Superstiţiile mamei*

Câteodată mă revoltam împotriva superstiţiilor mamei şi, cel puţin în privinţa interdicţiei de a fluiera în casă, de la o vârstă încolo mama nu mi-a mai putut ţine piept. De ce să nu fluier în casă? o întrebam pe un ton răstit. Pentru că se duce tot ce-avem, rămânem fără nimic în casă. Mare brânză avem în casă! Trei lulele, trei surcele! Ce să se mai ducă din casă, că oricum e aproape goală! Iar hârburile pe care le avem, măcar de s-ar duce, să scap de ele odată pentru totdeauna! Şi ce punem în loc? Ei da, asta ţi-e ţie grija!... În alte privinţe însă era de neînduplecat. Să nu mă vadă că umblu prin casă într-un pantof, sau într-un papuc, sau c-un singur ciorap. De ce să nu umblu? Fiindcă îţi moare unul din părinţi, era răspunsul mamei. Inutil să-i cer vreo explicaţie. Ce legătură are una cu alta? Măcar vreo legendă, ceva, măcar o simbolistică oarecare, ca să mă dumiresc şi eu cât de cât. Dar nu, mama o ţinea pe-a ei. Iar dacă, nesocotindu-i interdicţia, continuam să umblu într-un pantof, ostentativ, aproape că se isteriza. Încă câţiva paşi şi aş fi avut-o pe conştiinţă. Mă uitam pe furiş la tata. Ştiam că dezaprobă superstiţiile ei, dar doamne fereşte să ia vreo atitudine. Nu numai că nu se uita în direcţia ei, dar nu se uita nici spre mine. Nu numai că nu scotea o vorbă, dar nu arbora nici vreo expresie oarecare. Sfinx, nu alta. Neutralitatea întruchipată.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Fluierul de alun*

În vara anului când a fost seceta cea mare, în ’46, fiecare zi petrecută împreună cu tata la scăldat în Doftana, în timpul concediului său, a fost pentru mine o mică sărbătoare. Prundişul încins şi spatele întors spre soare pentru clipe nesfârşite de însingurare voluptuoasă, murmurul râului singuratic lăfăindu-se între albii rămase neinundate din anotimpuri trecute, foşnetul plopilor argintii în apropiere în timp ce mă bronzam la soare, coastele dealurilor, încă verzi după atâta uscăciune — altceva aproape că nu mai conta. Neliniştea mea de a nu vedea de atâtea săptămâni adunându-se pe cer nori de ploaie se amâna pe a doua zi dimineaţă.

Dar sărbătoare era nu numai scăldatul în râu şi plaja, ci şi drumul lung de acasă până la râu. Părăseam la un moment dat drumul de căruţă care cobora dinspre Voila şi urma firul apei până la Trăisteni, şi tăiam oblic costişa, în jos către Uzina de apă. Înainte de a ajunge însă la loc deschis străbăteam o fâşie îngustă de pădure, urmând poteca noastră deja bătută, printre trunchiuri zvelte de fagi tineri, cu scoarţa netedă, lăstăriş, arbuşti şi vreascuri pe jumătate putrezite, care trosneau sub picior.

Într-o zi am făcut popas lângă un alun. Tata nu spunea niciodată de la început, Uite, acuma m-apuc să fac asta. Mai întâi îmi punea la încercare perspicacitatea. Gâci! zicea, cu vorbirea sa moldovenească, şi surprinderea mea îl încânta. Aşa că atunci când a scos briceagul şi a tăiat o ramură de alun a trebuit să ghicesc la ce-i foloseşte. N-aveam nicio idee. N-am ghicit nici după ce a scurtat-o până când ramura a devenit un retevei lung cam cât un creion. A urmat o operaţie care a necesitat o concentrare care lui nu-i era proprie. Tata era tot timpul destins şi visător, lăsa impresia că viaţa sa e o îndelungată amânare. Iar dacă totuşi ceva făcut de el îi ieşea la un moment dat din mână prefera ca acel lucru să iasă la iveală pe neaşteptate, cu un hocus-pocus de scamator... De astă dată însă trebuia să lucreze la vedere, n-avea unde să se ascundă de mine. A lipit reteveiul de alun de o piatră teşită şi, aplecat peste piatră, s-a apucat să-l ciocănească mărunt şi delicat cu bucata de creangă rămasă. Şi l-a tot ciocănit răsucindu-l în jurul axei proprii şi plimbându-l uşor în lung, dinspre un capăt spre celălalt şi înapoi astfel încât să nu rămână niciun petic nelovit pe toată faţa reteveiului. Gâci! a zis din nou, cu încântare copilărească... Miezul beţigaşului, dezlipit de coajă în urma loviturilor, s-a lăsat împins cu buricul degetului gros şi a ieşit de tot lăsând un tub gol de coajă de alun. Era un fluier! Sau avea să fie, fiindcă nu era încă făcut tot ce trebuia făcut. Din miezul scos tata a tăiat un dop lung de vreo doi centimetri, din care a cioplit o aşchie pe lung. Când l-a băgat înapoi în coajă, la locul lui, cum s-ar zice, între dop şi învelişul de scoarţă a rămas un spaţiu, o fantă îngustă, pe unde suflai. Dar pentru ca acel capăt de fluier să poată fi băgat în gură, tata l-a îngustat practicând, cu meşteşug, o scobitură cu profil curbat de partea opusă fantei. Iar în final a mai crestat trei găurele în coajă, la distanţe egale, pe care să le astupi cu degetele.

De cântat însă, n-a cântat niciodată la fluierul său. Oricum, nu ştia să cânte. Iar eu, cu atât mai puţin.

