Precizare

Numărul mare de postări din ultimele două zile se explică prin transferarea pe acest blog a postărilor de pe blogul Spaţiu Windows Live. De ce? Pentru că Windows Live Spaces tocmai şi-a anunţat apropiata dispariţie.

Topirea Nopţii

Înainte de auroră
pândind clipa când Noaptea
vine să-şi ia rămas-bun
Pădurea
încă adormită
în tăceri de cristal
Poiana: zid verde
încremenit
de jur-împrejur
Firele ierbii, ude,
smarald
în fum adormitor
prelins albăstrind
peste curgeri de iederă
Iar în poiană, Ea,
Noaptea
Femeie redevenită fecioară
translucidă
întinsă pe-o rână
rezemată-ntr-un cot
de sidef
leneşă, voluptuoasă
surâzând istovită de dragoste
Chemări umede
în lucirea palidă
a ochilor ei
Înveşmântată în văl
de lintiţă,
cu luciri de lună:
Veniţi şi vedeţi-mă
voi ceilalţi
istoviţi de dragoste,
până nu mă destram
în abur
până nu mă topesc
în ape stătute

De unde, Doamne,
atâta fericire?
Am meritat-o oare?
Lumea mea aşteptată.
Iat-o,

în sfârşit.

Prietenul meu orb prefăcut

Când mi-am cumpărat barca

tata mi-a spus:

Bine că nu ţi-ai cumpărat un tramvai!

Ba — ha! ha! — eu îmi cumpărasem deja

            un tramvai

atât doar că m-am sfiit să i-o spun.

 

Mecanica tramvaiului, che piacere!

Nu poţi pleca pe furiş

nici colinda incognito

şinele se bifurcă doar ici şi colo

nimic nu-i după cum ţi-e voia

 

Şi totuşi

ce manete, ce pedale, ce pârghii!

Apeşi pedala

            şi macazul se schimbă automat

frânezi, şi tramvaiul opreşte în staţie

...unde urcă cine doreşte

            unde urcă şi — ia te uită!

            prietenul meu

            experimentatorul

            chiar el, fir-aş al naibii!...

 

Ehei! a şi experimentat bastonul alb

săptămâna trecută

iar acum experimentează ochii goi

            şi banderola pe mâneca dreaptă

se preface că vede bezna.

 

Se preface el, dar cine-l crede?

Ba... uite că

            îl cred bătrânii

            când îi cedează locul

            tinerii se închină pios

Prietene al meu orb prefăcut,

            cine-i mai ticălos?

Plimbare cu metroul*

Când am dus-o pe mama să facem împreună o călătorie cu metroul n-am avut de fapt nicio destinaţie. Am vrut doar s-o plimb cu metroul. Acesta începuse să funcţioneze abia cu câteva săptămâni în urmă şi nu voiam ca ea să treacă dincolo fără să fi cunoscut această minune a tehnicii numită metrou. Bănuiam, nu spun că eram sigur, că avea să fie prima şi ultima ei călătorie subterană. Ea însă avea un aer blând-resemnat, un surâs vag pe buze, semn că ştia ce urmează...

O primă încercare a fost scara umblătoare pe care a trebuit să pună piciorul pentru a coborî. O amuza că treptele de metal îi fugeau de sub picior avântându-se rând pe rând în jos şi ea nu era obişnuită cu ceva atât de instabil. În cele din urmă, dacă toţi o făceau, a îndrăznit şi ea, nu fără să se dezechilibreze un pic. Dar reuşind, fără un balans exagerat, să se sprijine de mine... Eram în tunel. Pe sub case şi pe sub străzi. Sunt sigur că mama ar fi vrut să mă întrebe la ce adâncime ne aflam, deşi, în multe privinţe, nu era prea curioasă de felul ei. Întrebarea i se vedea în lumina ochilor. O lumină care cu anii se tot stinge. Nu m-a întrebat însă nimic. Şi nici eu nu i-am spus. Dar ştiam oare?

La ducere, garnitura fiind destul de plină, a trebuit să stăm în picioare. La plecarea trenului din staţia Unirii, mama s-a dezechilibrat din nou şi mi-a aruncat o privire jenată: nu cumva să mă ruşinez cu ea... Apoi a continuat să aibă probleme cu menţinerea echilibrului la fiecare plecare din staţie. La întoarcere în schimb, am avut parte de locuri. Ne-am aşezat alături şi, îndreptându-mi din întâmplare privirea drept în faţă, m-am zărit oglindit, alături de ea, în fereastra întunecată de pe partea cealaltă a vagonului. Am rămas tăcuţi o bucată de vreme. Privind în gol, mi-am amintit de un pasaj din Vacanţa de Crăciun a lui Somerset Maugham. De fiecare dată când mă vedeam oglindit în geamul întunecat al unui vagon, îmi aminteam, nu ştiu de ce, de acea poveste în care locotenentul Charlie Mason, căpătând permisie de Crăciun se întoarce acasă pentru a se căsători cu logodnica sa Mona. În timp ce se afla în tren se lasă înserarea şi la un moment dat Charlie, care se uita pe fereastră, nu mai desluşeşte priveliştea de afară ci îşi vede chipul oglindit în sticlă. Chiar în ajun locotenentul primise o scrisoare de la Mona, în care logodnica îl anunţa că s-a măritat cu altcineva. Aşa că în mintea mea, starea de melancolie resimţită de cineva care chiar înainte de a pleca într-o călătorie primeşte o veste rea se asocia cu oglindirea propriului chip în geamul întunecat al vagonului. În metrou nu există un moment al înserării ci înserarea este neîntreruptă. Dar asocierea funcţiona chiar şi aşa...

Metropola

Deşi călătoria cu metroul a amuzat-o, de fapt niciodată când venea să stea la mine câteva zile Bucureştiul nu era locul unde mama să se simtă la largul ei. Abia sosită, se gândea deja la întoarcerea acasă... Acolo unde fusese şi pentru mine, până la un moment dat, acasă. Şi nici eu nu făceam mare lucru ca să atenuez impresia de metropolă strivitoare pe care i-o dădea Bucureştiul... Umblam cu ea pe străzi deşi nu le puteam suferi şi de multe ori nici nu-mi ascundeam repulsia. Trecătorii mi se păreau gălăgioşi şi aroganţi... Doi zdrahoni fercheşi, fără doar şi poate din protipendada comunistă, ieşiţi la aer, au fost cât pe-aci să dea peste mama la întretăierea dintre bulevardul Magheru şi strada Maria Rosetti: genul acela de oameni care parcă înghiţiseră un băţ şi începuseră să se creadă elefanţi. Se îndreptau agale, umăr lângă umăr, cu pas sigur, către trecerea de pietoni. Şi priveau peste capetele mulţimii. Mama a trebuit să se ferească iute din calea lor: pentru ei, ea şi alţii ca ea nici nu existau. Mama mi-a aruncat imediat după aceea o privire contrariată. Am citit în ochii ei umilinţă şi revoltă. Iar eu, deşi îmi clocotea sângele în vine, m-am mulţumit să ridic din umeri şi să fac un gest de neputinţă... Apoi am ajuns la întretăierea de la Universitate, dintre bulevardul Magheru şi bulevardul 6 Martie unde trebuia să traversăm. Semaforul s-a făcut verde cu puţin înainte ca noi să fi ajuns la bordură şi lumea care aştepta acolo a pornit să traverseze. Mama m-a întrebat uimită de unde s-a ivit acea mulţime de oameni — i s-a părut ei — care a umplut trecerea de pietoni. Era oare un grup de turişti? Mi-a fost ciudă că n-a dus-o mintea să găsească singură explicaţia: nu era niciun grup de turişti, pur şi simplu toţi acei oameni se adunaseră acolo aşteptând culoarea verde a semaforului. Mi-a fost atât de ciudă, încât nici n-am găsit de cuviinţă să-i răspund.

Cu telecabina

Totuşi intenţiile mele faţă de ea (şi faţă de tata cât trăise) îmi place să cred că au fost bune. De pildă, mă frământa gândul că mama n-a zburat niciodată cu avionul. Nici tata n-a apucat s-o facă. Mi-am propus de atâtea ori să-i iau într-o călătorie cu avionul, ca să nu părăsească lumea fără să trăiască această experienţă. Dar n-am apucat s-o fac.

În schimb i-am luat pe amândoi — pentru tata asta a fost chiar în ultimul sau în penultimul său an de viaţă — într-o ascensiune cu telecabina de la Sinaia la Vârful cu Dor. Mi-a fost teamă pentru mama, cu hipertensiunea ei arterială, mai sensibilă, credeam eu, la legănatul cabinei şi la zgâlţâiturile acesteia atunci când se hurduca peste rolele din dreptul stâlpilor care susţineau cablul. Ca să nu mai vorbesc de răul de înălţime. Dar mama, doar uşor neliniştită, dându-şi silinţa să n-o arate, a suportat destul de bine ascensiunea. Aş putea spune că nu s-a deosebit prea mult de un zbor cu avionul. Mă uitam la ea, cum stătea în cabina mişcătoare, pe un teren mai mult decât nesigur, chiar primejdios, cel puţin din punctul ei de vedere, sunt sigur, întrucât n-avea nici cea mai mică idee de siguranţă a ascensiunii şi n-avea nicio putere să preîntâmpine o catastrofă. Aşa cum nu de puţine ori mi se păruse, în copilărie, că o are, asigurând pacea şi liniştea căminului şi mai ales securitatea mea proprie...

Puşcăriaşi în lanţuri

Copil fiind, cu mulţi ani în urmă, mama ţinându-mă de mână, am trecut pe lângă zidurile cenuşii ale închisorii din oraş. Nici nu ştiusem până atunci că o închisoare se afla atât de aproape de casa noastră. Un soldat ne-a somat să trecem pe partea cealaltă a străzii. Şi mama, care îmi părea pe atunci atât de voluntară, spre surprinderea mea s-a supus fără nicio împotrivire. Mi-aduc şi acum aminte, după atâţia ani, că fusese un tinerel negricios şi încruntat. Şi mama a trebuit să asculte de el, explicându-mi totodată că era spre binele nostru fiindcă puşcăriaşii erau oameni răi şi care ar fi putut să ne facă şi nouă rău dacă am fi trecut prea aproape de zidurile închisorii. Dar ce ziduri! Aş fi putut jura că o scursoare verde–cenuşie se prelingea pe zidurile acelea. Şi că mirosea urât.

Dar iată că puşcăriaşii nu erau înăuntru, în închisoare. Ci treceau în coloană pe stradă. Coloana de puşcăriaşi. Îmbrăcaţi în zeghe, pe patru rânduri, cred, ocupând aproape toată lăţimea străzii, îşi târau picioarele în zornăit de lanţuri. Nu i-am pus mamei nicio întrebare. Mi-i amintesc îndepărtându-se, cu mersul lor încet şi anevoios şi îmi amintesc lanţurile târându-se pe caldarâm. Dacă ar fi dat cel mai mic semn că ne observă, dacă măcar unul din ei m-ar fi privit pentru o secundă în ochi, poate că aş acceptat că erau oameni răi şi că era bine să te fereşti de ei. Dar deţinuţii şi-au văzut de drum, flancaţi de gardieni cu puşca la umăr, obosiţi peste măsură de lanţuri şi de murdăria hainelor de pe ei. Mai mult de-atât n-am putut să văd în acea adunătură jalnică de foşti oameni...

În rest, ce îmi mai aminteam despre ea?...

Cubuleţe de zahăr

Vremuri grele trecuseră peste noi dar nouă în familie nu ne pierise umorul. După ce ani de zile obişnuisem să bem ceai cu cubuleţe de zahăr (noi, în casă, le ziceam pătrăţele), acum nu se mai găsea deloc. Uneori mama îmi spunea zâmbind amuzată: învârteşte de patruzeci de ori şi ceaiul o să se facă dulce! Se uita drept în ochii mei şi abia îşi stăpânea râsul. Iar eu, nu că aş fi luat-o în serios pe de-a întregul... Dar mi se întâmpla, după cele patruzeci de învârtituri cu linguriţa, făcute mai mult în joacă, să-mi apropii buzele de cană cu un tremur de speranţă în suflet: dar dacă, totuşi!...

Apa de ploaie

Iar de spălat, rufele tot trebuiau spălate, oricât de grele vor fi fost vremurile. De aceea mama avea mereu grijă să strângă apa de ploaie de pe acoperiş, pentru spălatul rufelor. Iar când n-o strângea sau ploaia venea pe neaşteptate mă încerca senzaţia că apa se iroseşte. Ploaia se irosea. Îmi venea să mă reped afară în orice clipă şi să pun un lighean sub gura burlanului, chiar pe timpul furtunilor de vară... Furtuna se îndepărta dar o bucată de vreme pe burlan, în urma ei, la câteva palme de fereastră, jos, continua să se zbată, cu tam–tam de tobă de tinichea, şuvoiul de apă scursă de pe acoperiş.

Dunărea albastră

Mamei îi plăcea când tata fredona „Dunărea Albastră”. Şi o făcea destul de des atunci când era bine dispus. O încânta când îl auzea bolborosind pom-pom-pom-pom, pom-pom, pom-pom şi când bătea tactul clămpănind din degete pe tăblia mesei, ba chiar dădea la o parte un colţ al feţei de masă pentru ca ritmul să răsune mai tare. Numai că tata, pe măsură ce treceau anii, fredona „Dunărea Albastră” tot mai rar.

Luna palidă

În sărăcia noastră, aveam doar două cărticele cu poveşti în casă. Două amărâte de broşurele, care deja începuseră să se ferfeniţească. Pentru a rămâne totuşi întregi, trebuia ca eu să mă fac mare cât mai repede. Asta gândesc acum. Pe atunci însă îi ceream mamei să-mi citească iarăşi şi iarăşi fie una fie cealaltă dintre cele două cărticele. Şi ea nu se plictisea. Mi le citea mereu cu aceeaşi intonaţie. Vocea ei căpăta o vibraţie aparte când ajungea la episodul cu luna. Crai Nou. Apoi Luna Plină, care pălea la înălţarea pe cer a Soarelui. Şi Soarele se arăta îngrijorat de paloarea ei. Dar Luna îl liniştea spunându-i că totul e bine, atât doar că nu dormise toată noaptea. Era obosită şi poate de aici, paloarea.

Povestea nu mi-o mai amintesc. Doar că răsărea Soarele şi Luna pălea... Soarele o întreba: De ce eşti aşa de palidă, Lună? Oare nu te simţi bine?

Întoarce-te de unde ai plecat

Avea o regulă infailibilă, mama. Dacă, ajuns într-un loc pentru a lua un anumit obiect, uitai pentru ce ai venit, regula de aur era: E de-ajuns să ţii minte că ţi-ai dorit ceva; întoarce-te în locul unde ţi-a venit gândul că ai trebuinţă de acel ceva şi îţi vei aminti negreşit.

Regula funcţionează perfect şi astăzi. Şi ori de câte ori o aplic, îmi amintesc de mama. Din câte se pare însă, mi se întâmplă tot mai des să uit.

Bancnota ghemotocită

Mama mă luase la cumpărături într-o mică piaţă de la marginea Bucureştilor, într-o dimineaţă pe când ne aflam în vizită la rude. Am trecut de la o tarabă la alta. Şi, în anii aceia de după război, în plină secetă, tarabele erau, cele mai multe dintre ele, goale. Dar pentru mine piaţa aceea, oricât de sărăcăcioasă, era o lume aparte, un loc unde oricând se putea întâmpla orice miracol. Dar n-a fost să fie. La un moment dat, pe o tarabă goală, de scândură pe jumătate putrezită, mi-a atras atenţia o bancnotă ghemotocită. Am văzut-o pe mama târguindu-se cu o precupeaţă vârstnică şi stafidită, dar încă viguroasă, la taraba alăturată. Am întins mâna, cu un gest discret — mi-am închipuit eu — spre acea bancnotă mototolită şi am apucat-o. În aceeaşi clipă precupeaţa, cea cu care se târguia mama, cu un ochi vigilent, a observat gestul meu şi a sărit ca arsă: — Al cui e băiatul ăsta? — E băiatul meu! i-a răspuns mama. — Ia uite! a strigat precupeaţa. A pus mâna pe banii mei! — Cum o să pună mâna pe banii dumitale! a protestat mama. Băiatul meu nu fură! Cinci sute de lei? Femeia lui Dumnezeu! Păi ce poţi să faci în ziua de azi cu cinci sute de lei? Două legături de pătrunjel, asta-i tot ce poţi să cumperi! — Nu contează, a insistat precupeaţa, arţăgoasă. C-or fi două legături de pătrunjel, c-or fi zece, eu am muncit pentru banii ăia!

