duminică, 7 noiembrie 2010

Lacătul*

Trebuia să intru la toaletă, iar lacătul pe care îl ţineam în mână mă incomoda. De aceea am hotărât să-l las jos pe trotuar, oarecum în faţa toaletei. Era un lacăt mare, cu o cheie la fel de mare băgată în broască, şi era foarte important pentru mine. Toaleta era una publică dar locuinţa mea se afla pe undeva prin apropiere. Am lăsat lacătul pe trotuar, dar cu inima strânsă, conştient fiind că riscam să dispară. Aşa s-a şi întâmplat: la întoarcere, nu l-am mai găsit. Mi-a fost foarte ciudă, dar nu eram absolut sigur că acela era locul unde îl lăsasem. Trebuia să-l caut. Strada era înclinată şi toate străzile din vecinătate erau înclinate. Dar dincolo de străzi, mai sus, începea un povârniş înspăimântător de abrupt. Nu m-aş fi avântat pe acel povârniş în ruptul capului dacă n-ar fi fost pe-acolo şi nepotul meu Horia, care are totdeauna chef de joacă, şi nu părea să se sinchisească de înclinarea excesivă a pantei. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am urcat dându-mi toată silinţa să nu privesc în jos, în urma mea, de teamă să nu mă cuprindă ameţeala. Apoi a trebuit să cobor un povârniş la fel de abrupt, păşind pe un fel de grohotiş mărunt, pe care alunecam la vale...

Mă trezeam şi îmi ziceam: noroc că nu mai trebuie să caut lacătul fiindcă prea era neplăcut să mă avânt pe povârnişuri atât de abrupte. Şi totuşi — continuam să gândesc —, lacătul ca lacătul, dar păcat de cheie.

Şi atunci îmi dădeam seama că de fapt nu mă trezisem, ci doar visasem că m-am trezit, fiindcă dacă m-aş fi trezit cu adevărat, n-ar mai fi trebuit să-mi pese nici de lacătul dispărut, căci el n-ar fi trebuit să existe.

Şi într-adevăr, nu mă trezeam cu adevărat, căci iată că din nou mă avântam de povârniş în sus, care era atât de înclinat, aproape vertical, încât nu aveam altă alegere decât să mă bizui pe smocurile de iarbă pe care puneam piciorul şi pe norocul de a nu călca din greşeală pe-alăturea de smocuri. Şi apoi coboram din nou, aproape pe verticală, cu groaza în suflet, şi grohotişul mărunt luneca la vale odată cu picioarele mele şi cu tot trupul meu terorizat de spaimă.

Din nou mă trezeam, cu sentimentul că am scăpat în sfârşit de grijă, dar, cum nu găsisem lacătul din vis, îmi ziceam iarăşi: păcat de cheie. Ceea ce însemna că nu mă trezisem cu adevărat nici de astă dată. Sau poate că nu visam că m-am trezit ci exista o a treia stare, nici de somn, nici de veghe, ci una de semi-veghe, sau semi-somn, când existenţa lucrurilor este incertă.

La un moment dat am văzut lacătul aruncat pe un tăpşan cu iarbă mai jos de temelia casei. Am fost indignat: dacă cineva îl luase, numai aşa, ca să se distreze, atunci măcar să nu-l fi aruncat într-un loc atât de imprevizibil, ci să-l fi pus în locul de unde îl luase!

Dar s-a luminat de ziuă şi abia atunci mi-am spus, uşurat: nu puteam să pierd niciun lacăt şi nicio cheie pentru că nu le aveam, nici lacătul, nici cheia. Şi abia atunci eram treaz de-a binelea.

***

*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Amintiri fulgurante (V)*

În drum către teotea Niunea, seara târziu, am făcut popas pe strada Cazărmii. Ca să-şi tragă sufletul, tata a lăsat valizele la marginea trotuarului, iar eu m-am aşezat pe una din ele, obosit şi un pic speriat de necunoscut. În jur, case boiereşti, verande, verdeaţă în micile curţi de la stradă, şi multă lumină. În ciuda oboselii, tata e bine dispus, ca mai întotdeauna. „Ia uite, mi se adresează el, plin de entuziasm, numai în Capitală poţi vedea aşa ceva!” Pe stradă s-a ivit un furgon cu pâine, tras de cai. Sunt uluit de cât e de mare, aproape cât un vagon de marfă. Copitele cailor fac clap–clap pe caldarâm şi tropăitul reverberează în zidurile caselor. E atât de târziu că a început deja aprovizionarea magazinelor de pâine din cartier, pentru a doua zi dimineaţă.

***

*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

marți, 2 noiembrie 2010

Câinele şi trenul*

Un tren mărfar trecea pe o linie ferată secundară de la marginea cartierului Pipera, de-a lungul lizierei unei pădurici, sub un soare pâclos de toamnă. Trecea, hurducându-şi vagoanele, pe lângă bariera coborâtă, unde zăceau gunoaie împrăştiate peste tot. Trecea prea încet ca să stârnească până şi frunzele căzute printre şine. Dincolo de linie am văzut un câine scheletic care încerca să treacă de cealaltă parte, printre roţile vagoanelor. Nu ştiu cum le aprecia cadenţa dar probabil că după fiecare roată i se părea că vine un gol de-ajuns de mare pentru a-i permite să treacă nevătămat, şi atunci făcea un pas deznădăjduit înspre tren. Dar roata următoare îi tăia elanul şi câinele dădea înapoi. La vagonul următor se hotăra din nou, după care iarăşi dădea îndărăt. Era într-un freamăt neîntrerupt, între hotărâre şi renunţare. Părea că pentru el era vital să treacă de partea cealaltă a liniei ferate, şi anume acum, imediat, în clipa de faţă, prin tren; pentru că trecerea trenului, a vagoanelor, putea să dureze nesfârşit, nu? Disperarea i se citea în ochi. Am încercat să-l alung dar pesemne că zgomotul trenului era atât de mare încât nu m-a auzit. Sau, dacă m-a auzit, a considerat, poate, că nu merită să ia în seamă gesturile unui om.

Şi atunci, ca să nu fiu martor la dezastrul sfârtecării câinelui sub roţile vagoanelor, m-am întors şi am luat-o la picior pe marginea şoselei, ca să ajung cât mai departe de barieră.

Trenul a trecut. L-am auzit îndepărtându-se de-a lungul lizierei păduricii desfrunzite. La un moment dat m-am oprit şi, luându-mi inima în dinţi, m-am întors să văd ce se întâmplase. Câinele era tot de partea cealaltă a liniei ferate. Stătea cu botul ridicat, oarecum neliniştit, privind peste şine, fără nicio dorinţă să treacă dincolo.

***

*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou