mă călcaţi pe mână. Vă rog foarte mult!) În schimb, pot să vă spun alte lucruri, pe care le ştiu absolut sigur. Scoabele acestea — sau, mă rog, treptele, dacă ţineţi neapărat — sunt ruginite şi deci mâinile noastre or să fie în scurtă vreme, dacă nu sunt de pe-acuma, pline de rugină. În treacăt fie zis, deşi vremea era potrivită, când am ieşit, sau mai bine zis când m-aţi scos dumneavoastră din casă, îmi pare foarte rău că nu mi-am luat pălăria, fiindcă toată rugina pe care dumneavoastră o răzuiţi cu picioarele de pe scoabe îmi cade mie în cap. N-am pretenţia că rămâne acolo, printre firele de păr, dar oricum, ţin să vă spun că plăcut nu este. Şi, vă rog, de scuzele dumneavoastră n-am nevoie, aşa că prefer să-mi vorbiţi despre altceva. Apoi, vă mai atrag atenţia că, pe lângă rugină, o să vă murdăriţi şi de petrol, măcar că în fundul puţului ăsta nu este — aş putea să bag mâna în foc — nici un strop de petrol. În sfârşit, rochiţa dumneavoastră, despre care cred că am uitat să vă spun că o apreciez sincer, o să se facă ferfeniţă datorită aceloraşi scoabe pline de rugină.
   — Dar şi cu costumul dumneavoastră o să se-ntâmple la fel, spuse doamna cea mică.
   — Lăsaţi, doamnă, spuse cam acru bătrânul negustor, nu vă mai faceţi griji cu costumul meu, care şi aşa-i prăpădit şi ca vai de el. Remarcaţi, mai bine, că pe măsură ce coborâm se face tot mai cald, de unde pot să deduc că teoria după care petrolul s-a format din peşte poate să fie totuşi corectă, dat fiind că la o anumită adâncime, la care sper să nu ajungem, temperatura ar putea să fie de-ajuns de mare ca să se fi fiert cândva un fel de ciorbă de peşte, care cu timpul să se fi prefăcut în petrol. În definitiv, nimeni n-a lăsat în oală, pentru mai multă vreme, o ciorbă de peşte, să vadă dacă în câteva luni — sau, mă rog, în câţiva ani — n-ajunge petrol. Iar acum, stimată doamnă, vă rog să vă opriţi puţin, ca să-mi trag sufletul.
   Şi într-adevăr bătrânul negustor cam avea nevoie de câteva clipe de odihnă: când se opri, sprijinindu-se cu mâna de perete şi îşi ridică faţa spre ea, doamna cea micuţă îl văzu suflând din greu.
   — Ce păcat că n-aveţi pe ce să vă aşezaţi, domnule Marius, zise ea cu părere de rău.
   — Lăsaţi asta, doamnă, gâfâi bătrânul negustor. Spuneţi-mi, mai bine... după părerea dumneavoastră... de cât timp coborâm?
   — Ştiu şi eu, domnule Marius... Cred că de vreo cinci minute, răspunse ea cu îndoială în glas, temându-se să nu-l sperie pe bătrânul negustor.
   — Vai de mine! se sperie totuşi domnul Marius. Vă daţi seama ce-nseamnă asta... pentru un om ceva mai în vârstă, ca să zic aşa? Mă-ntreb... cum o să mai ies de-aici!
   — Nu vă mai întrebaţi, domnule Marius, îndrăzni ea să-l sfătuiască. Ieşim noi. Sau poate că...
   — Sau poate că, ce? o întrerupse el răstit, aruncându-i în sus o privire încruntată. Aş putea să ştiu şi eu ce vă trece prin cap? Dar, cum dânsa nu-şi mai urmă gândul întrerupt de bătrânul negustor, şi nici el nu mai adăugă nimic, fiindcă îi venea destul de greu să vorbească din pricina gâfâielii, se lăsă o tăcere de câteva clipe, în răstimpul căreia acelaşi tuc-tuc de mai înainte răsună foarte desluşit.
   — Se aude mai tare, observă doamna cea micuţă. Şi parcă altfel.
   — Cum adică altfel? vru domnul Marius să ştie. Vreţi să spuneţi că după părerea dumneavoastră e mai grav decât înainte?
   — Nu vorbeam de inima dumneavoastră, domnule Marius...
   Dar nici n-apucă doamna cea mică să-i spună ce anume i se părea ei că sună altfel, că bătrânul negustor, întrerupând-o cum îi stătea lui în obicei se şi porni să se tânguie:
   — Îmi pare rău că vă pricinuiesc necazuri, domniţă dragă. Nici nu trebuia să mă luaţi pe mine, om ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, cu sănătatea şubrezită de pe urma unor evenimente nu tocmai binevenite din lunga şi zbuciumata mea viaţă, şi pe deasupra plin de ticuri... Da, da. Nu-ncercaţi să mă contraziceţi, fiindcă ştiu eu ce spun. De pildă, în clipa asta mă bate gândul că rău am făcut că n-am luat cu mine o sticlă-două de bere, dar n-aveam de unde să ştiu cât o să fie de cald în puţul ăsta care nu duce nicăieri...
   — Nu trebuie să spuneţi asta, domnule Marius, zise doamna cea micuţă cu multă însufleţire.
   — Adică ce vreţi să spuneţi dumneavoastră? o provocă el. Că ştiţi precis unde o s-ajungem?
   — N-am vrut să spun asta, încercă ea să-i explice. Mă refeream la bere. Dacă ţineţi neapărat, pot să dau o fugă până sus şi să vă aduc o sticlă.
   — Lăsaţi, doamnă, continuă el să se tânguie, nu merit eu să vă osteniţi atâta pentru mine. Ştiu că toată lumea vă hărţuieşte fără milă, aşa cum şi pe mine m-au hărţuit clienţii şi furnizorii toată viaţa. Dacă tatăl dumneavoastră v-a trimis jos după o sticlă de bere, acum eu să vă trimit sus? Nu pot să fac una ca asta. Şi încă berea n-ar fi nimic. Pot să mă lipsesc de ea, cu toate că-i al naibii de cald aici. Dar din păcate, ceea ce nu pot să fac este să mă abţin să vă tot povestesc din amintirile mele care pe dumneavoastră nici nu vă interesează...
   — Ba mă interesează, domnule Marius, îl încredinţă ea cu multă convingere.
   — Vă interesează, pe dracu, stimată doamnă! Ştiu că dumneavoastră sunteţi foarte drăguţă şi vă daţi silinţa să-mi faceţi mie toate hatârurile şi pe deasupra nu pot să uit cât de bună clientă aţi fost, în timp ce eu a trebuit să închid magazinul şi să nu vă mai servesc cu nimic, lucru de care, vă rog să mă credeţi, mă doare sufletul. Dar ce pot să fac, dacă vremurile s-au schimbat?... Doamna cea micuţă nu găsi nimic de spus, ci doar privi în jos, zâmbind, către domnul Marius. — Şi să vă mai spun ceva, stimată doamnă, continuă el. Să ştiţi totuşi că vremurile nu se schimbă niciodată chiar atât de mult pe cât se spune.
   Doamna cea mică râse din toată inima şi găsi că e momentul să-l întrebe:
   — Credeţi că putem să pornim mai departe, domnule Marius? Vreau să spun, v-aţi odihnit destul?
   — Scumpă doamnă, răspunse el ceremonios, eu niciodată n-am dat îndărăt înaintea greutăţilor. Aşa să ştiţi! Şi domnul Marius, după ce-i aruncă în sus o privire încruntată, porni din nou să coboare, continuând să se laude: — Aţi văzut şi dumneavoastră, când a fugit nepricopsitul de frate-meu cu toţi banii, eu nu m-am lăsat de negustorie, chiar dacă a trebuit să mă mulţumesc s-o fac la scară ceva mai mică, fiindcă magazinul meu a suferit stricăciunile pe care ştiţi că le-a suferit — şi eu n-am putut să-l dreg, din lipsă de mână de lucru — până când s-a năruit de tot, după cum poate că vă mai amintiţi... Magazinul a căzut baltă, ca să zic aşa, dar nu şi afacerile! Singurul lucru de care îmi pare rău că nu m-am interesat mai cu de-amănuntul este fabricarea mărfurilor pe care le-am vândut. Vorbesc de un interes pur tehnic, ca să zic aşa. Dar nu puteţi să spuneţi că n-am avut bunăvoinţă. Asta nu puteţi s-o spuneţi! Să ştiţi că aproape tot timpul meu liber... până să am plăcerea să vă cunosc pe dumneavoastră, stimată doamnă — mi l-am petrecut răsfoind fel de fel de cărţi tehnice. M-au interesat mai ales locomotivele cu aburi, deşi, după cum bănuiţi, nu s-a pus niciodată problema să vând aşa ceva. Dar am avut ghinionul ca locomotivele cu aburi să nu mai fie la modă în ziua de astăzi. Dumneavoastră nici nu le-aţi apucat, dar puteţi să mă credeţi pe cuvânt că rar ţi-era dat să întâlneşti pe lume ceva mai plăcut decât o locomotivă cu aburi, care scotea sunete foarte asemănătoare cu cele pe care le auziţi în clipa asta, când...
   — Când, ce? întrebă doamna cea mică, oprindu-se nedumerită, fiindcă bătrânul negustor încetase să mai coboare şi amuţise dintr-o dată.