Şi dacă nici astăzi, după atâţia ani, n-am uitat acea nefericită întâmplare, înseamnă că fapta mea, săvârşită în acea mică piaţă de la margine de Bucureşti, n-a fost câtuşi de puţin nevinovată. Eram eu băiatul mamei, care nu fura şi nu făcea decât fapte bune, dar... Mi-au fost oare curate gândurile? m-am întrebat. Îmi amintesc acum cu exactitate că am gândit cam aşa: Întâi şi-ntâi, poate că nu mă vede nimeni. Apoi, poate că bancnota nu-i a nimănui: a fost doar pierdută sau uitată pe tarabă. Iar dacă totuşi bancnota aparţine cuiva şi gestul meu e observat, pot oricând să pretind că am apucat bancnota cea mototolită doar ca, netezind-o, s-o văd mai bine. Nici n-aveam de unde să ştiu că-i vorba de o bancnotă! Asta puteam să pretind... Una peste alta, o mică ticăloşie. Dată în vileag de precupeaţă. Şi negată de mama. Ar fi trebuit să-i destăinui mamei, mai târziu, chiar şi peste ani, dezgustătoarea mea şiretenie! Dar, la fel ca şi cu multe alte fapte, n-am apucat s-o fac.

Medicamente pentru tata

Într-o sâmbătă seara târziu, am picat pe capul lor fără să-i previn, împreună cu doi prieteni, cu gândul să rămânem la ei peste noapte. Am stat de vorbă cu toţii în sufragerie, la o cafea. Tata s-a ivit cu întârziere venind din dormitor. Explicaţia întârzierii lui am avut-o când l-am văzut cum se deplasa, cu câtă greutate şi cu câtă precauţie păşea, sprijinindu-se de pereţi şi evitându-mi privirea. Se sprijinea de pereţi cu discreţie — îşi închipuia el — doar-doar n-am să bag de seamă că se simte rău.

Am revenit sâmbăta următoare, singur, şi am chemat doctorul. Sub privirile mele şi ale mamei, tata a suportat cu stoicism consultaţia, doar cu o uşoară nelinişte în ochi, amintindu-mi de un cal ţinut de hăţ, care nu ştie ce i se pregăteşte. Din fericire, s-a dovedit a nu fi fost ceva grav. Doar necazurile inerente bătrâneţii.

În schimb, s-au speriat amândoi când, întors de la farmacie cu o pungă întreagă cu medicamente, au văzut nota de plată. — Vai, ce de bani irosiţi! a exclamat tata. Să i se fi părut oare inutil să cheltuim atâţia bani când, oricum, ştia că nu mai are prea mult de trăit? Dar, în definitiv, de unde putea el să ştie? Mama însă voia neapărat ca tata să mai trăiască. Deşi era mult mai în vârstă decât ea.

Sicriul din pod al domnului Popescu

Deşi respingea cu un soi de încrâncenare mai toate gesturile excentrice, în mod straniu mama nu respingea deloc ideea domnului Popescu, unul dintre vecinii nu tocmai apropiaţi ca distanţă dar apropiaţi sufleteşte, s-ar putea spune, mai ales de tata. Care era ideea lui? Ideea era de a păstra în podul casei un sicriu gata pregătit pentru propria sa înmormântare, astfel încât să mai reducă din povara grijilor pentru cei ai casei la moartea sa. Sicriul, vălul, perniţa pentru cap, prosoapele, toate cele trebuincioase — nimic din toate acestea mama nu găsea că ar fi fost deplasat să le aibă gata pregătite. Atât doar că ei nu i-ar fi surâs ideea să-i urmeze exemplul. Dar pentru domnul Popescu, cunoscându-l meticulos şi grijuliu (şi totuşi cu simţul umorului!) ideea era cum nu se putea mai potrivită.

Apoi, mai era şi domnul Brumă, un alt apropiat al familiei, mai vechi chiar decât domnul Popescu. Scund şi îndesat dacă nu de-a dreptul gras, întotdeauna calm şi sobru, avea şi el o idee trăsnită, de care mama făcea haz. Se apropia de optzeci de ani, domnul Brumă. Dacă nu cumva îi şi depăşise. Dar asta nu-l împiedica să se declare prevăzător şi să pună de o parte ban cu ban, spunea el, ca să aibă la bătrâneţe!... Mama se amuza foarte tare de ceea ce domnul Brumă înţelegea prin bătrâneţe. Când ajunge omul să fie bătrân cu adevărat?

Şcoala de arte şi meserii

Încerc să-mi imaginez, suprem omagiu, încăperile în care a locuit ca fetişcană, de pildă pe vremea când frecventa şcoala de arte şi meserii, unde învăţa broderia dar se ocupa, aşa cum rezultă din povestirile ei, şi de desen — cărbune, acuarelă, creioane colorate. Nu mai mult. Fiindcă nimeni nu le pregătea acolo pentru o eventuală carieră de artist plastic sau ceva asemenea... Întâi şi-ntâi trebuie să mă fixez asupra clădirii văzute din exterior. Nu ştiu dacă avea etaj sau numai parter, dar mă fixez asupra clădirii cu etaj. Parcă o reprezintă mai bine. O scară largă, cenuşie, cu balustradă de fier forjat şi mână curentă de lemn lăcuit, închis la culoare. Ăsta e internatul. Iar ca să ajung la camera în care locuieşte ea, evident nu singură, urc acea scară şi o iau la dreapta pe un coridor despărţit de casa scării de un grilaj... Să fie oare de-ajuns?

Ce lucruri au rămas în urma ei?

Un set de ace de cusut, un breloc cu degetar... Medicamentele, care între timp au expirat, dar eu nu m-am îndurat să le arunc. Astfel că sertarul unde toate acelea erau depozitate a rămas ca un mic altar în memoria ei. Nu zic venerare fiindcă de fapt n-am venerat-o niciodată.

Dar mai era un plic cu câteva fotografii foarte vechi, pe care ea a ţinut să le păstreze separat, adică să nu se amestece cu celelalte în albumul familiei. Una dintre ele o înfăţişa pe la vârsta de treizeci de ani, pe când era încă zveltă. În costum de baie, întinsă pe o plajă aproape pustie şi neamenajată la nu se ştie care mare. Alături de ea se află încă o femeie tânără, despre care n-am ştiut niciodată nimic, şi un bărbat, necunoscut de asemenea, îngenuncheat cu un genunchi pe nisip şi privind degajat drept în obiectivul aparatului de fotografiat. Cine era acel bărbat şi cu care dintre cele două femei venise să-şi petreacă vacanţa la acea neştiută mare? Cu mama, sau cu cealaltă?

Au rămas, apoi, cutiuţele cu mirodenii: ghimber, ienibahar, nucşoară, cuişoare, scorţişoară, cimbru, foi de dafin, boia de ardei, tarhon... La ce mâncăruri le punea? Cum am să-mi mai amintesc vreodată de ele?...

Şi a mai rămas un carneţel minuscul, cu coperte de muşama, scorojite, în care ea, la vârsta de paisprezece ani, îşi făcuse o însemnare sau două. Carneţelul l-am descoperit într-o casetă de piele, aproape dezmembrată de veche ce era, conţinând şi alte câteva flecuşteţe. Am citit cu dificultate, aproape am buchisit cele două scurte, foarte scurte însemnări. Într-una dintre ele mama spunea cam aşa: Azi, duminică 19.., m-am plictisit îngrozitor. Am făcut o plimbare cu tramvaiul şi plictiseala tot nu mi-a trecut... Îmi închipui că, la vârsta de paisprezece ani, s-a urcat cu uşurinţă în tramvaiul acela din alte timpuri şi a coborât cu aceeaşi uşurinţă. Şi, fără doar şi poate, nu s-a dezechilibrat în timpul mersului. Mi-ar fi plăcut doar să fi precizat, pentru ca tabloul să fie complet, dacă a avut loc pe scaun sau a stat în picioare. Probabil că a avut totuşi parte de loc. Doar a fost duminică.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Patruzeci de primăveri

Cea Dintâi primăvară a fost începutul tulbure al atâtor tulburi primăveri.
Soarele lumii răsunând de ecouri a încălzit strada, lumea, strada,
Lumea pe care am văzut o în cea de a Doua primăvară,
   Uriaşa lume despărţită de grilajul porţii.
A Treia primăvară s a înfiripat sub ochii mei din zumzet de albine,
   Flori de câmp, pădure, din cumpăna unei fântâni,
   Din ropotul ghetelor soldăţeşti mărşăluind pe stradă,
   Altă stradă, alte străzi — strada povârnită, oraşul povârnit.
Oraşul mi a arătat împrejurimile sale topite în verdeaţă, viile sale,
   Ploile sale, luminile sale, leii magazinului Transnistria,
   Manechinele sale înfricoşătoare, tramvaiele, vitrinele, jucăriile,
   Zgomotul oraşului, zgomotul casei, liniştea împrejurimilor —
În cea de a Patra primăvară, şi în cea care i a urmat,
A Cincea.
A Şasea primăvară mi a dăruit un pumn de pământ reavăn
   Din tranşeea proaspăt săpată la rădăcinile merilor,
   Şi am văzut o apoi dănţuind peste câmpiile abia înverzite,
   Peste gări, convoaie de trenuri, peste Dunărea înspumată,
   Peste cazanele sparte ale locomotivelor, negrele cazane,
   Arătându şi faţa ei mohorâtă, şi faţa ei blândă: cele două feţe.
Cea de a Şaptea primăvară a început cu puhoaiele zăpezilor topite,
   Năvălind de pe dealurile oraşului meu adoptiv — drag orăşel.
   A păşit falnică, tulburătoare, cafenie, roşie, verde,
   Şi într o zi însorită a sunat prelung sirena Păcii, la amiază.
A sosit şi cea de a Opta primăvară, cu chip de fetişcană portocalie,
   Zburdând, trăsnită, peste câmpiile portocalii de pe coperta revistei
                                                   Licurici.
A Noua primăvară a licărit, caldă, pe zidurile galbene ale caselor,
   A aprins narcisele galbene, crăiţele galbene, florile galbene,
   A licărit, blândă, pe zidurile galbene ale bisericii,
   Şi a luat adio, fără părere de rău, de la ultima cuminecătură
   Sub răcoarea odăjdiilor galbene ale preotului.
   Avea gustul galbenului, glumea cu albastrul şi cafeniul bancnotelor.
A Zecea primăvară, înveşmântată în roşu, n a putut ascunde copiilor vrajbele,
   Speranţele, capela părăsită, pădurea din juru i, răsunând de glasuri,
   Planoarele, avioanele, puzderia de puncte negre zvârlite în azurul cerului,
   Punctele negre — punctele albe — foile albe — afişele: Votaţi Soarele!
   Muzica, fanfara, salopetele, rafinăria, incendiile...
A Unsprezecea primăvară a stat de vorbă cu cei mari ca între oameni mari.
   S au privit faţă în faţă, Ea a ridicat din umeri a neputinţă,
   Dar când s a întors spre noi, ne a surâs blând, ca întotdeauna:
   Şi a scuturat ploile, şi a sumes voalul, şi a plecat.
A Douăsprezecea Primăvară a mărşăluit pe străzi în ropot de tobe.
   S a gândit ce să ne dăruiască nouă celor mici, şi ne a dăruit câte un semn
                                                      roşu.
   Ne a dăruit pădurile, şuvoaiele înspumate ale munţilor, popasurile,
   Focurile de tabără, pădurile, înserările, cântecele,
   Somnoroase păsărele, corurile, matematica, tabăra de vară,
   Răsăritul roşului soare, puntea vasului fluvial, Delta, Marea, poezioarele...
A fost harnică cea care i a urmat, a Treisprezecea primăvară.
   Dând greş cu cei mari, s a gândit că noi suntem cea din urmă speranţă.
   A ţinut sfat cu profesorii, ea însăşi şi a pus pe nas ochelari,
   A fost crezută, a zâmbit, a cântat, a scris, a citit, a zâmbit,
   A plecat scuturându şi palmele de praful de cretă, a zâmbit, crezută.
Cea de a Paisprezecea primăvară a fost leneşă, puţin pedantă, nepăsătoare.
   A întins braţele i, moale, spunând: „Pofteşte, surată vară,
   Ia i în grija ta şi dă-le căldură, foşnet de frunze, susurul râului,
   Nisipul fierbinte, hoinăreala prin praf, lâncezeala, bolile.”
Aşa că cea de a Cinsprezecea primăvară a avut mult de furcă.
   A alungat febra iernii, a frumoasei şi chinuitei ierni,
   A tulburătoarelor semne ale bărbăţiei, a ecourilor dragostei,
   A celor dintâi ecouri ale dragostei dintre bărbat şi femeie,
   Mi a poruncit să nu mă las înfrânt de boală,
   Mi a scos în cale binecuvântatul chip al bătrânului doctor,
   A chiuit împreună cu mine de bucuria tămăduirii.
   Darnică, mi a arătat tainele întoarcerii la viaţă a Pământului,
   Roadele raţiunii, puterea raţiunii, recunoaşterea raţiunii, încrederea oarbă.
   Şi, mai presus de toate, s a aplecat la urechea mea şi mi a şoptit:
   „Ia seama, priveşte în jurul tău — sunt ultima Primăvară a copilăriei tale!”
Neprefăcută, modestă, luminoasă ca o ursitoare bună, cea de a Şaisprezecea
   A topit zăpezile iernii, a astupat ultimul crater de bombă, şi s a dus.
Şi dacă cea de a Şaptesprezecea primăvară a sunat prelung din trâmbiţa triumfului,
   Dacă strălucirea alămurilor ei s a întrecut cu Soarele (deşartă întrecere),
   Şi, luându mi palma stângă, ţigancă cu cosiţe negre şi ochi vicleni,
   Mi a ghicit: statornicie, prefăcătorie, îndărătnicie, drum neted,
   Femei frumoase, Ovaţii, răsplată, prieteni mulţi, îndărătnicie,
   Drum neted, ovaţii, drum neted, drum neted —
   Dacă Ea mi a ghicit astfel, şi dacă eu am crezut o,
Dacă cea de a Optsprezecea primăvară a fost înţeleasă cu Ea întru înşelătorie,
Iar mai apoi, cea de a Nouăsprezecea,
A Douăzecea,
A Douăzeci şi una
Şi a Douăzeci şi doua, de bună credinţă, m au apucat de umăr, scuturându-mă:
   „Omule, trezeşte-te! cele două şi au râs de tine”,
   Cu toate astea, eu nu i port pică. Fiindcă ceva s a adeverit.
   Şi nu mi pare rău după cei trei bănuţi pe care i am dat drept plată,
   Drept plată pentru minciunile ei poleite în aur.
Au venit apoi (şi au trecut) primăverile numărul Douăzeci şi trei,
Douăzeci şi patru,
Douăzeci şi cinci,
Douăzeci şi şase şi
Douăzeci şi şapte — şi puţin a lipsit ca aceasta să fie şi ultima.
   Dar n a fost. Ci gheara străvezie a mării, gheara străvezie a morţii,
   Gheara străvezie a mării, gheara ei unduioasă, cu gust amar —
   Valul înspumat al mării s a retras în matca sa verde, fără gust,
   Lăsând soarelui de toamnă cerul de azur, nisipul de aur
   Cele dintâi roade ale chemărilor tulburi de odinioară, încrustate...
   Încrustate în foaia revistei, mirosind a cerneală proaspătă de tipar,
   Cu răsunetul dintotdeauna al trâmbiţelor triumfului altor primăveri trecute.
   Şi tulburele chemări de odinioară au prins să se închege cu sfială şi ardoare,
   O dată cu zvâcnetul inimii trupului, dispreţuindu i zvâcnetul,
În cea de a Douăzeci şi opta primăvară,
   Izbucnind, cu setea de viaţă a brânduşelor de sub covorul
                                              frunzelor putrede,
În cea de a Douăzeci şi noua primăvară,
   Întrecându-se cu setea de viaţă a revistelor libere, a cărţilor libere,
   A lumii libere, a gonirii minciunii — oare pentru totdeauna? —
   Şi acea primăvară n a privit spre nici o alta: era încă prea tânără;
   S a privit doar pe sine cum s a privit în oglindă zâna cea rea,
   Zâna cea rea, cu frumuseţea ei, cu candoarea ei, cu trufia ei...
Cea de a Treizecea primăvară a ridicat pe braţele i de zefir mica Primăvară,
   Mica Primăvară cu ochi de azur şi floare de brânduşă la tâmplă
   Şi a legănat o, adormită, în pădurea de ploaie de aur;
   I a şoptit: Creşti ca un fir de iarbă fragedă, Fie ţi călăuză Soarele.
A Treizeci şi una primăvară a ciocnit cu mine un pahar de cinzano,
   În timp de porcii râmau la rădăcina florilor în Ograda Libertăţii
   Şi tot ce fusese cândva speranţă se năruia ca un şubred castel de cărţi.
   Noua generaţie de dulgheri ridica sus grinda acoperişului... contra cost.
A Treizeci şi doua primăvară a smuls coroniţa de mărgăritar de pe creştet,
   De pe creştetul Zânei de odinioară a Văii Cerbului
   Şi, plină de răutate, a aruncat o în puhoaiele apelor tulburi.
   Altminteri săracă, a nceput a ţese era planurilor fără de sfârşit.
Încă şi mai săracă, a Treizeci şi treia primăvară a adus trufia oarbă,
   Ura, duhoarea porcilor răspândindu-se peste meleagurile speranţelor.
   Şi grilajul porţii, strada povârnită, oraşul povârnit se topeau în neant.
A Treizeci şi patra primăvară, însetată de viaţă, şi a lepădat vălul
   Şi a dănţuit goală peste păduri, la poalele munţilor,
   La gura Văii Cerbului, unde Zâna îşi pierduse coroniţa de mărgăritar.
Au venit, şi au plecat, primăverile a Treizeci şi cincea
Şi a Treizeci şi şasea — surori serbede, descărnate, puţin plicticoase.
   Au aruncat vălul îndoielii, au alungat ultimele ecouri ale Trâmbiţelor.
   Au răsfirat cărţi felurite al Învăţaţilor Lumii, au înmulţit planurile...
   Au sădit adânc în pământ sămânţa amară, şi mi au spus o pe şleau:
   — Uită pentru totdeauna născocirile ghicitoarei de odinioară!
   Stropeşte cu lacrimi sămânţa amară, stropeşte o neîncetat.
   Şi atunci, poate, cândva, va răsări din ea fructul Soarelui palid.
A Treizeci şi şaptea primăvară a tras lunga brazdă a semnelor negre,
   Socotindu-le mai de preţ decât florile, decât Soarele, decât viaţa...
   Şi a întors privirea spre vechile semne putrede şi a poruncit: — Aruncă-le!
   A muncit din greu, ca o femeie mulţumită de singura răsplată a
                                           bunăstării copiilor.
Într o zi geroasă şi a înălţat privirea a Treizeci şi opta primăvară,
   Şi i s a părut că zăreşte pierduta coroniţă de mărgăritar.
   A pus o pentru câteva clipe pe creştetul femeii. Nu i a plăcut.
A Treizeci şi noua primăvară, gâfâind, a deschis poarta pământului...
Abia mijită în zare, a Patruzecea primăvară a scos de sub văl bagheta...
   Bagheta chemărilor tulburi: tot ce atinge se preface n cuvânt —
   Pentru întâia oară cuvânt zămislit din miezul fiinţei...

