EKG*

Singur cu asistenta în cabinetul de electrocardiografie, Filimon s-a lungit pe canapeaua tare peste care e întins un cearşaf alb şi o mică foaie de muşama cărămizie la picioare. Asistenta, o femeie de vreo patruzeci de ani, înaltă şi bine făcută, chiar cu alură sportivă s-ar putea spune, încearcă, profesionist, să le transmită pacienţilor, în particular lui Filimon, starea ei de încredere şi de relaxare, reală sau doar pentru uzul acestora. În timp ce, aşezată la măsuţa de la perete, trece în registru datele de pe biletul de trimitere, face, vorbind cu Filimon, o asociere neaşteptată între electrocardiograf şi poligraf...

E vorba de detectorul de minciuni, precizează ea pe un ton neutru pentru cazul când el n-ar cunoaşte termenul... Filimon se amuză cu gândul că bine ar fi ca tulburările sale de ritm cardiac care îl neliniştesc de o vreme încoace să fie dovedite drept minciună... Aplecată peste registru, asistenta îi vorbeşte apoi, atingând subiectul cumva tangenţial, de radiaţiile emise de aparatele medicale, şi nu numai de cele de-aici din cabinet. Probabil că aşa se şi explică asocierea făcută de ea între electrocardiograf şi poligraf. Nu pare a fi deloc încântată de eterul saturat de electromagnetism, luat în ansamblu, în care îşi duce viaţa, care include şi contribuţia aparatelor electrocasnice de acasă. Ar putea fi o diversiune din partea ei, menită să abată atenţia pacientului de la obsesia bolii. Dar nu, mai degrabă e vorba de o preocupare reală a asistentei...
   Cu doar câteva minute înainte, Filimon îşi aştepta rândul afară, pe holul destul de neprimitor, unde în general pacienţii fie se închid în muţenie, fie, dimpotrivă, se confesează unii altora în chip impudic, dezvăluind detalii ale suferinţelor lor, care pe tine, stătător de o parte, te dezgustă şi te înspăimântă în acelaşi timp...
   Filimon simte pe piept contactele reci pe care i le fixează unul câte unul asistenta. Operaţie premergătoare unei execuţii! Iată un gând nostim, pe care Filimon, pentru a intra în jocul diversionist al asistentei, i-l împărtăşeşte. E bine că aveţi simţul umorului, apreciază asistenta. Dar mai important e să gândiţi pozitiv. Şi adaugă: Să gândim pozitiv şi să evităm stresul. De fapt, la stres voia să ajungă.
   Stresul, desigur — asta e convingerea asistentei c-ar fi cauza bolilor de inimă. Şi nu numai. Poate că a tuturor bolilor... Lume stresată, fără ca cineva anume să fie vinovat... Zice: Ridicaţi-vă puţin mijlocul... Aşa. Râde politicos în timp ce îi strecoară pe dedesubt un elastic cu care îi fixează pe piept alte contacte reci. Acum, gata — zice —, nu mai vorbiţi. Staţi liniştit. Relaxaţi-vă... Filimon îşi dă toată silinţa: încearcă să se autosugestioneze că are destulă putere asupra propriului său corp, şi să-şi insufle încrederea că prin exerciţiu şi-l va stăpâni în totalitate. I se pare, apropo de prezenţa lui în cabinetul de electrocardiografie, că găseşte o oarecare linişte în gândul că oamenii, cum-necum, se ajută totuşi între ei. Ca să te eliberezi de teamă, îşi zice, trebuie doar să te laşi ajutat, să fii în rând cu ceilalţi... Dar care ar urma să fie contribuţia ta la liniştea semenilor? Altădată i se părea atât de complicat... O clipă, zice asistenta, s-a desprins un contact aici pe piept. Filimon simte îndemnul să-şi ia un aer familiar când îi răspunde glumind: N-am nicio vină... Sigur că n-aveţi, acceptă asistenta zâmbind. E din cauza pilozităţii.
   Filimon o priveşte cu coada ochiului. Se întreabă dacă ceea ce vede pe faţa ei e un zâmbet strict profesional, sau uşor viciat de aluzia la unul din atributele sale masculine; în definitiv e şi ea femeie, şi încă destul de tânără. Asistenta arată ca o femeie independentă, destul de probabil nemăritată. Sau divorţată. Filimon se întreabă dacă are un partener pe măsura ei, adică unul înalt, solid, cu alură de sportiv, cumpătat şi, opus ei, scump la vorbă. Poate. Şi ar mai fi o variantă: să fie lesbiană. De multe ori i-au ajuns la ureche istorioare cu lesbiene dar niciodată n-a cunoscut vreuna şi nici nu s-a interesat de ele în detaliu. Oare, la fel ca şi la bărbaţi, una din partenere e activă, iar cealaltă pasivă? Dacă aşa stau lucrurile, asistenta, cu aerul ei voluntar (şi totuşi feminin), ar trebuie să fie activă. Dar în ce ar putea consta activitatea şi pasivitatea la femei? Mai multă sau mai puţină iniţiativă? Capricii acceptate din partea partenerei?...
   Închide ochii şi ascultă. Înregistrarea a început de câteva secunde. Peniţele fâşâie continuu pe banda care se derulează, înregistrând ce? Oricât ai gândi de pozitiv, e greu de presupus că după aritmiile repetate din ultima vreme, electrocardiograma va arăta o inimă intactă...
   Fâşâitul acului a încetat. Asistenta spune: Gata, asta o fost tot. Aţi scăpat de radiaţii! ... Începe să desprindă contactele şi strânge sârmele colac. Şi adaugă pe acelaşi ton glumeţ: Aveţi grijă să vă feriţi de alte rele... Cam la ce rele să mă aştept? întreabă Filimon... O, sunt multe, răspunde asistenta cu un aer de cunoscătoare. Dacă nu le simţiţi vă puteţi considera un om fericit! Vorbeşte din nou în timp ce desprinde contactele de deasupra gleznelor, fără legătură cu meseria ei de asistentă, dezvoltând ideea cu relele care ne pândesc pretutindeni. Carnea de vită şi în general orice carne de culoare roşie... Eu una mă feresc de ele ca de dracu’! Carnea roşie conţine energii negative care, prin îngurgitare, te afectează din interior... Energii negative? Lui Filimon îi vine din nou să glumească: Doar prin îngurgitare, sau la simpla apropiere de respectiva carne? Se abţine însă.
   Asistenta rupe din aparat fâşia de hârtie care conţine amprenta răului cuibărit în inima lui Filimon şi îşi aruncă privirea pe ea — o privire voit fugitivă, ca să nu lase impresia că o cercetare atentă din partea ei, o simplă asistentă, ar putea fi interpretată de către pacient drept pretenţie de a se substitui doctorului. O fi ea cunoscătoare, dar până la un punct. Spune: Mie nu mi se pare că sunt modificări importante... Mă rog, poate c-ar fi câte ceva... Dar... o să se pronunţe domnu’ doctor.
   Îi înmânează lui Filimon fâşia de hârtie cu înregistrarea şi îl însoţeşte până la uşă pentru a-l invita pe pacientul următor.