   Ca să se facă auzită trebuise să ridice glasul, până într-atât crescuseră şi se înmulţiseră zgomotele ce veneau nu se ştie de unde.
   — Vreţi să fiţi bună să-mi daţi lanterna, zise el în loc de răspuns, cu voce schimbată.
   Şi altă explicaţie nu mai dădu, ceea ce pe doamna cea mică o nelinişti de-a binelea.
   — Ce s-a întâmplat, domnule Marius? De ce ne-am oprit?
   — Ce-aţi spus? strigă domnul Marius. Şi totodată se întinse cu urechea în sus către ea.
   — V-am întrebat ce s-a-ntâmplat! De ce ne-am oprit?
   — Stimată doamnă, zise ceremonios bătrânul negustor, cred că până aici ne-a fost! Am dat de fundul puţului.
   — Ce se vede? întrebă ea curioasă, aplecându-se într-o parte şi într-alta şi străduindu-se (dar neizbutind) să desluşească ceva prin spaţiul îngust dintre perete şi trupul mătăhălos al domnului Marius.
   — Poftiţi şi uitaţi-vă cu ochii dumneavoastră, stimată doamnă, zise el. Fiindcă în ceea ce mă priveşte, mă tem că am fost cam superficial când am frunzărit cărţile tehnice de care tocmai vă spuneam. Pur şi simplu nu-mi dau seama unde ne aflăm.
   Spunând asta, bătrânul negustor se dădu la o parte şi, politicos, îi lumină doamnei celei mici ultimele scoabe ruginite (sau, mă rog, trepte), împlântate, aici la capătul drumului, într-un perete neted de cărămidă, pe care ea le coborî cu băgare de seamă şi puse piciorul pe un fel de platformă îngustă de scândură, care trepida uşor. De pe platformă, sprijinindu-se cu mâna de un parapet de metal, coborâră o scăriţă cu trepte de scândură îmbibate de unsoare, dar din fericire câtuşi de puţin lunecoase. Punând piciorul pe pământ tare, bătrânul negustor răsuflă uşurat, în timp ce doamna cea micuţă, nu mai puţin uşurată, îl luă de mână, oarecum absentă, fiindcă n-avea ochi decât pentru ceea ce în jurul lor se mişca fără încetare, în sus şi în jos, înainte şi înapoi, scoţând acele zgomote care bătrânului negustor şi doamnei celei mici, cât timp coborâseră prin puţ, le păruseră adunate laolaltă în acel tuc-tuc surd venit din adânc. Dar acum, că se aflau chiar în adânc, ca să zicem aşa, zgomotele veneau fiecare din altă parte, de la o depărtare mai mare sau mai mică, din stânga şi din dreapta.
   Domnul Marius îi lumină faţa cu lanterna, cercetând-o cu atenţie.
   — Sper, scumpă doamnă, că nu vă e teamă.
   Dar doamna cea micuţă, care abia îl auzise, îşi întoarse către el (doar pentru două clipe) o faţă atât de înfierbântată, încât domnul Marius îşi zise că n-are nici un motiv să-şi facă griji din pricina ei.
   — Ştiţi la ce mă gândesc? zise ea privind în jur cu un interes lacom.
   — La ce vă gândiţi? Chiar că sunt curios să aflu, zise el cu o oarecare nepăsare.
   — Vă amintiţi de depozitul de la fostul dumneavoastră magazin...
   — Dacă îmi amintesc... făcu el privind-o niţel cam de sus. Cred şi eu că îmi amintesc de depozitul de la fostul meu magazin. Spunând asta, aerul lui de superioritate se prefăcu în amărăciune. — Văd că nu scăpaţi nici un prilej să-mi aduceţi aminte că situaţia mea nu mai e la fel de înfloritoare ca înainte.
   — Nici nu mi-a trecut prin cap, domnule Marius! se dezvinovăţi ea cu multă căldură în glas. Pur şi simplu mă gândeam la depozitul dumneavoastră, de unde domnul Costel vă trimitea sus mărfurile cerute. Eu nu l-am văzut niciodată, dar...
   — Dar, ce? spuse răstit bătrânul negustor, ţintuind-o cu privirea.
   — Mă gândeam că depozitul ar putea să fi fost chiar aici. Şi se grăbi să adauge, ca să şteargă impresia proastă pe care o făcuse cu acel gând al ei. — ...Sau, mă rog, într-un loc asemenea.
   Nu izbuti însă, nici pe departe, să şteargă impresia proastă, fiindcă domnul Marius izbucni:
   — Într-un loc asemenea?! Dumneavoastră nici nu vă gândiţi la ce spuneţi! Depozitul meu ar fi o adevărată jignire pentru locul unde ne aflăm, dacă ar fi să le punem alături! Măcar că e... sau a fost depozitul meu. Fiindcă acolo nepricopsitul de frate-meu îşi pierdea vremea printre sticle de bere şi lăzi goale, pe când aici, uitaţi-vă şi dumneavoastră!... Mânia bătrânului negustor se prefăcu încetul cu încetul în admiraţie când se apucă să-i înşire doamnei celei mici, de parcă şi-ar fi lăudat propria-i marfă: — Uitaţi-vă ce mecanisme de toată frumuseţea!... Tije de oţel groase cât braţul! Şi vă rog să mă credeţi că-i oţel de cea mai bună calitate! Biele-manivele care pun în mişcare roţi uriaşe... (Numai că roţile, nu-i aşa, nu se văd, dar asta nu le micşorează cu nimic meritul!) Braţe mecanice care lunecă pe aceste... pe aceste... ghidaje, izbucni el, după ce se poticnise, fericit că izbutise să-şi aducă aminte termenul tehnic cel mai potrivit. Uitaţi-vă ce... ce... supape! Ce... ce... regulatoare de turaţie! Apropo, ce părere aveţi de cunoştinţele mele tehnice?
   — Cred că totuşi aţi frunzărit cu atenţie cărţile de care aminteaţi mai înainte, îl lăudă sincer doamna cea mică.
   — Uitaţi-vă cu atenţie la această canelură! urmă domnul Marius din ce în ce mai însufleţit. Remarcaţi cât a fost de bine unsă! Şi cu ce vaselină! Vă rog să mă credeţi că niciodată în lunga şi zbuciumata mea viaţă n-am întâlnit o vaselină de calitate mai bună. Ce-i drept au pus cam multă, fiindcă, vedeţi, aici la capetele cursei pistonului s-au strâns aceste mici grămăjoare de vaselină, care par să fie de prisos. Dacă vă aplecaţi urechea, o să auziţi cum braţul, după ce atinge grămăjoara de vaselină, scoate un mic... ţoc când se desparte de ea.
   — Într-adevăr! recunoscu încântată doamna cea micuţă, care se grăbise să-i urmeze sfatul şi îşi şi apropiase urechea de grămăjoara de vaselină. Scoate un mic ţoc, exact cum spuneţi dumneavoastră. Parc’ar fi un sărut!
   — Hm! da... Mă rog, se cam fâstâci domnul Marius când auzi de sărut. Dar îşi reveni repede şi urmă, cam ursuz: — Vă rog să nu vă mai poticniţi la fiecare piesă pe care o vedeţi! Grăbiţi-vă, fiindcă eu n-am vreme de pierdut. Uitaţi-vă acum la aceste cazane uriaşe de presiune!... Sunt sigur că în viaţa dumneavoastră încă n-aţi văzut robinete atât de mari!
   Doamna cea mică îl urmă ascultătoare şi se opri să privească robinetele.
   — Dar prin ţevile astea gâlgâie ceva, remarcă ea ascultând cu atenţie.
   — Cred şi eu că gâlgâie! îi dădu peste nas domnul Marius. Prin orice ţeavă gâlgâie câte ceva dacă nu-i ţinută nefolosită. Nu ştiu cum e azi, dar ştiu că pe vremuri toate ţevile erau foarte bine folosite.
   — Credeţi c-ar putea să fie petrol? îl întrebă doamna cea mică, sincer interesată să-i afle părerea.
   — Habar n-am, scumpă doamnă! i-o reteză bătrânul negustor. V-am spus doar, că n-o să găsim nici un strop de petrol. Şi puteţi să vă convingeţi şi singură că n-am greşit.
   — Totuşi, pământul e îmbibat de ceva negru. N-ar putea să fie petrol?
   — S-ar putea, recunoscu dânsul. S-ar putea să-l fi manipulat cu o oarecare neglijenţă. În definitiv, nepricopsiţi au fost în toate timpurile. Aşa că n-ar fi de mirare să se fi risipit în timp ce îl cărau cu găleata de colo până colo, poate înainte să se descopere că e mai uşor să-l trimiţi prin conducte decât să-l cari cu găleata. Dar în afară de asta, totul a fost bine făcut exact aşa cum vă spuneam. E de-ajuns să priviţi aceste ziduri de cărămidă... Cărămidă de cea mai bună calitate, puteţi să mă credeţi! Nu s-a măcinat cu toate că stă în umezeală, poate chiar de mai bine de o sută de ani. Şi vă rog să nu vă mai opriţi la orice fleac. Grăbiţi-vă.
   Doamna cea mică renunţă la ideea să-i spună că nu vede nici un motiv să se grăbească, de vreme ce aici se aflau atâtea lucruri care meritau să fie admirate; renunţând deci la această idee, i se alătură domnului Marius fără să facă nazuri.