Ines via satelit*

Praful de pe drumurile africane călătorea în Europa pe ghetele lui Rovel, cu avionul. Aceleaşi drumuri, călcate de şenilele tancurilor, iată-le, rămase undeva jos, în infernul războiului. Stewardesa îi punea pe măsuţă paharul cu coniac. O mână albă apărea şi se retrăgea însoţind un zâmbet plin de înţelegere pentru praful de pe ghete. Dar gândurile lui Rovel zburau departe. O rachetă Scud căzând în ajun peste hotelul Farsia. Odată cu camera sa şi cu toate lucrurile, fuseseră spulberate şi splendidele persiene albastre de la ferestre, care filtrau de minune soarele ecuatorial. Dar şi televizorul — tubul catodic. Greu de imaginat cum cioburile zăceau undeva printre dărâmături. Imaginea lui Ines, spartă şi ea în mii de cioburi la numai două ore după reportajul transmis din Ulster, via satelit. Ei doi, oameni în aparenţă paşnici, dar purtând ceva din confruntarea lor mocnită cu toţi cei din jur. Şi totuşi perfect echilibraţi amândoi. Rovel ducea paharul la gură şi privea absent pe hublou. Pe fundalul unei case distruse de un automobil-capcană, ea, o femeie fragilă, hrănită cu aventură — şi întremată — încă de la vârsta de optsprezece ani, dezminţea, fără să ascundă nimic, doar cu ochii ei albaştri, grozăviile din imagine.

Dracu’ ştie ce coniac îi turnase stewardesa în pahar, dar mirosea bine. Rovel îşi aprindea o ţigară. Fumul plutea calm pe deasupra mochetei de pe interval, ca şi cum afară, la doar câţiva metri distanţă, nici n-ar vuit motoarele proiectând în urmă jeturi de gaz fierbinte. Propulsie reactivă... Ce-i spunea Rovel lui Ines? Ochi scandalos de albaştri — îşi amintea el. Şi râdea fără glas, doar în gând, c-un fior de plăcere în stomac. Pe hublou trecea lunecând uşor, undeva departe, un nor cumulus.

Corespondent de război timp de patru săptămâni. Bluză de camuflaj şi pantaloni de camuflaj. Rovel se întorcea din Africa, iar Ines trebuie că era de cel puţin o săptămână acasă după Ulster. Amintindu-şi de redacţie, venea o nouă strângere de stomac. Tot de plăcere oare? Casa distrusă din Ulster... Casa solidă din care Ines nu putea să iasă. Familia. Şi totuşi era ceva amuzant în toate astea.

Rovel sufla fumul către tavan. Nici acolo nu se simţea vibraţia motoarelor... Ines? Un eveniment din viaţa mea! Acum vedea mai exact decât când i-o spusese, amintindu-şi. Ochii ei se întunecaseră un pic. Dar continua să zâmbească. Ce însemna pentru ea un eveniment din viaţa lui Rovel? Ines, care poate că era gata să-şi lase familia şi, dacă i-o cerea Chiedo Gof, îşi lua sacoşa şi zbura în Ulster şi de acolo în Cambogia şi înapoi în Afganistan sau în Croaţia... Şi peste tot se aşeza cu corpul ei subţirel, îmbrăcată în rochia ei mătăsoasă de vară, peste imaginea unei case distruse de bombardament, sau a unor trupuri ciuruite de gloanţe sau sfârtecate de explozii. Un ochi de reporter, ei amândoi — acelaşi ochi de reporter, antrenat să vadă esenţialul. Dar şi amănuntele. Un tânăr în greva foamei în faţa clădirii Parlamentului, cu o pancartă de gât. Un trailer prăbuşit de pe un pasaj de nivel. Din goana maşinii, iată, zărit din fugă, un bătrân posomorât descuind uşa locuinţei sale. Ines la el acasă, citind amuzată, în halat de baie, cu picioarele goale pe braţul fotoliului...

Magazin închis, în zori, sub un cer mohorât
Lacăt atârnând prăfuit peste grilaj în rugină
Înaintea ploii vor sosi măturători tăcuţi
Hârtii mototolite, rămăşiţele nopţii
O dragoste veche, o crimă nesăvârşită din teamă.

Stewardesa lua de pe măsuţă paharul gol. Aplecată, îi zâmbea lui Rovel pentru ultima oară în semn de încurajare: trei ore de zbor au trecut, încă un pic de răbdare, şi praful african de pe ghete avea să fie o problemă rezolvată...

O dragoste veche, o crimă nesăvârşită...

Rovel privea în lungul intervalului. Ceva mai departe, stewardesa se apleca din nou. Zâmbea. Din spate nu se vedea decât speteaza fotoliului... Nu, praful african n-avea să fie prea curând o problemă rezolvată.

— Ce fel de eveniment sunt eu în viaţa ta, Rovel? îl întreba Ines. Fericit? Sau nu prea important? Zâmbea uşor amuzată. O voce un pic inertă, un pic iritată, un pic obosită, un pic dezamăgită. Şi totuşi neîncetând să ceară, ce? O lume ceva mai puţin egocentrică?...

Trenul de aterizare atingea pista transmiţând în interior zgâlţâitura. O lume mai puţin egocentrică? Fără familii. Fără copii. Fără colegi de redacţie... Rovel se întreba ce urmează... Un reporter foarte hotărât în toiul operaţiunilor militare. Curaj nebun în norii de praf african ridicaţi de şenilele tancurilor... Dar Ines? Între Ulster şi Bankok dădea pe-acasă şi lua notă de tensiunile de la redacţie. Tensiuni în creştere. Via satelit, deşi strict personal, pornea de la Ines mesajul către Rovel, camera presei de la hotelul Farsia, înainte ca o rachetă Scud să explodeze în interiorul lui. „Bradast agită spiritele. A uitat de solidaritatea noastră cu el în afacerea cu reportajul de la firma MERRUD. Acum Bradast vrea ca Chiedo Gof să plece. Iar tu şi cu mine, pe lângă că suntem oamenii lui (!), am comis un atentat la morală. Aşa că, după părerea lui, şi noi ar trebui să plecăm”...

Dar unde? Marile companii aeriene nu asigurau nicio acoperire în materie de atentat la morală... Ieşind din avion, Rovel se opri o secundă în capul scării. În Africa, înăbuşitoarea vară părea fără sfârşit. Aici, sub un cer spălat de ploaie, câteva fire de iarbă tremurau în vântul umed, jos la piciorul scării, între dale de beton.

Ines n-avea de unde să ghicească ora sosirii lui. Nici măcar ziua. Rovel trecu singur prin hol, fără niciun bagaj. Doar cu praful său african de pe ghetele galbene...

Magazin închis, în zori, sub un cer mohorât...

În taxi mirosea a fum de ţigară un pic cam stătut. Niciun pachet de ţigări pe bord, sub parbriz. Desigur, clienţii. Îi trecu prin minte să-l întrebe pe şofer dacă nu cumva o dusese de curând pe Ines cu maşina lui. Zâmbi amuzat — cum să i-o descrie?... Înaltă, zveltă, cu ochi scandalos de albaştri, în care blazarea nu-şi va găsi niciodată loc. Poate doar, din când în când, tristeţea. Asta, da... După vreo dispută mai aprigă cu soţul. Sau când nu era prea convinsă că ar fi un eveniment în viaţa lui Rovel. Sau când găsea în asta prea puţină consolare.

Într-adevăr, de la plecarea în Africa, Europa înverzise sub norii pe care îi văzuse seară de seară la TV, de la înălţimea satelitului, destrămându-se peste Portugalia, Sicilia şi Grecia. După ce Ines încerca să acopere cu trupul ei subţirel ororile terorismului şi ale războiului. Din satelit nu se vedeau decât norii ca o uriaşă bulboană peste bătrânul continent. Rovel privea pe geam. Amănuntele — străzile, casele — străluceau doar din goana taxiului... Cu un freamăt de nerăbdare şi de nelinişte ca un gol în stomac...

Hârtii mototolite, rămăşiţele nopţii...

Cu ce era mai sigură redacţia decât Africa? Rachetele Scud nu se puteau rătăci pe-aici. Dar Bradast şi cu ai lui erau gata să te mănânce de viu în orice clipă. Uşile de la ascensor glisară în spatele său, închizându-se, şi Rovel dădu buzna pe coridor cu ghetele sale pline de praf african. Lumină peste tot, cu nimic mai prejos decât soarele ecuatorial. Mai puţin umbrele. Plus aerul condiţionat... GREVĂ DE AVERTISMENT stătea scris pe câteva uşi. Prin geam îl zări pe Bradast la el în birou şi îi făcu semn cu mâna. După atâtea săptămâni de absenţă individul nu putea să rămână pur şi simplu încruntat. Se strădui să scoată ceva din el şi reuşi un rictus. Ştia Chiedo Gof de ce nu-l trimitea să facă reportaje despre atentatele cu bombe... Totuşi, unii dintre ceilalţi îi zâmbiră lui Rovel. Ba chiar şi Olivia îi răspunse la salut fluturându-şi mâna de dincolo de geam.

Rovel trecu mai departe cu aceeaşi viteză de vijelie. Râse în sinea sa la gândul că ar putea să-l găsească pe Chiedo Gof legat de scaunul său cu o frânghie... În Africa, stând lângă persienele albastre din camera sa de la hotelul Farsia, pândise în toiul nopţii tam-tam-ul războinic venind din adâncul pădurii ecuatoriale. Nimic. Doar explozii de obuze şi răpăit de mitralieră. Dacă ţinea neapărat, putea în schimb să caute aici, acasă, banda cu tam-tam-ul african... Ei doi, el şi cu Ines puteau să-şi facă oricând lumea pe care şi-o doreau.

Chiedo Gof nu era legat de scaun cu frânghie. La masa de alături, Rovel o zări pe Ines în faţa monitorului. Era clar — nu putea să-i zâmbească veselă, ca oricare colegă. Pentru ea nu exista decât totul sau nimic. Dumnezeule, ce fel de lume mai era şi asta?

— Salut, Gof, zise intrând în birou. Peste tot, geamuri şi priviri concentrate trecând prin geamuri. Prin interfon puteai să te faci auzit de toată lumea. — Apasă pe buton, Gof, îi zise.

Ines îl fixa încordată, gata să sară de pe scaun. Să alerge la el? Sau în Ulster? Sau în Cambogia? Marile întrebări se pun totdeauna via satelit, nu? Doar din priviri, altminteri vorbind despre atentate cu bombe. Cu condiţia să nu-ţi cadă în cameră o rachetă Scud.

— Vii cu mine, Ines? o întrebă. Şi îi întinse mâna. — Uite, Gof ne trimite pe amândoi în Venezuela. Printre traficanţii de droguri. Aşa-i, Gof? Cel puţin unul dintre noi să se-ntoarcă viu de-acolo. Dar, c-un pic de noroc, poate ne întoarcem amândoi.

Ines îl luă de mână şi amândoi ieşiră pe coridor. Benzile de hârtie pe care scria GREVĂ DE AVERTISMENT dispăruseră de pe uşi. Dincolo de geam, Bradast era singurul care rămăsese acru. Dar poate că mai erau câţiva. Se holbau la ei doi şi poate că nu le venea să creadă. Chiar aşa, pe faţă, ce tupeu! Însă cei mai mulţi îi priveau cu simpatie.

