duminică, 24 februarie 2013

Luna plouă tăcere


Luna plouă tăcere peste ţârâit de greieri
licurici argintii peste ace vii de pin
fulgi de coajă de mesteacăn peste
reginele adormite ale nopţii
Plec de la fereastră şi
mă lipesc cu trupul de
iubita adormită
Mai sunt zile...
Au mai rămas
nopţi cu
lună...
Nu?

vineri, 22 februarie 2013

Povesteşte-mi

Povesteşte-mi totul de-a fir a păr
Povesteşte-mi primele ploi şi primele tale ninsori
            privirea ta spre noaptea de-afară, chipul tău
            răsfrânt în oglinda geamului
Povesteşte-mi prima ta zi luminoasă
            ochii tăi mijiţi în soare
            lumea văzută prin ochelarii cu celofan roşu
Povesteşte-mi prima vrăbiuţă aşezată pe pervaz
            încercând disperată să desluşească interiorul
            unde pândesc ochii tăi încântaţi
Povesteşte-mi prima păpuşă legănată în braţe
            culcată pe perna miniaturală
            în căruciorul cu o roată clăpăugă
Povesteşte-mi prima păpădie suflată în luna lui mai
            risipită de suflarea ta viforoasă
            peste gălbenele şi ciuboţica-cucului
Povesteşte-mi primul tău abecedar şi prima ta
            vacanţă mare, nesfârşită cât o viaţă
            şi prima revedere de întâi septembrie
Povesteşte-mi primii pantofiori cu cataramă
            primul şnur alb-roşu şi prima ilustrată
            expediată din tabără, „cu drag”
Povesteşte-mi dulceţurile şi amărăciunile
            şi cuvintele toate, vrutele şi nevrutele
            dojenile şi alintările şi bezelele
Povesteşte-mi primul ruj de buze furat poşeta mamei
            primii cercei de cireşe şi oglinjoara
            răsfrângând-o pe „cea mai frumoasă din ţară”
Povesteşte-mi primul hohot de râs şi primele lacrimi
            primele încruntări şi prima umilinţă
            prima neîncredere şi primul spate întors
Iar când ajungi la prima ispită, opreşte-te!
Nu mai vreau să te-ascult.

miercuri, 20 februarie 2013

Sunetele vechi, şoaptele vechi

Se spune că Leonardo da Vinci fredona în timp ce picta pe zid. Şi că la fiecare trăsătură viguroasă a penelului său umed vibrând în ritmul undelor sonore, în vopseaua rămasă în urmă, repede uscată, ar fi rămas întipărită amprenta vocii sale. Rămâne doar să se descopere cum vor putea-o auzi oamenii curioşi, peste secole.

De‑ar fi să fie, de‑ar fi s‑aud într‑o zi
            sunetele, vocile trecute, zgomotele lumii,
            şoaptele vechi de‑o viaţă
Mi‑ar fi dor de ticăitul ceasului însăilând
secundele treierând zâmbăreţe tăcerea nopţilor
            din trimestrul întâi —
            fugărind orele neliniştilor
Sirena fabricii, care
            a‑ncetat de mult să spintece
            cerul dimineţilor însorite,
            cu ultima vibraţie a chemării la lucru
            stingându-se în aerul de cristal
            aidoma ultimului sunet al unui concert se orgă
            disipându-se, instabil
            sub domul străveziu al cerului primăverii
Nu se poate să nu se fi întipărit toate —
            inscripţii ale timpului în regatul realului
            avid de semne trecătoare...
Dar asurzenia nimicitoare a deşteptătorul! —
            în războiul de fiecare dimineaţă
            împotriva dulceţii somnului
„Ai să‑ntârzii la şcoală!”. Vocea mamei —
de care parte a zidului să‑mi lipesc urechea
            s‑o găsesc din nou renăscută din susurul
            adânc în ghiocul timpului scurs?
Dar cântecele tatei? Oho, se vedea Tito Gobbi
            se vedea — în oglindă — Jan Kiepura
            glumea tot timpul — tot timpul lui liber
            Dar zidurile, ehei, ele da!
            l‑or fi luat în serios, cine ştie...
            Pe toţi ne‑au luat în serios
            zidurile...
Dar oaspeţii — câţi n‑or fi fost!
            Şi‑atâta sporovăială cu
            mina mara luci virgi
            sile tole mircea bengi
Rosturile dintre cărămizi s‑or fi umplut
de vocile lor, de râsete–chicoteli
            de sunete câte‑n lună şi‑n —
            nu mai vorbesc de stele...
Cântecele — cântările
Certurile — împăcările
Sub-pervazurile ascunse s‑or fi îmbelşugat
            de zgomotele lumii, de şoaptele secundelor
ticăite tot mai îngheţat
patinate de cocleala nopţilor...