   — După cum vedeţi, urmă el, aici coridorul se îngustează. Dar sper că sunteţi de acord că nu-i nici o nenorocire. Dimpotrivă, cu cât un coridor e mai îngust, cu atât e mai greu să te rătăceşti. Mai ales dacă urmezi aceste ţevi pe care le vedeţi aici întinse de-a lungul tavanului... Dar vă rog să fiţi bună să nu mai goniţi aşa! Nu uitaţi că sunteţi cu o persoană ceva mai în vârstă, care a alergat destul o viaţă întreagă, ca măcar în seara de Ajun să aibă parte de puţină tihnă. Aşadar, unde am rămas?
   — Tocmai vorbeaţi de ţevi, îi reaminti doamna cea mică.
   — Vă rog să mă credeţi, stimată doamnă, că ţevile pe care le vedeţi nu se abat din drumul lor nici măcar cu un centimetru spre stânga sau spre dreapta, ceea ce îmi aminteşte de felul cum eu însumi am trecut prin lunga şi zbuciumata mea viaţă, cu toate că mulţi ar fi vrut să mă vadă nu numai abătut din drum ci întors de-a binelea, ca să zic aşa.
   — Ia uitaţi-vă ce băşicuţe ies acolo! strigă doamna cea mică arătând în sus către locul unde se îmbinau două ţevi groase.
   Ceea ce pe domnul Marius îl făcu să-i sară ţandăra.
   — Vă rog să mă lăsaţi în pace cu băşicuţele dumneavoastră, domniţă! Dumneavoastră vă arde de băşicuţe şi de alte fleacuri tocmai atunci când ar trebui să vă destupaţi bine urechile şi să luaţi aminte la ceea ce vă spun.
   — Am auzit ce-aţi spus, domnule Marius, se dezvinovăţi ea c-o voce plină de sfială. Ştiu că nu v-aţi abătut din drum nici c-un centimetru, întocmai ca ţevile din tavan.
   Bătrânul negustor se oprise şi îndreptase lumina lanternei în sus, către locul unde cele două ţevi se îmbinau sub tavan, devenit deodată nepăsător la recunoaşterea meritelor sale de o viaţă întreagă.
   — Hm! Chiar că-s nostime băşicuţele, zise el. Dar nu ştiu ce vă face să credeţi că seamănă cu un ciorchine de struguri din soiul muscat-ottonel.
   — Dar eu n-am spus că seamănă c-un ciorchine de struguri, se scuză doamna cea mică.
   — Foarte rău! o mustră el. Fiindcă oricine poate să vadă asemănarea de care vă spuneam. Mă rog, să zicem că asemănarea n-are prea mare importanţă, admise el. Dar, la fel ca şi instalaţia electrică din beci a bunicului dumneavoastră, ar fi trebuit ca toate aceste instalaţii să fie bine întreţinute. Or, vedeţi şi dumneavoastră, ele au fost lăsate în părăsire. Nimeni n-a mai uns canelurile de câţiva ani buni încoace, garniturile au slăbit, iar urmările... Domnul Marius tresări: — Hei, doamnă! Unde sunteţi?
   Fiindcă într-adevăr, doamna cea mică nu se mai afla lângă el. Cu o condamnabilă uşurinţă, renunţase să-l asculte şi, sprintenă şi neastâmpărată ca întotdeauna, fugise cine ştie încotro. Bombănind, bătrânul negustor o luă târâş-grăpiş de-a lungul coridorului, remarcând în treacăt că se îndepărta de zgomotul mecanismelor, ceea ce putea fi socotit drept o adevărată binefacere, fiindcă — una la mână — zgomotele îl asurziseră destul, şi — două la mână — într-un loc liniştit ar fi putut să audă paşii doamnei celei mici. Nu apucă să facă însă prea mulţi paşi, când se auzi strigat de departe:
   — Domnule Marius! Veniţi repede!
   — N-aveţi pic de astâmpăr, doamnă, o dojeni el cu glas scăzut, nu ca să-l audă ea, se-nţelege, ci doar aşa, ca să-i mai treacă năduful.
   — Sunt în tren! strigă ea din nou, cu vocea întretăiată de emoţie.
   — Asta mai lipsea! spuse domnul Marius pentru sine. Trebuie că-i o neînţelegere.
   Şi totuşi iuţi pasul, deşi începuse de pe-acum să gâfâie.
   Sufla din greu când, în lumina lanternei, însăşi doamna cea mică se ivi la fereastra unui vagon, agitându-şi braţul, în culmea fericirii.
   — Ce bine îmi pare că vă văd, domnule Marius! glumi ea. Mă ajutaţi să-mi dau jos bagajele?
   — Dumneavoastră vă arde de glumă, stimată doamnă, i-o reteză el sumbru, iar mie, după cum vedeţi, îmi iese sufletul. Frumos din partea dumneavoastră, n-am ce zice!
   — E un tren întreg! strigă ea, trecând cu destulă uşurinţă peste învinuirea foarte gravă a bătrânului negustor. Am fost până la capăt! Are şi locomotivă! Duceţi-vă să vedeţi!
   — Dacă dumneavoastră vă închipuiţi că, în halul în care sunt, îmi mai arde de locomotivă, ţin să vă spun că vă înşelaţi.
   Doamna cea micuţă dispăru de la fereastră şi în clipa următoare se ivi pe platforma dindărăt a vagonului, de unde, punând piciorul pe prima treaptă, se aplecă şi îi întinse domnului Marius mâna.
   — Urcaţi-vă şi să ne odihnim puţin, zise ea. Îmi pare rău că v-am pricinuit necazuri.
   — Vă pare rău, pe dracu! zise el răstit. Şi, refuzându-i mâna, se căţără cu chiu cu vai pe platformă, continuând să bombăne: — Nici în cea mai importantă din călătoriile mele de afaceri... Uf! nu mai pot!
   — Opriţi-vă puţin, domnule Marius, îl rugă ea. O să-mi spuneţi puţin mai târziu.
   Dar bătrânul negustor nu ţinu seama de rugămintea ei, ci urmă, cu vocea întretăiată de efort:
   — Nici în cea mai importantă... din călătoriile mele de... afaceri, n-am fugit atâta... după... un tren!... Pur şi simplu mi-aţi scos... sufletul, stimată doamnă! E pe-aici vreo bancă? Doamna cea micuţă, făcând-o pe gazda, îl pofti înăuntru. — Mulţumesc, zise bătrânul negustor lăsându-se să cadă pe cea mai apropiată bancă. Uf! mulţumesc, domniţă... Aşadar, ce spuneam?
   — Lăsaţi-o pe mai târziu, domnule Marius. Nu-i nici o grabă.
   — Aha! tocmai asta voiam să spun, reluă el, scoţându-şi batista şi ştergându-se pe frunte. Sigur că nu-i nici o grabă! Tocmai asta-i nostim! Să fugi când nu-i nici o grabă!... Dumneavoastră m-aţi pus pe mine, persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, s-alerg după un tren care de bună seamă că zace aici încremenit de ani de zile. Ce părere aveţi, e frumos din partea dumneavoastră?
   — Nu-i frumos, domnule Marius, recunoscu ea şi, mâhnită, îşi lăsă capul în pământ.
   — Bine că măcar recunoaşteţi, spuse domnul Marius aruncându-i o privire nu tocmai prietenoasă. Şi... ziceaţi că aţi văzut locomotiva?
   Doamna cea mică avu o tresărire de veselie.
   — Vreţi s-o vedeţi şi dumneavoastră?
   — Nici vorbă! răspunse el îmbufnat.
   Doamna cea micuţă îl privi întrebător.
   — Că da, sau că nu? vru ea să ştie.
   — Ah, doamnă! vă rog să-mi daţi pace! izbucni el. Mai slăbiţi-mă cu întrebările dumneavoastră. Şi continuă să se arate cusurgiu, aşa cum îi stătea lui în obicei: — Vai, ce bancă tare! Pur şi simplu îţi trece prin oase. N-aţi fost în stare să găsiţi ceva mai bun!
   — Am putea să vedem în celelalte vagoane, încercă ea să-l îmbuneze. Deşi mă tem că toate-s la fel.
   — Cred şi eu că-s toate la fel, zise el cu dispreţ. La ce altceva să te aştepţi de la un tren ca ăsta, pe care nu m-aş mira ca Principatele Unite să-l fi primit cadou de la Stephenson. Bătrânul negustor îşi ridică spre doamna cea mică privirea plină de îndoială: — Aşadar, dumneavoastră trageţi nădejde că în trenul ăsta am putea să găsim un vagon de clasa întâi, ca să zic aşa?
   Doamna cea micuţă ridică din umerii ei firavi, temându-se să-i promită ceva şi apoi să nu poată să-şi ţină făgăduiala, ceea ce ar fi atras pe capul ei un potop de reproşuri din partea bătrânului negustor. Dar domnul Marius pesemne că trase altă concluzie din gestul ei, fiindcă se sculă numaidecât de pe banca cea tare.
   — Mă rog, zise el, dacă doriţi dumneavoastră, n-avem decât să încercăm. Ieşi din vagon, urmat de doamna cea mică, şi se opri pe platformă, observând că: — Astăzi nu se mai construiesc asemenea vagoane. Maneta pe care o vedeţi aici se cheamă frână manuală, şi se învârteşte în caz că, din cine ştie ce pricină, vagonul o porneşte singur la vale. Cred că vă daţi seama ce nenorocire ar fi dacă ar lipsi acest mecanism atât de simplu.