Rovel şi Ines străbătură coridorul inundat de lumină fluorescentă şi ieşiră pe palier, unde bătea soarele trecând prin geamul înalt până în tavan. Ascensorul oprit la palier aştepta gol. De la redacţie până acasă, mergând pe jos, drumul trebuie că îţi lua pe puţin două ore. Dar după emoţiile din Africa şi din Ulster, merita să te relaxezi două ore. O viaţă plină de primejdii. Puteai să te trezeşti oricând cu o rafală de armă automată sau cu o bombă. — Uite, spunea Rovel, praf african autentic. Special pentru tine. Ridica piciorul îndoind genunchiul şi îşi trecea degetul peste gheată. Pe vârful degetului rămânea un praf galben-cărămiziu, ridicat cu nici douăzeci şi patru de ore în urmă de şenilele tancurilor.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat și în Luceafrul, 16.09.1992.

Racii

O adiere nevăzută a legănat copacii —
vârfurile
Un tremur nevăzut a înfiorat frunzele.
Jos pe mal
niciun fir de iarbă nu s-a clintit

Până când, în tăcere
au ieşit din adâncul apei,
rând pe rând,
Racii...
S-au încropit, oare din ce?
Şşşt!
Din tenebrele uitării Sfântului Augustin
de nu cumva din tenebrele uitării
Tuturor Sfinţilor.
Magie neagră.
Saints Go Marching Out

Copilul, încet, şi-a culcat obrazul
pe-o tufă de pătlagină tămăduitoare
Copilul... În treacăt fie spus,
să-mi fie iertat: era băiat.
Spun asta fiindcă tare îmi pare
o cunoştinţă veche.
A ascultat tăcerea ierbii
dar firele de iarbă foşneau
abia auzit sub mersul racilor
Apa s-a scurs de pe platoşele lor
grunjoase verzi–cenuşii
Ochii le-au rămas uscaţi şi treji —
mărgele, sub ochii mari ai băiatului,
la un pas distanţă.

Grunjoase platoşe–carapace
Au adus cu ele fumul ceţii
supt de peste faţa apei.
Oare când s-au deschis ochii racilor?
O întrebare fără răspuns:
Dar când oare s-au închis?
Dumnezeu le-a dat
Crustaceelor
o privire sticloasă...

Ochii băiatului se întreabă...

Ierburile unduiesc în adâncul apei
Un nufăr luminează plutind
Racii sunt mulţi la număr şi orbi
Cleştii lor foarfecă aerul în van
în timp ce păşesc sacadat, rac după rac,
platoşe grunjoase verzi–cenuşii
în aliniere —
Îi cheamă umbra de sub podeţ.

Ochii lor nu s-au deschis niciodată
ei privesc — atât cât privesc —
tulbure, sever şi feroce,
privesc
dinainte de Părintele Ceresc
şi-i vor închide — dacă-i vor închide —
odată cu Dumnezeu.

Dragoş şi Sexul Frumos*

Delia

Cu destul de mulţi invitaţi, masa începuse în tihnă, în sufrageria din apartamentul de la etaj al unchiului Artemie şi al mătuşii Iuliana. Pe fereastră se vedeau acoperişuri până în depărtare. Cu toţii se aplecaseră peste farfurii şi începuseră să mănânce, dar parcă nu de mâncare le ardea în primul şi-n primul rând ci mai curând de conversaţie. Îndărătul lui Dragoş pe neaşteptate un clopoţel de sticlă clincăi subţirel şi vesel în pomul de Crăciun. În dreapta sa, mama lăsă iute furculiţa jos şi îşi înălţă brusc capul schimbată la faţă. Râse nervos şi spuse ceva de cutremur: din nou, după nici şase ani de la cel mare din '40? Mătuşa Iuliana o linişti cu un potop de vorbe mai degrabă dojenitoare. Dragoş însă nu le prea luă în seamă şi de altfel abia dacă îi ajunseră la ureche. În stânga sa şedea o fată pe care n-o cunoştea dar poate că îi era rudă prin unchiul Artemie şi mătuşa Iuliana, cine ştie? Se lăsă puţin pe spate ca să-i poată examina, sub masă, pe furiş, poala rochiei întunecate. Bleumarin. Rochia îi lăsa genunchii dezveliţi pe jumătate, rotunzi şi lipiţi unul de altul. Privirea îi urmă în sus linia corpului aşezat pe scaun, descoperind cutele din dreptul taliei şi braţul gol sprijinit de muchia mesei. Aveau şi fetele perişori pe braţ. Abia se vedeau şi erau blonzi-aurii dacă-i priveai de aproape. Dragoş abia îşi înfrână dorinţa de a-i atinge pielea cu degetul. Sub piele muşchii nu i se vedeau lucrând în timp ce lua din farfurie. Era altfel decât la bărbaţi. Braţul îi ieşea dintr-o mânecă scurtă albă. Rochia bleumarin era de fapt un sarafan, iar bluza avea un guler rotunjit. Frumos rotunjit. Chiar foarte frumos. Fata necunoscută nu participa la discuţie dar asculta foarte atentă tot ce se spunea la masă. Când întorcea capul spre unchiul Artemie, lăsa să i se vadă linia obrazului, bucălat ca la un copil. Obrazul râdea domol şi cuminte. Unchiul Artemie, hăt departe în capul mesei, se răsucea către pick-up-ul dindărătul lui, aşezat pe scrin, la care ajungea cu oarecare greutate. Unchiul Artemie punea pick-up-ul în mişcare apăsând pe un buton şi, răsucit din mijloc, cu un efort de concentrare ceva mai mare, în toiul discuţiei, îi lăsa uşor braţul în jos până ce acul atingea placa. Atunci camera se umplea de glasul unei fete zglobii care cânta nemţeşte. Dragoş tresări şi se uită la fată. Oare ea se pornise să cânte? Dar fata nu cânta.

— Melodia asta era la modă la începutul războiului, spunea satisfăcut unchiul Artemie. Heinz, wo bist du heute Nacht? V-aduceţi aminte? Acuma, dacă nemţii au pierdut războiul nu înseamnă că melodia şi-a pierdut peste noapte tot şarmul, nu-i aşa? Eram cu toţii mai tineri cu vreo câţiva ani...

Dragoş îşi înălţă din nou ochii la faţa fetei, pe care o putea vedea bine acum fiindcă ea tocmai se întorsese să asculte ce răspundea mătuşa Iuliana, aşezată în capul opus al mesei.

— Eu nu m-am băgat niciodată în politică, spunea mătuşa Iuliana fără să împărtăşească buna dispoziţie generală, dar ceea ce s-a întâmplat acum doi ani nu mi-a plăcut deloc.

— Eram aliaţi cu nemţii, prinse domnul Cernat momentul să încuviinţeze, dând din cap aprobator şi grav. Urâtă treabă! Cică am întors armele! Aşa ceva nu se face între oameni de onoare! se înflăcără el.

— Dar cine ne-a obligat să ne aliem cu nemţii? îl apostrofă vehement domnul Berindei. Nu chiar dumnealor? Am vrut să fim neutri. Ne-au lăsat în pace? La asta vă rog să-mi răspundeţi! Ne-au lăsat în pace? Ca să nu mai vorbim de Dictat, care e sută la sută opera lor!

— Am o presimţire, zise mătuşa Iuliana. În scurtă vreme nimeni n-o să mai îndrăznească să spună asemenea lucruri. Nici măcar acasă. Mi-a ajuns la urechi câte ceva din ce se-ntâmplă în Rusia şi ce s-a întâmplat acolo în toţii anii din urmă.

— Şi crezi că la noi o să vină regimul bolşevic din Rusia?

— Eu n-am spus decât atâta: am o presimţire, repetă sec mătuşa Iuliana.

— Presimţiri! strigă unchiul Artemie, jovial, din celălalt capăt al mesei. Şi cu dispreţ învârti prin aer braţul a uşurătate. Astea-a femeile! Simt cu ovarele, gândesc cu ovarele! Îl vede cineva pe regele Mihai cochetând cu bolşevicii?

— Artemie, se încruntă la el ameninţător mătuşa Iuliana, ai grijă cum vorbeşti. Dacă cu doamnele eşti grosolan, ţine totuşi cont că avem doi copii la masă.

— Un copil! preciză unchiul Artemie bine dispus. Unul singur. Doar n-o să pretinzi că Delia mai e copil! Nu-i aşa, Delia? Ai împlinit cinsprezece ani?

— Încă nu, răspunse ruşinată Delia. Peste două luni împlinesc.

Lângă Dragoş, chiar în stânga lui, Delia roşise toată. Vitalitatea din ea era însă mai puternică decât jena. Răzbea orice roşeaţă c-un zâmbet sfidător chiar şi când şedea cuminte la locul ei şi nu-şi ridica ochii din farfurie. Dragoş căută în ea simţirea femeilor, de care vorbise adineauri unchiul Artemie. Unde s-o caute? Roşeaţa ei îi dogorea şi lui în obraji. Şi totuşi obrazul ei îmbujorat trebuie să fi fost mai fierbinte. Cotul ei gol nu arăta asta. Dar încreţitura din talie a sarafanului? Şi cealaltă încreţitură, de mai jos, din dreptul şoldului? Şi încă şi mai jos, poala sarafanului bleumarin întins peste coapse? Dragoş privi lung în podea. Auzi îndepărtat zgomotul străzii şi văzu şoseta albă şi pantoful Deliei cu toc jos, gata parcă să sară peste linia trasă cu creta pe trotuar. Chiar dacă peste două luni avea să împlinească cincisprezece ani. Dar îşi aminti numaidecât, cu durere, că el niciodată nu sărea şotronul împreună cu fetele. Şi dacă ele se îndepărtau mereu de şotron era numai şi numai vina lui. Era o mare, mare greşeală. O greşeală de neiertat. Dragoş luă cu amândouă mâinile farfuria de pe masă şi o mută în poala Deliei.

— Dragoş, pentru Dumnezeu!

Mama era de-a dreptul îngrozită.

Dar farfuria ajunsese deja acolo, în umbră, unde corpul Deliei răspândea căldură. Dogorea. Dragoş se aplecă să ia o îmbucătură cu furculiţa. Dacă râdeau cu toţii, n-aveau decât.

— Dragoş!

Fata de pe placa de patefon cânta cu glas cristalin, în ritm ameţitor — cascade de triluri argintii. Zburda. Zburda peste tot, peste şotroane desenate cu creta pe cenuşiul asfaltului şi fustiţa se umfla de aer când ateriza pe pătratele de cretă.

— Lăsaţi-l, doamnă, spuse Delia încercând să-şi ascundă stânjeneala. Nu mă deranjează.

— Dar, Delia, o să-ţi păteze sarafanul!

— Nu-i nimic... Vreau să spun că nu, nu cred că mi-l pătează.

Săreau zglobii peste şotroane fetele în fustiţe bleumarin cu buline albe. Fustiţele li se umflau de aer în timp ce aterizau în pătratele trase cu creta pe asfalt, iar de sub fustiţe licăreau alb, pentru o clipă, chiloţii.

— Heinz! râdea unchiul Artemie în capul mesei. Şi când râdea, râdea cu poftă. Wo bist du heute Nacht, mein lieber Heinz?

Dar totul se-ntoarse cu susu'n jos în ultimele minute dinaintea plecării, când coridorul, şi aşa strâmt, se întunecă de atâtea paltoane deja îmbrăcate, în timp ce voci multe la număr îşi luau cordiale rămas bun şi muzica tăcuse pentru totdeauna. Mama deschisese uşa ce da spre scară şi, în prag, se săruta pe obraji cu mătuşa Iuliana. De pe scară venea suflul rece al iernii de afară. Dar unde era Delia? Dragoş o căuta cu privirea şi neliniştea îi strângea pieptul. N-o găsea... Aha, uite, n-o vedea fiindcă era abia cu puţin mai scundă decât oaspeţii. Sarafanul ei bleumarin dispăruse sub un palton din stofă ecosez, pe care Dragoş nu-l mai văzuse niciodată până atunci. Verde cu roşu şi cu alte culori. Nimic nu mai era aşa cum fusese în toată după-amiaza scursă în tihnă şi în desfătare în sufrageria din apartamentul de la etaj al unchiului Artemie şi al mătuşii Iuliana.

Neti

Pe alee, Dragoş se îndrepta către fundul curţii trecând pe lângă casele înşirate pe-o latură, pline de chiriaşi proaspăt mutaţi, care încă nu prea ieşeau la vedere. Abia într-o seară au ieşit. În seara când l-au adus acasă, în sicriu, pe domnul Prodan, cu nelinişte în ochi au ieşit în uşă. Purtat pe sus de patru bărbaţi străini de curte şi de cartier, sicriul a străbătut aleea slab luminată către casa din fundul curţii. Cu uşa larg deschisă, casa îl aştepta ca o hrubă întunecată. După aceea acolo înăuntru s-a aprins o lumânare, care a rămas să ardă în timp ce vecinii şuşoteau adunaţi lângă poarta dinspre stradă. Domnul Prodan se afla în concentrare undeva prin Ardeal. Întâlnise acolo fel de fel de oameni. Nimeni nu ştia exact ce se întâmplase. Cică domnul Prodan l-ar fi susţinut cu aprindere pe Petru Groza şi s-ar fi luat la harţă cu un altul, care era de partea lui Iuliu Maniu. Ar fi ajuns, zice-se, să scoată pistoalele. Aşa se făcea că acum domnul Prodan se întorcea acasă în sicriu.¬ — Biata Neti! o căina una dintre vecinele proaspăt mutate. Nici nu ştiu dacă a împlinit şase ani. Ce-o să se facă ea acuma fără tată?

— Blestemata asta de politică! se revolta domnul Racolţea. S-a strecurat până şi în armată! În nouă sute şaişpe, până în nouă sute optişpe, cât a durat războiul, şi în toţi anii de mai târziu în armată nu-ţi slujeai decât ţara şi neamul. Atât!

— Şi regele! completă oarecum ironic domnul Stancu.

Dar domnul Racolţea, grav şi solemn, rămăsese cu gândul dus la anii trecuţi când se acoperise de glorie pe câmpul de luptă.

— Domnul Prodan nu era decât concentrat, domnule Racolţea... Parcă aşa am înţeles că vă cheamă.

— N-are importanţă. Chiar şi concentrat! reveni brusc pe pământ domnul Racolţea. N-aveai decât să fii ţărănist sau liberal în civilie. Odată intrat în armată atârnai politica în cui!... Şi în definitiv cine dracu' mai e şi Petru Groza ăsta? De Iuliu Maniu a auzit o lume întreagă. Dar Groza? Cine a auzit de el?

— Domnule Racolţea, îl mustră cu calm doamna Fătulescu, controlaţi-vă. Măcar din respect pentru morţi.

Era mai cuviincios să vorbeşti în şoaptă, asta înţelegea Dragoş. Doamna Melinescu pronunţa un cuvânt ciudat, autopsie. Dar cobora vocea şi îşi lua o mină conspirativă deşi nu reuşea să-şi ascundă spaima. Auto mai suna cum suna. Dar psie... psie suna ameninţător şi lunecos ca un şarpe. Oricum, n-avea să dureze foarte mult. Lumânarea, vizibilă pe uşa deschisă a casei din fund, departe, rămânea să ardă toată noaptea. Dar pălea peste ore, în lumina zilei. Şi pălea în lumina prietenoasă şi mângâietoare a verii, uitată pentru totdeauna.

Dragoş se îndrepta către fundul curţii trecând pe lângă casele înşirate pe-o latură şi vecinii deja nu mai erau proaspăt mutaţi. Umezeala rămasă după ploaia îmbelşugată făcea paragina din curtea îngustă şi lungă încă şi mai plină de taină şi de farmec. Se lăfăiau bălăriile şi florile crescute de capul lor, din seminţe scuturate astă-toamnă de ploaie şi de vânt. Domnul Rainea spunea:

— Să-mi trag niţel sufletul şi m-apuc să fac ordine. Ca un proprietar care se respectă, nu? Poate chiar în vara asta. Dar ştiţi cum e, vârsta a început să-şi spună cuvântul. M-am întors obosit, asta e. Mi-au ajuns trei ani de prizonierat în Rusia! Şi acolo am tăiat lemne şi le-am cărat surcelele. Şi le-am dus rumeguşul la gunoi. Dar nu s-a ales mare lucru. Mai degrabă toată Rusia ar trebui aruncată la gunoi... Dar poate că dumneavoastră sunteţi de altă părere, doamnă Prodan. Soţul dumneavoastră a fost comunist.