De care părţi ale zidului să‑mi lipesc însă
rând pe rând urechea
ca să nu stric armonia unei vieţi?
Şi din toate sunetele şi şoaptele vechi
şi din zgomotele unei lumi trecute
să nu se‑aleagă un talmeş-balmeş
de nedescâlcit.

joi, 7 februarie 2013

Punctul culminant*

Nimic din ce îi povestea Decebal despre cele învăţate la şcoală — şi se arăta ciudat de comunicativ în privinţa asta — nu se dovedea a fi pentru Venera o noutate. Ea era cu doi ani mai mare. Ceea ce însemna enorm. Răspundea cu un gest al ei, un fel de „hm!” pufnit pe nas, c-un zvâcnet în sus al bărbiei şi cu o mică strâmbătură, la tot ce venea de la Decebal. Lăsa impresia c-ar fi mereu în vacanţă. Mama Venerei, care mai totdeauna era de faţă, o dojenea din priviri considerând pesemne că Venera prea se răsfaţă în dispreţul ei faţă de Decebal. La fel şi mătuşa ei, Victoria, venită tocmai din Sebeş şi care, neavând familie, îşi petrecea la ei o bună parte din timp şi se bucura de un regim privilegiat, de oaspete. Mătuşa Victoria, cu firea ei blândă şi prietenoasă, îi lua apărarea lui Decebal aproape pe faţă împotriva propriei ei nepoate, pe care totuşi o menaja cu delicateţe. Era însă destul — adică prea mult — că mătuşa îi zâmbea tot timpul lui Decebal, îl răsfăţa cu vorba şi îl mângâia pe cap amuzându-se totodată de asprimea nemaiîntâlnită şi de desimea părului său negru. Îi apăsa uşor părul cu palma, ca şi cum l-ar fi testat, şi o podidea un râs binevoitor şi zglobiu:
   — Pur şi simplu simţi o rezistenţă la apăsare! Parcă ai avea pe cap aşa un fel de cască, Decebal dragă!
   „Ce mai, are un cap tare!” venea prompt replica ironică din partea Venerei.
   Venera nu se sinchisea nici de privirile dojenitoare ale maică-si şi nici de dezaprobarea venită din partea mătuşii ei. N-o tulbura nici interesul pe care mătuşa Victoria îl arăta — iarăşi pe faţă — pentru cunoştinţele însuşite de Decebal la şcoală.
   „Ce frumos îmi sună toate astea!” se bucura ea ca un copil. În avântul ei, aproape că dădea din mâini, incitată. „Pedunculul... Receptaculul... Staminele, organele bărbăteşti... Pistilul, organul femeiesc...”
   Toate erau povestite de Decebal, însoţite de toate amănuntele pe care şi le amintea, proaspăt aduse de la şcoală.
   „Ai grijă, nu te gândi la cine ştie ce prostii!” o prevenea Venera cu ironia colţoasă a celor paisprezece ani ai ei. Un subînţeles pătrunzător şi perfid dar nu mai puţin incitant se degaja în toată camera, având-o pe Venera în centru. Venera afişa un zâmbet insidios, care lui Decebal îi provoca o stare de stânjeneală acută. Se întreba în sinea lui, contrariat, ce ar fi putut naşte acel subînţeles. Se sprijinea însă pe curiozitatea copilăroasă a mătuşii Victoria şi trecea peste răutăţile Venerei. Îi venea să debiteze în continuare tot ce i se părea mai interesant din cele aflate la şcoală în ultimele zile.
   Uşa odăii stătea întredeschisă spre grădina pe care mama Venerei o îngrijea, altminteri, fără prea mult entuziasm. Decebal putea să plece oricând, dar tocmai îşi aminti de părţile unei opere literare. Mătuşa Victoria ar fi putut să guste din deliciile unei asemenea divizări, ea care, pe lângă toate, mai era şi iubitoare a ordinii. Intriga. Desfăşurarea acţiunii. Punctul culminant. Şi deznodământul. Dar în clipa aceea Venera ridică o privire incitată spre Decebal şi exclamă:
   — Punctul culminant? Ehei, dac-ai şti tu ce-i aia!
   Ce putea să fie? De astă dată, Decebal se recunoscu în sinea lui de-a dreptul depăşit. Era clar că Venera avea în vedere ceva ascuns. Îi trecu prin minte că, fiind cu doi ani mai mare, ea ar fi trebuit să ştie toate astea. Dar nu, Venera exclamase ca şi cum abia acuma ar fi aflat de părţile unei opere literare. De care nici nu era interesată, ci doar de acel blestemat înţeles ascuns al „punctului culminant”. Fără voia lui, Decebal îi dăduse prilejul Venerei să facă aluzie la tainele ei de aproape-adolescentă. Ce mai, Decebal şi cu ea, deşi doar doi ani îi despărţeau, trăiau în vârste diferite.
   Amuţise chiar şi mătuşa Victoria, care o fixa pe nepoata ei cu o privire sumbră şi nedumerită, probabil şi ea depăşită, la fel ca şi Decebal. La vârsta ei, ar fi trebuit să fie la curent cu feluritele sensuri ascunse de care Venera făcea atâta caz. Azi la fel ca şi ieri, la fel ca şi zilele trecute. Dar vezi că nu făcea nici ea parte din acea categorie de oameni sprinteni în gândire iuţi la poante, înclinaţi să sară cu uşurinţă peste părţile plicticoase ale unei opere literare.