   Doamna cea mică admiră frâna manuală şi, dorind să încerce cât de uşor se poate mişca, o învârti un tur.
   — Nu puneţi mâna, doamnă! sări ca ars bătrânul negustor. Doar v-am spus că vagonul poate s-o ia oricând la vale!
   — Dar ne aflăm pe loc drept, se apără doamna cea mică.
   — De unde ştiţi dumneavoastră? o luă la zor bătrânul negustor. Niciodată nu poţi să ştii pe ce loc te afli! Vă rog foarte mult!
   Şi, cu multă băgare de seamă, o porni printre grilajele ce mărgineau podeţul de trecere dintr-un vagon într-altul. Ba chiar, pe când tocmai se afla la mijloc, mărturisi cu sinceritate:
   — Mă tem, stimată doamnă, că, dacă trenul ar fi în mişcare, aş rămâne prizonierul unui singur vagon. Fiindcă ăsta nu-i un loc pe unde să-ţi fie drag să treci.
   Din fericire pentru doamna cea mică, următorul vagon nu fu cu nimic deosebit de primul: nici vorbă de scaune moi! Domnul Marius îl străbătu strâmbând din nas şi comentând cu dispreţ ceea ce vedea:
   — Patru ferestre mari şi late... Vorba vine! Fiindcă de fapt nu-s nici mari nici late ci, dimpotrivă, mici şi înguste... Câte o pereche de bănci de scândură la fiecare geam şi câte un biet cuier pentru fiecare loc.
   — Dar mie îmi plac şi aşa, domnule Marius, spuse doamna cea micuţă cu multă căldură în glas. Sunt atât de drăguţe! Şi chiar şi băncile tari îmi plac.
   — Asta-i treaba dumneavoastră, stimată doamnă. Eu unul n-am să renunţ să caut o bancă moale, numai pentru că dumneavoastră vă plac cele tari.
   Şi, spunând asta, domnul Marius ieşi pe platforma celui de-al doilea vagon. Dar, dând să se strecoare printre grilaje către următorul, se opri înmărmurit, cu mâna pe bară, şi se întoarse către doamna cea micuţă cu o privire speriată.
   — Nu simţiţi nimic? o întrebă el cu voce tremurătoare. Şi fiindcă doamna cea mică se mulţumi să-l privească întrebător, înălţând din umeri, bătrânul negustor urmă pe un ton ceremonios: — Stimată doamnă, ţin să vă anunţ că suntem în drum.
   — În drum spre ce? vru ea să se lămurească.
   — Asta n-am de unde s-o ştiu, dar un lucru este sigur: atunci când porneşti, undeva tot ajungi pân’la urmă.
   Şi, ca să-i dovedească doamnei celei mici că nu obişnuieşte să arunce vorbe în vânt, îndreptă lumina lanternei către perete: peretele luneca încet îndărăt.
   — Ştiu ce-o să-mi propuneţi acuma, zise el prevenind-o c-un gest de zădărnicie. Să sărim din tren. Ei bine, în cazul ăsta ţin să vă anunţ că pentru mine e prea târziu. Pentru mine până şi verbul a sări şi-a pierdut — hm! — orice sens, ca să zic aşa. Dumneavoastră, tânără şi sprintenă cum sunteţi, n-aveţi decât să săriţi. Eu am să rămân singur în tren, şi vă rog să mă credeţi c-am să merg până la capăt, aşa cum am mers totdeauna.
   Şi bătrânul negustor, făcând cale întoarsă, se duse să se aşeze pe banca cea mai apropiată. Doamna cea mică, foarte îngrijorată, alergă după el.
   — Domnule Marius, trenul merge încă foarte încet! Am putea să sărim!
   — Exact cum am prevăzut, observă el stăpân pe sine. Nu, doamnă. Săriţi singură, dacă doriţi. Eu m-am lăsat de negustorie şi alte speranţe în viaţă nu mai am. De mult ziceam eu că trebuie să mă dau la fund. Prilej mai bun ca ăsta nici că se putea. Vă rog foarte mult să mă lăsaţi în pace.
   Clătinarea micului vagon începuse să se facă simţită şi doamna cea mică nu putea să priceapă cum, într-o astfel de împrejurare, domnul Marius putea să şadă pe bancă atât de liniştit.
   — Dar, vă daţi seama, domnule Marius, stărui ea, locomotiva nici măcar n-are mecanic! Călătorim orbeşte!
   Bătrânul negustor o fixă cu privirea, părând mulţumit, de parcă doamna cea mică pusese în sfârşit punctul pe i.
   — Orbeşte, doamnă dragă. Bine spuneţi. Cine nu riscă nu câştigă.
   Doamna cea micuţă renunţă să-i mai atragă atenţia că nu vede despre care anume câştig ar putea fi vorba. Dar nici nu putu să se resemneze atât de uşor, aşa că spuse din nou:
   — Am putea măcar să încercăm să ajungem la locomotivă şi s-o oprim!
   — Asta, da! acceptă numaidecât bătrânul negustor. Şi dădu să se scoale. Dar se răzgândi la fel de brusc: — Ba nu, doamnă. Îmi pare foarte rău, dar în situaţia asta eu nu pot să trec dintr-un vagon într-altul. Vedeţi şi dumneavoastră cât de tare a început să se clatine. Grilajele acelea trebuie că se lungesc şi se strâng ca un burduf de acordeon. Mi-e frică, ce pot să fac? De la o vârstă încolo nu-ţi mai dă mâna să rişti cu atâta uşurinţă ca în tinereţe.
   Se pare că cele spuse de bătrânul negustor fură de astă dată de-ajuns de convingătoare pentru doamna cea micuţă, care, resemnată, se aşeză pe banca dinaintea lui şi rămase nemişcată, înlănţuindu-şi genunchii cu mâinile.
   Domnul Marius o privi cu o oarecare tristeţe şi oftă.
   — S-a întâmplat exact aşa cum am prevăzut, observă el. Rochiţa dumneavoastră a ajuns ferfeniţă. Din pricina scoabelor.
   — Din pricina treptelor, îl corectă ea absentă, cu faţa întoarsă către fereastră, cu toate că, bineînţeles, pe fereastră nu era nimic de văzut, din pricina întunericului.
   Dând greş, în încercarea lui de a o înviora cât de cât aducând vorba de rochiţă, domnul Marius mai făcu încă o încercare.
   — Aveţi o lanternă straşnică, stimată doamnă. O folosim de atâta timp, şi uite că luminează la fel de bine ca la început. Ba parcă chiar mai bine!
   De data asta se pare că domnul Marius izbuti să-i trezească interesul, şi chiar se miră de tresărirea doamnei celei mici, care îi aruncă o privire oarecum rătăcită, după care numaidecât se întoarse către fereastră.
   — Domnule Marius! strigă ea. Se luminează de ziuă!
   Şi într-adevăr pe geam începuse să se desluşească peretele alb-lăptos al coridorului, alergând înapoi. Bătrânul negustor scoate un „Hm!” plin de dispreţ.
   — Mă mir, zău, stimată doamnă, că puteţi să spuneţi una ca asta! zise el privind-o cam de sus pe doamna cea mică. Dacă nu v-aţi repezi cu vorba, aşa cum vă stă dumneavoastră în obicei, ci v-aţi gândi mai bine, aţi vedea că pur şi simplu ieşim din tunel. Aşa că n-aveţi decât să vă luaţi lanterna înapoi. Şi puteţi s-o stingeţi, fiindcă nu mai e de nici un folos.

***

*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2

Domnul Marius şi Doamna cea mică [3/7]*

Domnul Marius se duse la fereastră, ca să fie martor al clipei când aveau să iasă din coridor (sau, mă rog, să zicem din tunel). Iar când doamna cea mică veni lângă el, bătrânul negustor găsi în asta un nou prilej să se burzuluiască.
   — Vă rog, stimată doamnă, zise el, să vă găsiţi un geam pe partea cealaltă. Fiindcă vagonul e şi-aşa destul de mic şi de şubred şi, stând amândoi pe aceeaşi parte, am putea să-l dezechilibrăm de-a binelea. Îmi amintesc că sfatul ăsta ni-l dădea secundul de pe vaporul cu care am traversat Atlanticul, când pasagerii se repezeau cu toţii pe aceeaşi parte ca să vadă câte un iceberg.
   Dar doamna cea micuţă se mulţumi să-i arunce o privire amuzată şi rămase la aceeaşi fereastră, scoţându-şi capul pe geam. Aşa se face că ea fu prima care zări locomotiva chiar în clipa când ieşea din tunel, ceea ce o făcu să sară în sus de bucurie:
   — Domnule Marius, e o locomotivă de pe vremuri! Cu coş înalt!
   — De unde ştiţi dumneavoastră cum erau locomotivele pe vremuri? o puse la punct bătrânul negustor.
   Doamna cea mică nici nu apucă să-i răspundă, că lumina crescu brusc şi deodată se aflară în plin soare şi pe dinaintea lor prinse să lunece coasta abia înverzită a muntelui, iar aerul călduţ de primăvară îi izbi drept în faţă. Doamna cea mică simţi că i se înmoaie genunchii, în timp ce bătrânul negustor se căută prin buzunare după tabletele care îl ajutau să facă faţă emoţiilor puternice. Dar bineînţeles că nu le găsi, aşa că îşi duse mâna la frunte, ceea ce pe doamna cea micuţă o cam sperie:
   — Vă simţiţi rău, domnule Marius? zise ea privindu-l îngrijorată.
