Bicicleta, un car triumfal*

Mifa şi Diamant erau singurele mărci de bicicletă care

se puteau cumpăra în România pe vremea când eu urmam ciclul al doilea la Şcoala Elementară de Băieţi nr. 1. Ambele erau fabricate în R.D.G. Biciclete româneşti încă nu începuseră să se fabrice pe vremea aceea. Mifa costa cam cât două salarii de-ale tatei, iar Diamant, cam cât trei salarii. A-mi dori o bicicletă era deci totuna cu a-mi dori calul alb al lui Prâslea cel Voinic, de exemplu. Nu mi-o doream, bicicleta aia, nu, nici gând! Dar o visam. Se făcea că... şi aşa mai departe...

Nu mai ştiu exact cine avea bicicletă în clasă la noi. Vreo doi sau trei, nu mai mulţi. Radu Dimitriu, sportiv cum era şi, pe-atunci, printre cei mai înalţi şi mai vânjoşi din clasă, venea din când în când pe bicicletă la şcoală. Dar niciodată la ore. Doar în timpul liber, când băieţii se întorceau după-amiază să bată mingea pe terenul de volei din curtea şcolii. Sosea de pe stradă vijelios, nimerind cu îndemânare poarta destul de îngustă, doar cu vreo două unduiri de ghidon, şi, ajuns în curte făcea o oprire spectaculoasă, descălecând aproape simultan c-un viraj scurt, în care roţile bicicletei derapau zgomotos pe pietrişul din curtea şcolii şi scoteau un norişor de praf. Rămânea cu mâinile pe ghidon, c-un picior înfipt zdravăn în pământ, şi cu celălalt încălecat pe bicicleta înclinată aproape până la pământ, cam ca Robinson Crusoe cu piciorul pe capul lui Vineri... Era nostim Radu Dimitriu al nostru — glumea tot timpul, uneori cam cinic, ce-i drept, ridica în slăvi muşchii lungi ai înotătorilor şi îi făcea de două parale pe fotbalişti, cu muşchii lor scurţi, cum spunea el. De bicicletă nu zicea nimic, deşi ea era aceea care îl aducea în curtea şcolii precum un car triumfal. O neglija pur şi simplu, nu-i dădea nicio atenţie... Dar nu era decât o poză, ştiam asta cât se poate de bine. Fără bicicletă, Radu Dimitriu ar fi fost, hai să nu spun un nimeni, dar oricum, mult mai puţin decât era prin el însuşi, ca elev, să spunem... Şi pentru alţii bicicleta era un car triumfal. Mi-aduc aminte de Sergiu Bivol. Era un băiat normal, ceva mai voinicuţ, ceva mai spălăţel decât plebea de pe strada Filimon Sârbu, din cartierul Rafinăriei, cu pielea ceva mai roză, cu părul ţepos, tuns scurt — tunsură sportivă, cum s-ar zice. Altminteri însă, popular, fără ifose. Când venea însă pe bicicletă la şcoală, tot în timpul liber, la fel ca şi Radu Dimitriu, aproape că nu mai vedea pe nimeni. Nici timp nu mai avea pentru ceilalţi, doar dădea pe la şcoală, grăbit, arunca vreo două priviri peste capetele celorlalţi, şi dus era...

Trei salarii de-ale tatei? Nu, niciodată nu mi-am dorit bicicletă!

Pe vremea când noi eram copii, băiatul a cărui figură îmi reînvie acum în minte era adolescent. Faţă de noi, aproape un om mare. Băieţii din cercul meu, cei de dincolo de Rafinărie, cu care mă jucam toată ziua pe stradă, spuneau că ar fi fost calfă la un atelier. Nimeni nu ştia însă nici în ce meserie era calfă, nici unde anume era atelierul. Îl vedeam doar în fiecare zi pe bicicleta lui marca Mifa, o dată de dimineaţă, în drum spre serviciu, şi a doua oară după-amiază, înapoi către casă, unde o fi fost ea, poate în cartierul Broaşte, poate mai departe. Nimeni nu l-a văzut vreodată grăbindu-se. Puţintel la trup, pedala egal, meticulos, cu capul uşor înclinat într-o parte, pe buze c-un zâmbet împăcat şi satisfăcut. Satisfăcut, de ce? Desigur fiindcă reuşise să-şi cumpere acea bicicletă, de care se îngrijea cu tot dragul şi o ferea de orice vătămare. Era comoara lui nepreţuită, fără de care cu greu şi-ar fi putut câştiga pâinea cea de toate zilele. Purta un costum ieftin, asemenea unei uniforme de licean, uzat şi spălăcit, dar totdeauna curat, iar pe cap, invariabil, indiferent de vreme, o şapcă muncitorească cu cozoroc scurt, la fel de curată şi ea. Smerenia şi modestia întruchipată, asta trecea zilnic pe strada noastră, pedalând conştiincios, foarte aproape de rigolă pentru a nu stânjeni pe nimeni şi a nu fi nici el stânjenit de căruţe sau de maşini... Ani de zile am tot văzut-o pe anonima noastră calfă trecând pe bicicletă. L-am văzut apoi devenind tânăr, apoi flăcău tomnatic, rămas la fel de puţintel la trup, cu haina încheiată la toţi nasturii, strânsă pe corp, pedalând Mifa sa care arăta ca nouă. Doar luciul şi-l pierduse un pic. Parcă.

Cu primul meu salariu asta am făcut: mi-am cumpărat o bicicletă. În rate. Altfel nu se putea: costa şi acum mult, aproape cât salariul meu de licenţiat în fizică.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Golemul cu raze X*

Vizitele medicale la şcoală erau la ordinea zilei. Doctori de toate specialităţile, uneori echipe întregi, veneau în şcoală şi ne supuneau la tot felul de controale. Îmi amintesc de un medic oftalmolog care trecea din bancă în bancă. Nu ne cerea nici măcar să ne ridicăm — se apleca spre fiecare din noi şi, cu ajutorul unei spatule, ne întorcea pleoapele pe dos şi se uita atent. „Nu te supără ochii?” am fost întrebat. Am răspuns prompt: „Nu.” Era un doctor foarte serios. Ar fi putut să spună: „Vezi, că dacă minţi îţi creşte nasul ca la Pinocchio!” Fiindcă ochii chiar mă supărau pe vremea aceea, şi încă destul de tare, mai ales dimineaţa, pe stradă, când mă duceam la şcoală. Dar îmi era frică de doctori. Chiar dacă era vorba de o examinare discretă, între patru ochi, cum s-ar zice, iar pe ceilalţi din jur nu-i prea interesa ce discută doctorul cu fiecare elev în parte... Interesul a fost însă foarte mare atunci când obiectul examinării a fost „cocoşelul”. Nu-mi dau seama de ce, elevii au fost chemaţi să iasă în faţa clasei unul câte unul şi puşi să-şi dea jos pantalonii şi chiloţii. Doctorul îi ridica fiecăruia „cocoşelul” cu o baghetă de sticlă şi îl examina, după care, înainte de a-l chema pe următorul, muia bagheta într-o soluţie dezinfectantă. Toată clasa stătea cu ochii pe „cocoşelul” victimei, făcea comentarii şi chicotea în draci, în timp ce doamna Botez, jenată, stătea în picioare de partea cealaltă a catedrei, cu privirea întoarsă spre fereastră şi, cât era ea de autoritară de felul ei, de astă dată nu îndrăznea să intervină şi să pună capăt debandadei.