Doamna Prodan gătea la lampa cu petrol, scoasă pe verandă, pe o măsuţă şubredă de lângă uşă.

— Nu vă faceţi griji, domnule Rainea, îl liniştea c-un zâmbet cam forţat doamna Prodan ridicând capacul şi amestecând în oala de pe foc. De Uniunea Sovietică ştiu doar că ne-a eliberat de fascişti, asta da. La noi, deocamdată, n-au venit comuniştii la putere. Sau cel puţin nu sunt sigură c-au venit. Dar chiar dacă vin la putere, de un lucru să fiţi încredinţat. Eu n-am să pretind să-mi cedaţi casa dumneavoastră. De altfel nici nu mai stăm mult, eu şi cu Neti. Dacă nu anul ăsta, la anul plecăm sigur. Ne întoarcem la noi în Salonta. Aici nu mai avem niciun rost.

Neti, doar în chiloţi, şedea cuminţică pe un taburet în umbra verandei, cu braţele întinse pe lângă corp, ţinându-se cu mâinile de marginile taburetului. Nu se uita nici la unul nici la celălalt şi zâmbea misterios către nimeni, prefăcându-se că nu pricepe nimic din cele auzite.

Domnul Rainea se îndepărta pe alee cu mersul lui legănat de fost prizonier de război, truditor în zadar pe pământul îndepărtat al Rusiei, în timp ce doamna Prodan se făcea nevăzută în casă, urmată de Neti. Dar Neti niciodată nu stătea prea mult într-un loc. Singură, ieşea pe uşa rămasă deschisă, străbătea veranda desculţă şi cobora cu băgare de seamă treptele spre alee. Dragoş o urmărea atent printre frunze. Doamna Prodan spusese că aveau să se mute, aşa că pe Neti poate că n-avea s-o prindă iarna în casa din fundul curţii. Neti nu prea apucase să umble prin soare în vara asta, care abia începea. Pieptul îi era mai alb chiar decât faţa, şi picioarele la fel, până la genunchi.

— Neti! o chemă Dragoş şoptit şi stăruitor. Hei, Neti!

Neti se apropia cu paşi mărunţi, uşurică, parcă abia atingând pământul cu tălpile goale. Un băiat niciodată n-ar fi umblat ca ea. Îl auzise, iar acum îl şi vedea. Veni drept spre el păşind de pe pământul bătătorit şi încălzit de soare al aleii în iarba umedă şi rece pe care Dragoş o cam tăvălise cu picioarele tot aşezând la crengi verzi de jur împrejur.

— Tu ai făcut casa asta?

Dragoş o lăsă înainte. Trecură aplecaţi printr-un tunel cu acoperiş de crengi rupte, cam cinci paşi, nu mai mult, afundându-se în verdeaţă. Dincolo de tunel ieşeau din nou în soare.

— Nu-i casă, e un fel de îngrăditură. De afară nu se vede nimic.

Neti îşi roti privirea peste zidul de crengi pe care Dragoş le aşezase de jur împrejur umplând golurile dintre tufe şi trunchiuri de copac.

— Un fel de luminiş, aprecie ea. O poieniţă.

— Nu-i chiar poieniţă...

Dar cum să-i explice că era un fel de poartă către lumea de dincolo, unde plecase astă-toamnă tatăl ei? Atât doar că încă nu găsise poarta. Dar asta doar fiindcă până acum nu reuşise să se concentreze de-ajuns şi să cerceteze cu de-amănuntul, şi cu tot sufletul, piciorul copacilor împlântaţi în pământ, şi piciorul tufelor, printre tulpinile subţiri şi dese, unde iarba nu ajungea să crească. Dar acolo unde ar fi putut să ajungă, dincolo, era negreşit verdeaţă şi soare cu raze calde, mai mângâioase chiar decât aici.

Neti stătea înaintea lui, cu mâinile la spate, ţinându-şi capul lăsat într-o parte şi uşor răsucit. Zâmbea ferindu-şi ochii de soare. Doamna Prodan îi prinsese părul în coc dar îi scăpaseră câteva şuviţe către ceafă. Şuviţele străluceau blond-auriu în soare. Dar cu plecarea cum rămânea? Dragoş îşi închipuia Salonta undeva peste dealuri, munţi, ape şi câmpii. Acolo Neti avea să crească şi să se schimbe până într-atât încât să ajungă de nerecunoscut.

— Neti...

Ţinându-şi mâinile la spate, ea nici nu se clinti. Doar ochii i se îndreptară spre faţa lui cu interes. Dar nu prea mult.

— Neti... Vrei să ne dăm chiloţii jos?

Ea se apleca iute şi trăgea de chiloţi în jos, lăsându-i să cadă în iarbă şi, pleoştiţi, parcă nu mai erau decât o cârpă albă zăcând la picioarele ei goale. N-avea între picioare decât o cută mică a pielii şi nimic mai mult. Dragoş se uită pe fugă în jos la propriul lui trup dezgolit în faţa ei. Neti doar surâdea ceva mai larg. Coborâse şi ea privirea şi, ezitând uşor, îl fixa în locul unde el simţea un fel de strângere plăcută şi cumva neînfricată. Dar nu exista nimic mai mult, doar ieşirea din luminiş şi, curând, plecarea la Salonta.

Viviana

Furtuna cu tunete de afară nu-l împiedica pe domnul Postolache să-şi ţină ora de dirigenţie. „Nu orice grup de oameni se cheamă colectiv”, le spunea el răspicat, cu o voluptate vizibilă a rostirii. Domnul Postolache, altminteri destul de mobil de felul său în timpul orelor sale de matematică, acum nu se dezlipea de catedră. „De exemplu, spectatorii dintr-o sală de cinematograf sunt un colectiv?” Dragoş ştia că nu era o întrebare adresată clasei, după cum toţi ceilalţi ştiau şi ei asta. „Nu, confirma domnul Postolache bănuiala tuturor, nu sunt un colectiv pentru că nu se cunosc. Doar atât şi ar fi de-ajuns să decidem. Dar în plus ei nici măcar nu se văd la faţă, iar după ce proiecţia ia sfârşit părăsesc sala şi fiecare îşi vede de treburile lui. Chiar dacă timp de o oră şi jumătate sau două au vizionat acelaşi film şi mulţi dintre ei au avut, poate, aceleaşi trăiri văzând filmul.” La catedră, domnul Postolache avea două poziţii predilecte: fie aplecat mult în faţă, rezemat în coate cu toată greutatea de masă, fie răsturnat pe spate, rezemat de speteaza scaunului. Ceea ce nu înseamnă că era o poziţie relaxată. În schimb îi permitea domnului Postolache să-şi întoarcă mai uşor capul spre fereastră şi să se inspire din furtuna de afară. Se vedea clar cum se inspiră. Apoi îşi întorcea oarecum iluminat faţa spre clasă. Din banca întâi puteai să-i vezi irişii verzi-căprui măriţi în chip monstruos pe fragmente de lentilele ochelarilor cu multe dioptrii. „Tot aşa, călătorii dintr-un tramvai nu sunt un colectiv. Tot ce-i leagă este că întâmplător au de făcut o bucată de drum împreună. Pentru a deveni un colectiv e puţin. E mult prea puţin. Călătorii dintr-un tramvai nu au un scop comun. Scopul comun este una din trăsăturile care definesc colectivul.”

Bhuum-buhuuum... Bhuhuhuhuuuum-bhuum-hummmm! bubuia tunetul sub cerul negru al furtunii făcând să vibreze geamurile. „Dar voi, continua imperturbabil domnul Postolache, voi sunteţi un colectiv? De bună seamă că da. De ce? Pentru că voi aveţi un scop comun. Care? Acela de a vă însuşi materiile predate. Petreceţi mult timp împreună, vă cunoaşteţi unul pe altul, vă animă pe toţi dorinţa de a absolvi şcoala cu medie cât mai mare. Chiar dacă până atunci mai sunt câţiva ani buni. Iată, acum aveţi mai multe trăsături care definesc colectivul. Trebuie neapărat să fiţi şi prieteni unul cu altul? La asta vă las să vă gândiţi până la următoarea oră de dirigenţie.” Bhuhuhummmm! făcea tunetul, tot mai îndepărtat. „N-am terminat! Vă rog foarte mult! Aţi auzit clopoţelul? A auzit cineva dintre voi clopoţelul? Ne întoarcem la colectiv. Dacă scopul comun defineşte colectivul, este şcoala noastră un colectiv, având în vedere că toţi elevii ei doresc să ajungă oameni cu carte? Dar strada? Dar oraşul? Locuim în acelaşi oraş, muncim în acelaşi oraş. De 1 Mai ieşim cu toţii la defilare pe bulevardul I.V. Stalin. Dar ţara? Avem cu toţii un scop comun, construirea socialismului. Sunt cetăţenii Republicii Populare Române un colectiv? La toate acestea vă las de asemenea să meditaţi până la următoarea oră de dirigenţie.”

Dacă se gândea la strada sa, Dragoş vedea clar aproape fiecare casă. De fapt şi le amintea pe toate fără excepţie, ba chiar şi exact înşiruirea lor pe o latură şi pe cealaltă, aşa cum îi ieşeau în cale zi de zi, în drum către şcoală şi înapoi către casă. Şi feţele oamenilor şi le amintea. Zeci. Poate sute. Cum să fii prieten cu atât de mulţi oameni? Era o prostie.

Berinde îşi apropia faţa de faţa lui şi îl cerceta cu un interes plin de sarcasm.

— Dar văd că te-a pus pe gânduri de-adevăratelea Moş Lache al nostru! Ei, hai! Chiar suntem un colectiv, toată banda asta jegoasă? Poţi să crezi aşa ceva?

Acum devenise absolut clar, la următoarea oră de dirigenţie avea să se ridice şi să-i spună domnului Postolache că nu, nicidecum, prietenia nu poate fi o caracteristică a colectivului, nici chiar atunci când în discuţie e un colectiv restrâns cum era clasa lor. Asta, bineînţeles, dacă domnul Postolache avea să se ţină de cuvânt şi să continue subiectul început.

Dinspre uşă venea rumoarea presărată cu stridenţe a glasurilor de pe coridor. Dar nu numai rumoarea. Cineva îl striga.

— Dragoş!... Dragoş! Hei, n-auzi? Eşti căutat!

C-o privire conspirativ-zeflemitoare, Patriciu, stând într-o parte lângă tocul uşii, arăta spre coridor şi îi lăsa cale liberă să iasă. Un fel de atracţie se simţea venind dinspre coridor prin uşa întredeschisă. Însă Dragoş nu putea să treacă de prag fiindcă, surprinzător, exact în uşă îi stătea cale în Viviana. Îl fixa drept în ochi şi îi zâmbea prietenoasă.

— Eşti ocupat? îl întreba cu glas dulce. Putem să stăm puţin de vorbă?

Dragoş roşi numai la gândul că alţii ar fi putut să bage de seamă cu ce glas îi vorbea Viviana. Întunericul îi cobora cu grăbire în suflet. Îşi băgă pumnii adânc în buzunare şi dădu posomorât din cap, în semn că da. Strânse din buze şi se simţi stupid până în rărunchi. Beraru se găsea tocmai atunci să se strecoare pe lângă ei intrând în clasă c-un rânjet la fel de stupid.

— Hai să nu stăm în uşă.

Era sigură că Dragoş avea s-o urmeze. Se răsucea în loc şi o lua înainte de-a lungul coridorului sfidând toate rânjetele neobrăzate din jur. Acolo unde coridorul era mai puţin înţesat de elevi Viviana se întorcea spre el, toată numai zâmbet.

— Dar sâmbătă seară? îl întreba. Sâmbătă seară eşti liber? Vrei să ne faci o vizită? Dacă n-am să-ţi spun cu ce ocazie, te superi?

Un nod chinuitor în gât aproape că îl sufoca.

— Nu vrei să vorbeşti cu mine?

Deja în zona asta unde se termina coridorul, la numai câţiva paşi de cancelarie, elevii aproape că n-aveau ce să caute. Sub tavanul boltit al holului ce venea imediat după coridor stăruia un aer îmbătrânit şi cenuşiu de biserică. Trebuia să-i răspundă aici, înainte să facă cei câţiva paşi până în hol, înainte de a fi prea târziu. Clătină din cap cu disperare înverşunată dar mută, privind în pământ.

— Nu vrei să vii?

Dragoş nu era în stare să-şi ridice faţa spre ea ca să vadă dacă mai era la fel de prietenoasă... Domnul Postolache ne-a vorbit despre colectiv... Călătorii dintr-un tramvai nu sunt un colectiv. Doar întâmplarea îi adună laolaltă pentru o scurtă bucată de drum.

— Sau şansa! De ce nu vrei să vezi partea bună a lucrurilor?

Dragoş se vedea pe sine şezând în tramvai la fereastră, şi pe bancă, alături de el, pe locul dinspre interval, o vedea şezând pe Viviana. Sigur era ea — îi vedea cu coada ochiului fusta de stofă neagră şi groasă, întinsă peste coapse să-i ţină de cald. Dragoş făcea gestul de a se ridica să iasă pe interval şi în acelaşi timp se scuza, posomorât şi abstract, pentru deranj. Genunchii ei se răsuceau moale într-o parte cu o mişcare unduioasă lăsându-i loc să treacă. Dragoş îşi strecura genunchii prin spaţiul lăsat de genunchii ei. Îşi lovea dureros rotula de scaunul din faţă numai din grija de a nu se freca de genunchii ei. Cobora în staţie şi o lua de-a lungul străzii, în primăvara umedă şi mohorâtă, păşind repede, cu capul în pământ. Auzea în urma lui paşii mărunţi şi zoriţi ai Vivianei.

— Dragoş!... Nu vrei să te opreşti un pic şi să stăm de vorbă? Dragoş! Ascultă! Dragoş! Numai o clipă!

Nu-i era dat să scape de ea. Aproape în nicio zi şi nicăieri, în tot oraşul. O vedea traversând cu pas mărunt şi grăbit-grăbit strada Republicii prin dreptul magazinului de pânzeturi Levi. Purta pantaloni scurţi de băiat, de o culoare cu foarte puţin mai întunecată decât pielea albă a picioarelor. Proporţia dintre talia şi bazinul ei era cu totul alta decât la el şi la alţi băieţi. Ostentativ, Viviana nu vedea pe nimeni dar în acelaşi timp toată fiinţa ei transmitea printr-o vibraţie nervoasă cum că simte toate privirile din jur aţintite spre ea. Nu era adevărat, şi Dragoş dezaproba cu repulsie felul ei de a fi. Reuşea să atragă doar privirile lui, însă într-un chip malefic. Dar Viviana, deşi părea să se mişte într-o altă lume, odată strada trecută, îl dibuia numaidecât pe Dragoş dat pe după stâlpul de fier de la bordură. Stâlpul era mult prea subţire. Şi Viviana, în loc să-şi continue drumul, dacă tot se arăta atât de grăbită, se oprea lângă el.

— Dragoş!... Uite, renunţ. Nu te mai invit la mine. Era ziua mea, acuma pot să-ţi spun dacă tot a trecut. N-am insistat fiindcă am înţeles că nu te simţi bine printre străini. Deşi dacă ai fi venit ai fi văzut că erau foarte puţini pe care nu-i cunoşteai.

Dragoş îşi simţea intimitatea ameninţată. Poate chiar distrusă. Oricum însă, în plin oraş erau numai ei doi în mijlocul mulţimii anonime şi indiferente şi îşi puteau regla conturile de la distanţă trimiţându-şi semnale de atracţie şi de respingere, neobservate de alţii. Dar Viviana nu se mulţumea cu atât. Fâşneaţă, trecea pe trotuar, de partea cealaltă a gardului din plasă de sârmă care despărţea de stradă terenul de sport al şcolii. Din mers, c-un zâmbet satisfăcut, nu-i slăbea din ochi pe băieţi în timp ce jucau volei dar toată lumea ştia că de fapt îl aţintea cu privirea pe Dragoş şi că lui îi zâmbea. Viviana dispărea după gardul de zid al bisericii Sfânta Treime dar după niciun minut se ivea din nou trecând în sens invers, iute-iute pe după gardul de sârmă, înfruntând c-un zâmbet sfidător săgeţile privirilor.