   — Lăsaţi, doamnă, îmi trece, îi răspunse el fără vlagă.
   Era palid, dar poate că arăta aşa după atâta orbecăială prin lungul tunel de unde tocmai ieşiseră. Oricum, doamna cea mică se simţi îndemnată să-l sprijine de braţ.
   — Nu vreţi să staţi jos? îi propuse ea. Am să vă spun eu ce se vede afară.
   — Nu, doamnă, vă mulţumesc, o refuză el. Parcă mă simt mai bine. Ştiţi, nu mă aşteptam la o surpriză ca asta, deşi trebuie să vă mărturisesc că mi s-a întâmplat de multe ori în lunga şi zbuciumata mea viaţă să mi se facă lehamite de iarnă şi să-mi doresc să vină mai repede primăvara. Dar nici chiar aşa de repede! Şi domnul Marius oftă. — O singură grijă îmi întunecă bucuria, zise el.
   — Care? vru să ştie doamna cea mică.
   — Mecanicul de locomotivă, dragă doamnă. Mă tem să nu facă vreo prostie.
   — Dar nu avem mecanic! spuse ea uimită.
   — Tocmai fiindcă nu-l avem, domniţă.
   — În cazul ăsta, domnule Marius, poate c-ar fi bine să dăm o fugă până acolo, crezu ea că a găsit momentul potrivit să-i propună.
   — Unde, scumpă doamnă? zise cam nervos bătrânul negustor, privind într-o parte, având aerul că doamna cea mică ar fi fost o persoană cu care era imposibil să te înţelegi.
   — La locomotivă, îi răspunse ea cu mult calm. Credeţi că vă simţiţi destul de bine ca să facem încercarea asta?
   Domnul Marius o fixă cu privirea.
   — Adică ce vreţi dumneavoastră să insinuaţi? Că mi-ar fi frică?
   — N-am vrut să spun asta, se dezvinovăţi ea. Mă gândeam doar la grilajele dintre vagoane, care trebuie că se lungesc şi se strâng ca un burduf de armonică.
   — Vă rog să lăsaţi ironia, stimată doamnă. Puţin îmi pasă mie de grilajele dumneavoastră!
   Şi, ca să-i dovedească pe loc că nu-i o persoană care se mulţumeşte doar cu vorba, se sculă numaidecât de pe bancă. Ce-i drept, încheieturile îi cam scârţâiră, dar asta nu-l împiedică să iasă hotărât pe platforma vagonului. Acolo însă, cele două plăci de metal care alcătuiau podeţul de trecere către celălalt vagon se loveau cu atâta putere între ele, iar grilajul se unduia atât de tare, încât domnul Marius, cu un nod în gât, preferă pentru moment să admire priveliştea. Şi tocmai atunci coasta uşor înverzită a muntelui pieri dintr-o dată, şi priveliştea căpătă o adâncime neaşteptată: pâlcuri de copaci în floare răspândiţi pe întinsul dealurilor de un verde crud, cerul pe care de atâta vreme nu-l mai văzuseră atât de albastru, păduri cu nuanţe fumurii către zare.
   — Nu vă e cald, domnule Marius? se arătă plină de grijă doamna cea mică.
   — Şi dacă mi-ar fi, ce-ar urma să fac, după părerea dumneavoastră? zise el pe un ton ironic.
   — Să vă scoateţi haina, răspunse netulburată doamna cea mică.
   — Şi cine să mi-o ţină? Sau sunteţi de părere că, jerpelită cum e, ar fi cel mai bun prilej s-o arunc?
   — Să n-o aruncaţi, domnule Marius, îl rugă stăruitor doamna cea mică. Haina dumneavoastră miroase atât de frumos!
   — Zău? făcu domnul Marius cam ursuz încă. Şi, mă rog, a ce miroase, sunteţi dumneavoastră atât de bună să-mi spuneţi?
   — Miroase a... Încercând să-şi amintească, doamna cea micuţă se poticni; dar în clipa următoare ştia foarte bine ce avea să-i spună: — Miroase a toate mărfurile pe care le vindeaţi în magazinul dumneavoastră!
   Îmbunat, bătrânul negustor îi aruncă o privire oarecum recunoscătoare pentru un singur cuvânt dintre cele spuse de ea; şi anume pentru cuvântul magazin.
   — Mă bucur, dragă doamnă, că aţi rămas cu o amintire atât de plăcută de pe vremea când veneaţi aproape zilnic să cumpăraţi de la mine. Şi totodată ţin să vă asigur că vă înţeleg perfect: e firesc să rămâi cu amintiri bune de la mărfuri bune. Şi totuşi, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar n-am să vă urmez sfatul: n-am să arunc haina.
   Doamna cea mică îl privi zâmbind amuzată şi, cu un gest plin de politeţe, îl pofti să se strecoare printre grilaje, peste podeţul de metal.
   La care, domnul Marius, privind în jos cu ochii holbaţi, întocmai ca o mâţă care nu vrea să se lase aruncată în fântână, se apucă strâns de bară şi nu găsi altă ieşire decât să se încreadă, pentru un răstimp de câteva clipe (destul de multe, ce-i drept), în trăinicia plăcilor de metal care dănţuiau îndrăcit sub picioarele sale.
   — Scumpă doamnă, zise bătrânul negustor după ce ajunseră pe platforma celuilalt vagon, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă propun să mai facem un scurt popas. Mă mulţumesc chiar şi cu o bancă tare. Ştiţi, trecerea asta dintr-un vagon într-altul a fost pentru mine cam prea palpitantă.
   Doamna cea mică zâmbi cu multă înţelegere şi amândoi se aşezară pe bancă, faţă în faţă. Domnul Marius îşi scoase batista şi îşi şterse năduşeala de pe frunte.
   — Îmi pare atât de bine, zise ea privindu-l pe domnul Marius drept în ochi, că din nou călătorim împreună cu trenul.
   — Mă rog, dacă dumneavoastră găsiţi că ăsta se poate chema tren...
   — Dar nu spuneaţi chiar dumneavoastră că lucrurile vechi sunt bine făcute?
   — Spuneam, hm! mă rog, sigur că spuneam, dădu din colţ în colţ bătrânul negustor. Dar trebuie să ştiţi că nu toate lucrurile bine făcute trebuie neapărat să circule pe şine.
   Vagonul se clătina atât de tare, încât domnul Marius, cu picioarele bine proptite în podea, altminteri cam pleoştit, şedea ţinându-se de marginea băncii. În clipa aceea, un clămpănit ciudat o făcu pe doamna cea mică să-şi înalţe privirea în tavan. Iar ceea ce văzu acolo o uimi într-atât, încât pur şi simplu îi pieri graiul: acoperişul vagonului tresălta întocmai ca un capac pe o oală cu apă în clocot. Era clar că, nu se ştie din ce pricină, ieşise din şuruburi; ceea ce însemna că n-are nici un motiv să mai rămână la locul lui, mai ales că, în goana lui bezmetică, vagonul se hurduca atât de tare.
   — Domnule Marius! strigă ea. Domnule Marius!
   Şi alte cuvinte nu mai găsi. Dar nici nu era nevoie, fiindcă domnul Marius era, cum s-ar spune, la curent cu ceea ce se întâmpla.
   — Se pare, scumpă doamnă, zise bătrânul negustor depărtând neputincios braţele, că nu-i nimic de făcut. O să rămânem fără acoperiş. Dar dumneavoastră nu trebuie să vă faceţi griji. Aveţi mare noroc.
   — Ce noroc? i se păru doamnei celei mici că n-a înţeles prea bine.
   — Că nu plouă! spuse el ca despre ceva de la sine înţeles. Şi adăugă satisfăcut: — Aha! Vedeţi... întocmai cum vă spuneam. A şi-nceput!
   Şi îi arătă doamnei celei mici ce era pe cale să se întâmple: tot tresăltând, acoperişul lunecase într-o parte, şi de-a lungul muchiei se ivise o crăpătură prin care se vedea cerul. Iar crăpătura se tot lăţea.
   — Domnule Marius! zise doamna cea micuţă, cu glas niţel cam tremurător. N-ar fi mai bine să plecăm?
   — Unde să plecăm, scumpă doamnă? Unde să plecăm?
   — În alt vagon!
   — Şi credeţi dumneavoastră că dacă ne ducem în alt vagon, acoperişul n-o să mai cadă?
   — O să cadă, dar... Şi doamna cea micuţă se poticni, ca de fiecare dată când nu era prea sigură că n-o să spună o prostie.
   — Dar, ce? o repezi bătrânul negustor, aruncându-i o privire încruntată.
   — Oricum o pornisem spre locomotivă, mai făcu ea o încercare plină de sfială să-l urnească pe domnul Marius de pe banca unde şedea oarecum nepăsător.
   — O s-ajungem şi-acolo, fiţi fără grijă. Dacă o să fie neapărată nevoie. Deocamdată fiţi bună şi astâmpăraţi-vă, fiindcă sunt curios ce o să se mai întâmple.
   Pe banca ei de scândură, doamna cea mică se făcu încă şi mai mică, până când, nemaiputând îndura încordarea, trecu alături de bătrânul negustor şi îl apucă strâns de braţ.