Preferata lui a rămas Dunărea albastră, pe care o fredona în timp ce se bărbierea. Şi de fiecare dată când se afla în culmea bunei dispoziţii.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cerşetori de tot felul*

La doi paşi de restaurantul chinezesc Dragonul de Aur, pe strada Biserica Amzei, un bătrân în haine zdrenţuite stă ghemuit la piciorul zidului, cu genunchii la gură. Cerşeşte. Şi tace cu demnitate. Trecătorii îi pot vedea faţa în aparenţă inexpresivă, aproape ca o mască. Nu înfruntă pe nimeni, nu se agaţă de nimic pământesc, doar priveşte drept înaintea sa cu ochi goi, în care o amintire ştearsă a revoltei de odinioară împotriva lumii licăreşte stins. Ai zice că şi-a încheiat toate socotelile pe lumea asta şi că de aceea, închis în amărăciunea lui de-o viaţă, nu vrea să mai vadă pe nimeni. Nu mai are decât o singură datorie de împlinit. Faţă de sine însuşi. Să supravieţuiască. Un timp, cât i-o da Dumnezeu. Iar dacă el a ajuns pe ultima treaptă a resemnării, poate că ceilalţi se vor simţi un pic responsabili şi vor dori să aducă o infimă reparaţie. Cine ştie.

Dar privirea lui iată că n-a murit. Dacă cerşetorii te interesează, vei observa tresăriri minuscule în coada ochiului său, care scrutează discret vecinătatea locului unde îşi face veacul. Un ochi vigilent, care sesizează fără greş prezenţa în apropiere a unui intrus. Şi intrusul, acum, există: o cerşetoare, la fel de bătrână ca şi el, care, iată, încearcă şi ea să se aciuiască în apropiere de Dragonul de Aur, unde vadul e bun. Privirea sa devine instantaneu cruntă. Nici n-ai fi bănuit. Locul e al lui şi nimeni altcineva n-are ce căuta în preajmă, să-i ia din câştig. O alungă c-un gest nervos şi autoritar, ba chiar strigă ceva în urma ei în timp ce femeia se îndepărtează resemnată. Învinsă fără luptă. Bătrânul cerşetor îşi asumă chiar şi riscul ca, văzându-l în ipostaza de mic despot al locului, să nu capete nimic de la mine. De la mine şi de la alţi câţiva trecători, martori ai scenei. Ceilalţi însă nu-i vor fi văzut izbucnirea de duşmănie şi faţa rea, şi pomana pe care trecătorii sunt dispuşi s-o dea cerşetorilor nu va mai fi nevoit s-o împartă cu intrusa care s-ar fi aşezat în preajmă dacă n-ar fi alungat-o fără cruţare.

Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă l-aş fotografia.

Peste drum de Gara de Nord, chiar în staţia terminus a troleibuzului 86, la doi paşi de magazinul Sora, un bătrân stă în genunchi pe trotuar. Ai zice că se roagă. Poartă un costum gri-deschis, bineînţeles ponosit dar nu din cale-afară. Încă mai are o anume distincţie. De fapt bătrânul arată ca un profesor universitar. Chiar îţi vine să te întrebi: să joace oare o farsă? Să fi pus oare un pariu că îşi va petrece o zi întreagă în chip de cerşetor, în văzul tuturor? Sub genunchi şi-a întins o foaie de ziar şi îşi ţine capul plecat cu smerenie. Şuviţele rare şi cărunte de pe creştetul său stau pleoştite, aşa cum or fi rămas după ce şi-a scos şapca de pe cap şi a pus-o în faţa sa pe trotuar în chip de bol pentru ofrande. E destul de frig dar bătrânul ştie că trebuie să cerşească cu capul descoperit, în semn de smerenie faţă de toţi cei ce trec sau vin să aştepte troleibuzul în staţie. Şi trecătorii îi dau bani. Foarte mulţi bani. Incredibil de mulţi bani. Din când în când, c-un gest firesc, profesorul universitar ia bancnotele adunate în şapcă şi le strecoară meticulos într-o despărţitură a portofelului. Ba chiar îşi permite să facă o primă triere după valoare. După care strecoară portofelul la loc în buzunarul interior de la piept. Portofelul e deja burduşit de bancnote. Dar e abia amiază şi ziua lui norocoasă e departe de a se fi încheiat.

Un tânăr brunet, cu ochelari negri, trece pe la marginea trotuarului împingând de ghidon o bicicletă. Se opreşte în dreptul bătrânului, îşi lasă ochelarii pe nas în jos şi îl priveşte ţintă pe bătrân pe deasupra ramelor. Cerşetorul a simţit că e privit dar nu cutează să-şi ridice privirea nici chiar după ce tânărul cu bicicleta a plecat mai departe. Smerenie înainte de toate.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Zmeul*

Într-o zi tata a venit acasă cu o faţă animată de o vioiciune nouă, pe care scria „surpriză”. Adusese cu el un mănunchi de beţe de trestie. Mi-a zis: — Uite, astăzi o să facem un zmeu. După care s-a dus fără nicio ezitare drept la un loc din casă ştiut de el, de unde s-a întors cu o coală de hârtie de mărimea unui bloc de desen şi cu o bucată de pânză. După gesturile lui, mai hotărâte ca niciodată şi precise, am dedus că avea totul plănuit în minte... Sub privirile mele încântate, a confecţionat mai întâi din beţele de trestie un cadru dreptunghiular legând cu sârmă subţire capetele beţelor, un pic petrecute unul peste celălalt. Apoi a întărit cadrul cu două diagonale încrucişate, după care a întins pe el coala de hârtie lipind-o cu pap şi întărind-o cu sârmuliţe. Pânza a tăiat-o în fâşii, pe care le-a înnodat între ele, şi aşa a apărut coada, mult mai lungă decât îmi imaginam c-ar trebui să fie.

— Nu degeaba i se zice zmeu, a spus tata. Când se înalţă, ai să vezi, unduieşte în aer întocmai ca un şarpe. Iar la şarpe, în ruseşte, dacă mai ţii minte, se zice zmeia.

Latura mică a dreptunghiului, cea de care era ancorat, tata a îndoit-o uşor în arc apropiind între ele, cu o coardă, colţurile... — Ca să stea curbat, uite vezi, şi să capteze vântul!... Şi totodată a lipit de acea coardă o fâşie de hârtie pe care a tăiat-o în franjuri la margine, ca să zbârnâie în timpul zborului.