   Doctorul e un tip încă tânăr, de cel mult patruzeci de ani. Şade la biroul său, adâncit în studierea electrocardiogramei. Electrocardiograma lui Filimon. O baleiază cu privirea, sare de la o pistă la alta, îşi apropie faţa, şi-o îndepărtează, compară. Filimon ocupă scaunul din faţa sa şi, oricât ar dori să se autosugestioneze că nu-i decât un hop pe care o să-l treacă cu bine, aşteaptă totuşi cu nelinişte în suflet. Brusc, doctorul îşi ridică ochii spre Filimon, îl aţinteşte cu o privire intensă, hipnotizatoare, care parcă spune: Acum eu am să-ţi dau o veste proastă iar tu n-ai să te pierzi cu firea. Dar ai s-o iei în serios. Promiţi? Vine o întrebare: Aţi simţit în ultima perioadă o durere în piept, aşa, ca o gheară? Filimon tresare până în străfundul sufletului: joaca s-a terminat, am trecut la lucruri sumbre! A recunoscut imediat expresia aceea fatidică — gheară în piept. Aşadar infarct. E suspect de infarct... Nu, nu-şi aminteşte de nicio durere. Doar aritmiile de care i-a vorbit... Doctorul insistă, îşi îndulceşte tonul: Nu neapărat recent. Poate mai demult, ia încercaţi să vă aduceţi aminte. Se poate să se fi întâmplat chiar cu ani în urmă. Ştiţi, lucrurile astea lasă urme... Cu ani în urmă? Nu, Filimon n-a simţit nici mai demult o asemenea durere. Nu se poate înşela, e sigur. Nu, pur şi simplu nu-şi aminteşte... Doctorul nu-l mai scrutează cu privirea. Nu-i cazul să vă îngrijoraţi, se poate trăi foarte bine şi cu infarct, atâta doar că e nevoie de mai multă prudenţă. Şi oricum, în nicio situaţie prudenţa nu strică. Aşa că nu vi se cere nimic în plus. (A fost doar o glumă.) Am să vă dau o trimitere pentru un set de analize. Asta o să clarifice lucrurile. Doctorul acţionează ca unul care nu se află în faţa primului astfel de caz: se apleacă şi scrie dintr-o bucată biletul de trimitere pentru analize. Îşi aminteşte fără greş tot ce trebuie. După care, cu rezultatele în faţă, vor sta de vorbă pe îndelete.
   Acuma da, e momentul să gândim pozitiv. Cine poate.