   — Ca să fiu cinstit, doamnă dragă, zise domnul Marius privind către tavan, în clipa asta n-aş vrea să fiu în locul acestui bătrân acoperiş.
   Ceea ce doamna cea micuţă găsi că era întru totul de înţeles. Fiindcă într-adevăr acoperişul nu mai avea nici o şansă: când aproape jumătate din tavanul vagonului rămase descoperită, acoperişul se porni să se balanseze, izbindu-se cu putere de muchiile pereţilor, până când o zguduitură a vagonului îl făcu să se încline deodată, întocmai ca cineva care, descumpănindu-se, nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să sară — şi acoperişul se prăbuşi, scrijelind cu un zgomot sfâşietor muchia peretelui.
   Clătinând din cap amuzat, domnul Marius îşi întoarse privirea spre doamna cea mică şi o bătu pe umăr.
   — Îmi pare, stimată doamnă, că suntem două persoane rămase fără acoperiş, cum s-ar zice. Nu-i nimic, domniţă. Dumneavoastră poate că nu vi s-a mai întâmplat. Dar puteţi să mă credeţi pe cuvânt că putea să fie şi mai rău. Iar în clipa următoare, după ce îşi aruncă o privire către cer, acum că aveau atâta cer deasupra capului, se grăbi să se corecteze, posomorându-se: — ...Sau, mai bine zis, că o să fie şi mai rău! Fiindcă, iată, mă tem că se înnorează, ceea ce, după cum ştiţi şi dumneavoastră, stimată doamnă, poate oricând să însemne ploaie.
   Doamna cea mică adulmecă ridicându-şi nasul în vânt.
   — Dar nu sunt nori, domnule Marius! zise ea cu multă convingere.
   — Nu sunt nori?! vru domnul Marius să se încredinţeze că nu l-a înşelat auzul. Dumneavoastră aţi spus că nu sunt nori?... Şi atunci, dacă nu sunt nori, aş putea să ştiu şi eu, mă rog, ce sunt, după părerea dumneavoastră?
   — E fum, spuse doamna cea mică privindu-l cu ochi râzători.
   — Fum?! făcu domnul Marius încă şi mai mirat, adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că ceea ce eu, cu experienţa mea de-o viaţă întreagă, socotesc că sunt nori, nu-i decât fum?! Şi de unde fum, dacă nu vă e cu supărare?
   Doamna cea mică zâmbi amuzată.
   — De la locomotivă, spuse ea, cu aerul cel mai firesc din lume.
   Dar bătrânul negustor, supărat foc, nici nu vru s-audă. Şi, ca să-i dovedească doamnei celei mici că spune o prostie cât capul ei de mare, uită de clătinatul vagonului şi se îndreptă hotărât către fereastră, fiindcă, oricât era de mătăhălos, nu putea totuşi să vadă locomotiva pe deasupra pereţilor, măcar că vagonul nu mai avea acoperiş. Dar când se aplecă pe fereastră, scoţându-şi capul afară, peretele, slăbit din încheieturi, trosni şi scrâşni sub greutatea lui, astfel că doamna cea mică, repezindu-se şi apucându-l de mână, abia izbuti să-l tragă îndărăt în ultima clipă. În zăngănit de geamuri sparte, peretele se prăvăli în afară, atingând pământul cu colţul din faţă, şoc de pe urma căruia se desprinse din ultimele şuruburi care îl mai ţineau de podea, se dădu peste cap de câteva ori, depărtându-se totodată de terasament, şi încremeni într-un nor de praf.
   Palid, domnul Marius se lăsă pe bancă, şi uitând pentru a doua oară că nu şi le luase cu el, îşi duse mâna la buzunar, în căutarea tabletelor care îl ajutau să treacă peste emoţiile puternice.
   — Uf! doamnă dragă, nici nu-mi vine să cred că mă mai aflu lângă dumneavoastră. Vă rog să fiţi încredinţată că, o dată cu fapta dumneavoastră atât de plină de curaj, aţi şi urcat pe locul întâi în testamentul meu.
   — Domnule Marius, nici nu vreau să aud de testament! zise ea cu multă căldură în glas. Dumneavoastră o să trăiţi încă mulţi ani! Nu vreau să vă aud vorbind de testament!
   — Ba da, domniţă, trebuie să vorbesc. Fiindcă dacă am avut vreodată noroc în negustorie, mulţumită dumneavoastră l-am avut. Dumneavoastră aţi fost cea mai bună clientă a mea! Cea mai credincioasă şi cea mai plină de bani! Iar eu am făcut o... oarecare avere, nu-i aşa, pe seama dumneavoastră, tocmai fiindcă aţi fost (sau poate că mai sunteţi încă?) plină de bani! Mi-am călcat principiul după care o marfă valorează cât valorează ea, nu cât valorează clientul!... Iar dumneavoastră, acum, mi-aţi salvat viaţa.
   Şi, copleşit, bătrânul negustor îşi îngropă faţa în palme. (Ce-i drept, uită să ţină lipite între ele toate degetele, astfel că între degetul mare şi inelarul de la mâna stângă spre exemplu, se mai putea vedea câte ceva.)
   După care, venindu-şi întrucâtva în fire, urmă:
   — Asta m-a convins, stimată doamnă, dacă mai era nevoie, că trebuie neapărat să vedem ce se-ntâmplă cu locomotiva, ca să punem capăt acestei catastrofe. Şi, ridicându-şi către doamna cea micuţă o privire care cerea contrazicerea, mai spuse: — Credeţi, dragă doamnă, că toate astea s-au întâmplat fiindcă aş fi eu o persoană cam... grasă, ca să zic aşa?
   — Nici vorbă! răspunse cu hotărâre doamna cea mică.
   Ceea ce fu ca o poliţă pe care ea i-o plăti bătrânului negustor. Fiindcă acesta nu ştiu ce să creadă; şi nici nu îndrăzni să întrebe, deşi îi stătu pe limbă: „Că da, sau că nu?”
   Cu toate că cele întâmplate îl convinseseră pe domnul Marius că trebuie neapărat să vadă ce se-ntâmplă cu locomotiva, poate că ar mai fi zăbovit mult şi bine pe bancă, dacă îndată după aceea n-ar fi văzut afară (nu pe fereastră, fiindcă lângă banca pe care şedeau nu se mai afla nici o fereastră, de vreme ce acum lipsea tot peretele, ci pur şi simplu afară) un obiect mare, aproape pătrat, rostogolindu-se de-a lungul terasamentului, săltând din colţ în colţ, despre care amândoi pricepură numaidecât, fără nici un schimb de păreri, că era acoperişul unui vagon din faţă. Dar înainte să se prăbuşească la pământ, acoperişul izbi cu un colţ peretele dindărăt al vagonului lor, smulgându-l dintr-o singură lovitură. Peretele căzu cu un colţ peste tampon, de pe tampon lunecă până ce atinse pământul, iar vagonul îl mai lovi încă o dată, ca pe un titirez. Din ciocnirea asta, vagonul din urmă nu scăpă nici el nevătămat ci doi dintre pereţii săi se aplecară înăuntru, lăsând fără destul sprijin acoperişul, care lunecă numaidecât şi căzu, rămânând în urmă, la fel ca şi celelalte bucăţi din tren.
   Dintr-un singur schimb de priviri, domnul Marius şi doamna cea micuţă căzură de acord că nu mai e nici o clipă de pierdut. Aşa se face că, după cele întâmplate, nici nu se mai puse problema că grilajele dintre vagoane se unduiesc prea tare sau că n-ar oferi destulă siguranţă. Dimpotrivă, bătrânului negustor podeţul de trecere dintr-un vagon în celălalt i se păru acum unul dintre cele mai sigure locuri de pe lume.
   Şi, de parcă ceea ce păţiseră până atunci n-ar fi fost de-ajuns, în vagonul următor, domnul Marius se împiedică de o ladă cu sticle de bere şi îşi sfâşie cracul pantalonului. Nu-i stătea în obicei să înjure şi probabil că n-o făcu nici de data asta, dar doamna cea mică îl surprinse bolborosind printre dinţi nu se ştie ce în timp ce se uita furios la ladă.
   — Daţi-mi voie, doamnă, zise el apoi, ceva mai puţin furios. Nu pot să trec mai departe până ce nu văd ce-i cu lada asta. Şi, aplecându-se cu chiu cu vai, domnul Marius scoase o sticlă şi o examină cu atenţie: — Dumneavoastră aţi mai văzut o etichetă ca asta? o întrebă el pe doamna cea mică arătându-i sticla.
   Ea însă înălţă din umeri, cu un zâmbet plin de sfială.
   — Eu nu prea mă pricep la bere, domnule Marius.
   — Sunt de acord, domniţă, că n-aveţi de unde să vă pricepeţi. Dar trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că bere ca asta nu găseşti pe toate drumurile. Şi apoi, nu ştiu cum se face că e şi destul de rece.
   — Nu vreţi să gustaţi? îl îndemnă ea.
   — Zău că nu v-aş refuza. Ştiţi, de la o vârstă încolo te împaci foarte greu cu căldura.
   Bătrânul negustor luă zâmbetul senin cu care îl privi doamna cea mică drept încuviinţare şi, cu o îndemânare pe care aceasta nu i-o bănuia, propti gura sticlei în cârligul cel mai apropiat de sub portbagaj şi scoase capacul dintr-o singură smucitură.