— Stai!... Ciurea îl oprea de la serviciu pe Iova c-un strigăt fals alarmat.

Iova, dincolo de tuşă, încremenea cu mingea deasupra capului, rânjind. Toţi de pe teren se opreau din joc şi rânjeau.

— Hai Dragoş! îşi continua Ciurea zeflemeaua. Dă fuga la gard! Fă ceva! Nu poţi lăsa fata fără niciun răspuns!

Departe de a se supăra, Viviana dispărea amuzându-se pe după zidul de cărămidă al şcolii dinspre strada Ilarie Chendi. Dragoş ar fi vrut să-l şteargă pe Ciurea de pe faţa pământului. Şi odată cu el să-i şteargă pe toţi ceilalţi. Nu reuşea decât să se îmbibe de ură. Şi totuşi, în toiul orbirii sale provocate de ură, într-o geană de luciditate Dragoş se întreba de ce Viviana să fie şi ea târâtă în bezna urii lui. Se vede însă treaba că altfel nu se putea.

Trebuie neapărat să fiţi şi prieteni între voi? le aruncase domnul Postolache întrebarea. La asta vă las să vă gândiţi până la următoarea oră de dirigenţie. Voi aveţi un scop comun. Acela de a vă însuşi materiile predate şi de a absolvi şcoala cu medie cât mai mare... Aici începeau deja îndoielile. De ce era un scop comun? Se întrajutorau în vreun fel unul pe altul? În recreaţie Viviana se oprea la uşa întredeschisă a clasei dar nu îndrăznea să intre. Îl ruga pe Patriciu să-i transmită lui Dragoş că îl aşteaptă pe coridor. Coridorul se golea încet-încet şi, în aşteptare, ea făcea paşi încoace şi încolo. Se apropia de fereastră şi îşi arunca ochii în stradă. Dar de fapt n-o interesa strada, unde băltea primăvara umedă şi mohorâtă.

Antonia

Se întorceau în oraş de la poligonul de tir sportiv, în timp ce fetele rămăseseră ceva mai în urmă pe drumul de ţară. Dar erau semne că nu numai elevii din clasele superioare făceau trageri acolo, ci şi armata. Cuzino văzuse într-o margine de taluz, lăsate să zacă în iarbă, vreo două panouri dreptunghiulare, de carton gros, destinate a servi drept ţinte pentru trageri, vopsite în verde închis–militar, cu contururi pictate de siluete umane, ciuruite de gloanţe.

— Muniţie de război! spunea el c-un soi de oroare înflăcărată. La toamnă ăştia atâta aşteaptă! Pici la admitere, te-au şi încălţat! Trageri, cu duiumul! Noaptea, cu masca de gaze pe faţă! Şi nu la poligon. Pe cine ştie ce câmp nenorocit, plin de smârcuri împuţite.

Treceau pe lângă movile vechi de zgură, maronii, aproape conice, brăzdate dinspre vârf către bază de albii miniaturale săpate mărunt şerpuit prin zgrunţuri de apa ploilor din ultimii ani. Ici şi colo zăceau colaci ruginiţi de sârmă ghimpată. Şi casele din margine tot nu se iviseră. În schimb se auzea desluşit clopotul de la biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

— O mizerie, toată armata asta! trăgea concluzia Cipri, scârbit. Eu unul, dacă pic la admitere, fug de-acasă. Nu mă las încălţat. Fug în munţi. Să vină după mine dacă le dă mâna.

Dar era clar că fuga în munţi nu era o soluţie. Cu toţii erau de acord că pentru a scăpa de armată merita să încerci la orice facultate, indiferent de vocaţie. Şi că de fapt mai nimeni n-avea o vocaţie foarte certă.

— Tu, Dragoş, ce intenţii ai? se interesa Cuzino. Literatura. Am ghicit?

— Nu, răspunse Dragoş după o ezitare. Mi-ar fi plăcut, recunosc. Dar ca literat în ziua de astăzi trebuie să faci jocul regimului. Mulţumesc, mă abţin. Prefer să fac ştiinţe exacte. Văd eu care anume, încă nu m-am hotărât. Cel puţin în ştiinţe nu faci politică. Sau, mă rog, o faci într-o măsură suportabilă, ca toată lumea.

Cuzino înclina admirativ capul.

— Dacă eşti în stare să declari una ca asta în public înseamnă că ai mare încredere în noi toţi.

— Ce să mai spunem atunci de Vladislav! V-aduceţi aminte când l-au exmatriculat cu ordinul ăla cretin de la Ministerul Învăţământului? Tipul ăla chiar c-avea încredere în noi toţi. V-amintiţi ce spunea? Am vrut să dau la Academia Militară, zicea. Nu mai dau! Să aperi un regim împuţit? Să-ţi sacrifici viaţa pentru ăştia? Nu merită! Aşa parcă spunea.

— Şi ar mai fi o soluţie, reluă Iulian. Cu tine vorbesc, Dragoş. Nu te mai uita înapoi după fete. Tot timpul te uiţi înapoi. Te ajung ele din urmă, n-avea grijă. Chiar dacă deocamdată nu vrei. Sau te prefaci că nu vrei. Soluţia ar fi restaurator de tablouri! Poţi să fii sigur că n-ai să fii pus în situaţia să serveşti regimul. Obiectul muncii tale o să fie arta burgheză decadentă. Sau arta Evului Mediu îmbâcsit de misticism. N-o să-ţi bage nimeni pe gât „Bădiţa cu tractorul” să-l restaurezi. Fiindcă bădiţa abia a ieşit la arat. Şi încă n-a apucat să se ferfeniţească. Mă refer la tablou. Şi poate, cu puţin noroc, nici n-o s-apuce. Dar ce-ai zice de un portret al Antoniei? Să restaurezi un portret de-al ei, ce zici? Uită-te la ea cum arată. Nu, nu chiar în clipa asta, găgăuţă, fiindcă ar putea să creadă că îi arăţi interes. Ar putea să-şi facă speranţe, biata fată. Toată ziua nu stă decât cu ochii pe tine. Iar tu, stană de piatră! Ai putea să crezi că vine dintr-o familie proletară? Nici vorbă! Uită-te la ea mai atent într-o zi. O să ai o revelaţie. S-ar putea să ţi se pară că-i o reîncarnare, atât e de distinsă. Trecute vieţi de doamne şi domniţe! O reîncarnare, asta e Antonia, poţi să fii convins!

Dar cum să se uite la ea? Chiar şi fără să se întoarcă spre ea, simţul lui critic se pomenea aproape anihilat de prezenţa ei pe scaunul de alături în întunericul luminos al sălii de cinematograf, încât nu pricepea mai nimic din şirul de întâmplări pe care îl vedea derulându-se pe ecran. Antonia se apleca spre el şi aproape atingându-i urechea cu buzele îl întreba şoptit:

— Spune drept, ai venit doar fiindcă a insistat Iulian?

Îi atinsese urechea şi ceafa boarea umedă şi caldă venită din adâncul feminităţii ei trupeşti. Totuşi nu asta era important. Răspunse moale:

— Nu, n-a insistat. Nu, deloc.

Simţi cu amărăciune că nu ştia să fie convingător. Se întreba dacă nu cumva puteau să comunice prin căldura braţelor care se atingeau. Nu era oare de-ajuns? Dar deodată îşi dădea seama că pentru a ajunge s-o atingă, fără voia lui se înclinase uşor spre ea. Şi atunci se îndreptă din mijloc, pentru că nu era de tolerat să recurgă la asemenea gesturi ipocrite. Atingerea încetă. Cu coada ochiului i se păru că zăreşte coada ochiului ei cercetându-l fără reproş, doar c-un dram de curiozitate. Asta era, curiozitatea, care se citea pe un colţ al buzei ei de jos, umezită, care schiţa un început de zâmbet în timp ce privirea ei ezitantă părăsise pentru câteva momente ecranul. Care avea să fie următorul gest? Pe braţul scaunului de alături, mâna ei reflecta magia alb-mişcătoare a ecranului şi aştepta. La distanţă de un singur deget de a ei, Dragoş vedea propria-i mână stând nemişcată. Dar mâna lui nu reflecta magia ecranului. De fapt nu reflecta nimic. Doar stătea inertă pe braţul scaunului. Dacă ar fi depărtat puţin degetul mic ar fi atins degetul ei. Aici era uşor de prevăzut ce ar fi urmat. Zâmbetul ei recunoscător-prietenos.

Cu capul dat pe spate fiindcă îşi aleseseră în pripă locuri atât de apropiate de ecran, dându-şi silinţa să prindă măcar un fir al poveştii din film, Dragoş era de fapt cuprins de descurajare. Nu putea în niciun fel să-şi închipuie ce avea să urmeze. Zâmbetul ei descătuşat-prietenos, să zicem. Şi după aceea?

Dar ce altceva putea să urmeze dacă nu venirea iernii? Iată că Iulian se apropia de el, prin ninsoarea rară şi nehotărâtă ce cădea peste curtea interioară a liceului, cu broboane de zăpadă topită sclipind ici şi colo pe părul lins. Îl întreba:

— Ei? Ai mai fost cu ea la film? Ai atins-o măcar? Eşti un tont, Dragoş. Tu ai să pleci la facultate, ea mai are de făcut un an de liceu şi ce-o să se-aleagă de toată povestea asta? Ha? Praful şi pulberea. Mâhnit şi scârbit băga mâna în buzunar şi scotea, parcă în silă, un pliculeţ alungit. — Poftim, ia asta. Antonia m-a rugat să ţi-l dau. Ea n-a îndrăznit. Eşti un tont, Dragoş, ţi-am mai spus. Fetele se simt atrase de tine şi tu ce faci? Ţie ţi-e frică. De ce ţi-e frică?

În timp ce se îndrepta încet către poartă, prin ninsoare, Dragoş scotea la iveală din plic un cartonaş alb. Anul ce vine să-ţi aducă tot ce ai visat mai frumos. Şi mai jos, în dreapta, semna: Antonia. Un fulg de zăpadă se aşeza efemer pe scrisul albastru mărunt şi în locul acela cerneala se întindea şi se spălăcea.

Şi totuşi armata presupunea şi camaraderie, nu? Dacă i-ar fi trimis pe toţi din gaşcă la acelaşi regiment poate că n-ar fi fost chiar atât de rău în definitiv.

— Asta s-o crezi tu! Armata din ziua de azi e o mizerie, nu te lua după ce povesteşte taică-tu. Camaraderie! Poate pe vremuri. Astăzi armata colcăie de locţiitori politici iar gradaţii sunt pătrunşi de lupta de clasă. Şi oricum n-am ajunge la acelaşi regiment, poţi să fii sigur. Apropo, nu cumva ai prin familie foşti liberali sau ţărănişti? Fiindcă dacă ai, te paşte un stagiu de toată frumuseţea la batalioanele de muncă. Şi acolo pe mine unul, drăguţule, m-ai pierdut de muşteriu.

— Dar pe vremuri? Cu sute de ani în urmă? Pe vremea lui Mircea cel Bătrân? Ha? Ce ziceţi? Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, iar în urma lor se-ntinde falnic armia română!...

— Mda. Cel puţin voievodul mergea în fruntea trupeţilor, cu paloşul în mână. Azi se-ascunde în spatele liniei. Stă în buncăr şi se uită cu binoclul, băga-l-aş în pizda mă-si!

— Sau prin periscop!

Tăceau gândindu-se la mizeria armatei de azi. Nici bărbat nu mai era de-ajuns să fii. Solidaritate? Da' de unde! în uniformă kaki, trebuia să ştii să te-acoperi în peisaj. Şi să loveşti pe la spate. Asta ajunsese armata într-adevăr, o mizerie.

— Putem să rămânem camarazi şi fără armată.

— Şi să nu râvnim unul la nevasta celuilalt!

Râdeau plimbându-se la largul lor, răsfiraţi pe toată lăţimea trotuarului de pe bulevardul Libertăţii, fără nicio grabă printre bătrânii castani desfrunziţi pe care doar gerurile nopţilor de primăvară timpurie îi mai opreau să înmugurească.

— Candidatele ar trebui să se prezinte în faţa juriului.

— Care candidate?

— La măritiş. Viitoarele neveste. Trec frumuşel prin faţa noastră, eventual în costum de baie, le punem întrebări, le măsurăm şi dacă întrunesc punctajul le dăm aprobare.

— Vorbiţi prostii! Femeia e prin ea însăşi o creatură divină. N-are nevoie de aprobarea nimănui. Trupul tău un stog de grâu înconjurat de crini. Sânii tăi amândoi precum doi iezi, gemenii unei gazele. Şi voi vorbiţi de punctaj, de juriu, vite încălţate ce sunteţi!

— Dacă-i aşa înseamnă că s-a dus dracului camaraderia.

Se aşezau unul lângă altul pe bordura rotunjită a bazinului cu fântână arteziană din dreptul Sfatului Popular, toţi în paltoane mai degrabă negre.

— Gemenii unei gazele! râdea Cuzino. Păi gazela aleargă prea repede! Hai să-i mai tăiem din avânt. Ia uitaţi-vă cine trece!

Era Antonia. Trecea grăbită, la depărtare destul de mare, puţin aplecată în faţă, strângând de frig la piept, cu ambele braţe, un caiet mare şi gros.

— Da' ştiu că ţine la caietul ăla ca la ochii din cap!

— Îşi păzeşte gemenii gazelei!

Râdeau fără convingere urmărind-o cu privirea. Antonia le făcea cu mâna un semn scurt şi repezit, tuturor, c-un zâmbet ca de fiecare zi. Dragoş privea în urma ei în timp ce se îndepărta şi se gândea că aveau înaintea lor toate zilele următoare şi o viaţă întreagă ca să afle ce avea să urmeze după ce avea să-şi pună palma peste mâna ei pe braţul scaunului de la cinematograf. În lungul străzii Antonia nu se mai vedea.

Elena

În amfiteatrul Dimitrie Cantemir, rotund şi încăpător cât o arenă de circ, aduseseră studenţi de la toate facultăţile Universităţii. În aşteptarea şedinţei învăluite în mister, un murmur reţinut şi oarecum neliniştit se ridica în spaţiul vast, înalt şi difuz-luminos de deasupra stalurilor înclinate. Lângă Dragoş, Jipa, c-o figură de connaisseur blazat, îşi plimba privirea alene peste sutele de capete preocupate să afle noutăţi de la vecini. Însă nimeni nu părea să fie la curent.

— Da' ştiu c-au făcut ceva mobilizare! Nu-i chiar ca la chemarea sub arme, dar e la fel de înălţător! Pocnind din bici pe lângă boi!... Jipa se răsuci pe scaun trecându-şi un cot peste spetează şi aruncă o privire plictisită în susul stalului. — Ia uite la ei! Dezgustător! Îi fixezi drept în ochi şi ei îţi ocolesc privirea. Rând pe rând! Toţi! Şi ştii de ce? Fiindcă le e ruşine! Cu ochii goi, te-ntâmpinau cerşind la porţile cetăţii... Reveni la poziţia dinainte şi îşi înclină capul spre Dragoş, conspirativ, ca să-i poată vorbi fără să fie auzit în jur. — Parcă văd ce-o să urmeze. Marele Inchizitor şi rector ştii unde o să se-aşeze? Uite, exact la masa aia din faţa noastră. Chiar acolo, la mijloc, pe cap c-un acoperământ ţuguiat. De-acolo o să conducă autodaféul. Vezi, au plasat masa destul de sus, ca să se vadă bine din toate direcţiile. Rectorul Universităţii C.I. Parhon din Bucureşti! Profesor universitar, candidat în ştiinţe! Căcat!