Prea mult n-a apucat zmeul meu să unduiască prin aer, şi nici s-ajungă prea sus, unde vântul bate totdeauna cu putere, cum spunea tata. A eşuat pe firele electrice de pe stradă, de unde nu l-am mai putut recupera, şi a rămas acolo, atârnat, deasupra maşinilor şi a căruţelor care s-au perindat săptămâni în şir pe sub epava lui cu coada răsucită pe fir, în vecinătatea felinarului, cu nodurile pe care numai eu ştiam că le făcuse tata.

Ultimul zmeu pe care l-am făcut, eu de astă dată, a fost în ultimul an de viaţă al tatei. Mă întreb: oare pentru cine l-am făcut, pentru fiica mea, sau pentru mine?... În definitiv, are vreo importanţă?... Am ţinut să fie arătos şi de aceea mi-a luat destul timp să pictez pe el, cu acuarele, pajura de pe stema Statelor Unite, bineînţeles omiţând steagul american, la fel şi ramura de măslin şi mănunchiul de săgeţi pe care vulturul le ţine în gheare.

A fost un zmeu de câteva ori mai mare decât cel pe care cu mulţi ani în urmă mi-l făcuse tata. Am mizat pe suprafaţa lui mare, care să contracareze, în vânt, greutatea cadrului pe care l-am făcut din şipci subţiri de lemn în loc de beţe de trestie... Pe drumul către marginea oraşului, unde speram să-l înalţ, ne-am întâlnit pe stradă, în apropiere de piaţă, cu doctorul Chirică, cel care în copilărie mă tratase fără succes, în ciuda licenţei luate la Berlin, de colită. Era acum un bătrânel bonom, deschis şi prietenos. Renunţasem de mult la ideea că un doctor n-are voie să greşească niciodată. Mi-a cerut să vadă zmeul, l-a cântărit în mână şi a zis c-un zâmbet de consolare: — Din păcate n-o să zboare. E prea greu... Şi într-adevăr n-a zburat — în privinţa zmeului, doctorul Chirică nu s-a înşelat.

Încă şi-acum zace zmeul meu nezburător îndărătul unei etajere cu cărţi, îngălbenit şi prăfuit. Nu face parte din comoara mea de hârţoage fiindcă ei nu i-am adăugat nimic după ce am lăsat copilăria în urmă. Pur şi simplu nu m-am îndurat să-l arunc.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

La iarbă verde, de Întâi Mai*

Clasa muncitoare din Câmpina avea la sfârşitul războiului o tradiţie: după încheierea defilării de Întâi Mai nu se întorcea acasă ci, continuându-şi drumul pe Strada Principală, se preschimba din coloană în mulţime veselă, animată de-o singură dorinţă, s-ajungă mai repede la iarbă verde, pe Muscel. De la poalele Muscelului, cu sacoşele doldora aduse de-acasă, cărate pe toată durata defilării, mulţimea se răsfira, într-o veselie, pe deal în sus şi în câteva minute toată costişa golaşă se acoperea, până spre creastă, de feţe de masă şi de cuverturi subţiri întinse pe iarbă, colorate în toate culorile dar mai ales albe, printre păpădii abia înflorite. Ai fi auzit zumzet de albine dacă n-ar fi fost larma glasurilor. Îi vedeam de jos pe copii cum se zbenguie alergând de la o cuvertură la alta, între neamuri, lovind cu palma baloane umflate cu aer şi scoţând strigăte, suflând în trompete de carton poleit şi făcând să dănţuiască sub palmă mingiuci de hârtie creponată legate cu elastic de deget. Numaidecât mamele se aplecau peste sacoşe şi merindele începeau să iasă la iveală, fel de fel, chiar şi ouă roşii şi friptură rece de miel dacă Paştele se-ntâmpla să cadă la sfârşit de aprilie. Clasa muncitoare se ospăta, destinsă, în aer liber.

Cu mâinile în buzunar, singur, curios, dădeam o raită pe la toate distracţiile de la poalele dealului, pe la vârtelniţele de fabricat vată de zahăr, pe la tonetele unde mititeii sfârâiau pe grătar şi berea aştepta, sticlă lângă sticlă, în hârdaie cu apă cu gheaţă. Nu-mi dădea mâna să cumpăr nimic. De atfel, berea nici nu-mi plăcea. Treceam pe dinaintea tarabelor cu acadele, pe lângă taraba cu bragă la halbă, unde moş Trifanovici, cu nelipsitu-i şorţ soios legat peste burdihanul mare cât o butie, se muta pentru o după-amiază de la dugheana sa din centru la serbarea de la poalele Muscelului. Dar nici braga nu-mi plăcea.

De pe o scenă improvizată doi comici amatori, salariaţi la cine ştie ce fabrică, distrau lumea cu câteva scheciuri, hohotind gros după fiecare frază cheie.

— M-am trezit în zori de nişte trosnete înspăimântătoare! zicea unul.

— De ce, mă? întreba celălalt făcând-o pe prostul.

— Păi se crăpa de zi-hi-hi-uă-o-ho-ho-ho-ho!

Hohotea îndoindu-se din mijloc, dând tonul la aplauze, şi mulţimea, care stătea în picioare, pe iarbă, îi ţinea isonul cu râsete răzleţe şi cu aplauze, care se răspândeau până către tonete şi tarabe, acolo unde lumea nu-i mai auzea sau era prea ocupată cu mititeii şi cu berea ca să-i mai pese de snoavele de pe scenă.

Rămâneam, curios, şi mă uitam la ei.

— M-am spălat repede pe faţă, m-am îmbrăcat şi am dat să-mi pun pălăria pe cap. Da’ n-am putut! zicea cel dintâi.

— De ce, mă? întreba mucalit amicul său.

— Păi mă sculasem cu noaptea-n ca-ha-hap-o-ho-ho-ho-ho!

Şi dă-i şi râzi. Şi mulţimea după ei. Clasa muncitoare se distra la poalele Muscelului. Şi eu odată cu ea.