   — Mmm! nu-i rea, se arătă el mulţumit după ce luă o înghiţitură zdravănă. Nu-i rea deloc!
   După care, sub privirea mirată a doamnei celei mici, bău pe nerăsuflate aproape o jumătate de sticlă. Şi poate c-ar fi băut-o pe toată dacă vagonul n-ar fi început să trosnească şi să scârţâie din toate încheieturile. Aşa că, în graba mare izbutiră să ajungă pe platformă tocmai la timp să scape de dezastru, fiindcă pereţii vagonului împreună cu acoperişul se prăbuşiră ca un castel de cărţi de joc.
   — Păcat de bere! zise bătrânul negustor privind îndărăt cu părere de rău. Mare prostie am făcut că n-am luat înc’o sticlă.
   Lada de bere dispăruse.
   — Lăsaţi, domnule Marius, încercă doamna cea micuţă să-l mângâie cu vorba. Poate c-o să găsim altă ladă.
   Ceea ce, spre mirarea amândurora, se întâmplă chiar în vagonul următor, unde găsiră nu o ladă, ci o stivă întreagă de lăzi. Bătrânul negustor se zăpăci atât de tare, încât nici nu băgă de seamă că vagonul acesta nu prea semăna cu celelalte. Înhăţă aşadar o sticlă, remarcând în treacăt că purta aceeaşi etichetă ca şi cea dinainte — garanţie a unei mărfi de calitate — şi se repezi să-i scoată capacul, folosindu-se de cârlig.
   — Nu mi-amintesc când mi-aţi plătit-o, stimate domn, se auzi o voce.
   Şi, întorcându-se amândoi miraţi, domnul Marius şi doamna cea mică se pomeniră faţă în faţă cu un bărbat mustăcios, încins c-un şorţ alb, pe cap cu un turban de bucătar. Acesta îl privea încruntat pe domnul Marius, care o cam sfeclise, în timp ce doamna cea mică îl trăgea de braţ în jos, încercând să-i ajungă la ureche şi să-i şoptească:
   — Asta-i o mustaţă à la Franz Joseph, nu-i aşa, domnule Marius?
   — Scuzaţi-mă, doamnă, dar nu-i momentul potrivit pentru mustăţi à la Franz Joseph, îi răspunse cam nervos domnul Marius şi totodată cam tare. Acest domn mi-a adus o învinuire gravă, la care se cuvine, nu-i aşa, să-i răspund pe loc. Şi domnul Marius se întoarse către mustăcios: — Şi eu sunt negustor, domnule. Sau mai bine zis am fost...
   — Eu nu sunt negustor, domnule, îi răspunse cam înţepat mustăciosul. Eu sunt bucătar! E o mare deosebire, aşa să ştiţi.
   — Nu văd de ce ar fi o deosebire aşa de mare, spuse demn domnul Marius. În fond, atât negustorul cât şi bucătarul îşi fac o cinste din a servi onorata clientelă. Singura deosebire, dacă vreţi neapărat una, este că negustorul are de a face direct cu onorata clientelă, în timp ce bucătarul o face, nu-i aşa, prin mijlocirea chelnerului.
   — Ba pardon, îl contrazise bucătarul, la fel de înţepat, eu aici nu lucrez cu mijlocitori. Când cineva doreşte o sticlă de bere, mi-o plăteşte mie, nu chelnerului. Şi cu atât mai puţin se serveşte singur, ba încă şi fără plată!
   — S-avem iertare, stimate domn, zise jignit bătrânul negustor scotocindu-se prin buzunare, nici prin cap nu mi-a trecut să mă servesc fără plată. Dar daţi-mi voie să vă explic. Această simpatică doamnă m-a scos din casă aproape fără voia mea, rugându-mă s-o însoţesc în beci, ca să luăm de acolo o sticlă de bere pentru stimabilul tată al dumneaei...
   — Din beci? îl întrerupse ironic bucătarul. Aici nu vă aflaţi în beci, stimate domn, ci în vagonul-restaurant. Şi oriunde v-aţi afla, în beci sau în vagonul-restaurant, berea nu se ia pur şi simplu, ci se plăteşte! Cel puţin aşa procedează o persoană onorabilă.
   — Daţi-mi voie să vă explic până la capăt, se apără bătrânul negustor, roşu la faţă. Această simpatică doamnă aci de faţă m-a zorit atât de tare, încât pur şi simplu am uitat să-mi iau portofelul. Şi să vă mai spun ceva. Dumneavoastră, ca bucătar care lucrează fără mijlocitori, ştiţi desigur că berea, oricât ar fi ea de bună — ceea ce este cazul cu berea dumneavoastră, pentru care ţin să vă felicit —, aşadar oricât ar fi berea de bună, nu se păstrează proaspătă mai mult de cinci-şase zile, mai ales dacă nu-i ţinută la rece. Aşa că, spuneţi şi dumneavoastră, n-ar fi fost păcat s-o aruncaţi? Fiindcă desigur că asta aţi fi făcut până la urmă, din moment ce n-aveţi nici un alt client.
   — Cum, n-am nici un alt client? se burzului bucătarul cel mustăcios. Doar nu vă-nchipuiţi că am pornit la drum doar aşa ca să plimbăm berea de colo-colo!
   — Nu înţeleg, zise domnul Marius încruntându-se. Cum adică aţi pornit la drum? Păi dumneavoastră n-aţi avut nici cea mai mică intenţie să porniţi undeva. Întâmplarea a făcut ca această simpatică doamnă să învârtească din greşeală frâna de mână, şi atunci trenul a luat-o la vale, ca să zic aşa.
   — Ba n-a fost nici o întâmplare, stimate domn. Trenul circulă după orar! Poate, cel mult... (şi bucătarul, dându-şi şorţul la o parte, îşi scoase ceasul de buzunar, legat cu lănţuc de aur) ...s-avem o întârziere de un minut sau două.
   — Dumneavoastră sunteţi sigur că nu vreţi să vă bateţi joc de mine, stimate domn? se răsti la el domnul Marius, pus pe harţă. Cum o să circule după orar, când nici măcar n-avem mecanic de locomotivă?
   — Asta s-o credeţi dumneavoastră! Mecanicul este un om cât se poate de corect! Niciodată n-a lipsit de la datorie, aşa să ştiţi!
   În clipa aceea locomotiva scoase două fluierături scurte, ceea ce îi făcu pe bătrânul negustor şi pe doamna cea mică să-şi arunce o privire mirată.
   — Aţi văzut? făcu triumfător bucătarul.
   Şi ca să dispară orice îndoială în privinţa mecanicului, fumul se prelinse de-a lungul trenului, întunecând lumina soarelui, ba chiar năvălind şi pe fereastra vagonului-restaurant. Pe bucătar îl apucă tusea. Tuşi până ce se făcu roşu ca un rac. Dar când îi trecu, i se adresă domnului Marius, cu o politeţe un pic cam rece:
   — Aşadar, stimate domn, cu ce să vă servim? Vă rog să luaţi loc. Ce-aţi zice de o friptură de berbec? Bineînţeles, dacă şi doamna e de acord.
   — Eu n-am mâncat niciodată friptură de berbec, se scuză doamna cea mică.
   — Vai, doamnă, cum se poate? Dar de ce? se arătă mirat bucătarul.
   — Fiindcă mie mi-s dragi berbecii, răspunse ea cu multă sinceritate.
   — Păcat, zise bucătarul. Vreau să spun că n-am nimic împotrivă să vă fie dragi berbecii... Cu toate că, fie vorba între noi, cu mulţi dintre ei nu prea poţi să te-nţelegi. Ştiţi, nici una nici două: buf! Atâta ştiu! Dar, mă rog, fiecare cu firea lui. Aşa că şi pe dumneavoastră vă înţeleg că vi-s dragi berbecii. Să ştiţi însă că friptura e totuşi foarte bună. Aşa cum o pregătesc eu!
   — Vă cred, dar totuşi n-am să mănânc.
   — Cum doriţi. Şi bucătarul se întoarse către bătrânul negustor: — Dar dumneavoastră, domnule? Şi dumneavoastră vi-s dragi berbecii?
   — Mă tem că da, răspunse domnul Marius cam ruşinat. Prefer o sticlă de bere, dacă n-aveţi nimic împotrivă.
   — N-am absolut nimic împotrivă, îl încredinţă bucătarul. Decât că n-aţi băut-o încă pe aia pe care aţi şterpelit-o. Doriţi să v-o deschid?
   — Hm! da... sigur, se fâstâci domnul Marius, întinzându-i sticla.
   Dar când să i-o ia bucătarul din mână, fumul năvăli atât de gros în vagon, încât pur şi simplu nu se mai văzură unul pe altul. Se auzi doar tusea bucătarului, care încerca să se scuze că nu poate să-i deschidă sticla, deoarece n-o mai găseşte. Şi tot atunci răsunară bine cunoscutele trosnete şi scârţâituri (bine cunoscute cel puţin de bătrânul negustor şi de doamna cea mică; poate nu şi de bucătar, fiindcă până în clipa aceea se pare că dezastrul ocolise vagonul-restaurant), care nu durară decât foarte puţin, fiindcă le urmară bubuiturile la fel de bine cunoscute ale pereţilor ce se năruiau o dată cu acoperişul.