Într-o zi ne-au dus cu clasa la un dispensar aflat nu departe de casa colegului meu Radu Dimitriu, pentru radioscopie pulmonară. Într-un vestiar a trebuit să ne scoatem cămăşile şi maiourile şi să le agăţăm într-un cuier. După care, dezbrăcaţi până la brâu, ne-am bulucit în sala spaţioasă de alături unde trona, chiar în mijloc, încremenit ca un golem de metal, aparatul cu raze X. Doctorul a smucit de draperia grea şi în sala cu tavan înalt s-a lăsat o penumbră încărcată de nelinişte. Golemul de metal s-a însufleţit, ecranul s-a luminat, verzui ca un spectru, şi îndărătul lui au început să se perinde colegii mei. Doctorul manevra cu mână forte ecranul docil şi, minunea minunilor, puteam vedea cu toţii cum arată pe dinăuntru pieptul vitejilor mei băieţi, zburdalnici în recreaţie şi aici cuminţi ca nişte mieluşei. Pieptul? De fapt, cutia toracică. „Respiră adânc!” zicea doctorul. Şi foalele plămânilor se umflau, verzui, pe ecranul magic. Se auzea respiraţia victimei reverberând în sala spaţioasă, răsunau nişte clicuri pe undeva pe-aproape în timp ce ecranul se mişca — câte puţin în sus, câte puţin în jos, iar undeva mai departe ceva bâzâia constant şi obsesiv... Am simţit şi eu puterea ecranului, metalul rece al cadrului care m-a apăsat sub bărbie, am văzut ochii aprinşi de curiozitate ai colegilor, adunaţi ciorchine îndărătul doctorului, care se uitau nu la faţa mea ci la ecran, unde trebuie că se derula, în toată nimicnicia ei, mizeria interioară a cutiei mele toracice. Doctorul a spus, ca s-audă asistenta şi să noteze în registru: „Reacţii hilare.” Dumnezeule, reacţii hilare! Probabil că mai aveam un pic şi plămânii aveau să mi se scurgă precum borhotul inutil din ciubăr... Dar iată că doctorul rostea aceeaşi sentinţă la aproape toţi colegii mei: „Reacţii hilare!” „Reacţii hilare!” „Reacţii hilare!”... Şi asistenta nota în registru, perfect indiferentă, ca şi doctorul ar fi spus „Nu uita să-mi aduci aminte că marţi am şedinţă”. Sentinţă, deci?... Doctorul devenea tot mai familiar şi mai vesel şi cioporul de elevi dindărătul lui începea să se foiască tot mai surescitat. „Ia să vedem!” — spunea doctorul apropiind ecranul de următorul — „cum arată colegul vostru... Aşa... Mda... Sigur... Păi da!... Reacţii hilare!” La care toată suflarea cea despuiată până la brâu din Sala Golemului, unii cu elasticul chiloţilor iţindu-se deasupra curelei de la pantaloni, albi şi slăbănogi, nemângâiaţi de razele soarelui, a început să-şi dea pe faţă voioşia destrăbălată. Iar doctorul devenea şi el, poate contaminat de băieţi, tot mai slobod la purtare. Uite că ridica ecranul şi vedeam cu toţii, brr! craniul, cu orbite şi cu tot, ca pe steagurile din vârful catargelor de pe corăbiile piraţilor. Iar câte unul, simţindu-se brusc măscărici, acum că toţi se uitau la craniul lui de pe ecran, se mai găsea şi să facă clanţ-clanţ din dinţi.

Dar parcă, pe măsură ce examinarea se apropia de sfârşit, băieţii şi, pe lângă ei, chiar şi Doamna Botez, căpătau tot mai multă experienţă într-ale ecranului cu spectre verzui care scruta plămânii cu „reacţii hilare”, astfel că la un moment dat, când după ecran a trecut, dezinvolt, Bebe Vrăbiescu, şi şi-a umflat foalele plămânilor c-un şuierat de aer ozonat, toată lumea a lansat un „Aaa!” plin de admiraţie, şi în clipa următoare doctorul a rostit „Sănătos!”

Dar colegul şi prietenul meu Bebe Vrăbiescu a binevoit să fumeze după aceea, o viaţă întreagă, două pachete de ţigări pe zi, şi tocmai a murit de emfizem pulmonar.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Circul*

Când sosea în oraş la noi, circul Bernea îşi înălţa arena din pânză de

cort pe un teren viran de pe o străduţă din centru, care dădea la un capăt în Strada Principală iar la celălalt în I.C. Brătianu, strada mea, cam în dreptul intrării elevilor Liceului de băieţi Barbu Ştirbey. Astăzi străduţa se cheamă Henri Coandă, dar numele ei de pe vremea aceea nu mi-l amintesc. Întreprinderea Comunală, care îi asigura circului accesul la electricitate şi la reţelele de apă şi canalizare, primea din partea circului, pentru angajaţii ei, câteva bilete de favoare, transmisibile, pe toată durata şederii circului în oraş. Unul din bilete, şi anume pentru un singur spectacol, ajungea şi la tata, care avea, o ştiau toţi colegii şi direcţiunea, un băiat de şcoală, de bună seamă dornic să se bucure de un spectacol de circ. Aşa că, biletul fiind pentru două persoane, mă duceam la spectacol doar cu mama; tata nu-şi permitea să plătească un bilet; şi chiar dacă şi-ar fi permis, mă îndoiesc că ar fi gustat acolo giumbuşlucuri altele decât ale lui proprii de-acasă. Intrând la circ cu bilet gratuit, mă simţeam, într-un fel, ca şi cum aş fi avut anumite drepturi decurgând din calitatea mea de fiu al unuia dintre angajaţii întreprinderii. Adică intram acolo ca la mine acasă, cum s-ar zice. Pe de altă parte însă, mă încerca sentimentul de jenă al profitorului de munca unei trupe care vădea toate semnele strâmtorării: recuzita veche şi prăfuită, peticele din pânza de cort, costumele uzate ale artiştilor, frânghiile înnegrite, chiar şi băncile pe care şedeam, demontate şi montate la loc de sute de ori prin toate oraşele şi comunele ţării, chiar şi caii cărora, deşi cu panaş pe cap, li se vedeau coastele... Şi totuşi, în pofida tuturor restriştilor, spectacolul era plin de strălucire şi de glorie.

Vedeta spectacolului era Sandi Bernea, fratele lui Ionel Bernea, probabil fostul patron al circului, devenit director după ce circul, laolaltă cu celelalte firme private, fusese naţionalizat de regimul comunist. Sandi Bernea era acrobat, un acrobat tânăr şi chipeş. Mulţimea îl aclama la fiecare apariţie ca pe o celebritate îndrăgită şi de multă vreme aşteptată. Eu nu auzisem de el dar, în mijlocul acelui tumult inundat de lumina arenei, nu puteam decât să mă alătur trup şi suflet entuziasmului general... Ceea ce îmi amintesc din numeroasele lui numere de acrobaţie este balansul la trapez, stând în cap, la care tobele se porneau să răpăie solemn iar mulţimea de spectatori încremenea ţinându-şi răsuflarea. Toţi ochii, cu luciri de teamă şi de încântare, urmăreau balansul trapezului dintr-o margine într-alta a arenei... Îmi mai amintesc de un haidamac de atlet, cu pieptul ca de taur şi braţe groase cât trunchiul de copac, cu bandaje soioase la încheieturi, şi de numărul lui cu tot felul de fiare grele. L-am văzut la un moment dat apropiindu-se de marginea arenei, în mână cu o bară de fier, şi, ca să convingă publicul spectator că e foarte grea, a invitat-o pe o doamnă în vârstă care şedea pe rândul întâi din stal să încerce s-o ţină în mână. Doamna în vârstă a întins mâna-i slabă şi osoasă şi a apucat bara. Oh! a suspinat ea, c-un zâmbet dezarmat de neputinţă şi de stânjeneală, când bara de fier i-a tras mâna în jos peste mantinelă de parc-ar fi fost de cârpă. După care, ţanţoş, haidamacul a luat bara de fier din mâna doamnei şi, ţinând-o în poziţie orizontală între degetul arătător şi cel mare, cu mâna ridicată deasupra capului, s-a răsucit triumfător, să-l vadă întreaga suflare din arenă... A mai fost şi cântăreţul la fierăstrău. Sunetul lui, pe care îl auzeam pentru prima oară, mi s-a părut atât de ireal de melodios şi de tânguitor încât m-am uitat în jur să văd dacă nu cumva era vorba de vreun truc. Nu, nu era. Vedeam pânza de fierăstrău unduindu-se, destinzându-se şi încovoindu-se în chinuri, şi melodia ei o auzeam umplând arena, topind până şi cele mai împietrite suflete. Deşi nu ştiu dacă în arena aceea mai rămăsese vreunul împietrit...