Colegii mei de şcoală parcă intraseră în pământ. Nu întâlneam decât fete puse pe distracţie de la şcoala unde directoare era doamna Bruda, şi mă feream de unele din ele ca de dracu’ fiindcă, de îndată ce îşi refăceau micile găşti, câte două sau câte trei, pe care le ştiam dinainte, nu-mi mai dădeau pace. Se ţineau scai de mine, cu hihăieli şi cu chicoteli, aşa, fără nicio noimă. Iar dacă brusc mă opream din drum şi mă-ntorceam fioros spre ele, ridicau ochii-n cer şi deveneau brusc interesate de zborul păsărilor, abia stăpânindu-şi pufniturile pe nas. Îmi stricau toată plăcerea, asta făceau fetele de şcoala doamnei Bruda.

Mă întorceam la cei doi comici amatori, care o luau de la capăt cu toate snoavele.

— Am dat să ies pe uşă, da’ n-am putut.

— Da’ de ce, mă?

— Păi fi’nc-aveam capu’ umflat de so-ho-homn-o-ho-ho-ho-ho!

— Măi să fie! Chiar aşa?

Ai mei nu veneau niciodată, ca doi mic-burghezi ce se respectă, să se-amestece cu clasa muncitoare la serbările de Întâi Mai de la poalele Muscelului. Ca doi mic-burghezi, sau ca doi venetici veniţi din Basarabia şi pripăşiţi în Vechiul Regat.

Plecam şi eu acasă când soarele cobora, înroşind cerul de mai, către creasta dealurilor de peste Prahova.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pe debarcader*

Venind dinspre largul lacului, vaporaşul se apropie lin descriind o curbă greoaie şi se răsuceşte cu bordajul către debarcaderul plin de oameni care aşteaptă să se îmbarce pentru o nouă cursă de agrement. Spaţiul dintre vaporaş şi debarcader se îngustează tot mai mult în timp ce pe faţa apei întunecate se ivesc adânci bulboane migratoare. Dar în spaţiul acela tot mai strâmt se petrec două evenimente neaşteptate. Mai întâi un crap dezorientat sare din apă şi nimereşte din greşeală drept pe debarcader. Nici de trei ori n-apucă să se zbată pe scândura udă că un bărbat din mulţime se apleacă şi îl înhaţă fulgerător. După care, fericit, îl strecoară în sân. Şi pleacă. În clipa următoare, un câine aflat pesemne în apă, sub debarcader, încearcă să se salveze de zidul mişcător al bordajului, care vine ameninţător spre el, şi sare în ultima clipă din apă agăţându-se cu labele din faţă de marginea debarcaderului. Disperarea strigă în ochii săi ieşiţi din orbite, în timp ce oamenii din preajmă s-au dat un pas înapoi. Un bărbat între două vârste încearcă să-l ajute apucându-l de una din labe. Câinele îşi întoarce capul într-o parte, dezamăgit de încercarea neîndemânatică a omului.

— De ceafă! strigă un tânăr hâtru din apropiere.

Bărbatul între două vârste îl ascultă instantaneu şi, apucând câinele de pielea cefei, îl trage sus pe debarcader.

— Atenţie, se scutură! strigă tânărul cel hâtru.

Prea târziu. Câinele ud leoarcă se scutură din toate puterile împroşcându-i pe cei din jur c-un nor de picături. Mulţimea râde amuzată. Vaporaşul loveşte, surd, anvelopele fixate din loc în loc pe marginea debarcaderului.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Înfiat*

Am văzut într-un film — nu-mi amintesc titlul — o poveste cu un băiat care, ajuns deja mărişor, află deodată de la nişte indivizi lipsiţi de caracter că nu este fiul natural al părinţilor săi. Fusese înfiat încă din pruncie dar niciodată nu avusese nici cea mai vagă bănuială că aşa stăteau lucrurile cu el. Se duce la părinţi şi îi întreabă, i se confirmă ceea ce aflase, cere să-şi cunoască mama adevărată, să rămână la ea, urmează lacrimi, implorări, temeri, suspiciuni, reproşuri, i se îndeplineşte dorinţa, trăieşte în casa ei o vreme, nu prea mult, şi ajunge la concluzia că adevăraţii săi părinţi sunt, până la urmă, tot cei adoptivi, care l-au crescut, l-au ocrotit şi l-au iubit atâţia ani de zile. În ciuda deznodământului fericit al filmului, ghimpele otrăvit al bănuielii mi s-a înfipt în inimă: dacă eram şi eu un copil luat de suflet?! M-am uitat mai atent în oglindă, am comparat cu nişte poze vechi, cu poza mamei copil, cu poza tatei copil, am trecut în revistă culoarea ochilor fiecăruia, culoarea ochilor mei fiind diferită de a ambilor părinţi, am trecut în revistă şi câteva trăsături de caracter şi mi-am zis resemnat: ce mai, asta e, trebuie să priveşti adevărul drept în faţă, eşti un copil adoptat.

Câteva zile am stat îmbufnat, ocolind privirea părinţilor.

Practic, pe mama n-am văzut-o niciodată cu adevărat mirată. Mirările ei aveau mai degrabă un aer de indignare temperată. La fel a fost şi când mi s-a părut că a venit ora explicaţiilor şi am întrebat-o dacă e-adevărat că eu sunt copil adoptat.

— Doamne fereşte! a exclamat mama. Ţi-a trebuit mult ca să născoceşti o prostie ca asta? Sau ţi-a băgat-o în cap cine ştie cine! Sau poate ai citit pe undeva!... De-aia ai stat tu cu ochii-n pământ o săptămână-ntreagă? Copil adoptat, asta-i culmea! Ai văzut tu vreodată din partea noastră, din partea tatălui tău, sau din partea mea, vreun gest, sau ai auzit tu vreo vorbă răstită sau nemeritată care să zici că, uite, asta da, asta i-ai adresa-o, în duşmănie, unui copil care a venit, aşa, dintr-o familie străină, sau trebuie să-l suporţi în casă, de milă sau ştiu şi eu din ce alt motiv?...

— Mai e şi vârsta, am zis.

— Care vârstă? A cui?