Pe intervalul înclinat dintre staluri cobora asistentul universitar Grossman, cu aerul lui de vulpoi bătrân şi rău. Se oprea la fiecare două trepte şi, prin ochelarii cu multe dioptrii, îşi rotea raza vizuală peste capetele studenţilor, ca un periscop.

— Ia uite la el! Caută pe cineva? Aşa te face să crezi, nu? Aiurea! Îţi spun eu că nu caută pe nimeni, şuieră Jipa c-un dispreţ plin de înverşunare către urechea lui Dragoş. Trebuie doar s-arate cât e de vigilent! Mi-aduc aminte de Grossman ăsta chiar de la admitere. Cum poţi să uiţi o mutră ca a lui? Era în sală şi ne supraveghea la lucrarea de trigonometrie. La fel de vigilent era şi-atuncea, îl vezi? A copia înseamnă a comite un act de sabotaj la adresa regimului democrat-popular! Cum foşnea ceva într-o bancă, hop şi el, ca un câine de stână dar cu ochi de viezure, prompt, lângă oiţa rătăcită!

În clipa aceea, jos, îşi făcea intrarea rectorul Marciuc, candidat în ştiinţe, masiv, aplecându-se greoi în timp ce urca, cu puteri bătrâneşti, treptele către masa prezidiului. Toată suflarea studenţească se ridica în picioare lăsând sutele de tăblii rabatabile ale scaunelor, dezechilibrate, să se izbească de speteze într-un ropot de lemne întărite cu fiare. Şi un nou ropot câteva clipe mai târziu, când studenţimea se aşeza la loc. Atunci Dragoş o recunoscu pe Elena, chiar în faţa lui, mai jos cu vreo zece rânduri. Şuviţa curbată din părul ei şaten, pe care Dragoş o remarcase încă din prima zi de curs, i se balansă moale peste obraz pe când se apleca din mijloc să-şi netezească fusta sub ea înainte să se aşeze. Era din nou departe de ea, în imposibilitate să-i facă un semn sau s-o strige fiindcă, iată, sub autoritatea rectorului tăcerea cucerea întindere stingând murmurele din sală. Doar câte o tuse firavă se mai auzea ici şi colo. Dar rectorul aştepta să înceteze chiar şi ultima tuse.

— Avem astăzi un caz interesant de dezbătut, spunea cu voce autoritară rectorul Marciuc. Stătea în picioare, singur la mijlocul mesei, apăsând tăblia cu toate cele zece degete. — Studentul Beldeanu Stelian să se ridice în picioare... Cu satisfacţie îşi cobora privirea, aproape zâmbind părinteşte, către rândul întâi din faţa sa fiindcă, negreşit, fusese înştiinţat unde aveau să-l aşeze pe studentul Beldeanu. Se ridica, nu prea intimidat, un băiat înalt şi voinic dar cam fără formă, cel puţin aşa cum îl vedea Dragoş, din spate. Încă se mai tuşea, rar şi timid, în amfiteatrul Dimitrie Cantemir.

— Astă-vară, acest student pe care îl vedeţi cu toţii în faţa voastră, în timp ce se afla la muncă voluntară împreună cu colegii săi la gospodăria agricolă colectivă din comuna Buturugeni... Dar de ce nu povesteşti chiar dumneata, Beldeanu, sunt sigur că ştii mai bine decât mine.

Jipa se aplecă spre urechea lui Dragoş:

— Mi-amintesc ce-mi zicea maică-mea acum vreo doi-trei ani... Ai să vezi ce-nseamnă studenţia! Ai să vezi ce viaţă frumoasă! Ce viaţă trepidantă! zicea... Al naibii de trepidantă! Nici n-am să-i povestesc la ce-am asistat astăzi fiindcă tot n-o să mă creadă.

Asistentul Grossman, rămas în picioare, de veghe pe unul din intervale, îşi întoarse spre ei faţa întunecată de reproş.

— Într-adevăr, ne aflam la gospodăria agricolă din comuna Buturugeni, la cules de roşii, începu să povestească studentul Beldeanu.

— Şi dumneata ce-ai făcut acolo? îl interogă abrupt rectorul Marciuc. Ai cules roşii?

— Da, sigur, am cules roşii.

— N-ai făcut nimic altceva?... Studentul Beldeanu tăcea. — Nu cumva ai intrat într-o biserică?

— Ba da, recunoscu Beldeanu.

— Unde era biserica aceea, chiar lângă straturile de roşii?

Un hohot de râs, scurt şi lipsit de convingere, se ridică din rândurile studenţimii adunate în amfiteatru. Beldeanu, în picioare, ceva mai jos decât rectorul, râse şi el, reţinut.

— Da, într-adevăr, era destul de aproape.

— Şi? îl îndemnă rectorul cu nervozitate. Continuă! Ai intrat în biserică sau n-ai intrat? Ce anume te interesa în biserică? Vorbeşte, Beldeanu! N-o să ne ţii aici până seara! Ce i-ai cerut preotului? Spune!

— I-am cerut... să-mi arate biblia.

— Biblia? strigă rectorul cu indignare. I-ai cerut biblia? Dar de ce te interesează pe dumneata biblia? De ce nu te interesează materialismul dialectic?

— Mă interesează şi materialismul dialectic, bineînţeles, dar...

— Dar?

— Eram curios.

— Cum adică i-ai cerut să-ţi arate biblia? insistă rectorul. Doar să ţi-o arate sau ai şi citit din ea? Sau poate aţi citit împreună? Sau poate aţi şi cântat împreună!

Din nou un cor incert de râsete se ridică rarefiindu-se în spaţiul vast de deasupra stalurilor, în timp ce pe sus, prin cupola de sticlă, pătrundea lumina zilei cenuşii de afară. Dar ceva neaşteptat se petrecea în clipele acelea în amfiteatru. Întreaga atenţie a studenţimii părăsea cu grăbire interogatoriul început şi, în toiul murmurelor, se muta undeva lateral, pe un interval dintre staluri, asupra asistentului universitar Grossman. Asistentul Grossman nu mai stătea pe locul dinainte ci alerga pe interval în jos, către rector, agitând un ziar deasupra capului. Striga ceva, însă amfiteatrul avea o acustică ciudată şi mai ales cei aflaţi în spatele lui, mai sus, nu-l putură auzi. Dar asistentul Grossman ajungea la masa rectorului urcând în fugă cele câteva trepte şi abia atunci se putu desluşi ce spune:

— Uitaţi-vă cu ce se ocupă o studentă din sală în timp ce organizaţia tineretului universitar dezbate probleme importante de educaţie în spirit materialist-dialectic! Ziarul ajunsese în mâna rectorului Marciuc, care îl examina c-o figură încremenită şi gravă. — Imediat trebuie luate măsuri! striga isteric asistentul universitar Grossman.

— Măsuri vor fi luate chiar pe loc! hotăra prompt rectorul Marciuc şi, energic, punea ziarul de-o parte pe masă lovindu-l cu palma. Iată, chiar din această clipă studenta care a făcut asta este exmatriculată!

A făcut asta? Dar ce anume făcuse studenta? Murmurele se înteţiseră. Cineva spunea: A mâzgălit! Şi alte voci reluau înspăimântate, din gură în gură: A mâzgălit... A mâzgălit... Gheorghiu-Dej! şopteau alte voci. Şi privirile se îndreptau cu fereală şi nelinişte spre locul de unde asistentul universitar Grossman smulsese ziarul din mâna colegei lor. Dar murmurele deveniseră hărmălaie şi studenţimea se ridica să plece lăsând tăbliile rabatabile ale scaunelor, dezechilibrate, să se lovească de speteze. Studenta exmatriculată ieşise din amfiteatru sau se pierduse în mulţime, astfel că nimeni nu ştia cum arată.

— Viaţă trepidantă, sigur că da! Avea dreptate maică-mea!

Jipa aruncase cuvintele cu furie, fără să se mai ferească, şi se îndrepta impetuos spre ieşire stârnind proteste în timp ce îmbrâncea cu umărul în dreapta şi-n stânga. Din cele prinse din zbor de prin jur devenise clar ce se întâmplase: pe o poză din ziar studenta exmatriculată îi făcuse lui Gheorghiu-Dej, cu creionul, urechi de măgar. Dragoş îşi astupă urechile cu palmele şi nu mai auzi decât vuietul lăuntric al sângelui. Pentru o clipă, zări înaintea lui, în mulţimea forfotitoare şi ireală, şuviţa curbată din părul şaten al Elenei ascunzându-i obrazul pe jumătate. Acum ar fi putut s-o strige, însă se temu că după toate cele întâmplate în amfiteatru nu i-ar mai fi putut vorbi cu inima uşoară. Dar de fapt avea să-i fie dat vreodată să se apropie de ea fără crispare? În drum spre cantină, pentru masa de seară, traversau împreună linia de tramvai prin dreptul statuii lui Constantin Brâncoveanu din faţa bisericii Sfântul Gheorghe, tragică şi întunecată ca-ntotdeauna, şi o tăiau pe străduţa Jacques Elias, cu magazine vechi de zeci de ani, ieşind în strada Sfânta Vineri.

Dragoş îşi simţea fiinţa plină de prezenţa ei alături de el. Atât de plină că dogoarea dinăuntrul său aproape că-i dădea frisoane. Strada era toată o puzderie de lumini orbitoare, răspândite de jur împrejurul ochilor, străpungând violent bezna aburită a serii de iarnă. Dar drumul până la cantină dura atât de puţin! Deja dădeau colţul intrând pe strada Stoica Spătarul şi abia dacă schimbaseră câteva cuvinte din cele de toate zilele. La întretăierea cu strada Radu Calomfirescu Dragoş se opri, simţindu-se cuprins de un tremur lăuntric de nestăpânit.

— S-a întâmplat ceva?

Elena îl aştepta privindu-l întrebătoare. Apucase să treacă de fereastra luminată de la mezaninul uneia din casele acelea vechi de un secol şi lumina galbenă îi cădea din spate şi pe creştetul capului, lăsându-i în umbră obrazul pe jumătate ascuns de şuviţa de păr.

— N-ai vrea să ne abatem pentru un minut pe la biserică? o întrebă.

Ar fi dat orice să desluşească o umbră de interes în răspunsul ei. Dar ea întrebă contrariată, ba chiar cu o uşoară iritare, vizibilă pe faţă:

— Tu vorbeşti serios, Dragoş? Care biserică?

— Biserica Sfântul Mina Vergu. E la doi paşi de-aici, pe strada Robescu. Doar să aruncăm o privire înăuntru. Cinci minute. E plăcut să vezi lumânări arzând.

Cu toată firea ei prietenoasă, ea ezită, neîncrezătoare, ca şi cum s-ar fi văzut obligată să facă ceva împotriva voinţei ei. Dragoş nici nu era sigur că peste faţa ei trecuse o undă de îndoială înainte de a deveni vizibilă respingerea.

— Nu sunt într-o stare sufletească potrivită, Dragoş. Poate altă dată.

Doar Dumnezeu ştia dacă avea să mai fie vreun altă dată. Străbăteau hărmălaia din prima sală a cantinei. Nicio masă nu era liberă şi mulţi aşteptau încă, cine ştie de când, să fie serviţi. Dar nici în a doua sală nu se vedea vreun loc unde să te aşezi. Aşa că ajungeau în sala a treia, unde lumina era mai scăzută, iar vocile gălăgioase veneau mai degrabă din prima şi din a doua sală decât de la mesele din jur. Forfota străzii rămăsese dincolo de ziduri, dar şi aici înăuntru toată lumea parcă era cuprinsă de un fel de freamăt. Aştepta ceva. Aşteptarea din sufletul lui Dragoş deborda şi trezea o stare de aşteptare în toţi cei aflaţi în cantină şi în studenţimea întreagă şi în lumea întreagă. Mai exista oare cu adevărat tristeţe de vreme ce dezamăgirea şi durerea lui nu erau decât o dulce aşteptare, aproape sigur fără nicio promisiune la capăt? Elena şedea în faţa lui, la o masă de patru unde numai cele două locuri ale lor erau ocupate, senină şi totodată îngândurată în slaba lumină care venea din tavanul sălii. Îi spuse:

— Era singura ocazie să intru cu tine într-o biserică.

Observă exact ceea ce se aştepta să vadă: o tresărire de nelinişte în ochii ei; neliniştea însă se instala ca o umbră de lungă durată pe toată faţa ei şi Elena îşi cobora privirea. Doar o clipă şi din nou îşi ridica ochii spre el.

— Dragoş, cred că ştiu ce simţi. Dar n-aş vrea să te dezamăgesc. Îmi pare rău.

— Oare de ce ţinem neapărat ca dragostea să fie întotdeauna reciprocă? Tu ai ochi adânci. Aş putea să-mi amintesc de ei ani întregi de-aici înainte. Şi să nu-mi trebuiască nimic mai mult.

Aşadar umbra de pe faţa ei nu era de lungă durată fiindcă, iată, o vedea deodată ştergându-se. Pe faţa ei se aşternea lumină. Nu prea multă, doar atât cât să nu rănească. Tremurul lăuntric al lui Dragoş devenise insuportabil, încleştându-i maxilarele. Continuă totuşi să vorbească:

— În ziua când ne-am plimbat cu toată grupa în Cişmigiu şi am făcut poze, la un moment dat mi-ai cerut să-mi iau mâna de pe umărul tău.

— Da, mi-aduc aminte.

— Ai fost iritată. Te-ai întors brusc spre mine şi m-ai certat. Erai iritată.

— Nu, n-am fost iritată... Nu cred c-am fost.

— Mi-aduc aminte de tine chiar din ziua când s-au afişat rezultatele la admitere. După ce ai ieşit din îmbulzeala din jurul avizierului ai stat de vorbă c-un băiat ceva mai în vârstă. Aţi avut o discuţie lungă şi foarte serioasă. El e cel care trebuia să nu mă vadă în poză cu mâna pe umărul tău?

Elena îşi schimba doar poziţia petrecându-şi degetele unele într-altele. Şedea rezemată în coate şi îl privea lung, senină şi iluminată de tristeţe. Sau poate de regret. Dragoş examina cu atenţie una din cele cinci poze rămase după plimbarea din Cişmigiu şi se oprea la cea în care Elena, în picioare în rândul al doilea, priveşte în jos la el cum stă ghemuit în rândul întâi, jos între Aneta şi Mara. Şuviţa de păr curbată îi ascunde obrazul pe jumătate, iar peste pleoapa coborâtă cade umbra, aşa că nu-i chiar sigur că la el priveşte. În fundal, în spatele grupului, puţin în stânga Elenei, se vede o sculptură reprezentând-o pe Fecioară sărutându-l pe frunte şi sprijinindu-l, în timp ce cade, pe un soldat ucis în luptă. E cu atât mai ciudată atenţia Elenei îndreptată spre personajele de jos, poate spre Dragoş, cu cât poza surprinde o discuţie provocată de Denisa, aflată în dreapta, gesticulând în stilul ei caracteristic, în timp ce toţi se amuză. Toţi, mai puţin Elena. Şi, desigur, Dragoş care, în gândurile lui, în afară de Elena, nu mai are niciun loc liber.