În rest, ce să spun... Mama s-a simţit şi ea jenată de intrarea noastră pe daiboj în mijlocul acelei familii de artişti de circ care ne primise cu toată dragostea şi făcea tot ce-i stătea în putinţă ca noi toţi să ne simţim bine. Probabil de aceea a fost de acord să cheltuim un leu pentru a cumpăra un program, pe care l-am păstrat apoi, timp de ani de zile, în comoara mea de hârţoage.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Jucării*

După plecarea de la Chişinău n-am mai primit în dar nicio jucărie în afară de două jocuri dintr-acelea cu piste şi căsuţe numerotate, pe care figurine de cositor alergau, de obicei câte două, în întrecere, sărind atâtea căsuţe câte arătau zarurile aruncate şi pe parcurs întâmpinau piedici şi capcane de toate felurile, dintre care cea mai îngrozitoare era să reiei cursa de la capăt.

În compensaţie, apăreau din când în când în Licurici, la rubrica „Micul constructor”, sfaturi cum să-ţi construieşti mici flecuşteţe amuzante — gadgeturi, le-am spune astăzi. Cu puţină bunăvoinţă le puteai numi jucării. Dar principala lor atracţie stătea în aceea că erau obiecte ieşite din mâna ta.

De cele mai multe ori nu rezistam la asemenea tentaţii.

Îmi amintesc de un căluţ-balansoar din carton sau din placaj, la alegere, după posibilităţile sau după vrednicia fiecăruia, cam de mărimea unui tampon cu sugativă, să zicem, sau poate ceva mai mic. Rubrica îţi dădea, mură-n gură, în interiorul unui chenar, toate piesele necesare, în mărime naturală. Nu-ţi rămânea decât să le copiezi pe o bucată de carton sau de placaj, după care să le decupezi şi în final să le îmbini. Am ales placajul deoarece căpătasem, de la orele de lucru manual, o oarecare experienţă în construcţiile din placaj. Necazul era cu pânzele de traforaj: fie că erau, din fabricaţie, insuficient călite, fie că eu n-aveam destulă răbdare să fac pauza necesară pentru a lăsa pânza încinsă de la tăiat să se răcească. În plus, pentru o bună întindere a pânzei, obişnuiam să forţez cele două braţe ale fierăstrăului apropiindu-le periculos de mult între ele. Asta mi-a jucat o festă: cum lucram cu faţa foarte apropiată de fierăstrău pentru a putea urmări mai bine conturul piesei desenat pe placaj, pânza încinsă a cedat în toiul lucrului, fierăstrăul s-a destins brusc şi braţul de sus m-a izbit cu putere drept în nas, încât m-a podidit sângele... Iar căluţul-balansoar, ei bine, da, el a fost o veritabilă consolare pentru acea întâmplare nefericită. Nu că aş fi putut să mă joc cine ştie ce cu el. Se legăna într-adevăr pe tălpicile lui curbate, şi asta era tot... L-am colorat cu acuarele cum m-am priceput mai bine, i-am pictat pe spinare o şea şi l-am pus pe etajeră. Şi acolo a rămas, pentru multă vreme, în chip de bibelou.

Într-o altă săptămână, Licurici ne-a propus, la rubrica „Micul constructor”, un căluţ — iarăşi un căluţ — din cartofi şi beţe de chibrit. Tot ce trebuia să faci era să alegi câţiva cartofi de mărime potrivită, de preferinţă lunguieţi: unul, mai mare, pentru trunchi, unul pentru cap şi alţi patru, cei mai mici, drept copite. Câteva beţe de chibrit curăţate de fosfor alcătuiau, înfipte în cartofi, gâtul, coada şi cele patru picioare. Iar ceea ce ieşea în final ce era? O jucărie sau o operă de artă?...

Cartofii n-au durat mai mult două-trei zile. După care au început să se scofâlcească... Poate că era o operă de artă, dar una efemeră. Iar eu nu mă prea împăcam cu efemerul.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cişmele şi hidranţi*

M-am întrebat deunăzi: oare în casa de la Chişinău aveam apă curentă? Zău că nu mai ştiu. Îmi amintesc vag bucătăria, un dulap pentru vase, alcătuit din două corpuri (module, le-am zice azi) aşezate unul peste celălalt, cel de deasupra fiind mai îngust. Astfel că rămânea loc destul ca mama să mă aşeze acolo, la dorinţa mea, ca s-o pot privi, fără s-o încurc, când găteşte şi să am în acelaşi timp perspectivă asupra mesei ei de lucru. Aveam ambiţia să-mi înfrâng sila şi să fiu de faţă la curăţarea puilor de măruntaie. În ciuda ambiţiei mele însă, nu făceam faţă la acea operaţie: un spasm de vomă îmi urca din gâtlej, şi mama se grăbea să mă evacueze din bucătărie... Ei bine, cred că îmi amintesc de o chiuvetă acolo. Altfel cum ar fi spălat mama vasele? Şi în general cum ar fi gătit?... Dar nu sunt sigur... Mi-a trecut prin minte, aşa, un gând: am s-o întreb când... Când, ce?... N-a mai rămas din acele vremuri nimeni să-l pot întreba.

La Câmpina aveam doar o cişmea în curte. Toţi de prin jur îşi aveau cişmeaua lor şi nimeni în afară de cei din „colonia” Stelei Române, unde locuia, printre alţii, Puiu Ghibănescu, n-avea apă curentă în casă. Aşa că umpleam găleata la cişmeaua din curte, o duceam în casă şi o aşezam pe un taburet, sub fereastra ovală ce dădea spre terasă. Acolo rămânea tot timpul, acoperită cu un carton împotriva prafului şi a gângăniilor, cu ligheanul alături, jos pe duşumeaua de scândură nevopsită, şi săpunul cheia, în savonieră, pe pervazul ferestrei, alături de cana de tinichea emailată cu care luam apă din găleată. De cele mai multe ori, la piciorul taburetului, duşumeaua era udă de la spălatul deasupra ligheanului... Ce să spun, am devenit sentimental: aş da orice să pot revedea doar trei clipe colţul acela sărăcăcios, umed şi mai tot timpul întunecos...

Vreau să spun că pe timp de vară nu era nicio problemă cu apa. Cu căratul ei eram obişnuiţi.

Iarna însă... Iarna nici colţul de lângă fereastra ovală nu mai era întunecos deoarece corcoduşul era desfrunzit şi deci nu mai oprea razele soarelui, iar lumina zăpezii pătrundea, albă şi difuză, în toate cotloanele casei. Iar cişmeaua din curte îngheţa bocnă şi devenea de nefolosit până la vremea dezgheţului.

Noroc cu cişmeaua de pe stradă — ultima speranţă a tuturor familiilor care locuiau în jur şi erau în aceeaşi situaţie ca şi noi, inclusiv familia Hoepfner, cât erau ei de proprietari.

Cişmeaua se afla la marginea trotuarului, în dreptul intrării în îngusta alee care ducea la casa lui Titi Horja. Cu acea cişmea situaţia era alta. Iarna, persoane devotate binelui comun se îngrijeau să nu îngheţe. În dimineaţa sticloasă a îngheţului, ieşind din curte, o găseam îmbrăcată într-un fel de cuşcă de scândură, umplută cu paie amestecate cu bălegar. Foarte bine fac! — spunea tata c-un entuziasm de ocazie, nescăpând prilejul să aducă un elogiu linguşitor clasei muncitoare, cea solidară şi întreprinzătoare, — bălegarul degajă căldură şi fereşte cişmeaua de îngheţ. Ăsta-i secretul! Bravo lor! Nici nu ştia exact — şi nici eu nu ştiam — cum arătau la faţă vajnicii supraveghetori, anonimi şi benevoli, ai alimentării cu apă de la reţeaua publică pe timp de îngheţ.

Cât era ziua de lungă, lumea se perinda cu găleata pe la cişmeaua de pe stradă.