— Păi, uite, Roşca m-a-ntrebat într-o zi de voi. Când i-am zis că sunteţi părinţii mei, a zis Zău, sunt părinţii tăi? Nu-s bunicii?

— Care Roşca? a spus mama, scandalizată.

— Soldatul de la grajd, sau caporal, nu ştiu exact.

Mama a dat din cap oarecum resemnată şi a lăsat ochii în jos.

— Bine, am înţeles... Asta nu înseamnă că te-am adoptat. Pur şi simplu te-am născut când aveam deja o vârstă. Aşa s-a-ntâmplat. O fi vina mea, n-o fi, nu ştiu. Aveam treizeci şi patru de ani, iar tatăl tău avea patruzeci şi trei. Un bărbat nu-i neapărat prea bătrân să aibă copii la vârsta asta. Alţii fac copii chiar şi la vârste mai înaintate.

Vârsta lor era într-adevăr una din obsesiile mele, mai ales comparându-mă cu majoritatea colegilor mei de şcoală. I-am spus mamei că mi-ar fi plăcut să mă nasc cu câţiva ani mai înainte.

— Dacă te năşteai cu câţiva ani înainte nu mai erai tu, mi-a răspuns mama.

— Cum aşa? am strigat contrariat. Cum adică nu mai eram eu?

— Aşa, a spus mama.

Şi altceva n-a mai adăugat. A rămas mută. La fel şi eu, simţind că îndărătul cuvintelor ei se ascundea un adevăr pe care nu era de dorit să-l descopăr.

A trebuit să treacă ani ca să realizez ce voise să spună.

Era deja singură, după moartea tatei, când privirea mi-a căzut întâmplător pe mâna ei, deja zbârcită, deşi la fel de albă ca şi înainte, şi m-a izbit o asemănare pe care până atunci n-o remarcasem. Am dus mâna mea lângă a ei şi i-am arătat: Uite! Degetul arătător era acelaşi, aceeaşi unghie, aceeaşi uşoară răsucire către degetul mare.

Mama a examinat şi ea cele două mâini alăturate cu un interes difuz — fiindcă deja multe o lăsau indiferentă — mâinile noastre alăturate şi a zâmbit amuzată. Vag amuzată: Chiar aşa. Seamănă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Întrajutorare*

Toate nevestele erau casnice în cartier şi, cum nu existau pe atunci frigidere, iar răcitoarele cu gheaţă erau o raritate, găteau în fiecare dimineaţă. Cel puţin, asta făceau în timpul verii. Sfârâiau tigăile în bucătărie la doamna Hoepfner, proprietăreasa, la doamna Peiu, vecina noastră basarabeancă, la doamna Moldoveanu, vecina de la următorul număr de stradă, unde fusese grajdul armatei, la doamnele Cârciumaru şi Horja, vecinele de la numărul 27, la fel şi la doamna Popescu, de peste drum, cea cu tentativa de sinucidere din cauza soţului infidel. Erau vremuri grele, mereu se terminau resursele financiare, dar se terminau şi proviziile. Venea doamna Peiu la mama şi-i spunea:

— Ştiţi, tocmai mi s-a terminat uleiul. Ca să nu bat atâta cale până-n oraş, n-aţi putea dumneavoastră să mă împrumutaţi c-un pahar de ulei? Şi rămâne să vi-l dau eu înapoi cu prima ocazie. O s-o trimit pe Ala să cumpere. Sau mai bine mâine când mă duc eu la piaţă. Aşa. Şi daţi-mi un pahar de la dumneavoastră. Am să-l păstrez la mine până cumpăr ulei. Ştiţi, ca să am aceeaşi măsură când vi-l dau înapoi. Nu vă supăraţi, nu?

Apoi mama mă trimitea pe mine la madam Peiu să-i cer cu împrumut un ou. Doar până mâine când se duce ea la piaţă... Madam Peiu se ducea la madam Hoepfner pentru un păhărel de oţet cu împrumut. — Şi vi-l dau eu înapoi de-ndată ce cumpăr, să n-aveţi nicio grijă... Madam Hoepfner o întreba, peste gard, pe madam Moldoveanu dacă nu i-a rămas întâmplător prin casă un pliculeţ de sare de lămâie, că, uite, s-a trezit că tocmai i s-a terminat borşul şi n-are cu ce să acrească ciorba. — N-am să uit, de asta să fiţi sigură!

Tocmai li se termina făina, grişul, mălaiul, arpacaşul, zahărul, laptele. Cereau cu împrumut doar până la primul drum la piaţă, cel mai probabil mâine dimineaţă... Nimeni nu spunea „Până ia soţul meu salariul, la începutul lunii viitoare, că, uite, nu ne-a mai rămas niciun ban în casă, fir-ar să fie!”.

Doamnele îşi vorbeau cu madam, deşi în particular recunoşteau că nu-i cel mai elegant mod de adresare. Dar se simţeau apropiate, umblau de la un prag la altul în arşiţa verii, cu păhărelul sau cu cana, găteau ţinând uşa de la bucătărie larg deschisă şi îşi ştergeau fruntea năduşită de la alergătură şi de la plita încinsă. Numai madam Hoepfner beneficia de avantajul unei bucătărioare de vară la doi paşi de casă, exact peste cărarea din mijloc, şi pendula de la una la alta cu mersul ei de ştimă obosită.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Colindători*