   Filimon a părăsit policlinica fără să ia liftul. La ce bun să se grăbească? Încotro să se mai grăbească? A coborât încet pe scară, etaj după etaj... A plecat dintr-o lume şi iată că s-a pomenit într-alta. Înainte şi după. Aici soarele are mai puţină putere decât în lumea de dinainte. Insinuantă, o împăcare cu tot şi cu toate stă să i se infiltreze în viaţă. La cafeaua de după, în casa melancoliei, împreună cu noua sa prietenă care nu aşteaptă nimic de la el, şi nici el de la ea — şi de la nimeni. Un văl albăstrui atenuează petele de soare de pe străzi dar deopotrivă şi petele de umbră, atenuează totul, ca şi cum ai vedea lumea prin ochelari fumurii. Se întreabă: să însemne asta oare nelinişte? Sau resemnare?
   Lumea însăşi are un răspuns pentru toate: între cele două e domnia incertitudinii, blândă şi anestezică.
   Lasă în urmă policlinica şi o ia pe strada Luigi Cazzavillan, îndreptându-se la întâmplare spre capătul tramvaielor 6 şi 20, la doi paşi de catedrala Sf. Iosif. Păşeşte de-a lungul unui zid împrejmuitor, cu sufletul toropit de acea incertitudine blând-adormitoare, cu înclinare spre speranţă — totuşi. Crengi albăstrii, frunze albăstrii, copaci albăstrii se înalţă aerian peste creasta acelui zid. O casă părăsită, veche de la început de secol 20 sau de la sfârşit de secol 19, se iveşte pe partea cealaltă a străzii, aşa, ca o recompensă pentru cât a fost — şi este încă — Filimon de dăruit trecutului. Acea casă, necunoscută, şi poarta de fier forjat de la stradă, atârnând într-o balama, legată cu un lanţ cu lacăt, toate la fel de ruginite, se armonizează între ele şi cu ceea ce simte acum... Îşi aminteşte disperarea care l-a cuprins când a spart cu câţiva ani în urmă, din neatenţie, o farfurie scumpă de porţelan de Meissen, patrimoniu al familiei. O revede în amintire: linii curbe albastre, margine ajurată, ciorchini de struguri cu frunze de viţă şi vrejuri răsucite... Doamne, cât de ireparabilă i s-a părut spargerea farfuriei, ce rană în suflet! Motiv de sinucidere, nu alta! Reconstituie în minte secvenţa scăpării din mână a farfuriei, îşi imaginează mişcările rapide — şi inspirate — pe care le-ar fi putut face pentru a preîntâmpina dezastrul. Pierderea farfuriei a devenit între timp o amărăciune aproape plăcută... Priveşte cu o curiozitate vlăguită, dincolo de poarta ferecată, casa părăginită dar chiar şi aşa impunătoare şi se întreabă cum de n-a încăput pe mâna vreunui potentat al regimului după ce proprietarul a fugit din ţară. Se întreabă dacă regimul îi va permite vreodată să se întoarcă şi să reia casa în posesie. Ghiceşte drama pe care proprietarul a trăit-o cu mulţi ani în urmă şi totodată i se pare de mirare că asemenea lucruri, iată, încă îl mai preocupă în noua sa condiţie... Ei, dar lumea nu începe şi se sfârşeşte odată cu el. N-a realizat asta pe când deasupra capului său nu plutea nicio ameninţare, în schimb o simte acum. Situaţia sa însăşi o percepe ca pe o amărăciune înfiorată, lipsită de orice orizont şi de orice finalitate. Dacă pierderea farfuriei de Meissen ar fi putut-o preîntâmpina, poate, făcând uz de una din dexterităţile sale latente, curmarea iminentă a vieţii, acum, prin ce dexteritate ar putea-o oare evita?
   Cu câţiva ani în urmă a trebuit să facă o serie de şedinţe de fizioterapie pentru a-şi trata spondiloza. Un fleac la urma urmei, dar s-a gândit să nu neglijeze totuşi boala... Pentru a ajunge la pavilionul de fizioterapie a trebuit să străbată curtea spitalului „Dr. Camil Oncescu” împreună cu un asistent care, binevoitor, s-a oferit să-l însoţească pentru a-i arăta drumul. Dintr-o curte interioară se ajungea într-o altă curte interioară, mai mare, trecând printr-un scurt gang boltit. Acolo, în umbra acelui gang era uşa ce dădea în morga spitalului. Întâmplarea a făcut ca exact în momentul când Filimon a trecut pe acolo să fie scoase de la morgă, purtate pe brancarde, două trupuri moarte. A avut loc un schimb rapid de priviri cu luciri de nelinişte între Filimon şi asistent, care a ridicat uşor din umeri ca şi cum s-ar fi scuzat pentru nefericita întâmplare. Morţii erau doi tineri în costume de baie; nisipul se uscase pe trupurile lor înţepenite, pe faţă şi în păr, peste tot, de parcă trupurile moarte ar fi fost ele însele făcute din nisip. Ce apă înşelătoare i-a ademenit în adâncimea ei, în acea dimineaţă ori cu o zi înainte, Filimon nu va şti niciodată. Brancardele au trecut chiar prin faţa lui Filimon şi a asistentului, la doar doi paşi distanţă. Moartea a defilat prin faţa lui, triumfală, cu o trenă de tăcere şi de încremenire. Braţele unuia din cei doi tineri rămăseseră înţepenite într-o îmbrăţişare stranie, în jurul a ceva între timp dispărut, de a cărui dispariţie tânărul de nisip nu prinsese nici acum de veste. Ceva îi scăpase din braţe şi el nu ştia...
   Cei doi tineri înecaţi au fost purtaţi pe brancarde către o dubă mortuară care îi aştepta în mijlocul celei de-a doua curţi interioare, cu uşile de la spate larg deschise. Trupurile au dispărut împinse în interior în timp ce o femeie tânără plângea, încovoiată de durere, sprijinindu-se cu braţul întins de peretele dubei.
   N-au avut noroc cei doi tineri necunoscuţi — luaţi pe nepregătite, n-au avut timp să se gândească.
   El în schimb, cu mai mult noroc, a avut aproape o viaţă întreagă la dispoziţie să mediteze la întâmplarea care ar fi putut să-l prefacă şi pe el într-un om de nisip, încremenit, poate îmbrăţişând şi el ceva scăpat pentru totdeauna.

   ...De pe plaja plină de lume, unde abia s-a instalat, Filimon priveşte peste întinderea mării care umple tot spaţiul de vuiet profund şi continuu, ca o uriaşă cascadă — şi nu sesizează niciun pericol...
   A intrat în apă mergând pe fund, a înaintat destul de mult, până dincolo de capătul estacadei de promenadă, tot jucându-se, aruncându-se cu capul în fiecare val, tot fără a presimţi pericolul, împins de fiecare val fără să bage de seamă. Până când s-a pomenit la apă mare. Când a încercat să se întoarcă spre locul unde mai înainte picioarele îi atingeau cu uşurinţă fundul de nisip şuvoiul mării i s-a împotrivit cu înverşunare...

   Plimbându-se pe străzi, Filimon îşi reaminteşte acea zi de început de august, la Mamaia, ca şi cum între timp nimic nu s-ar fi schimbat: aceleaşi nelinişti, acelaşi soare arzător, acelaşi fanion albastru ridicat pe plajă pentru a-i avertiza pe amatorii de aventură să nu se avânte în larg, acelaşi vuiet de cascadă al mării...

   E deja acolo, în apă, undeva unde nu trebuia să ajungă... E prea târziu acum?... Pe terasa din capătul estacadei câţiva inşi stau cu coatele rezemate de balustradă şi privesc nepăsător spre larg. Filimon îşi învinge orgoliul, strigă după ajutor, îşi agită braţul ridicat. De fapt acum nu mai contează orgoliul, nu mai contează nimic... Colaci de salvare stau agăţaţi de parapetul estacadei. Ce uşor ar fi să i se arunce unul. Un pic de avânt, şi ar ajunge până la el. S-ar prinde de colac, s-ar salva. Dar valurile înalte şi zgomotul mării îi împiedică pe cei de pe estacadă să-şi dea seama că la o distanţă nu prea mare, în apa învolburată, cineva are nevoie disperată de o mână de ajutor. În ochii celor ce privesc în larg de pe estacadă, un braţ agitându-se deasupra apei, în mijlocul valurilor, ce-ar putea însemna? Mai nimic. Poate un semn voios către nişte prieteni? O joacă? Nimeni de pe estacadă nu vede nimic dramatic. Vreo trei înotători l-au înconjurat pe Filimon, călcând apa, păstrând însă o distanţă prudentă, incitaţi şi în acelaşi timp temători. Ezită să se apropie. Filimon ştie, are prezent în minte avertismentul către salvatori: dacă nu eşti sigur că te pricepi s-o faci, nu te apropia de cel ce se îneacă — rişti să te duci la fund odată cu el. De aceea pe cei trei, oricât ar fi de disperat, nici nu-i condamnă că rămân la distanţă. Totuşi unul din ei s-a încumetat să se apropie, lăsându-l pe Filimon să se ţină de el. Nu pentru mult timp...