Domnul Cârciumaru era croitor clandestin dar despre care toată lumea de prin jur ştia foarte bine cu ce se ocupă, că doar nu era să dea faliment din lipsă de clientelă. Pe el nu l-am văzut niciodată, pus la patru ace cum umbla, şi cu mustaţa-i stufoasă şi plină de prestanţă, coborând scara şubredului pridvor al casei lor bătrâneşti pentru a ieşi în stradă să umple cu apă o găleată în văzul tuturor vecinilor pe o zi geroasă de iarnă. Nici pe cumnatu-său, Horja, un măcelar obez, scandalagiu şi mereu acru, nu l-am văzut. Ei erau bărbaţi, capi de familie, şi nu puteau să-şi strice reputaţia în public cu îndeletniciri sub demnitatea lor de întreţinători de familie. În schimb ieşeau să aducă apă de la cişmea toţi ceilalţi de prin vecini — doamna Cârciumaru, soţia croitorului, slăbănoagă, întunecată la ten şi prietenoasă, băieţii ei Nelu şi Florin, cu care eram prieten, Titi Horja, cu care de asemenea mă înţelegeam bine şi niciodată n-am avut nimic de împărţit în ciuda reputaţiei proaste a lui taică-său, Cristu Popescu, băiatul camionagiului de peste drum, fratele mai mare al lui Cici — toţi ieşeau cu găleata la cişmea. Chiar şi copiii care locuiau ceva mai departe, fiindcă erau destul de rare cişmelele pe strada Filimon Sârbu, fostă I.C. Brătianu. Cu toţi cărau greutăţi aproape peste puterile lor. Îi vedeam cocârjaţi, cu corpul strâmbat sub povara găleţii pline, în care apa plescăia, împroşcând în dreapta şi-n stânga, de la mersul lor împiedicat. Braţul cu care ţineau găleata vibra de încordare ca un arc, şi un rictus le strâmba gura întredeschisă de efort. Dispăreau iute pe porţi şi abia dacă mai apucau să dea un vânt porţii, cu călcâiul, să se-nchidă în spatele lor. Sau nici pentru asta nu mai aveau putere şi lăsau poarta deschisă.

Alteori gerul era atât de năprasnic că nici cuşca umplută cu bălegar amestecat cu paie nu mai era de folos. Şi atunci robinetul era lăsat deschis şi apa curgea neîntrerupt, zi şi noapte, c-un jet şovăitor. Un mic gheţar creştea sub firul de apă, străpuns de caverne cristaline, prelungindu-se c-un lob de-a lungul rigolei şi tot subţiindu-se...

Dar chiar şi-aşa, cu apa lăsată să curgă, tot s-a întâmplat ca cişmeaua să îngheţe bocnă. Şi atunci am văzut ieşind de prin case, pentru intervenţie hotărâtă, clasa muncitoare, în salopetă albastră şi figură virilă şi încruntată, în mână cu lampa de benzină. Am văzut flacăra ei vuind furioasă, îmbrăţişând ţeava cu braţe albăstrui de foc, rotindu-se în jurul robinetului, în timp ce copii curioşi stăteau roată în jur, la o distanţă respectuoasă, şi priveau în tăcere truda eficientă a flăcării de benzină.

Muncitorimea cartierului le reda oamenilor apa cea de toate zilele. Încă o dată se vădea forţa solidarităţii, după ce, cu câţiva ani înainte, îmi amintesc că tovarăşii de la Rafinărie îl aduseseră acasă, purtându-l pe braţe, pe domnul Geantă, fostul lor coleg, asasinat într-o încăierare politică. Şi nici pe doamna Geantă n-o lăsaseră după aceea să înfrunte singură greutăţile vieţii de văduvă. Casa ei din fundul curţii, unde locuise cu chirie înaintea noastră, fusese jefuită într-o iarnă. Hoţii, spărgându-i una din ferestrele ce dădeau spre linii, îi furaseră de pe etajeră vreo două borcane de untură cu jumări. Ei bine, colegii defunctului Geantă îi puseseră, din proprie iniţiativă, gratii la acele ferestre, astfel ca nimeni să nu-i mai pătrundă vreodată în casă prin efracţie folosindu-se de acea latură dosnică a casei... Iar noi am fost, după mutarea doamnei Geantă, moştenitorii fără voie ai gratiilor de la ferestre, care le-au dat alor mei, cât au locuit acolo, un sentiment de siguranţă. Cel puţin în privinţa hoţilor.

Dar pe lângă cişmele, mai existau pe strada Filimon Sârbu şi gurile de incendiu — hidranţii. Un hidrant se afla în dreptul „coloniei” Stelei Române, pe partea cealaltă a străzii, la marginea dinspre bordură a trotuarului, sub un castan, iar încă vreo doi existau pe aleea din interiorul „coloniei”, unde accesul era liber. Toată lumea ştia că hidranţii se află în administrarea Rafinăriei şi că scopul lor este să asigure apa necesară pentru stingerea unui eventual incendiu la locuinţele unde era cazată crema inginerească a Rafinăriei. Drept care hidrantul avea la gură o bucşă pentru racordarea furtunului pompierilor, în genul celor care puteau fi văzute, înfăşurate colac, în nişele speciale de pe holul cinematografului şi din alte locuri publice. Se ştia de asemenea că hidranţii sunt alimentaţi cu apă nefiltrată, direct din Doftana. Nefiind filtrată, apa nu era potabilă. S-a întâmplat însă, ca apa în reţeaua publică să se oprească timp de mai multe ore. Şi atunci, pana de apă prelungindu-se peste măsură, gospodinele, asumându-şi riscurile, şi-au trimis odraslele să le aducă apă de la hidrant. Apă direct din Doftana? Ei, şi! O fierbem şi cu asta problema lipsei apei e rezolvată...

Ceea ce nu ştiam eu în legătură cu acei hidranţi era: bine-bine, apă din Doftana, înţeleg, dar, dacă nu erau parte din reţeaua publică, pe unde treceau conductele care o aduceau de acolo? Unde era rezervorul în care era adunată apa aceea, şi cu ce pompe se ajungea la presiunea uriaşă din acele conducte?... Hidrantul arăta ca un picior de stâlp, şi la fel de robust. Trebuia să te opinteşti zdravăn ca să poţi clinti din loc şi să începi răsucirea celor două braţe ale vanei din capul hidrantului. A trebuit să aştept să mai cresc până să îndrăznesc şi să am puterea să deschid pentru prima oară, un pic, vana din dreptul „coloniei” Rafinăriei. Dar mă tenta mereu. De fiecare dată când mă duceam împreună cu Puiu Ghibănescu să ne plimbăm pe malul lacului Vlădoaia, treceam pe lângă hidrantul de la capătul aleii de acolo. De multe ori ne-am oprit şi l-am deschis cu precauţie. Pe măsură ce răsuceai braţele vanei apa ţâşnea tot mai puternic. Mai mult ghiceam decât încercam pe viu presiunea apei ce venea pe conductă. Presiunea părea să crească fără nicio limită. Ceea ce simţeam era că puterea întregului râu se concentra în jetul gros cât braţul, care ieşea din acea gură de incendiu. Mă înfioram la gândul că, odată deschisă vana la maxim, şuvoiul, vuind ca o cascadă, va mătura totul în cale cu o forţă căreia nimic nu i se va putea împotrivi, se va scurge impetuos către lacul Vlădoaia, îl va umple făcându-l să se reverse, iar eu n-am să mai pot închide niciodată vana la loc.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Radioficarea cartierului*

Nici nu m-am gândit vreodată, în toţi anii copilăriei, că ai mei ar fi putut cumpăra un radio. Nici nu sunt sigur c-ar fi avut de unde să-l cumpere chiar de-ar fi avut, prin absurd, banii necesari. Cine rămăsese cu radio dinainte de război, norocul lui. Cine nu... Aşa că ceea ce nu poţi dobândi nici nu-ţi doreşti, nu? Cel puţin aşa gândeşte o minte, fie ea şi de copil, dacă e condamnată la înţelepciune... În schimb, o reţea întreagă de fire se întindea de la o stradă la alta, de la un stâlp la altul, de la casă la casă, de la un cartier la altul, cucerind oraşul: radioficarea. La început nici n-am ştiut ce-i aia. N-aveam idee cum se cheamă reţeaua. Ai mei auziseră, parcă, de aşa ceva în Chişinăul ocupat de U.R.S.S. în ’940–41, unde cică pe ruseşte i se zicea radiotocika... Pe scurt, veneau, aici la Câmpina, să le instaleze în casă tuturor doritorilor un fel de difuzoare care ţineau loc de radio. Adică, ce mai, era ca şi cum ţi s-ar fi dat un radio pe degeaba. Îl aveai în casă la tine, asta era important. Atâta doar că nu puteai să-ţi alegi postul. Ascultai ceea ce ţi se transmitea prin acele fire de la o staţie centrală. Ei, şi? Cui îi păsa că nu era radio de-adevăratelea şi că nu puteai să-ţi alegi postul? Important era că auzeai în casă emisiunile postului de radio naţional...