Colindătorii veneau la uşa noastră în prelungirea darurilor pe care le primeam de Crăciun. Erau şi ei un dar de Sărbători. Cei mai mulţi mă depăşeau net ca vârstă. Şi nu doar ca vârstă ci şi ca pricepere. Nu că m-aş fi încumetat să-mi fac şi eu o stea. Dar admiram din tot sufletul acea minunăţie de artă şi de meşteşug care se chema stea de Crăciun. Era diferită de la o ceată de colindători la alta, dar eu o vedeam în mâna lor mereu pe aceeaşi, steaua de Crăciun, unica, steaua construită cu pricepere şi dăruire, după toate regulile de la rubrica de revistă „Cum să ne construim o stea”. Sau, mai mult decât atât, poate după un meşteşug transmis din tată în fiu, de la un tată din partea locului la un fiu din partea locului. În timp ce noi eram noii-sosiţi, străinii toleraţi în Prahova cea atât de tradiţionalistă. Colindătorii erau, cum s-ar zice, nu doar mesagerii Sărbătorilor de iarnă ci şi mesagerii lucrului bine făcut. Ai mei deschideau uşa şi ne trezeam cu ei afară în ger, la doi paşi înaintea noastră, privindu-ne ţintă cu ochi strălucitori. Dar şi cu o anume stăpânire de sine, cu o anumită cutezanţă, care mie îmi lipsea. Sunt sigur că nu erau mult diferiţi de cei din ziua de azi, adică nişte băieţi timizi care îşi luau inima în dinţi să plece cu colindul şi îşi încercau norocul, fără să fie siguri că aveau să fie primiţi peste tot unde se duceau. Dar pe vremea aceea eu vedeam în ei altceva. Vedeam pe feţele lor îndrăzneala nebună de a pleca la colindat, de a intra în curţile oamenilor, de a nu lua în seamă lătratul câinilor, de a înfrunta gerul şi oboseala. Privirea îmi luneca de la feţele lor îmbujorate la steaua pe care o ţineau înălţată semeţ. „Uite-te la noi, ţâncule! desluşeam în privirile lor. Uite-te la steaua noastră! O vezi? Ştii tu cât am muncit la ea? Ştii că am început lucrul la ea încă de astă-toamnă? Noi cinstim Sfintele Sărbători! Nu stăm în casă, la căldurică! Am învăţat versuri! Am învăţat să cântăm! Ne-am luat toiag, precum Isus Mântuitorul! Umblăm şi le amintim oamenilor că peste câteva ceasuri, la miezul nopţii, începe ziua când s-a născut Mântuitorul! Uite-te la steaua noastră!” Şi mă uitam la cele cinci colţuri ca nişte mici piramide ascuţite între vârfurile cărora stăteau întinse lejer lanţuri făcute din hârtie glasată. Mă uitam la tamburul în care erau înfipte solid colţurile, şi în mijlocul acelui tambur, pe fundalul căruia o vedeam pe Fecioara Maria, ardea o lumânare pâlpâind în vântul de-afară. Vedeam flacăra reflectată în geamul uşii noastre de la intrare şi în ochii lor strălucitori. Şi dincolo de stea vedeam crengile copacilor desfrunziţi şi umezi şi întunericul nopţii de Ajun. Asta vedeam. Şi asta văd şi-acum, uneori, prea rar, întors cu gândul la vremurile de-atunci.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Topolino*

Deadea Mişa, care locuia la Bucureşti, pe strada Mitropolitul Veniamin Costache, a venit într-o zi în vizită la noi la Câmpina cu maşinuţa sa topolino, de culoare verde, de două locuri. După numele de familie îl chema Stefanski, iar trăsăturile feţei şi părul blond, chiar dacă ceva mai întunecat, îi trădau originea poloneză. Era un mecanic foarte bun şi pasionat de maşini de toate felurile, meticulos în tot ce făcea, ceea ce se vădea chiar şi felul său precis de a se exprima, de a pune întrebări şi de a da explicaţii. Dacă deadea Mişa îţi punea o întrebare ştiai că nu poţi s-o scalzi sau să-i răspunzi în doi peri. Trebuia să te concentrezi şi să răspunzi concis şi la obiect. Dacă, întrebându-mă ce vreau să mă fac când am să fiu mare, i-am răspuns că vreau să mă fac arhitect, el s-a interesat numaidecât: Dar cu matematica cum stai? Că, ştii, tu te uiţi, aşa, pe stradă, la o casă, îţi place cum arată şi îţi zici că poţi să faci şi tu alta la fel sau, mă rog, să semene oarecum. Dar trebuie să te întrebi dacă ceea ce proiectezi tu o să şi reziste, înţelegi? Adică nu-i ca şi cum ţi-ai deschide caietul de desen şi te-ai apuca să desenezi o căsuţă, cum faceţi voi copiii, un-doi şi gata. Ţie poate că îţi place doar partea artistică. Dar o casă trebuie calculată cu multă atenţie. Trebuie să ştii să faci calcule de rezistenţă şi câte şi mai câte. De-aia te-ntrebam cum stai cu matematica... Iar eu trebuie să recunosc că până atunci nu avusesem în vedere niciun calcul legat de construirea caselor, şi că nici nu mă descurcam prea grozav cu matematica.

În realitate deadea Mişa nu-mi era unchi. Soţii Stefanski erau doar prieteni de familie de la Chişinău, dar asta n-am aflat-o decât atunci când am vrut să ştiu în ce fel, mai exact, îmi era el unchi. Am fost foarte dezamăgit să aflu că nu ne era rudă de sânge. Şi asta fiindcă mă simţeam apropiat de el, în ciuda relativei sale severităţi, la fel cum mă simţeam apropiat, dacă nu chiar mai mult, şi de soţia sa, teotea Manea.

Tata era bărbatul cel mai dezinteresat de mecanisme, maşini şi maşinării din câţi am cunoscut. De aceea prea puţin îi păsa dacă topolino-ul lui deadea Mişa era un fiat italienesc original sută la sută sau unul modificat de el după legile mecanicii automobilelor numai de el ştiute. Îl văzusem cu vreo doi ani înainte la o expoziţie de maşini agricole, pe platoul asfaltat din faţa pavilionului expoziţional H de pe malul lacului Herăstrău, cocoţat în vârful unei combine, manevrând un volan enorm. Conducea cu dexteritate acea combină făcând în faţa spectatorilor care îl urmăreau cu gura căscată cercuri strânse printre celelalte exponate. Era cineva.