   Filimon hoinăreşte pe Calea Victoriei sub acelaşi soare lipsit de putere. Nu-i vine să se ducă acasă, n-are niciun chef să înceapă să dea explicaţii. Ajungerea acasă ar fi echivala cu sfârşitul libertăţii de a fi melancolic, cu necesitatea nu numai de a da cuvenitele explicaţii ci şi de a purcede, cu asistenţa familiei, la măsuri practice de supravieţuire, care or fi fiind acestea. Tincuţa va accentua negreşit că e important să aştepte mai întâi rezultatul analizei de sânge, după care om mai vedea, poate se infirmă verdictul. Iar mama ei va dezvolta subiectul cu lux de amănunte, ea care este expertul casei — autodidact — în materie de optimism, regimuri alimentare şi în general viaţă ordonată şi echilibrată.    Lui Filimon îi vine în minte o secvenţă dintr-un film al cărui titlu l-a uitat, cu un condamnat la moarte, cu tot cortegiul de gesturi umanitare pe care societatea se simte datoare să le facă faţă de fiinţa umană sortită dispariţiei. Printre altele, aşa cum se pare că se întâmplă de obicei, ultima dorinţă pe care o cer condamnaţii şi care li se îndeplineşte cu maximă bunăvoinţă este să fie lăsaţi să fumeze o ţigară. Dar acum ceva nou s-a putut vedea în secvenţă. Camera l-a urmărit pe condamnat fumând, în prezenţa oficianţilor execuţiei, preocupat, meditativ, iluzionându-se că îşi lungeşte clipele, că după clipa prezentă mai urmează încă o clipă de viaţă, şi încă o clipă, şi încă o clipă. Camera l-a urmărit stăruitor şi cu răbdare, gest cu gest, până când condamnatul a ajuns la ultimul fum — şi la ultima clipă. Gardianul i-a întins scrumiera pentru a strivi în ea chiştocul. Şi atunci omul şi-a dat seama că odată cu depunerea chiştocului i se vor fi irosit toate clipele vieţii şi că următoarea clipă nu este decât... Iraţional, s-a zbătut disperat să scape, iar gardienii l-au imobilizat prompt. După zbatere venea, inevitabil, resemnarea.

   ...Înotătorul s-a dovedit a fi până la urmă temător şi el, la fel ca ceilalţi doi, şi Filimon l-a lăsat să se îndepărteze, fără a se agăţa de el. A ales să se supună sorţii, să nu pericliteze viaţa altuia. E conştient că prin asta a contrazis ce se spune despre comportamentul disperat al celui ce se îneacă. Se surprinde chiar descoperind, undeva la marginea conştiinţei sale, orgoliul de a fi altfel. Totodată i se pare neverosimil să aibă reflecţii despre lucruri, aici în vecinătatea morţii. Şi totuşi reflectează... A rămas el singur cu valurile. Apa i-a trecut deja peste cap şi el se agaţă de viaţă încercând să sară de pe fund şi să mai apuce o gură de aer. Deasupra capului soarele s-a lichefiat, alb, şi s-a lăbărţat, clătinându-se în oglinzile strâmbe ale valurilor ce vin peste el. A obosit să mai lupte pentru viaţă. Sare pentru ultima oară să iasă cu gura deasupra apei. Şi dacă tot e ultima săritură, cu plânset în suflet desface braţele în sus către soare şi îşi ia adio. A fost un gest teatral, se gândeşte. Deci chiar şi intrând în moarte, conştiinţa lucrează. E o concluzie. Sufletul său încearcă să iasă. Sufletul apei încearcă să intre, pulverizându-se în băşicuţe de aer care îi crapă în urechi. E greu, e cumplit de greu. Un ultim gând se preface într-o ultimă întrebare: cum de unii sinucigaşi preferă să-şi ia viaţa alegând calea înecului — căci moartea prin înec e un chin. Uite vezi, e un chin.
   Există un Univers–Fiinţă Unică ce cuprinde în el toţi aştrii şi toate planetele şi toate corpurile cereşti. Se vorbeşte de echilibrul sferelor, de rotirea lină a planetelor într-o linişte galactică, şi se vorbeşte de armonia celestă. Dar Universul–Fiinţă, el, Unicul, are o conştiinţă şi se dovedeşte că lucrurile stau altfel. Aştrii, planetele se întrepătrund în traiectoriile lor şi se sucesc într-o suferinţă cumplită, fără de sfârşit, atât de cumplită că toate scot un prelung, sfâşietor şi nesfârşit vaiet de jale. Iar Universul–Fiinţă, el, Unicul, prin însăşi alcătuirea lui din toată acea jale infinită a puzderiei de corpuri cereşti, suferă. Nimeni nu s-a gândit vreodată la Univers ca la o Fiinţă Unică ce suferă. Este ca o fiinţă umană care strânge în ea şi se resimte de pe urma suferinţei tuturor celulelor alcătuitoare. Universul–Fiinţă redevine Filimon, iar murmurul tânguitor al aştrilor şi al planetelor redevine murmurul mulţimii strânse în jurul lui, pe plajă, în soarele fierbinte. Suferinţa nu este a Universului–Fiinţă ci este propria suferinţă a lui Filimon. O suferinţă greu de îndurat. Dar este suferinţa unuia care trăieşte. Are un corp, viu, se răsuceşte pe-o parte şi vomită. Poate că suferinţa se atenuează. Realizează că mulţimea păstrează o anumită distanţă în jurul său. Şi realizează că a fost salvat. L-au scos din apă, apoi cineva s-a aplecat peste el, i-a făcut respiraţie artificială, l-a readus la viaţă. Nu ştie cine a fost, dar recunoştinţa îi inundă sufletul. Simte îndemnul să le mulţumească tuturor, chiar dacă nu-i sigur că de pe buzele sale se ridică vreo şoaptă articulată. Dar le mulţumeşte fierbinte tuturor.