   Când vagonul-restaurant rămase complet descoperit, bineînţeles că nimic nu-i mai stătu în cale vântului, care mătură numaidecât fumul, iar domnul Marius şi doamna cea mică nu-l mai văzură pe bucătar — cel puţin, nu în vagon; doamna cea micuţă, care şedea la masă cu spatele la locomotivă îl zări departe, ieşind de sub un perete prăvălit lângă terasament, scuturându-se de praf şi ameninţând cu pumnul. Dar, cum ea nu ştiu de ce, şi mai ales pe cine ameninţă bucătarul, înălţă nepăsătoare din firavii ei umeri şi zâmbi amuzată.
   Domnul Marius în schimb, care şedea în faţa doamnei celei mici, putu să vadă nestingherit locomotiva: nici un perete de vagon nu mai rămăsese în picioare. Pe coş ieşeau într-adevăr vălătuci negri de fum, dar bătrânul negustor nu văzu nici urmă de mecanic, de unde concluzia:
   — Afurisitul de bucătar ne-a tras pe sfoară.
   — În ce fel? vru să ştie doamna cea micuţă.
   — Nu văd cum ne-ar fi putut servi cu friptură de berbec, răspunse domnul Marius, fiindcă nu-i nici un grătar în vagonul ăsta restaurant... Vai, doamnă! exclamă el speriat când, în clipa următoare, îşi mută privirea la doamna cea mică.
   Iar dânsa, uitând de bucătar, se uită la bătrânul negustor şi izbucni în râs.
   — Nu găsesc nimic de râs, stimată doamnă, spuse domnul Marius jignit. Cel mult eu aş avea motive să mă umfle râsul uitându-mă la dumneavoastră. Dar o persoană bine crescută nu face una ca asta. Aşa că, în loc să vă spun că sunteţi neagră la faţă ca un pui de cioară, am să vă spun că vă stă foarte bine cu pletele în vânt.
   — Atunci, domnule Marius, zise doamna cea mică, aflaţi că şi eu sunt o persoană bine crescută. Aşa că nici eu n-am să vă spun că sunteţi negru ca un drac, ci doar că această culoare vă prinde de minune şi chiar vă întinereşte.
   Domnul Marius îi aruncă o privire încruntată, dar, ca să rămână în relaţii bune, preferă să schimbe vorba, aşa că spuse (pe jumătate sincer):
   — Nu cunosc nimic mai plăcut pe lume decât un vagon-restaurant!... Să stai la masă, să te uiţi pe fereastră şi să bei bere...
   Doamna cea mică se abţinu să-l întrebe pe bătrânul negustor la care anume fereastră se referă, şi încuviinţă dând din cap fericită. Iar domnul Marius, fără să se scoale, doar se întinse cu sticla de bere până la cuier — singurul obiect, în afară de mese şi de bănci, care rămăsese teafăr din tot vagonul (ba chiar şi din tot trenul) — şi deschise sticla de bere, folosindu-se de cârlig; cunoscându-i de-acum îndemânarea, doamna cea mică nici nu se mai miră.
   În clipa când duse sticla la gură, un zgomot ca de cratiţe scăpate pe jos îl făcu pe domnul Marius să încremenească cu sticla în vânt.
   — N-a mai rămas nici ăsta, observă el apoi cu o oarecare nepăsare.
   — Ce anume? vru să ştie doamna cea mică.
   Bătrânul negustor se mulţumi să facă un semn cu capul, arătând către ceva care, după părerea lui, abia dacă merita osteneala să-i dai atenţie. Şi doamna cea mică zări zăcând lângă terasament şi rămânând în urmă coşul cel negru al locomotivei, din care mai ieşea încă un firicel de fum.
   — Acum n-a mai rămas nimic să se rupă, spuse domnul Marius. Şi luă o înghiţitură de bere.
   — Da, încuviinţă doamna cea micuţă c-un oftat. N-a mai rămas nimic.
   În capul şirului de vagoane (sau, mai bine zis, a ceea ce mai rămăsese din vagoane), mica locomotivă gâfâia hurducându-se. Parcă nici fum nu mai scotea — de altfel nici n-ar mai fi avut pe unde. Doamna cea mică trecu pe cealaltă bancă, alături de domnul Marius.
   — Nu vreţi şi dumneavoastră o înghiţitură de bere? o îmbie dânsul.
   — Nu, mulţumesc, domnule Marius, îl refuză ea politicoasă. Mie nu-mi place berea.
   — Aşa e, îşi aminti el. Nu vă place. Şi mai luă încă o înghiţitură.
   — Dar...! Doamna cea mică deveni deodată foarte atentă la ceea ce îi înconjura. Domnul Marius abia dacă îi aruncă o privire nepăsătoare. — Dar... astea nu sunt mere? exclamă ea. Şi se întoarse, în culmea fericirii, către bătrânul negustor: — Sunt mere, domnule Marius! Sunt mere!
   — Nu pricep de ce vă bucuraţi atâta. Bineînţeles că sunt mere. Doar nu le vedeţi pentru prima oară. Vă amintiţi, sper, că şi eu...
   — Îmi amintesc, domnule Marius, că şi dumneavoastră aţi vândut cândva mere! Cum aş fi putut să uit?
   Locomotiva se năpusti bezmetică în livadă şi se porni să frângă crenguţe din pomi. Desigur, nu era vina ei că printre aceştia se aflau unii prea aproape de calea ferată, dar asta n-o împiedică pe doamna cea micuţă să privească totul cu inima strânsă.
   — Ah! nu pot să văd una ca asta! i se lamentă ea bătrânului negustor. Acum, că suntem atât de aproape de locomotivă, n-aţi putea s-o opriţi?
   — De ce n-o opriţi dumneavoastră?
   — Aş opri-o, domnule Marius, dar mă tem că nu mă pricep.
   — Eu mă pricep, dar nu pot să trec peste grămada de cărbuni. Sper că vă daţi seama că nu este altă cale decât să treci peste cărbuni. Şi eu nu-mi pot permite să mă murdăresc.
   Doamna cea micuţă se uită la el cu o privire oarecum rătăcită şi plină de ciudă şi cu greu se abţinu să nu-i atragă atenţia că şi-aşa costumul lui era ferfeniţă, sfâşiat de la prima lădiţă de bere şi murdar de funingine, iar faţa şi mâinile îi erau de asemenea negre de funingine; aşa că nu vedea ce-ar fi putut să i se întâmple mai rău dacă ar fi catadicsit să treacă peste cărbuni. Totuşi nu îndrăzni să i-o spună ci, plină de ciudă, privea muşcându-şi buza de jos.
   Locomotiva continuă să frângă crengi din ce în ce mai mari, pline de mere, iar unele, care scăpau de locomotivă, se frângeau lovite de băncile din vagoane. O astfel de creangă îl izbi pe domnul Marius chiar peste mână, făcându-l să rămână fără sticlă.
   — Mii de draci! îi scăpă lui printre dinţi.
   Ceea ce doamnei celei mici îi întări convingerea că într-adevăr domnul Marius trebuie că traversase cândva Oceanul Atlantic, fiindcă numai bătrânii lupi de mare foloseau, din câte ştia ea, asemenea înjurătură.
   Totuşi n-avu prea multă vreme să cugete la înjurătura domnului Marius, fiindcă merele căzute se risipeau rostogolindu-se printre mesele din vagonul-restaurant, şi era păcat de ele. Se lăsă în genunchi şi încercă să pună mâna pe câteva.
   — Ah, doamnă! făcu enervat domnul Marius. Lăsaţi merele în pace! Ce vreţi să faceţi cu ele? Şi aveţi grijă să nu vă tăiaţi în cioburi.
   Un măr îl lovi pe bătrânul negustor drept în frunte, iar de acolo se rostogoli printre picioarele meselor, împreună cu alte mere.
   — Mă gândeam, spuse doamna cea mică ţinându-şi poala rochiţei, unde izbutise să adune câteva mere (poate opt... poate zece...), mă gândeam că poate aţi dori să vă întoarceţi la negoţul cu mere.
   — A fost cea mai proastă afacere a mea! declară domnul Marius frecându-şi fruntea. Nici nu vreau să aud!
   — Nu cred că vorbiţi serios, zise ea, sigură că nu poate să se înşele. Şi mai prinse un măr, pe care îl puse în poală cu mare grijă, uitând pesemne că, până să ajungă în poala ei, bietul măr se izbise în cădere de atâtea ori.
   — Oricum, a trecut vremea negoţului cu mere. De altfel, chiar şi livada a rămas în urmă. Iar cu ce aţi strâns dumneavoastră acolo, stimată doamnă, nu cred că se poate întemeia o firmă serioasă.
   Doamna cea micuţă îşi privi cu o oarecare părere de rău grămăjoara de mere din poală şi fu nevoită să-i dea dreptate bătrânului negustor: erau cam puţine pentru o firmă serioasă.
   — Dar poate că vreţi să mâncaţi unul, acum că tot nu mai aveţi bere, îi oferi doamna cea mică un măr roşu, de toată frumuseţea.
   — Asta, da, acceptă domnul Marius. N-am să vă refuz. Şi, luând mărul, muşcă din el cu poftă. — Cât despre celelalte, adăugă el mestecând, cred că puteţi să le redaţi libertatea. După ce vă opriţi şi dumneavoastră unul! preciză el.
   Încuviinţând în tăcere, doamna cea mică îşi lăsă în jos poala rochiţei şi merele se rostogoliră, risipindu-se pe toată întinderea podelei, până când, rând pe rând, căzură peste marginea platformei.

***

*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2