Şi acum iată-l cu maşinuţa lui verde, de două locuri, intrând în curte la noi. Topolino. A fost nevoie ca domnul Hoepfner să scoată din cuie o bucată de gard, dinspre stradă, care ţinea loc de poartă, fiindcă pe vremurile acelea de sărăcie curtea noastră nu mai avea propriu-zis poartă. Deadea Mişa a condus precaut maşina pe aleea destul de îngustă, până în fundul curţii, unde locuiam noi, şi a lăsat-o sub mărul cel mare. Bucata de gard a rămas, provizoriu, rezemată de bulumaci, până la plecarea oaspeţilor noştri. Doamna Peiu, timp de două zile cât a stat la noi familia Stefanski, n-a mai avut unde să arunce lighenele cu zoaie, adică sub măr. Iar eu mi-am petrecut ore bune, singur, în topolino, la volan, claxonând şi încercând să sucesc volanul. Ştiam că n-am niciun merit, dar aş fi vrut să mă vadă o lume întreagă, şi în particular Alla Peiu, că mi se dă voie să mă joc într-o maşină care, fiind a prietenilor noştri de familie, era ca şi a mea.

Apoi deadea Mişa a avut de făcut câteva drumuri în oraş şi în împrejurimi. Îmi amintesc că m-a lăsat de două ori în faţa Liceului Mixt, unde aşteptam să se afişeze, la intrarea principală, listele cu cei admişi în clasa a opta. N-a fost să fie în zilele acelea. Listele au fost lipite în geamul uşii abia după plecarea familiei Stefanski.

Abia după două decenii şi jumătate, la sfârşitul lui ’79, imediat după moartea tatei, i-am căutat la telefon pe vechii noştri prieteni ca să le dau vestea cea rea. Mi-a răspuns o voce de femeie, pe care n-am recunoscut-o. Am întrebat-o dacă era teotea Manea. Vocea s-a tulburat, mi-a spus „Aşteptaţi o clipă”, după care la telefon a venit deadea Mişa. Mi-a spus că teotea Manea a murit şi ea nu demult. Am dedus că femeia care îmi răspunsese la telefon era concubina sa. Şi atunci mi-am amintit de amărăciunea alor mei, cu mulţi ani înainte, pricinuită de aventurile unchiului Mişa, care îşi cam căuta fericirea prin alte bătături. Teotea Manea era distrusă. Ea, o femeie veselă din fire şi deschisă, discuta conspirativ cu ai mei, neagră de supărare, destăinuindu-se când deadea Mişa ieşea pentru câteva minute afară din casă, cu vreo treabă. Trăgea cu coada ochiului spre mine crezând că nu mă interesează ceea ce vorbesc între ei sau că, fiind vorba de chestiuni de-ale adulţilor, nu pot să le-nţeleg. Părându-i-se însă, în răstimpuri, că totuşi par să înţeleg, îmi adresa brusc câte unul din zâmbetele ei de vremuri bune, aşa că pe faţa ei, în timp ce îşi mărturisea necazurile, luminile şi supărările alternau.

Sunt sigur că viaţa ei n-a fost dintre cele mai fericite. Şi n-a avut nici copii. Din vina cui, nu ştiu. Dacă se putea găsi neapărat o vină. Aşa că priceperea şi pasiunea pentru mecanică a soţului ei, şi meticulozitatea şi precizia în exprimare, se poate spune că lui teotea Manea nu i-au folosit la nimic.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Regim de austeritate*

La alimentara din colţ penele de curent aruncau tot mai des întregul magazin în beznă. Şi nici lumina care venea prin vitrine de pe stradă nu mai putea salva situaţia: se cufundau în beznă nu doar magazinele ci şi străzi întregi. Obrăznicia vânzătorilor întrecuse orice limită: se întâmplase o dată să închidă un magazin în timpul unei asemenea avarii, împiedicându-i pe clienţi să iasă din magazin până la reaprinderea luminii ca să fie siguri că nu ies din magazin cu produse furate de pe rafturi. Până la urmă, dacă avaria se prelungea, aprindeau lumânări iar casele de marcat treceau pe regim manual. Casieriţele, deja obişnuite, se porneau să imprime bonurile dând cu sârg la manivele, ca la maşinile mecanice de socotit de pe vremuri, iar zgomotul era de-a dreptul sâcâitor.

Situaţia nu era nici acasă cu nimic mai roză. Când, la ora întoarcerii de la serviciu, se începeau să se audă dincolo de uşă paşi în număr mare tropăind pe scară în sus, era semn că liftul s-a înţepenit din nou între etaje din cauza unei pene de curent. Dar mai era şi lumina din casă, care ajunsese să se stingă de câteva ori pe zi, cu întreruperi mai lungi de o oră unele din ele; alimentarea cu gaz metan se oprea şi ea la fel de des. Se pare că statul avea de plătit datorii mari, ajungându-se astfel un regim de austeritate greu de suportat.

Când Andrei intră în lift, înainte să lase uşa să se închidă, o femeie tânără cu înfăţişare plăcută se ivi grăbită pe hol, venind de pe stradă.

— Aşteptaţi-mă şi pe mine, vă rog, i se adresă din mers. Şi Andrei observă cu plăcere zâmbetul ei jenat pe când făcea ultimii paşi spre lift, aproape alergând, în timp ce el, cu mâna stângă, împiedica uşa să se închidă. — Mulţumesc! spuse ea îmbujorată, cu respiraţia doar o idee înteţită, trecând pragul.

Andrei lăsă uşa să se închidă şi întrebă: — La ce etaj? Femeia îi răspunse încă îmbujorată de la efortul de a prinde liftul, pe buze cu ultima rămăşiţă a zâmbetului de mai înainte: — Apăsaţi pentru dumneavoastră. De unde el deduse că ea fie îl cunoştea şi deci ştia la ce etaj coboară, fie urca la ultimul etaj şi deci orice alegere a lui îi era şi ei convenabilă.