   Să nu vină nimeni să-i dea lecţii de optimism. Dacă ar fi să mai aibă ceva de făcut pe lumea asta, acum, până la rezultatul analizelor de sânge, care să confirme — sau nu — verdictul, ar fi să se gândească la cei trei care l-au abandonat în mijlocul valurilor. Să-i înţeleagă, aşa cum i-a înţeles atunci, în plină pustiire, şi să-i ierte că le-a fost prea dragă propria lor viaţă şi au stat de o parte. Ar fi să se gândească, în primul rând, la cel ce l-a readus la viaţă, pe plajă la Mamaia, şi să-i fie recunoscător, indiferent pentru câţi ani l-a redat vieţii.
   Într-un fel sau altul medicul cel încă tânăr care i-a examinat electrocardiograma s-a înşelat, asta e sigur.

***

^*Din volumul de povestiri Răzgândire, în lucru. Publicat și în Vatra, 8-9 2014.

Punctul matematic*

Toată lumea ştie că domnului Panciu, profesorul de matematică, îi cam place să bea. N-a venit niciodată băut la ore, dar uneori este de o veselie din aia ciudată, cu ochi strălucitori şi gura cam slobodă. Altminteri, are metodele lui speciale de a preda. În timp ce se plimbă printre şirurile de bănci se citeşte pe faţa lui că pregăteşte o şotie. Ocheşte pe câte un elev care a aţipit şi, de la distanţă, aruncă spre el, pe o traiectorie cu boltă, bucăţica de cretă pe care o ţine în mână. De cele mai multe ori chiar îl nimereşte. Bucăţica de cretă se rostogoleşte în cădere lăsând o urmă albă pe vestonul lui bleumarin.

— Hei, ce faci acolo, dormi?

De mirare e doar că cineva poate dormi sau măcar aţipi într-un asemenea vacarm. Toţi se prăpădesc de râs în timp ce victima clipeşte des, buimacă. Dar domnul Panciu nu face niciun alt comentariu, a şi uitat de incidentul cu elevul prins moţăind. Uneori adresează întregii clase întrebarea: — Ştiţi voi de ce fac eu glume din când în când?... Evident, nu ştie nimeni. Le explică tot el: — Fiindcă matematica e aridă. Nu pentru toţi, de bună seamă, dar pentru mulţi este. Aţi auzit de cuvântul arid? Dacă nu, gândiţi-vă la un deşert. Deşertul e arid... Ei, şi fiind matematica aridă, cum vă spuneam, necesită o încordare suplimentară a atenţiei. Partea proastă e că atenţia omului nu se poate menţine trează mai mult de douăzeci de minute. Vreau să spun, fără întrerupere, precizează el. Dar o simplă deconectare de câteva secunde — adică, vedeţi bine, o glumă! — e de-ajuns să vă stimuleze să fiţi atenţi încă douăzeci de minute la ce vă spun eu — vorba vine!

Domnul Panciu se apucă într-o zi să le explice, în stilul lui, ce înseamnă punctul în matematică. Desenează mai întâi cu creta un cerc mare, cu diametrul de cel puţin treizeci de centimetri, pe care îl umple cu alb. Pentru asta a consumat o jumătate de cretă. După care ia buretele şi începe să micşoreze discul de cretă ştergând cu o mişcare circulară, în spirală, dinspre margine către centru, până când din cerc nu mai rămâne decât un punct mic de tot. Sau poate chiar nimic. Cu asta a reuşit să capteze (pentru câteva momente) atenţia clasei. Domnul Panciu îşi apropie faţa de tablă prefăcându-se miop şi exclamă: — Vai, dar nu mai văd nimic!... Şi ştiţi de ce?... Evident, nimeni nu ştie. Şi atunci tot el e acela care dă răspunsul: — Fiindcă în matematică punctul e atât de mic încât pur şi simplu nu are dimensiuni. Adică nu se vede! E doar în mintea noastră! O abstracţiune, cum ar veni! A! voi să nu faceţi vreo confuzie cu punctul din ortografie! Ăla, da, se vede. Şi nu numai că se vede, dar reprezintă un sfârşit. Un sfârşit de propoziţie, un sfârşit de idee. Mă rog cine o are... Sau un sfârşit DE? Un sfârşit DE?... Domnul Panciu crede că a dat indicii suficiente şi gesticulează plin de speranţă îndemnând la mai multă (şi mai rapidă) perspicacitate căutând cu ochii prin clasă un isteţ care să se priceapă să continue fraza-întrebare începută de el. Isteţul nu se află pe nicăieri. UN SFÂRŞIT DE VIAŢĂ? ar putea să facă cineva o încercare. Ar putea. Dar nimeni n-o face. Domnul Panciu dă din mână a lehamite şi a renunţare. De fapt nici nu-i sigur că asta a vrut să spună: un sfârşit de viaţă... — Mă întorc la punctul matematic şi spun despre el că poate fi un sfârşit, dar poate la fel de bine fi şi un început. Sau poate fi un punct într-o infinitate de alte puncte. Şi ăsta e cazul comun. Sau, ca să fie mai pe înţelesul vostru, cazul obişnuit... Domnul Panciu îşi înalţă privirea şi întreabă binevoitor: — Ei bine, cum rămâne cu matematica? E aridă sau nu?... Chiţu Marin sare în picioare neîntrebat şi spune că la fel s-a întâmplat şi cu balta din cartierul Măgura... — Pentru Dumnezeu, Chiţule! îl întrerupe iritat profesorul. Ce legătură are balta din cartierul Măgura cu ce vorbim noi?... — A secat pe vremea secetei, explică Chiţu Marin. Aşa mi-a povestit tata. El le ţine minte pe toate. S-a tot micşorat, s-a tot micşorat — mă refer la baltă —, exact aşa cum aţi făcut dumneavoastră pe tablă, până când n-a mai rămas apă decât în mijloc, cam atât cât să umpli o găleată. Iar la un moment dat s-a evaporat şi aia. N-a mai rămas decât stuful... Domnul Panciu a înţeles asocierea şi râde dezarmat. Îi răspunde lui Chiţu că Da, înţeleg că îţi arde de bancuri şi să ştii că atunci când am spus că vreau să vă mai înviorez cu câte o glumă, asta înseamnă că şi voi aveţi dreptul să glumiţi. Cu o singură condiţie. Să nu spuneţi tâmpenii. Ceea ce am vrut eu să vă sugerez este cum ajungi la o abstracţiune pornind de la ceva vizibil... O rază de soare cade pe sprâncenele groase, de om în vârstă, ale domnului Panciu şi îl arată — pentru cine are ochi de văzut — ca un clovn, zâmbăreţ pe din afară şi trist în interior.