Numai că, iată, treceau săptămânile, treceau lunile, şi ei nu mai ajungeau cu firele la casa noastră. Veniseră cu radioficarea până la câteva case distanţă dar, ca un făcut, se poticniseră taman lângă noi. Şi iarna sta să vină. Muream de nerăbdare. Puţine lucruri în viaţă mi le-am dorit cu atâta ardoare ca acel difuzor de la reţeaua de radioficare. Urmăream cu jind, ros de un sentiment ascuţit de frustrare, firele negre care coborau de pe stâlpii de electricitate şi telefoane, traversau curţile pe deasupra şi se agăţau cu cârlige de stâlpii pridvoarelor sau de paziile de la casele oamenilor, peste tot prin vecini, la familiile Cârciumaru şi Horja, alături de noi, la Popescu, peste drum, la Bocanu, câteva case mai încolo, spre Rafinărie, aducându-le radioul în casă, fericiţii de ei!

Când au ajuns în sfârşit şi la noi cu radioficarea deja trecuserăm peste iarnă. Se desprimăvăra. Lucrătorii s-au cocoţat pe scări şi au întins firul cel negru atât de mult dorit de la casa domnului Cezar, unde stătea cu chirie familia Peiu, până la casa noastră din fundul curţii, care îi aparţinea domnului Rudolf, trecându-l printre crengile pomilor înfloriţi, unde deja se auzeau bâzâind albinele. Soare, cer senin, bucurie în suflet. Soarele intra şi în casă la noi trecând prin perdeaua noastră cea peticită de mama, adusă de la Chişinău. Tata le-a cerut lucrătorilor să tragă firul până pe masa cea şchioapă, primită în dar de la domnul Mereuţă, colegul său de serviciu, şi căreia eu îi montasem la piciorul beteag o cârjă vopsită în maro închis. Masa era aşezată chiar lângă colţul ferestrei, aşa că, nefiind necesar să fie întins în casă un fir prea lung, tata a considerat că, în calitatea sa de umil client, căruia i se face o favoare, nu abuzează prea mult de bunăvoinţa şi de timpul lucrătorilor. Toată lumea a fost mulţumită, dar cel mai fericit, fără doar şi poate, am fost eu. Ieşise între timp de la fabrică o nouă serie de difuzoare, iar al nostru era din seria cea nouă. Arăta aproape ca un radio: o cutie de lemn, măricică, cu o pânză întinsă peste toată faţada, lăsând să se ghicească îndărăt conturul rotund al difuzorului. Totul, ca un tablou cu ramă de culoare închisă, din care izvorau sunetele. E drept că n-avea scală, doar o mică pârghie de metal pentru reglarea volumului, care culisa într-o fantă, în rama de jos a faţadei. Când volumul era dat la minim, tot se mai auzea ceva. Iar din priză nu se putea scoate pentru că instalaţia pur şi simplu n-avea priză. Noroc că postul de radio naţional nu transmitea noaptea, aşa că după miezul nopţii în casă se lăsa liniştea. Eu însă eram atât de încântat încât acel firicel de sunet, vorbărie sau muzică, ce-o fi fost, nu mă deranja defel.

Odată cu pătrunderea radioficării în casă la noi, viaţa noastră s-a schimbat. A mamei mai puţin, e drept — ea a continuat să fie oarecum ruptă de lume, şi-a văzut în continuare de treburile ei casnice şi radioul n-a interesat-o niciodată prea mult... Dar tata, ce să spun... A fost un prilej să descopăr în el un iubitor al muzicii de operă. Printre altele. De atunci cred că n-a mai fredonat niciodată Dunărea Albastră... Şi-a amintit numaidecât că cel mai mare bas al tuturor timpurilor era Fiodor Şaliapin, dar bineînţeles că pe el nu-l puteam auzi la un post de radio românesc deoarece nu-l recunoşteau sovieticii. Era interzis. Şi era interzis fiindcă făcuse parte din emigraţia rusă din Franţa încă din primii ani de după revoluţie. Tata încerca în glumă, adică prostindu-se, să-l imite coborându-şi vocea până la o vibraţie joasă, ca un fel de horcăit, care îi punea în pericol gâtlejul, şi îşi însoţea tentativa comică de un gest al mâinii care parcă sugera naşterea dureroasă a sunetului din gâtlejul său sufocat. Încât mama, cu toată firea ei rezervată, nu se putea abţine şi izbucnea în râs, sfătuindu-l pe tata, printre hohote, să ia aminte nu cumva să-i plesnească ceva în gât...

Dar tata auzise şi de alţi cântăreţi, printre care Josef Schmidt, pe care îl admira foarte mult şi pe care am avut şi eu ocazia să-l ascult în emisiuni despre cântăreţi faimoşi născuţi pe meleaguri româneşti. Sau Jan Kiepura sau Titta Ruffo, de care habar n-aveam... Mama, cârcotaşă, şi-a îndreptat criticile împotriva tremoloului lui Edith Piaf de îndată ce a auzit-o. În schimb asculta cu încântare Cântecul Căpitanului lui Dunaevski, care şi mie îmi înălţa sufletul, optimist, deasupra vuietului oceanului răscolit de uragan. Şi, fiindcă înţelegeam destul de bine ruseşte, mai puţin câteva cuvinte, trăiam timp de câteva minute, cu emoţie, viaţa aventuroasă a Căpitanului, care colindase ţări şi mări, de vreo cinsprezece ori fusese cât pe-aci să se înece şi să fie înghiţit de rechini, dar niciodată nici din ochi nu clipise, doar că o dată se îndrăgostise ca un băieţandru de rând şi aşa mai departe...

Iar dacă gusturile, în casă, erau împărţite, în schimb ne adunam cu toţii să ascultăm seara teatru la microfon. Eu încă nu fusesem niciodată la teatru, nu văzusem o scenă adevărată, iar pe marii actori de la noi nu-i văzusem decât în fragmente de piese, în jurnalele de actualităţi date înainte de film, la cinematograf. Dar, ascultând teatru la microfon, îmi imaginam în detaliu personajele, expresiile lor, ochii lor, ambianţa, gesturile, mă bucuram de zgomotele din studio, de apropierea sau depărtarea vocilor, de paşii pe care îi imitau acolo — nu mai aveam nevoie de realitatea vizuală, eram făcut pentru teatrul la microfon... Într-o zi am ascultat „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian. Eram singur de data asta, într-o vacanţă de vară, prin august, cred, la ora înserării. Piesa m-a cucerit de la primele replici, de la acea gară a unei localităţi de provincie, unde şeful de gară vorbea de un tren care vine de la Câmpina şi de altul care vine de la Breaza. Şi atunci care putea să fie acea localitate? Podul Vadului? Comarnic? Posada? Valea Largă?... Dar poate că n-avea importanţă, poate că se afla undeva prin împrejurimi, sau poate că nu exista decât în imaginaţia lui Sebastian... Necunoscuta dată jos din tren pentru că fusese prinsă călătorind fără bilet pleacă de la gară împreună cu profesorul Miroiu şi ajunge acasă la acesta. Din acea clipă începea miracolul, transfigurarea ambelor personaje, transfigurarea casei profesorului, a caselor dimprejur, a cerului nopţii. Şi transfigurarea mea sub vraja vocii şoptite a lui Radu Beligan încercând să-i explice Monei unde se afla, pe cer, steaua pe care el o descoperise, care nu putea fi văzută nici cu telescopul şi încă n-avea un nume... Alcor şi Mona... La stele dumneata nu te uiţi? Nu le vezi?... spunea Radu Beligan. Şi pe fereastra de acasă de la mine cerul începea să se întunece şi începeau să se vadă stelele... Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu... Dar sunt seri când tot cerul foşneşte de viaţă... Tot cerul e plin de semne şi chemări... Mona, ce nume frumos! Par’ar fi un nume de stea!... Dar este un nume de stea!... Nimeni n-a trecut niciodată de pe o stea pe alta... Alcor şi Mona... Eu eram profesorul Miroiu. A mea era vocea aceea şoptită care îmi purta imaginaţia către cerul înstelat în timp ce şedeam pe pervazul unei ferestre deschise către Univers. Mona, în rochia ei albă, vaporoasă ca un abur de locomotivă care se destramă în luminile gării, îmi dădea frisoane. Niciodată nu mi-aş fi dorit-o reală. Fiindcă numai ceea ce era vaporos şi fantomatic putea să dureze în sufletul meu şi-n amintirea mea.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Hrană de 5 lei pe zi*

