vineri, 17 februarie 2012

Aeroplane de hârtie*

La un moment dat am început să descopăr, unul după altul, deliciile meşteşugirilor de hârtie. Băieţi mai mari decât mine, dar de obicei nu cu mult, erau cei ce modelau, aplecaţi peste colile albe de hârtie, concentraţi, şi nu făceau niciun secret din mişcările lor. Le făceau pe faţă. Degetele băieţilor, sub privirile mele nesăţioase, meştereau ingenioase, în timp ce eu îmi dădeam silinţa să nu uit nimic din succesiunea de îndoituri şi de plieri ale colii de hârtie care desăvârşeau opera. Dar le memoram oare? Mă minunam doar că ei lucrau cu precizie şi puneau în ceea ce făceau tot zelul de care erau capabili. La rândul lor, deprinseseră un meşteşug anonim dar nu lipsit de splendoare. De unde? Asta nu prea era treaba mea. Îi vedeam îndoind colţ spre margine, şi colţ peste colţ, dinspre dreapta şi dinspre stânga, îi vedeam trecându-şi dosul arătătorului, apăsat, peste îndoitură, care căpăta cumva o pecete definitivă, pecetea priceperii şi a încrederii în lucrul bine făcut. Şi efemer.

Cel mai simplu era să iasă binecunoscuta bărcuţă cu o singură pânză. Dar uneori, după un număr necunoscut de plieri în plus, se iveau ca din ceţuri două coşuri, unul lângă celălalt, şi atunci bărcuţa nu mai era bărcuţă, ci vapor. Şi deşi vaporul era de obicei mai mic decât bărcuţa cu o singură pânză, pentru mine avea ceva din măreţia unui transatlantic şi, spre deosebire de bărcuţă, stabilitatea unui ponton plutitor, deşi singura apă pe care îi era dat să plutească încăpea într-un lighean, şi acela cu emailul sărit şi pete de rugină străvăzându-se tremurat sub limpezimea de un turcoaz pal a apei. Şi singurul vânt care îi bătea din pupa era suflarea grijulie a creatorului. Deşi mult mai sofisticat, n-avea soarta plină de romantism a bărcuţelor, pe care le vedeam prin filme plutind pe pârâiaşe în jos, săltând, fragile şi graţioase, peste vălurele în care se răsfrângea, cu sclipiri mişcătoare de nestemate, soarele de primăvară.

Apoi preferinţele se îndreptau spre aeroplane. Coala de hârtie era îndoită altfel, colţ spre margine de jos în sus, colţ spre margine de sus în jos, noi vârfuri proeminente, extrase dintre pliuri, aidoma unor mici descoperiri, când, într-un fel obscur, simţeam că erau implicate punctele cardinale; ca în mai tot ce întreprindeam, nordul rămânea busola satisfacţiei maxime. Nordul era direcţia de zbor, în timp ce întinderea aripilor de hârtie viza estul şi vestul. Dar între toate încropirile, indiferent că era vorba de bărcuţa c-o singură velă, de aeroplan sau de alte forme meşteşugite, exista o continuitate: aceea a ingeniozităţii; şi a memoriei. Coala, fie că era ruptă dintr-un caiet de dictando sau dintr-unul de aritmetică, devenea de nerecunoscut. Începea să capete, încă de la primele îndoituri, aura unui destinaţii înalte, nebănuită în ziua când mă duceam la magazinul de papetărie şi cumpăram caietul. Coala începea o viaţă nouă. Dar acea destinaţie nouă, înaltă. depindea totuşi de reuşita finală. Nu că aeroplanul ar fi fost, în sine, superior bărcuţei sau vaporaşului cu două coşuri alăturate, dar întâi şi-ntâi trebuia să fie capabil să zboare. Şi în privinţa asta, oricât de meşter erai şi oricât ţi-ai fi dat silinţa, reuşita era şi fructul întâmplării. Căci era greu să prevezi dinainte echilibrul secret al părţilor aeroplanului, lungimile şi lăţimile, şi unghiurile optime ale îndoiturilor, care să-i dea stabilitatea dorită în aer şi o traiectorie circulară, să zicem, care să-i asigure zborul îndelungat între cei patru pereţi ai odăii unde se petrecea lansarea. O singură dată în viaţă mi-a reuşit un aeroplan de hârtie care a planat îndelung, rotindu-se pe o spirală descendentă perfectă şi s-a aşezat glisând uşor pe duşumea c-un fâşâit satisfăcut.

Şi mai exista o regulă nescrisă, pe care o respectam cu stricteţe: nu foloseam pentru plăsmuirile mele de hârtie foi scrise. Nu ştiu dacă toţi simţeau la fel, dar pentru mine o coală scrisă era una consumată. Definitiv. Calea pe care o apucase acea coală, aşternută cu litere sau cu cifre, nu mai putea fi menită zborului, oricâtă înţelepciune cărturărească ar fi fost conţinută în semnele negre sau albastre care o împovărau. Albeaţa foii, imprimată cu linii sau cu pătrăţele, sau pur şi simplu neliniată, era singura deschisă aventurii zborului planat.

***

*Din volumul de schiţe şi povestiri

***

*Din volumul de povestiri Manechine