Profesorul Panciu coboară treptele scării principale şi o ia în lungul străzii. N-aude fluierăturile scurte pe care, în urma sa, le schimbă între ei, conspirativ, Chiţu şi cu ai lui, care se furişează cu o agilitate ieşită din comun în urmărirea domnului Panciu tupilându-se când după un trunchi de castan, când după altul, străbătând în mare viteză spaţiile deschise de pe trotuarul larg. Precauţii inutile, căci profesorul păşeşte grăbit şi obosit fără să se uite nici în dreapta nici în stânga. De după un trunchi Mazilu face către Chiţu un gest întrebător şi ridică din sprâncene a mirare. Cu alte cuvinte: Unde se duce? Chiţu rânjeşte de după alt trunchi şi îi răspunde tot printr-un gest că: Sigur se duce să ia ceva la bord. Domnul Panciu îşi cară ca întotdeauna după el servieta mare şi ponosită. Nimeni n-a priceput vreodată la ce-i trebuie o servietă atât de mare şi în general la ce-i trebuie servietă fiindcă nimeni nu l-a văzut vreodată scoţând din ea vreun manual, vreun carnet sau măcar vreo foaie de hârtie. Domnul Panciu n-are nevoie de însemnări. La fiecare lecţie el improvizează... Băieţii continuă să se furişeze pe după trunchiuri de copac stârnind protestele trecătorilor peste care se întâmplă să dea în goana lor nebunească în zig-zag. Şi acum? întreabă tot prin gesturi Curelaru. Ne ţinem după el! îi răspunde Chiţu printr-un gest hotărât. Nu-l slăbim din ochi! Domnul Panciu traversează strada aproape fără să se asigure că nu dă vreo maşină peste el, cu servieta bălăngănindu-i-se dezordonat şi ciocnindu-i-se de picioare. De partea cealaltă s-a ivit restaurantul Aurora. Băieţii sunt cinci la număr. Traversează la rândul lor pe urmele profesorului lor de matematică, în grup răzleţ, mimând graba şi hlizindu-se unul la altul. Se opresc la piciorul scării care urcă până la intrarea în restaurant, uitându-se care încotro şi afişând o mină de totală indiferenţă. Cu alte cuvinte, vezi bine, sunt rupţi de tot şi de toate. Domnul Panciu a împins uşa şi a dispărut în interiorul restaurantului. Cei cinci se îndeamnă unul pe altul prin semne şi intră la rândul lor în restaurant. Acum, când ora prânzului a trecut, iar seara n-a venit încă, salonul cel mare e aproape gol. Domnul Panciu s-a aşezat la o masă chiar la marginea culoarului central. În uşă, băieţii dau semne de nehotărâre dar nu le trebuie prea mult să se decidă. Se aşează trei la o masă de lângă intrare, iar ceilalţi doi la masa alăturată. Evită pentru moment să privească spre profesor. Un stâlp cu lambriu, primul din şirul care traversează salonul în lung, le asigură o oarecare lipsă de vizibilitate dinspre locul unde s-a aşezat profesorul Panciu. Oricum însă, acesta nu le dă nicio atenţie. Şade cu spatele spre uşă, deci şi spre ei şi şi-a lăsat servieta pe pardoseală, rezemată de piciorul mesei. Vocile câtorva clienţi se aud, reverberate, tocmai dinspre capătul celălalt al salonului. Un chelner străbate în mare viteză culoarul central şi se apropie glonţ de băieţi. Băieţii intră în alertă. Chelnerul a trecut pe lângă domnul Panciu şi nici nu l-a băgat în seamă. Aici, lângă stâlpul cu lambriu are o măsuţă de serviciu cu pahare, veselă, tacâmuri şi şerveţele. Plus alte flecuşteţe pentru servit clientela. Profesorul îşi aprinde o ţigară. Chelnerul a luat un pahar mare cu picior şi altul mic, tot cu picior, şi se duce să le pună pe masă înaintea profesorului. Nu schimbă cu el nicio vorbă şi dispare la fel de grăbit la capătul celălalt al culoarului, pe uşa care dă probabil în bucătărie. Băieţii şi-au venit repede în fire. Prezenţa lor nu atrage aşadar atenţia. Sunt trataţi ca orice alt client. Continuă să se înţeleagă prin semne şi prin pst-pst-uri. Brusc, Chiţu se ridică de la locul său, înhaţă de pe o masă din apropiere o mapă de carton gros cu meniul restaurantului şi se duce glonţ la masa profesorului, unde o lasă cu un gest repezit, în timp ce ceilalţi patru băieţi, la mesele lor din umbră, reuşesc cu greu să-şi înfrâneze râsul cu sughiţuri. Chiţu se întoarce la masa lui de lângă intrare făcând grimase aproape demente de victorie. Profesorul Panciu abia dacă a întors un pic capul în direcţia de unde i s-a adus meniul. Cu mâna stângă împinge mapa spre capul celălalt al mesei, semn că nu-l interesează, în timp ce cu dreapta scutură scrumul în scrumieră şi continuă să aştepte. Stancu îi atinge cotul lui Chiţu şi, pe muţeşte, arată insistent spre