Îi vedeam pe ai mei zi de zi tot mai preocupaţi. Mama era preocupată dar cu mine nu vorbea aproape deloc şi nici eu n-o descoseam ca să aflu care îi erau îngrijorările. După ce tata se întorcea acasă se la serviciu, îl vedeam şezând la masă îngândurat. Mama îi punea în farfurie dar ea nu mânca. Nici când mă întorceam eu de la şcoală nu mânca împreună cu mine. Aşa că nu ştiu când stătea mama la masă... O vedeam aşezându-se lângă tata în timp ce el, cu nasul în farfurie, sorbea din borşul rusesc, mâncând şi legumele, pe care eu le lăsam de-o parte. Mama îl privea cu o oarecare insistenţă şi, fiindcă el nu spunea nimic, venea în cele din urmă întrebarea ei: „La Mereuţă nu mai poţi să-ncerci?”... Vorbeau în frânturi de frază, astfel ca eu să înţeleg cât mai puţin... Tata clătina din cap tot cu nasul în farfurie, fără nicio altă expresie decât acea veşnică preocupare. Spunea: „Mai am să-i dau ceva de luna trecută.” „Dar Gleb Berendeus?” încerca mama. „Nu ştiu”, spunea tata. „Încerci?” insista mama. Nici pe faţa ei nu se putea citi altceva decât veşnica uşoară îngrijorare. Tata îşi folosea gura numai ca să mănânce şi să vorbească, atât cât vorbea. Gura lui nu i-am văzut-o niciodată exprimând ceva, strâmbându-şi-o a dezaprobare sau a îndoială — şi mama la fel. Mama vorbea cu dispreţ de regăţeni, că se strâmbă tot timpul când vorbesc. La noi la Chişinău oamenii vorbeau, râdeau, plângeau dar nu se strâmbau tot timpul ca aicea în Vechiul Regat... Îl cunoşteam pe Gleb Berendeus, un grec basarabean, rusificat şi el, funcţionar ca şi tata, o mână de om, slab, cu pieptul scofâlcit, care se însurase la bătrâneţe, iar nevastă-sa era o femeie la fel de scundă ca şi el, măslinie la faţă, veselă şi vorbăreaţă... Vasăzică, deduceam din frânturile lor de conversaţie, lui Gleb Berendeus îi înapoiase banii împrumutaţi luna trecută, iar acuma, la sugestia mamei, poate că avea să-i ceară din nou. S-o creadă ei că nu pricep despre ce era vorba!... Iar Mereuţă încă mai avea de aşteptat până să-şi capete datoria înapoi... Tata avea un salariu de patru sute de lei — o adevărată crimă să te descurci cu patru sute de lei pe lună! Chiria, e drept, era o nimica toată, mai mult simbolică, treizeci de lei, şi pe deasupra îngheţată de ani de zile. Pasămite statul lovea în burjuii proprietari de case şi favoriza proletariatul care locuia cu chirie. Inclusiv pe noi cu toate că eram — pfui! — mic-burghezi... Aşa că, în pofida neimplicării mele în treburile gospodăreşti, începusem să fiu la curent cu sumele care se vehiculau în casă. Ba chiar ştiam cât costă legătura de pătrunjel, kilogramul de cartofi sau kilogramul de pepene verde adus de la Arad. Iar veşnica lor îngrijorare mă punea pe jar. „Haideţi să vedem”, le-am spus într-o seară, animat de zel antreprenorial, „după ce scădem chiria, lumina, gazul metan şi tot ce mai trebuie, cât ne permitem să cheltuim într-o zi!” Tata deja se înviorase un pic fiindcă, iată, feciorul său, arăta preocupare pentru cheltuielile casei. Pe faţa mamei înflorise o umbră de zâmbet sceptic, dar, oricum, se mai luminase şi ea un pic, dintr-un motiv asemănător: copil, da, da’ mai ştii de unde sare iepurele? Tot obişnuia ea să spună în ceasurile cele mai grele: Nu ne lasă pe noi Dumnezeu să murim de foame!... A reieşit că, după achitarea tuturor datoriilor, ne puteam permite să cheltuim 5 lei pe zi pentru hrană. Ce se putea face cu 5 lei?... Cădea lumina galbenă a becului pe masa noastră şubredă, pe care trebuia să ai grijă să n-o clatini prea tare când pe ea se afla farfuria plină cu ciorbă sau cana plină cu ceai, iar eu aveam în faţă o bucată de hârtie şi un creion, în timp ce ai mei, şezând de-o parte şi de cealaltă, se aplecaseră să vadă ce meniu zilnic aveam să inventez pe-o săptămână înainte în aşa fel ca să nu cheltuim pe hrană mai mult ce 5 lei pe zi.

Tata a mai făcut o încercare. Experimental, pe durata unei luni, ne-a înscris pe toţi trei, prin bunăvoinţa unui intermediar cu trecere, la cantina salariaţilor de la Energopetrol. Aşa că la ora când tata ieşea de la serviciu ne întâlneam toţi trei acolo şi ocupam o măsuţă de patru locuri. Era aproape ca la restaurant. În plus, cantina funcţiona în localul unui fost club sau cazino, nu mai ştiu exact, din vremea regimului burghezo-moşieresc, lângă ştrandul Steaua Română, retras de la stradă, chiar la marginea platoului Câmpinei. Clădirea nu părea să aibă etaj, dar dacă te apropiai de ea, aveai surpriza să constaţi, aplecându-te peste parapetul terasei de la intrare, că sub nivelul planşeului mai era încă un etaj, coborând vertiginos pe versant în jos, către Valea Prahovei. Arăta ca o elegantă cabană de munte în stil tirolez sau cam aşa ceva... Aşteptând să fim serviţi, înainte de primul fel, sau mai târziu, între cele două feluri, mă ridicam de la locul meu şi mă duceam la fereastra panoramică a sălii, deschisă către Valea Prahovei. Nu mă mai săturam admirând priveliştea fascinantă a văii, cu învolburarea ei de coroane ale copacilor de toate soiurile şi cu uriaşul acoperiş al Uzinei Electrice hăt, jos la piciorul versantului.

Alteori însă, fiindcă era totuşi incomod, cantina fiind foarte departe de casă, mă duceam eu singur la cantină să iau mâncarea pentru acasă. N-aveam nici măcar sufertaş, aşa că mama mă trimitea cu o oală şi o cratiţă într-o traistă, pe care, în drum către casă, trebuia să am grijă s-o duc pe cât posibil nemişcată, ca să nu se verse ciorba în traistă.

Nu ştiu de ce, totul n-a durat decât o lună. Dar a fost una din lunile cele mai frumoase din copilăria mea.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Scriitorul, primul său cititor

Răspuns la ancheta revistei Discobolul din Alba–Iulia:

Despre puterile şi slăbiciunile cititorului actual

Dacă aş mai scrie ştiind că nimeni nu va citi vreodată ceea ce am scris?... Pentru un răspuns sincer fie-mi îngăduit să imaginez următoarea situaţie. Scriu un roman căruia, ca orice scriitor care se respectă, mă dedic trup şi suflet timp de un an de zile, să zicem. Sau doi ani. Sau trei. Iar când totul e gata, deodată distrug manuscrisul... Asta da, ar fi într-adevăr o situaţie, probabil singulară, când necitirea romanului meu ar fi o certitudine. În rest — să fim serioşi — există întotdeauna speranţa, poate nemărturisită dar nu mai puţin reală, că vei fi citit şi, mai mult decât atât, apreciat. Dacă nu azi, atunci mâine, dacă nu de către contemporani, atunci de generaţia viitoare, dacă nu în ţara ta, atunci peste hotare. Dacă nu acum în postmodernitate, atunci mâine, în... post-postmodernitate!... Cine se întâmplă să scrie în închisoare, să zicem, speră că manuscrisul său va trece cândva, pe o cale sau alta, dincolo de ziduri. Cine scrie, ca Robinson Crusoe, pe o insulă pustie, speră ca jurnalul său, sau romanul său, să fie descoperit. Cândva, în viitor. Poate peste un secol, poate peste două... Nu, nu cred că un scriitor ar putea fi sincer afirmând că nu-i pasă dacă este sau nu citit...