***

*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Întristare*

Ca şi altă dată, am ieşit să arunc sacul cu gunoi la ghena de la colţul blocului. Ca şi altă dată, în căutare de deşeuri reciclabile scormonitorii prin tomberoane împrăştiaseră gunoiul de jur-împrejurul tomberonului. Şi fiindcă nu m-am putut apropia prea mult, am ţintit de la distanţă şi am aruncat sacul. N-am nimerit. Sacul negru de plastic s-a rostogolit peste capacul întredeschis al tomberonului şi a căzut de partea cealaltă. Unul din scormonitori a strigat vesel: „Ole!” Nu era decât o mogâldeaţă fără formă în semiîntunericul înserării, ghemuită lângă zidul de cărămidă care împrejmuia ghena. Abia dacă am aruncat o jumătate de privire într-acolo, şi bineînţeles că nu i-am răspuns. M-am întors întristat în casă.

***

*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

miercuri, 6 februarie 2013

Răbdare s-aştepţi


N‑ai răbdare s‑aştepţi? — îmi spuneau
Dincolo de barieră începe ţinutul ploilor
     lungi de‑o vară
     peste‑ntinsele lanuri
     unduind sub penelul ud
     al pictorului ghiduş
     din „Lumea copiilor”
N‑ai răbdare s‑aştepţi? — îmi spuneau
Dincolo de ploi, vezi bine
începe ţinutul căluşeilor unde duc
     tramvaiele roşii trecând
     pe lângă vechiul magazin mic
     unde ai fi putut să cumperi
     dar n‑ai cumpărat niciodată.
Magazinul cel mic, umbrit, cu clienţi puţini
     care se cunosc între ei şi îşi dau bineţe
     zăbovind până pe‑nserat — flecărind
     câte‑n lună şi‑n stele...
N‑ai răbdare s‑aştepţi? — îmi spuneau
Dincolo de ţinutul căluşeilor cu panaşuri aurii
Or să vină şi nopţile cu stele licărind
     cu Ursa Mare pe cerul ultramarin
     tăiat de lainere cu luminiţe roşii —
     babord, ştii? cu faruri nevăzute
     ground based, cu oameni inteligenţi —
     controlând traficul smaraldelor
     sclipitoare de la tribord
Iar dincolo de lainere, dacă ai răbdare s‑aştepţi
     poţi să te‑ntorci în trecut
Dincolo de cuptoarele de mangal de la marginea câmpului
     unde s‑a prăbuşit Aurel Vlaicu
     pe 13 din luna a 13‑a din anul al 13‑lea,
     pe locul înconjurat de merişor tuns
     dincolo de orice „dincolo”
     unde nu mai e decât fanfara
     mărşăluind pompos pe covorul de asfalt
     turnat în ajun, cu Munţii Carpaţi
     pe fundal însorit, până‑n pragul
     micului magazin umbrit
     unde întoarcerea nu costă nimic
decât doar o viaţă printre clienţi flecari.