un obiect din apropiere. Chiţu întoarce capul într-acolo şi zăreşte aruncată pe speteaza unui scaun, la doi paşi de măsuţa de serviciu, o haină de pânză albă, din acelea pe care le poartă chelnerii. Ia-o! îi spune Stancu, prin semne. Hai, ia-o! Chiţu se uită în dreapta şi-n stânga prefăcându-se speriat. Se chicoteşte copios şi se scot tot felul de sunete. Pst-pst! Pst-pst! Băieţii nu mai au pic de astâmpăr. Schimbă cu înfrigurare între ei locurile de la cele două mese şi şuşotesc în draci fără întrerupere. Calm! face semn Chiţu. Şi, cu o poză marţială, se ridică, apucă haina de pânză albă de pe speteaza scaunului şi şi-o trage pe mâneci. Băieţii sunt în delir. Chiţu înhaţă o furculiţă şi un cuţit din cutia compartimentată pentru tacâmuri şi, plin de morgă, se duce drept la masa domnului Panciu, iar pe drum se încheie la un nasture, aşa, ca să nu apară descheiat de tot. Aplecat servil din mijloc, aşează furculiţa în stânga profesorului şi cuţitul în dreapta sa. Profesorul îşi ridică spre el privirea contrariată. Nu-l recunoaşte. Spune pe un ton mai degrabă obosit decât iritat: — Ţi-am spus, drăguţă, că nu mănânc nimic. Îl priveşte ceva mai atent dar tot nu-l recunoaşte. — Mata eşti picolo aicea? îl întreabă pe Chiţu. La distanţă, la mesele de la intrare, ceilalţi băieţi se foiesc neliniştiţi dând semne că ar vrea s-o şteargă. — N-ar strica să luaţi o gustare înainte de tărie, zice Chiţu cu deferenţă. Hm! ştiţi, previne ulcerul. Să vă aduc o felie de caşcaval cu puţin piper?... Afară, dincolo de fereastra înaltă, unde se vede înălţându-se coroana unui copac, vrăbiile zburătăcesc tot mutându-se de pe o creangă pe alta şi ciripesc asurzitor. Aplecat servil către domnul Panciu, Chiţu observă jegul lucios de la îndoitura reverelor. Profesorul poartă un costum bleumarin cu dunguliţe albe, la două rânduri. Se gândeşte că le va spune celorlalţi amănuntul ăsta. Şi o să mai adauge: — La fel de slinoasă e şi cravata. Se vede că n-o dezleagă niciodată. Doar slăbeşte nodul şi o scoate seara de după gât. Un ştreang de cravată! Mazilu şi-a luat inima în dinţi şi s-a apropiat şi el de masa profesorului, chiar şi aşa, fără haină de chelner. Spune şi el pe un ton batjocoritor-servil, imitându-şi camaradul: — Colegul meu are dreptate. Dacă nu doriţi caşcaval cu piper, poate niscaiva gogonele? Sau castraveciori muraţi? Domnul Panciu se răsuceşte spre el. Îl priveşte cu mai multă atenţie şi pare să recunoască în acest al doilea picolo pe unul din elevii săi. Dar nu, n-a fost decât o impresie: profesorul nu-l recunoaşte nici pe Mazilu. Aici la restaurantul Aurora toate lucrurile au o altă înfăţişare. Cei doi falşi picolo aruncă priviri neliniştite în lungul culoarului, să nu fie surprinşi de adevăratul chelner care pesemne că a primit totuşi comanda domnului Panciu şi urmează să se întoarcă dintr-o clipă într-alta... Băieţii au prins curaj şi acum se află toţi cinci în jurul mesei domnului Panciu. Profesorul nici măcar nu se mai miră că au venit pe capul lui atâţia picolo. — Suntem în practică, încearcă Târboacă o explicaţie inspirată. Şi, pe un ton zeflemitor–rugător, spune: — Comandaţi ceva, dom’ profesor, altfel ăştia or să zică că nu ne pricepem să servim un client şi or să ne dea afară. Domnul Panciu îl ţintuieşte cu privirea. — De unde ştii că sunt profesor? Mazilu se repede să-l acopere pe tovarăşul său: — Cine nu vă cunoaşte aicea, dom’ profesor! Chiar ni s-a atras atenţia: „Dacă nu-l serviţi bine pe dom’ profesor Panciu, e vai de mama voastră!” Târboacă s-a înclinat foarte tare spre profesorul de matematică şi a simţit veninu-i pe la nas un iz de pălincă. Niciodată, la ore, n-a stat atât de aproape la el. Spune, batjocoritor: — Chiar dacă aţi luat ceva înainte, ştiţi, tot prinde bine o gustare. Chiţu se preface indignat: — Cum adică a luat ceva înainte? Vrei să spui că domnu’ profesor a consumat alte băuturi decât cele oferite de restaurantul nostru? Asta este cu desăvârşire interzis! Ia controlaţi, băieţi, ce are dom’ profesor în geantă! Băutură adusă de-acasă? Curelaru se apleacă iute şi înhaţă servieta ponosită a profesorului. Clapeta nici măcar nu mai are încuietoare. Se dă peste cap pur şi simplu. Profesorul Panciu protestează din toate puterile zbătându-se să-şi recapete servieta. Aceasta însă e pasată cu repeziciune de băieţi, într-un amuzament nebun, de la unul la altul, ca o minge, în jurul mesei.