Şi astfel ajungem la cititor.

În ce mă priveşte, nu sunt sigur că am în vedere cititorul atunci când scriu. Poate în subconştient. O actriţă — nu îmi amintesc numele ei — spunea cândva despre sine că, transpunându-se într-un rol, lasă întotdeauna în mintea ei o luminiţă de veghe spre a se vedea pe sine din exterior, cu ochii spectatorului. Altfel spus, trăirile ei în pielea personajului, numai ele, fie şi intense, nu-i dădeau certitudinea că personajul pe care îl interpreta era şi convingător. Cred că se poate spune acelaşi lucru şi despre scriitor. Nu-i de-ajuns să simt, eu scriitorul, că am atins miezul lucrurilor, pe care încerc să îl redau în scris. S-ar putea să fie o percepţie în bună măsură subiectivă. Trebuie să mă asigur — în permanenţă — că ceea ce scriu îl va face şi pe cititor să vibreze odată cu mine. De aceea, primul meu cititor sunt eu însumi. Este un exerciţiu de dedublare care nu-i tocmai lesnicios. Cu atât mai mult cu cât ideal — dacă nu chiar imperios necesar — este să găseşti calea de mijloc între detalierea copioasă a ideii sau a faptului existenţial proiectate a fi redate in text, care ţie, ca autor, îţi sunt familiare, şi detalierea minimă propusă de tine pentru ca ideea sau faptul existenţial respective să fie doar sugerate. Căci cititorul, sunt convins, receptează favorabil invitaţia să participe activ, prin sensibilitatea şi prin inteligenţa sa, la exerciţiul literar pe care i-l propui.

Oricâte strădanii ar depune însă scriitorul, până la urmă va trebui să existe o compatibilitate între sensibilitatea sa, aşa cum se desprinde dintr-o operă literară, şi cea a cititorului. Subiect, caractere ale personajelor, idei, manieră de tratare, chiar şi ideologie, toate vor găsi — sau nu — la cititori un palier de interes, apreciere, acceptare. Între cititor şi o operă literară se întâmplă uneori să se constate, la fel ca într-un mariaj, o „nepotrivire de caracter”. De aceea este, cred, benefic pentru opera sa ca scriitorul să accepte această idee şi să nu forţeze nota, în dorinţa de a cuceri cât mai mulţi cititori. Cititorul trebuie respectat dar nu linguşit.

Lecturile mele din literatura beletristică au o anumită particularitate: sunt egoiste. Ţinta mea este aceea de a fi un scriitor informat, desigur fără a mă lipsi de plăcerea estetică. Dar de la intenţie până la exerciţiul lecturii distanţa este uneori destul de mare. În lectură, constat că atenţia mea zburdă peste rânduri, acaparată de o metaforă care poate că mi s-ar fi potrivit perfect în cutare pasaj, în cutare frază din propria-mi scriere dar nu mi-a venit în minte la momentul oportun... Captată de naturaleţea unui dialog, pe care mi-aş fi dorit-o... Captată de rezolvarea unei situaţii care îmi aminteşte de o situaţie similară din cutare text de-al meu, la care aş fi putut recurge şi eu dacă aş fi fost mai inspirat... Sau, dimpotrivă, izbită în chip neplăcut de o stângăcie sau alta, de o inadvertenţă întâlnită în textul parcurs. Şi astfel constat că am pierdut firul narativ sau mi-a scăpat miza unui dialog, şi mă văd nevoit să reiau lectura de la un punct. De multe ori lectura unei opere literare — o lectură „interesată”, cum spuneam — mă ajută să ies dintr-un impas în textul la care lucram. Sau îmi oferă cheia pentru un proiect literar aflat în stadiul de crochiu. Şi asta chiar dacă e vorba de un subiect complet diferit de cel al scrierii aflate pe masa mea de lucru. Îmi lipsea doar impulsul. Aşteptam declicul.

Aşa cum s-a observat nu o dată, arta nu este de esenţă democratică. De aceea, dezvoltarea tehnologiei, respectiv apariţia internetului şi accesul actual, practic nelimitat, la publicitate, nu cred că va schimba în profunzime statutul operei literare şi raportul autor–cititor. Nu pot să anticipez în detaliu dinamica fenomenului în perioada următoare, dar cred că va interveni şi în blogosfera literară, mai devreme sau mai târziu, la fel ca şi în lumea literară „clasică”, o separare a valorilor de kitsch-ul postat în deplină libertate, astăzi, de puzderia exhibiţioniştilor de toate felurile. Chiar şi portalurile cu ştaif din ziua de azi cred (sper) că vor sucomba prin însuşi numărul imens de veleitari care le populează, însetaţi de publicitate fără nicio cheltuială şi mai ales fără un minim de responsabilitate. Poate că deja a început să se facă simţită o anume separare între corpul postărilor literare responsabile şi cel cu floricele şi pisicuţe, cu un pospai de ingrediente vag literare şi invariabil agramate.

Mă abţin să mă hazardez în supoziţii privind sociologia fenomenului cititului în societatea contemporană românească, şi cu atât mai puţin în străinătate. Dar am senzaţia că da, există într-adevăr un anumit risc ca scriitorii să ajungă la un moment dat să se citească preponderent între ei. Mă refer la cei români. Cât despre extinderea fenomenului acestui gen de „enclavizare” la breasla scriitorilor de pe mapamond, putem să fim liniştiţi: un asemenea risc nu există.

În comuniune cu Cosmosul*

Întorcându-mă seara târziu din oraş, vedeam de pe stradă, în stânga mea, puzderia de lumini de la instalaţiile Rafinăriei lucind prin fuioarele de abur luminos care se destrămau în noapte şi fâşâiau egal şi discret. Intram apoi în curte şi atunci Carul Mare îmi apărea distinct, drept în faţă, pe cerul negru-fosforescent de deasupra acoperişului casei, deasupra rezervoarelor goale cufundate într-o mare de beznă, dincolo de liniile ferate, detaşându-se net de celelalte constelaţii. Totul încremenit în tăcerea stelară, către care imaginaţia mea se avânta fascinată. Ambele, Carul Mare şi constelaţia luminilor Rafinăriei, erau parte din lumea mea. Cine spune că nu credeam în Dumnezeu? De fapt asta nici nu mai conta. Credeam în stele. Învăţasem să găsesc pe cer nu numai Carul Mare ci şi Carul Mic, cu Steaua Polară în vârful oiştii sale, şi alte constelaţii — Dragonul, Coroana Boreală, Lebăda. Cu toatele erau veşnice şi, ceea ce găseam că era mai important, făceau cumva parte din viaţa mea, din viitorul meu. Ştiam — speram... de fapt eram sigur — că am să le regăsesc oricând, în orice noapte, la locul lor în lunile viitoare, în anii viitori, de-a lungul nopţilor tinereţii care se apropia — fără ca eu să fiu totuşi nerăbdător să se-ntâmple —, de-a lungul întregii mele vieţi de adult şi, cine ştie, poate chiar şi de-a lungul bătrâneţii dacă, imprudent, stricam toată vraja ducându-mă cu gândul la o vârstă concretă şi anume la una atât de îndepărtată, undeva pe la capăt de viaţă învăluit în nebuloasă.