Alexandra

Puţine reuniuni ţinute la serviciu cu diverse ocazii, de obicei zile onomastice, se dovediseră cu adevărat reuşite de-a lungul anilor. Colegii fie se cunoşteau de-acum prea bine între ei şi ascundeau adversităţi mocnite, fie se cunoşteau prea puţin fiindcă pur şi simplu nu-i interesa să se cunoască, fie se forma câte un grup ceva mai gălăgios şi destul de restrâns al aşa-zisei elite, care domina reuniunea, astfel că distracţia în rândul celor excluşi din elită lâncezea, fără ca asta să însemne că în grupul cel gălăgios se petrecea de minune. Ba chiar se întâmpla să se îmbete unii dintre ei, astfel că le stricau cheful tuturor celorlalţi. Erau şi întâmplări neprevăzute: o colegă nou-angajată la o altă secţie trecea pe coridor privind cu un interes insistent prin peretele de sticlă, se oprea şi, neîndrăznind să intre, îi trimitea vorbă lui Dragoş că ar vrea să schimbe cu el câteva cuvinte. Dragoş îşi învingea reţinerea şi ieşea pe coridor, fără să cunoască numele tinerei colege, şi brusc se pomenea invitat la o aniversare la ea acasă. Stânjenit peste măsură, îşi aprindea o ţigară şi sufla nervos fumul: — Probabil că ţi s-a povestit câte ceva despre mine dar cu siguranţă că ţi s-a ascuns ce era mai important. Am destule defecte, dragă domnişoară. Primul este că sunt însurat. Al doilea... Nu ştiu dacă e destulă lumină aici ca să se vadă. Al doilea e că am adunat un număr de ani... Femeile însă se arată rareori descumpănite în astfel de situaţii: — Primul defect se poate remedia uşor, vă invit împreună cu soţia. Cât despre al doilea, daţi-mi voie să-l consider mai curând o calitate decât un defect! Dacă acceptaţi invitaţia sper să am ocazia să vă explic de ce cred asta... Dragoş arunca ţigara în scrumiera de pe coridor şi se întorcea la ai lui fără să-i fi aflat numele. În suflet avea o amintire proaspătă... Dar asta nu se întâmpla în fiecare an. Dacă s-ar fi întâmplat, ar fi trebuit să le ţină pe mereu noile colege la curent cu evenimentele vieţii sale: Dragoş a avut o aventură, Dragoş a divorţat, iar acum, dacă refuză invitaţia la aniversarea unei colege, trebuie să găsească alte motive; Dragoş are o nouă prietenă; Dragoş a stricat o mai veche prietenie...

— Unii vorbesc despre un fluid eteric şi miraculos care circulă între bărbat şi femeie şi le sporeşte sensibilitatea unul faţă de celălalt.

Dragoş se întorsese la paharul început pe care îl lăsase pe pervazul ferestrei şi întindea mâna după un pişcot.

— Ce-ar fi vinul fără un pic de sex frumos, nu?

— Sau ce-ar fi sexul fără vin?

Între masă şi pervazul ferestrei se strânsese un mic grup de colegi. Discursurile ieşiseră din modă, iar toasturile încă nu intraseră. În cerc restrâns însă, ceva intermediar nu deranja niciodată.

— Mi-aduc aminte de prima clasă mixtă din şcoala noastră... Apropo de amintiri... Sar de la una la alta dar să m-adu¬ceţi pe calea cea dreaptă dacă uit de unde am plecat... Într-o zi mă aflam în autobuz şi treceam prin Piaţa Romană. Jos pe treapta de la uşă, două liceene stăteau gata să coboare la prima staţie... Unde e Irimia? Hei, Irimia! Notează un titlu pentru viitoarea ta nuvelă! Exact în clipa asta mi-a venit în minte! Plictisite şi frumoase! Ţi-l fac cadou!... Plictisite şi frumoa¬se, aşa arătau liceenele de care vă povesteam... Apropo, aţi observat cum trece pe stradă o femeie frumoasă? Tânără şi fru¬moasă! Dar cu adevărat tânără şi frumoasă! Trece, aşa, cum să spun, înveşmântată într-o mică lume a ei ca un scut invizibil, pe care o duce cu ea fără niciun efort prin lumea exterioară cea fadă şi mizeră. Fără niciun efort, fiindcă mica ei lume e imponderabilă dar are în schimb consistenţă. Şi flux unidirecţional — toată atenţia exterioară o pătrunde fără să-i provoace nici cea mai mică vătămare, dar nicio atenţie nu se-ndreaptă dinspre lumea ei către cea exterioară. Repet, pe stradă! Unde femeia tânără şi frumoasă n-are nimic de dat şi nimic de primit. În intimitate, sigur, lucrurile se schimbă, acolo ea are întot¬deauna de primit!... Şi în autobuzul de care vă povesteam se mai afla un bătrân cam jerpelit şi guraliv de felul lui, chiar în spatele celor două liceene. „În ce clasă sunteţi?” le-a între¬bat. Dar ele, nimic, nicio reacţie. Sloi de gheaţă. Erau frumoase şi plictisite şi nu-i dădeau nicio atenţie. „A un¬sprezecea?” a insistat bătrânul vagabond. „A douăsprezecea?” Una dintre liceene a catadicsit să dea rece din cap, privind ostentativ în altă parte; cum s-ar zice: mda, eşti pe-aproape. Era ca şi cum bătrânul vagabond le-ar fi întrebat: ce carte citiţi, domnişoarelor? Şi ele i-ar fi arătat plictisite coperta: poftim, Structurile antropologice ale imaginarului! Că tot nu-nţelegi nimic!... Cam aşa ar veni. Bătrânul cel trenţăros n-a mai insistat. „Cum s-au dus anii!” a vorbit el de unul singur, şi a râs cu amărăciune dând uşor din cap. „Mi-amintesc mai de¬gra¬bă ce-am făcut acum cinzeci de ani decât ce-am făcut săp¬tămâna trecută! Sau ieri!” Şi aproape că-i venea să plângă. M-am uitat la cele două fetişcane şi ce mi-au văzut ochii? Brusc ceva s-a dezgheţat pe feţele lor. L-au privit ambele cu simpatie, şi cu siguranţă că i-ar fi răspuns bătrânului dacă le-ar mai fi întrebat în ce clasă sunt. Dar bătrânul n-a mai întrebat nimic... Aşa că mă întorc la prima clasă mixtă din şcoala mea, în care am avut, ce? norocul sau ghinionul? să mă nimeresc. Ghinionul, mi-am zis eu la început, fiindcă fetele erau ceva necunoscut pentru mine şi îmi inspirau teamă. Dar apoi a venit ziua onomastică a dirigintei. Ne-ar fi trecut prin cap nouă băieţilor să-i aducem un buchet de flori? Nici pomeneală! Învăţasem până atunci numai în clase de băieţi şi nu mi-aduceam aminte să i se fi dat vreunui profesor un buchet de flori. Dar atunci, în clasa mixtă, fetele s-au ocupat de tot ce trebuia, noi doar am contribuit cu câţiva lei. Ele au cumpărat flori, le-au aranjat în buchet, au învelit buchetul în hârtie şi i l-au dat dirigintei când a intrat în clasă. Aşa că până la urmă mi-am zis că a fost totuşi un noroc să mă nimeresc în clasa mixtă. Pur şi simplu se crease peste noapte o atmosferă nouă, de... cum să spun... Staţi un pic, să mă inspir...

Dragoş duse paharul la gură, adulmecă aroma închizând ochii şi luă o înghiţitură de vin. Dar Alexandra veni şi se rezemă cu spatele de pervaz, lângă el, atingându-i umărul.

— Ce-i, Alexandra? o întrebă. Aştepţi încheierea?... Ea îl privea de alături, de lângă umărul lui, drept în ochi, fără pic de jenă, cu ochi strălucitori şi avizi. Aşa că Dragoş i se adresă numai ei: — Vinul mă inspiră de cele mai multe ori dar constat că nu mă duce neapărat cu gândul la trecut.

— Nici n-aveţi motive, îi răspunse ea aluziv. Plină de îndrăzneală, întinse spre el paharul şi îl somă cu dezinvoltură să ciocnească.

Irimia îi făcu lui Dragoş semn peste capete, bine dispus.

— Mulţumesc pentru titlu! Plictisite şi frumoase. Am reţinut sugestia! Poate colaborăm!

— Nu, nu... Mulţumesc, n-am veleităţi literare.

— Măcar cu sfaturile unui expert în materie de sex frumos!

— Asta rămâne de văzut.

Roşca şi Gherasim schimbară o privire între ei şi sparseră micul grup de lângă fereastră, îndepărtându-se. Pe locul rămas gol se întindea, în vecinătatea mesei, o porţiune din mocheta nouă, gri-albăstruie.

— Nu prea vreţi să auziţi ce tot încerc să vă spun de o vreme încoace.

— Poftim? tresări Dragoş. Se întoarse spre Alexandra dar întâmplător dădu cu privirea peste o felioară subţire de castravete, căzută de pe o tartină jos pe mochetă, chiar lângă pantoful ei. Alexandra îi urmări privirea şi zâmbi ridicând ochii spre el.

— N-a căzut de la mine. Eu ce-mi pică în gheare nu scap! ameninţă ea în glumă.

Dragoş găsi atât de absurd contrastul dintre Alexandra cea ponderată de toate zilele şi femeiuşca mondenă şi dezmăţată ce încerca să pară acum, după câteva înghiţituri de vin, că izbucni în râs. Alexandra râse şi ea. Vreo două capete zâmbăreţe se întoarseră spre ei dar nimeni nu se apropie.

— Scuză-mă, spuneai ceva mai înainte?

— Nu mi-amintesc exact cuvintele, dar în esenţă mă plângeam, asta e. Mă plângeam că sunt sufocată de atâtea constrân¬geri.

— Parcă totuşi spuneai altceva.

— N-are importanţă ce spuneam, respinse ea c-un gest orice încercare se ordonare a discuţiei. Asta e ceea ce simt acum. Prea multe constrângeri! Mă vreţi sinceră? Sau nu mă vreţi deloc?

— Constrângeri? se prefăcu el că nu înţelege. Şi simţi totodată, la fel ca în urmă cu ceva ani, un gol în stomac. — Cât ai apucat tu din regimul trecut ca să te plângi astăzi de prea multe constrângeri?

— Nu mă refer la politică! se apără Alexandra. Politica nu mă interesează. Dumneavoastră nu simţiţi constrângerile din viaţa de fiecare zi?

— Din ce în ce mai puţin, recunoscu el. Ceea ce nu înseamnă că mă acomodez tot mai uşor cu lumea. E un fel de lene în reacţie.

— Mă gândeam, schimbă ea vorba, la ce spuneaţi ceva mai înainte despre femeile frumoase pe care le vedeţi trecând pe stradă. Cred că aveţi dreptate. Cred că e un adevărat ghinion să fii femeie frumoasă.

— Ei, hai, Alexandra, doar n-o să spui că ai ghinion!

— Eu nu mă consider o femeie frumoasă, slavă Domnului.

— De fapt eu am făcut o simplă observaţie. Destul de superficială dacă stau să mă gândesc. Pragmatic privind lucrurile, ce alegere are la îndemână o femeie frumoasă dat fiind că emite tot timpul în jur semnale de atracţie? Fără voia ei! Admitem asta. Le excludem pe cochete. Dacă femeia frumoasă nu s-ar închide într-o mică lume a ei, impenetrabilă să zicem, ar însemna să fie mai tot timpul asaltată de vânători de fuste şi aproape să nu mai aibă viaţa ei personală.

— Aşa credeţi? Dar din ce-i alcătuită viaţa ei personală? Există în viaţa ei şi altceva în afară de prea-plinul propriei persoane? Eu cred că adevăratul ghinion al femeii frumoase, cu adevărat frumoase, cum spuneaţi dumneavoastră, este lipsa nevoii de comunicare. Ea n-are nevoie de comunicare fiindcă n-are nevoie de nicio confirmare că-i frumoasă. Ea ştie asta! N-are nicio îndoială!

Dragoş luă încă o înghiţitură de vin şi îşi coborî privirea la porţiunea de mochetă gri-albăstruie de la picioarele lor. Observă că de o bucată de vreme niciunul dintre colegi nu călca porţiunea aceea; ei doi, acolo, rezemaţi cu spatele de pervaz, erau oarecum izolaţi de restul colegilor din sală şi n-ar fi putut spune că asta nu-i făcea plăcere.

— Vă e frică? o auzi deodată pe Alexandra întrebându-l cu o voce aproape indiferentă.

— Frică? se miră el. Frică de ce?

Ea se întoarse cu faţa spre fereastră şi se sprijini cu coatele de pervaz, privind jos în stradă, unde lumina iernii, albă şi fără umbre, învăluia cu blândeţe casele tăcute cu tot trecutul lor. Frică? Dragoş se rezemă cu braţul de cercevea, ridicat moale în dreptul frunţii. Dar deja cobora înserarea şi aprindeau lumina în sală. Iarna lăsa să cadă peste stradă vălul ei albăstrui de seară, iar în sticla ferestrei Dragoş îşi văzu oglindit conturul întunecat al capului şi conturul braţului rezemat. Frică?

Străbătea parcarea luminată, acoperită de un strat subţire de zăpadă încă nu prea tare bătătorită, scârţâind sub tălpi. Se urca în maşină şi arunca servieta pe scaunul de alături. Şi acum, unde să plece, prin iarnă? Pe parbriz căzuse promoroacă şi el punea în funcţiune ştergătoarele în timp ce înăuntru începea să vină aer cald.

— Nu pot să rămân decât trei ore la dumneavoastră, spunea Alexandra — cel mult patru.

Dar când spusese asta? Dragoş îi răspundea glumind ca într-un film de duzină:

— Ori toată noaptea, ori deloc, Alexandra! Hai s-o lăsăm mai bine pe altă dată.

— Altă dată, când? Mai aveţi timp de aşteptat?

Ştergătoarele încetaseră să scrâşnească poticnindu-se pe sticla acoperită de promoroacă, ci măturau de pe parbriz picuri rari de ploaie. Defilau de-a lungul străzii trunchiurile zgrunţuroase şi ude ale salcâmilor. Cobora din maşină şi străbătea scuarul scăldat în soare. Fusese o mare, mare greşeală că niciodată nu sărise şotronul împreună cu fetele. O greşeală de neiertat. Fustiţele li se umflau de aer în timp ce săreau dintr-un pătrat desenat cu cretă într-altul, iar de sub fustiţe, pentru o scurtă clipă, licăreau alb chiloţii. Cum, Delia crescuse şi ea? Dar, Dumnezeule, avea chiar câţiva ani mai mult decât el, aproape zece! Cum s-o recunoască după atâta amar de vreme? Dragoş se rezema cu umărul de trunchiul unui pom. Neti venea drept spre el păşind de pe pământul bătătorit şi încălzit de soare al aleii în iarba umedă şi rece pe care Dragoş o tăvălise cu picioarele. O poieniţă? apreciase ea. Fie şi poieniţă. Dar niciodată nu reuşise să găsească la piciorul tufelor dimprejur, printre tulpinile subţiri şi dese, acolo unde iarba nu ajungea să crească, locul de trecere spre lumea de dincolo... Ce îşi apăra Antonia strângând caietul la piept în timp ce trecea prin vânt? Gemenii gazelei! Râsese prosteşte toată banda de nătărăi aşezată pe bordura rotunjită a bazinului cu fântână arteziană din dreptul Sfatului Popular, toţi în paltoane negre. Dragoş privise în urma ei în timp ce se îndepărta şi se gândise că aveau înaintea lor o viaţă întreagă ca să afle ce avea să se întâmple după ce avea să-şi pună palma peste mâna ei pe braţul scaunului de la cinematograf. Gemenii gazelei? Niciodată nu-i simţise nici măcar atingerea palmei. Fusese umedă şi caldă? Fusese uscată şi sinceră?... Era un adevărat miracol că strada Stoica Spătarul rămăsese intactă după ce aproape tot cartierul fusese distrus. La fel şi biserica Sfântul Mina Vergu de pe strada Robescu. Dragoş nu se mai simţea înfrigurat de prezenţa Elenei. Dar îi rămăsese vie în suflet amintirea frisoanelor de atunci, când, alături de ea, trecea pe străduţa Jacques Elias ca printr-un tunel de lumină. Nici astăzi nu ştia dacă, în poza din Grădina Cişmigiu, Elena avea sau nu privirea coborâtă spre el. Cert este că nu era atentă la discuţia provocată de Denisa, aflată în dreapta, gesticulând în stilul ei caracteristic, în timp ce toţi se amuzau.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine