La Muzeul Satului

Nepotul meu Horia, de cinci ani, a fost dus împreună cu colegii de grădiniţă să vadă Muzeului Satului. Aflând vestea că va pleca într-acolo, bucuros dar şi un pic îngrijorat, s-a agăţat de gâtul maică-sii şi a întrebat: „Mami, da’ eu câte zile stau acolo?”.

La întoarcere, a povestit că a văzut la Muzeul Satului case din viitor, cu acoperiş de paie.

Aut postmodernismus, aut nihil

Mi-a căzut deunăzi privirea pe un fragment din cronica unui roman al unuia dintre tinerii autori români de succes, din „valul Polirom”. Scria autorul cronicii: „Dacă mai există vreo îndoială de caracterul postmodern al scrierii, autorul o spulberă eficient atunci când...”

Ca să vezi! Cât pe-aci să fie suspectat bietul autor de nepostmodernism! Bate-n lemn!... Noroc însă că a reuşit să se salveze de la o asemenea degradantă suspiciune plasând în ultima clipă giumbuşlucul (postmodernist) de rigoare.

Mă întreb dacă un Amos Oz s-a simţit vreodată tentat să dea romanelor sale o cât de mică tentă postmodernistă, aşa, de dragul succesului. Care altfel te pomeneşti că nu i-ar fi ieşit în cale.

Pe cal NEGRU, pe cal ALB

Ziua călăresc calul cel NEGRU
îi simt zvâcnirile nervoase, tremurul,
îi văd dintr-o parte sticlind
globii ochilor ne’nfrânaţi
cu reflexe de soare încins
aruncând fulgerele mâniei
nesigure–stupide–deşarte
izvorâte din viscerele mele
De m-ar pedepsi azvârlindu-mă
de pe spinarea-i jilavă
Dar sunt una cu el, centaur
ţesând cămaşă de sânge
Şi mi-e dor de unduirile coamei
calului ALB fluturând
peste ochii blajini,
neprihănitul meu
visând argint de Lună
topită peste cărările nopţii
Copitele-i moi afundându-se tăcut
în nori albicioşi plutind
peste copertele cărţilor
cu basmele mele cele pierdute.

Noaptea călăresc calul cel ALB
M-aplec pe spate să-i ating
crupa domoală-n galop unduios
în noaptea de baltă stătută
fără clintire de frunze
Şi mi-e dor de calul cel NEGRU
sărind peste ruguri de muri
năvalnic cu plete-nfrunzite
doborând în galop neoprit
şi strivind cu copite de fier
merele coapte şi roşii
covoarele-ntinse de afine negre
plesnind ape limpezi şi reci
în jerbe de picuri alb-cristaline
izbind în stănoage, sărind peste ţarcuri,
muşcându-şi zăbala-nspumată
De m-ar lăsa calul cel ALB să lunec
de pe spinarea-i maternă
Dar vezi că sunt una cu el,
Inorog fără ţintă-n afund de pădure
osândit să hălăduie
risipindu-se-n bulele nopţii
până hăt în neatinsele zori.