La capătul dinspre bucătărie al culoarului se iveşte deodată chelnerul adevărat. Observă vânzoleala din jurul mesei clientului său şi pe cei cinci indivizi suspecţi şicanându-l pe profesor cu un tupeu ieşit din comun. Intrigat, chelnerul iuţeşte pasul către masă strigând: — Hei! Hei!... Băieţii se precipită pe culoar spre ieşire. În graba lor cea mare uită să lase servieta profesorului şi se trezesc cu ea afară din restaurant. Curelaru le propune s-o arunce chiar acolo pe trepte şi s-o şteargă cât mai repede, până nu vine poliţia. Dar Chiţu o înhaţă şi o ia la fugă, cu geanta subsuoară, pe o alee ce îi scoate în spatele restaurantului şi de acolo mai departe, pe străduţe depărtate de forfota oraşului.

— Punctul matematic, în pizda mă-sii! strigă deodată Mazilu, înfuriat din senin.

Chiţu se întoarce către el cu prefăcută indignare:

— Hei! ce te-a apucat? Aveţi dreptul să faceţi glume! N-aţi auzit? Cu condiţia să nu spuneţi tâmpenii!

Băieţii se prăpădesc de râs. Pe străduţa unde au ajuns nu se aude ţipenie. În afară de zarva lor.

— Ce pizda mă-sii o fi având în gioarsa asta de geantă a lui? Mazilu a râs împreună cu ceilalţi dar furia nu i s-a domolit.

Chiţu o face pe şeful, bineînţeles tot în zeflemea, şi îşi roteşte privirea peste capetele celorlalţi mijindu-şi ochii a superioritate. Spune:

— Vrea cineva să-i dăm geanta înapoi lu’ dom’ profesor?

Se înalţă un cor de chiote amuzate.

— Vrea cineva să vedem ce are dom’ profesor în geantă? continuă Chiţu pe acelaşi ton fals superior.

Îi răspund aceleaşi chiote dezlănţuite.

Chiţu apucă de mâner servieta ponosită a domnului Panciu şi îi face vânt peste gardul cel mai apropiat.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat şi în Vatra, nr. 10–11, 2010

Vasile

Pe la mijlocul anilor ’70, s-a ivit într-o bună zi, nimeni nu ştia de unde, pe aleea înconjurată de pomi fructiferi pe care o străbăteam dimineaţa în drum către intrarea institutului unde lucram. Era un câine superb, de talia unui ciobănesc german dar negru lăţos, un fel de ciobănesc neaoş, fără pedigree, inteligent şi prietenos. În câteva zile avea să devină mascota tuturor colegilor, chiar şi a celor îndeobşte indiferenţi la animale. Avea o anumită demnitate canină: era prietenos, dar nu se gudura, nu cerşea mâncare, nu sărea cu labele pe tine când auzea foşnind o pungă din care ghicea numaidecât că urma sa iasă la iveală ceva pentru sufletul lui. Nu hăpăia mâncarea căpătată. Am încercat să impun un nume pe măsura ţinutei sale maiestuoase: Negru–Vodă. N-a prins, era prea pretenţios pentru un câine totuşi de pripas. Cineva i-a zis Vasile, şi aşa i-a rămas numele.

Timp de câţiva ani a fost răsfăţatul tuturor. Toată lumea îi aducea dimineaţa demâncare, deci, cum e şi firesc, Vasile nu ducea lipsă de nimic, nici de mâncare, nici de mângâieri. Îmi amintesc de o caserolă de plastic cu un rest de ciorbă de perişoare pe care i-am adus-o într-o dimineaţă. Caserola era destul de înaltă şi, spre hazul grupului de colegi care veneau la serviciu, pe alee, împreună cu mine, a apucat-o în poziţie perfect dreaptă şi a dus-o într-un loc ceva mai ferit unde să poată savura restul de ciorbă în linişte.

Colegii îşi aduceau din când în când odraslele să petreacă o zi întreagă în acel loc situat în afara oraşului, cu aer curat, verdeaţă, fructe, linişte. Câinele părea a şti să facă deosebirea între oamenii maturi şi copii. Pe aceştia din urmă îi lăsa să-l mângâie oricât de mult timp aveau chef, fără a da vreodată vreun semn de nerăbdare, amânându-şi, parcă, până şi treburile lui câineşti până ce copiii se vor fi plictisit de mângâiat. Faţă de copii, răbdarea şi înţelegerea câinelui nostru erau nelimitate.

Din când în când, Vasile dispărea din curtea institutului. Uneori lipsea câte o zi întreagă, ba chiar mai multe, ca orice câine independent care se respectă. O dată, spre sfârşit, a lipsit o lună întreagă. Am fost sigur că de data asta îl pierdusem pentru totdeauna pe bunul Vasile. Când, iată-l că apare într-o zi, vesel şi prietenos ca întotdeauna, doar niţel cam ciufulit şi cu fire de paie prin blana-i neagră şi încâlcită.

Apoi a lipsit o iarnă întreagă. S-a întors în primăvara lui 1979, dar ceva era în neregulă cu el. Prin curtea institutului, printre pomi, rămăseseră ultimele petice de zăpadă ale iernii ce trecuse. L-am văzut pe Vasile stând întins cu burta pe una din acele insuliţe de zăpadă cu crustă cenuşie. S-a presupus că mâncase din greşeală, pe undeva prin vecini, otravă pentru şobolani. De bună seamă burta îl ardea şi zăpada îi oferea un dram de alinare.

Când am plecat de la institut, Vasile zăcea pe una din insuliţele de zăpadă mai îndepărtate, la câţiva paşi de gard, cu spatele spre alee. De pe alee, l-am fluierat. Muribund, Vasile mi-a răspuns de acolo de departe fluturându-şi coada fără vlagă. De fapt era un răspuns dat oricui îi arăta un pic de atenţie.

A doua zi de dimineaţă, pe acelaşi petic de zăpadă, blana lui era toată acoperită de promoroacă. Îngrijitorul institutului l-a îngropat în marginea aceea de livadă care încă nu începuse să înmugurească.

La uşa catedralei

Cu inelul ruginit de fier
să baţi la uşa catedralei
Dinăuntru să nu-ţi răspundă nimeni
doar ecoul interior
Cu închipuirea văzului
să te topeşti
în culorile vitraliilor
roşu, verde
   albastru–turcoaz şi galben

Iar cu simţul tactil,
ei bine cu simţul tactil
să te prefiri, aburos,
în susul zidului,
volatil
   entre la Porte Saint Denis
   et le Boulevard des Italiens

Unduind mai sus de rozetă —
   Rozeta de los Caballeros.

Tot mai sus pe zid
şi mai adânc în istorie
Să-ţi alungi din inimă
asprimea sfinţilor vechi
Să-ţi răneşti mâna sufletului
pipăind fiecare piatră
şi fiecare secol incert
rămas încrustat în granit
   cu arama asfinţiturilor
   cu ploile lungi şi fanatice
   cu şfichiuitul vânturilor
   printre himere şi grifoni
   cu dimineţile execuţiilor publice
   Cu fumul maşinii cu aburi
Cu simţul mirosului să aspiri
acel iz de piatră dură
al începutului Lumii
   fasonate de meşterii pietrari
Şi atât.