De ce doi oameni aflaţi într-un spaţiu strâmt evită să se privească unul pe celălalt, preferând să se prefacă interesaţi de tot felul de detalii ridicole de prin jur? Andrei întâlnise această întrebare într-o carte de sociologie citită recent. Răspunsul se pare că era: pentru că nimeni nu vrea să fie suspectat că ar avea intenţii sexuale în legătură cu cealaltă persoană din respectivul spaţiu. Posibil. În orice comportamentul persoanelor dintr-un lift, atunci când nu se cunoşteau, ăsta era într-adevăr. Lui Andrei tânăra femeie cu care urca acum în lift nu-i era cunoscută. Dacă ar mai fi întâlnit-o, cu siguranţă n-ar fi uitat o figură atât de agreabilă, cu o purtare atât de firească judecând-o chiar şi după măruntele gesturi pe care le observase la ea în timp ce intrase după el în cabină. Un cap mic şi drăgălaş, părul strâns sub o pălărie gri cu boruri înguste, înaltă aproape cât el, sobră şi elegantă — cam asta era ceea ce îi rămăsese în minte, acum când, comportându-se întocmai cum observase acel sociolog, Andrei privea prosteşte undeva pe alături. Cine să fi fost? O locatară pe care el să n-o fi observat totuşi de atâţia ani de când locuia în bloc? O simţea degajând o anume siguranţă în chip de indiciu că nu venea aici în vizită la cineva. Era calea ei de fiecare zi. Stăruia pe faţa ei — iarăşi atât cât putuse să observe în puţinele secunde cât tânăra femeie străbătuse holul de la parter iar el îi ţinuse uşa deschisă —, acea uşoară nerăbdare de a ajunge acasă după o zi obositoare de lucru. Nerăbdarea care îngloba în ea uşurarea de a te vedea în sfârşit acasă la tine.

Deodată liftul se opri între etaje şi în cabină se făcu întuneric, rămânând doar o geană de lumină spălăcită care venea de pe casa scării trecând prin geamul mat al uşii liftului. De bună seamă că nu era o surpriză dar lui Andrei i se păru nepermis să nu reacţioneze.

— Ah, iarăşi! exclamă revoltat. Şi în aceeaşi clipă fu conştient că revolta lui putea să treacă drept una de conjunctură, o minusculă farsă pusă în scenă pentru uzul tinerei şi necunoscutei sale însoţitoare.

— Deja ne-am obişnuit, spuse ea şi, în întuneric, Andrei simţi zâmbetul resemnat din vocea ei. Resemnat să fi fost oare? În definitiv, sociologia persoanelor aflate în spaţii strâmte trebuie să fi fost valabilă şi pentru ea: nu putea să treacă cu vederea faptul că se afla în acelaşi spaţiu strâmt împreună cu un bărbat necunoscut, nu cu mult mai în vârstă decât ea.

— Ce facem? vorbi Andrei, ca un adevărat om de acţiune. Încercăm să ieşim?

— Nu ştiu, spuse femeia. Dumneavoastră ce propuneţi?

Ei drăcie! Era plăcut că se aflau împreună, într-un acelaşi impas. Andrei simţea îl el voinţa şi ştia că deţine şi cheia rezolvării situaţiei. Oricât de efemer, el şi tânăra femeie era totuşi un cuplu.

Deschise cele două uşi ale cabinei şi se trezi faţă în faţă cu betonul gros şi vechi al planşeului dintre etaje.

— Asta ni se-ntâmplă de ani de zile! bombăni el în timp ce se pornea să facă ceea ce deja experimentase de nenumărate ori de când cu întreruperile de curent: se întindea cu mâna spre rola cu pivot din colţul din dreapta-sus al cabinei, care, apăsată, permitea uşii de metal să se deschidă.

Cabina se oprise cam la jumătatea distanţei dintre etaje: deschiderile către etajul de jos şi către cel de sus erau aproape egale: aveai de ales între a urca pe palierul de deasupra, şi a coborî pe palierul de dedesubt. Andrei luă o hotărâre pentru ei amândoi: să iasă pe palierul de dedesubt.

Coborî deci, sprijinindu-se cu mâna de podeaua murdară a cabinei şi continuă să bombăne:

— Ei asta s-au obişnuit să facă, iar noi ne-am obişnuit să tăcem şi să-nghiţim!

Ajuns pe palier, întinse, galant, spre tânăra femeie o mână sigură de care ea să se sprijine pentru a coborî, gest firesc, pe care sociologia spaţiilor (aproape) deschise nu numai că îl îngăduia ci îl şi recomanda. Şi ea la rândul ei făcu gestul firesc de a-i accepta mâna şi de a se sprijini de ea pentru a coborî din cabina încremenită între etaje. Coborî graţioasă şi zveltă, îşi retrase deloc ostentativ mâna şi porni să urce treptele alături de el.

— Măcar atâta lucru ar putea să facă, vorbi Andrei, revoltat în continuare, să renunţe la nenorocitele astea de întreruperi o oră sau două, cât se-ntoarce lumea de la serviciu! Nu mai mult! Ce-i aşa de greu? Dar toate mizeriile astea ni se-ntâmplă fiindcă nimeni nu protestează!

— Da, spuse femeia, într-adevăr nimeni nu protestează. Dar credeţi că s-ar schimba ceva dacă am protesta?

Urcau alături unul de celălalt, fără niciun efort.

— Nu ştiu, spuse Andrei oţărât. Ar trebui să protestăm! Cât de cât!

Spunând asta se simţi plin de o vitalitate masculină care îl făcu să se simtă mai puternic şi mai liber ca niciodată. Chiar că ar fi protestat dacă în loc să urce scara, ar fi coborât-o, ar fi ieşit în stradă şi s-ar fi dus apoi, împreună cu alţi revoltaţi, la Întreprinderea Regională de Electricitate. Ar fi fost un drum lung de făcut alături de necunoscuta lui colocatară, înaltă aproape cât el, graţioasă, cu paltonul ei croit pe talie şi, fără nicio îndoială, cu pasul uşor şi la fel de graţios ca ea toată.

Dar ajunse la uşa apartamentului său, mai bombăni încă ceva pentru ultima oară în timp ce îşi scotocea buzunarul în căutarea cheilor, iar tânăra femeie continuă să urce şi se pierdu undeva pe la unul din etajele de sus. Rămânea senzaţia minunată a atingerii mâinii ei moi dar nu lipsite de o anume fermitate. Şi călduţe, în ciuda frigului de afară.

***

^*Din volumul de povestiri Visul Văduvei