Dar Cosmosul nu era pentru mine doar sfera de deasupra capului, sfera aştrilor, Macrocosmosul, infinitul mare, cum aveam să învăţ mai târziu. Animat de acelaşi interes, mă aplecam spre lumea tangibilă care mă înconjura, spre lumea minerală şi spre cea vegetală, care îşi trăgea sevele din pământ. Era Microcosmosul, infinitul mic, care mă atrăgea cu mirosurile sale primordiale, cu culorile sale vitale, cu imaginile sale diverse, inclusiv cele din manualul de botanică, din care mă aplecam să citesc, nu cu raţiunea ci cu simţurile. Când venea primăvara mă apucam să desţelenesc grădina abandonată în pripă de iarnă şi lăsată în neorânduială. Scoteam de la păstrare punguţele cu seminţe adunate la sfârşitul verii trecute sau în toamnă şi le pregăteam pentru sădit. Mă amuzau — şi ţineam la ele — seminţele de crăiţe — aşchiuţe în alb şi negru, melcişorii zbârciţi ai seminţelor de nemţişori, dar şi gămăliile maronii ale seminţelor de regina-nopţii şi cele încă şi mai minuscule ale petuniilor. Odată ajunse în pământ, le aşteptam cu sufletul la gură să răsară din brazda udată din belşug şi, fiindcă neglijam să însemn locurile, mă întrebam curios cărei specii îi aparţin răsadurile ivite nu peste mult timp. Căci toate îşi începeau existenţa în acelaşi fel: două frunzuliţe opuse, fragile şi totuşi doldora de viaţă, deschise către razele soarelui.

Urmăream pârâiaşele ploii şi căutam locurile unde acestea dispăreau absorbite în pământ. Auzisem de pânza de apă freatică, ştiam că ea alimentează fântânile, dar nu-mi era clar cum ajungea apa acolo, în adânc. N-aveam de unde să mă informez, dar, chiar dacă aş fi avut, probabil că tot aş fi preferat cunoaşterea prin imaginaţie. Ea răspundea mai bine nevoii de fabulaţie a copilului ce eram, dar răspundea la fel de bine şi resurselor nesecate de lene din mine. Mă aplecam spre locurile unde ieşeau din pământ tulpinile plantelor din curte şi mai cu seamă spre locurile unde creşteau tufele de iasomie şi de forsythia, care, prin desimea tulpinilor delimitau pe pământ un cerc miraculos, poarta de intrare către întunecimea minerală unde germinau seminţele şi pe unde se infiltra, poate, prin capilare sau de-a lungul rădăcinilor, apa de ploaie, spre a ieşi din nou la vedere, după un parcurs neştiut de nimeni, preschimbată în apa din fundul fântânilor.

În fiecare zi când mă întorceam de la şcoală, înainte să intru în casă, asta era grija mea dintâi, să mă opresc pe alee şi să văd cât au mai crescut nemţişorii şi cum li se conturează rotunjimea frunzelor, sau cât s-a înălţat regina-nopţii, sau pătlăgele roşii sau ardeii graşi, sau cele câteva fire de porumb, căci mă vedeam nu numai horticultor ci şi cultivator de legume.

La început de vară luam parte la ritualul coacerii vişinelor. Le urmăream cum dau în pârgă închizându-se la culoare de la o zi la alta, şi îmi trebuia ceva voinţă să nu dau iama în ele înainte să le vină sorocul, înainte să capete acea culoare minunată care le încununa devenirea: vişiniu. Căţărat în pom, îmi puneam cercei de vişine şi, cu acele vişine, cu codiţele petrecute pe după urechi, atingându-mi, reci, obrazul, mă simţeam mai bun, dar şi un pic ciudat, trăind cu emoţie experienţa unei feminităţi care, altfel, nu-mi fusese dată. Iar eu eram curios să fiu şi să simt din toate câte puţin. Printre frunze şi vişine roşii, mă uitam la Ala, vecina mea cu patru ani mai mare, care, pe teritoriul ei, destul de departe, fără a-mi sesiza prezenţa, trebăluia prin faţa casei. Conştient că trişez un pic, încercam să mă sugestionez că fac parte din aceeaşi stirpe cu ea...

Apoi începea aşteptarea coacerii merelor din mărul cel uriaş de la hotarul dintre proprietăţile fraţilor Cezar şi Rudolf Hoepfner. Şi dacă acele mere, cum spuneam, nu apucau să se coacă niciodată, n-o simţeam ca pe o frustrare. Ăsta le era destinul, şi ele, merele, cel puţin arătau că au toată bunăvoinţa să-mi bucure sufletul. Aspirau la splendoare. Iar dacă nu ajungeau să-şi desăvârşească splendoarea, nu era din vina lor. În plus, mai era şi cealaltă menire a mărului: să fie sălaş pentru casa mea cocoţată.

Corcoduşele erau fructe de rang inferior: înflorirea corcoduşului printre primii, la început de primăvară, era momentul lui de glorie; deşi nici succesiunea culorilor fructelor, multe săptămâni mai târziu, pe la sfârşitul verii sau la început de toamnă, de la verde, galben-verzui, trecând prin galben-miere, până la roşu-stacojiu, cu pistrui de roşu-stacojiu — culorile pădurii la început de noiembrie —, nu se putea spune că nu era o încântare pentru ochi.

Era un eveniment şi când o găină cădea cloşcă — nu în gospodăria noastră, fiindcă, deşi mama s-a învrednicit în cele din urmă să crească găini, totuşi n-a scos pui decât o singură dată, când eu eram deja matur şi la casa mea, iar la ai mei veneam doar în vizită. Dar mă duceam să văd cloşca de la doamna Hoepfner sau de la Puiu Ghibănescu, sau într-una din gospodăriile altor colegi, mă minunam de răbdarea ei să stea neclintită pe ouă timp de aproape trei săptămâni, şi mă amuzam s-o aud cum cârâie când dădeam s-o ating. Cum de ştia că are obligaţia s-o facă, de unde ştia cât timp trebuie să stea pe ouă şi în tot acest timp să le apere de intruşi? Instinct, mi se explica. Un cuvânt care nu m-a satisfăcut niciodată ci dimpotrivă, mi s-a părut menit că ascundă neştiinţa oamenilor într-ale naturii.

Pe de altă parte însă, eu însumi pe ce mă bizuiam în cunoaşterea lumii, a Cosmosului, dacă nu tot pe instinct? E de-ajuns să rememorez succesiunea anotimpurilor, aşa cum o percepeam pe-atunci, cu toate semnele venirii lor. Eram atent şi dădeam importanţă fiecărei frunzuliţe care se deschidea în curtea noastră, fiecărui boboc de floare, mă lăsam mângâiat de noile adieri ale primăverii... Trăiam din tot sufletul fiece fiinţare şi fiece devenire... Săptămânile, lunile anului aveau pentru mine greutate prin ele însele, nu prin spaima pe care adultului i-o provoacă trecerea timpului, sau prin obligaţiile cotidiene pe care le aducea fiecare din anotimpuri... Iar dacă un ger timpuriu, să zicem, ucidea floarea de cais, nu pierderea fructelor era durerea cea mare ci ieşirea din firesc a caisului lipsit de roadele sale printr-un accident al naturii...

Dar nu eram atât de înţelept pe cât aş vrea acum să par. Îmi amintesc cum într-o primăvară pisica noastră a prins un scatiu. M-am repezit la ea, i-am smuls scatiul din gheare şi, plin de revoltă şi de ură, i-am aplicat o corecţie drastică.

— N-o mai bate! mi-a strigat mama. Ce pretenţii poţi să ai? E un animal. Vânează din instinct!

Eu însă nu mă împăcam cu instinctul. Consideram că pisicii noastre trebuie să i se pară drăguţ tot ce mi se părea mie. Să vânezi o vietate atât de mică şi de neajutorată mi se părea o crimă de neiertat.

Scatiul avea o rană adâncă în piept şi nu mai putea să zboare. L-am învelit într-o cârpă moale, l-am aşezat cu grijă într-o cutiuţă de carton şi i-am pus în faţă o farfurioară cu apă şi câteva boabe de grâu. Scatiul nu s-a atins de ele. A rămas nemişcat, c-un fel de resemnare — mi s-a părut mie — în ochişorii strălucitori... A doua zi dimineaţă l-am găsit răsturnat pe-o parte, cu ochii închişi şi picioruşele chircite. I-am săpat o mică groapă la piciorul tufei de liliac şi, după ce am împins pământul peste el, i-am pus la căpătâi o cruciuliţă de crenguţe.

După câteva săptămâni, curiozitatea m-a împins să profanez mormântul micii vietăţi, să văd ce mai rămăsese din ea. În ciuda locului însemnat cu cruciuliţă, n-am mai găsit-o.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat