sâmbătă, 16 martie 2013

Primatul artei*

Pe fereastră văd în curtea vecină cearşafuri întinse la uscat, pe frânghie. Unduiesc uşor, albe, în adierea vântului. Îmi plac, ştiu asta, nu pentru unduirea lor reală ci pentru că m-au încântat cândva, cine ştie când, unduind astfel într-o secvenţă de film — sugerând misterul, uitarea, abandonul; sau — e şi asta o variantă — hârjoana amoroasă; sau, dimpotrivă, urmărirea încrâncenată, crima iminentă pândind dindărătul cearşafurilor albe — am mai văzut-o — în filmele cum altfel dacă nu în alb–negru? Altminteri, dacă n-ar fi prezumtivul film, din trecut sau, cine ştie, din viitor, probabil că m-ar mişca mai puţin. Sau deloc.

Nimic nu întruchipează mai bine ochiul uman, curios, alert şi sârguincios, decât camera cinematografică pe care cineaştii de astăzi au coborât-o de pe trepied şi au pus-o, mişcătoare, pe umărul cameramanului. În această poziţie, instabilitatea ei, neliniştile ei sunt, poate, uneori, exagerate. Dar cât e de vie şi de scrutătoare când se avântă să exploreze locuri necunoscute şi sălbatice — curţi dosnice pe unde îşi găsesc scăparea mafioţi hăituiţi pentru trădare de rivali de-ai lor, înştiinţaţi în ultima clipă de către persoane binevoitoare că ucigaşi plătiţi au venit să-i lichideze; şi iată cum camera ţinută pe umăr se clatină — cu măsură — pe urmele paşilor lor nesiguri şi disperaţi să scape cu viaţă... Pornind de la acea curte dosnică sau urmând ganguri tenebroase, prin clădiri necunoscute, cu coridoare întortocheate, sau explorând cărări neumblate, camera îmi dă o lecţie de felul cum poate fi văzută lumea.

Nu că nu m-aş descurca şi singur. Dar...

...Iată-mă intrând într-un restaurant: clinchetul paharelor şi al tacâmurilor mă înconjoară împreună cu rumoarea egală a vocilor destinse şi cu ecourile îndepărtate ale unor râsete răzleţe... Mă înconjoară, da; dar nu mă-nvăluie, aşa cum mi se-ntâmplă când la urechi îmi ajung aceleaşi sunete de cristaluri venite dintr-o secvenţă de film. Acolo, în film, spaţiul salonului de restaurant, cu animaţia calmă şi statică din interior, sub privirea inteligentă a camerei, care ştie peste ce să treacă glisând nepăsător şi pe ce să stăruie, are o consistenţă şi o plinătate pe care nu le regăsesc nicăieri în realitatea salonului în care intru... fizic. Nu-mi propun să devin neapărat analitic, dar dacă ar fi să încerc totuşi să dau o explicaţie de ce se-ntâmplă aşa, ar trebui să mă duc cu gândul la tâlcul pe care scenaristul l-a atribuit secvenţei respective, iar regizorul i-a dat viaţă, el având întotdeauna ultimul cuvânt. Astfel că salonul lui de restaurant a devenit altceva decât era menit să fie cel ce le-a servit de „scenă”. Vreau să spun că eu, spectatorul, mă las convins să-i dau credit regizorului, acceptând că sensibilitatea lui are prioritate faţă de a mea; şi că tot ce se-ntâmplă în acel salon capătă importanţă şi sens. Privirea şi auzul îmi sunt captate în continuare de acţiunea filmului, dar atmosfera salonului de restaurant a rămas pentru totdeauna întipărită în memoria mea; şi niciodată de-acum înainte nu mă va tulbura atmosfera vreunui restaurant real, decât în măsura în care îmi va evoca atmosfera restaurantului din film.

Şi fiindcă veni vorba de cinema...

La întretăierea dintre bulevardul Regina Maria şi strada Vasile Alecsandri trec uneori, destul de rar, prin dreptul unui loc de parcare. Acea parcare n-ar însemna mare lucru pentru mine dacă n-ar fi construită pe locul unui vechi cinematograf demolat. Strada Vasile Alecsandri coboară uşor, astfel că la capătul ei, parcarea se înalţă cu aproape un stat de om peste nivelul trotuarului. Iar spaţiul dintre cele două nivele este umplut de un zid vechi imitând blocurile de piatră, în care recunosc temelia fostului cinematograf al cartierului. Atât a mai rămas din el. Şi nu mă pot împiedica să reconstitui în minte: aici a fost fundul sălii; deasupra, balconul; aici a fost culoarul transversal care despărţea parterul în două; dincolo au fost cele două uşi de intrare, cu draperii, pe care plasatoarele le trăgeau cu câteva clipe înainte să înceapă proiecţia; clinchetul inelelor culisând înfrigurat pe galeria de deasupra uşii punea capăt chinului nerăbdării cu care aşteptam filmul. Alteori soseam cu întârziere, şi, intrând în sală, dădeam draperia la o parte şi rămâneam pe loc aşteptând...

...să mi se obişnuiască ochii cu întunericul; după care, ca prin minune, de parcă aş fi căpătat vedere nouă, începeam să disting rândurile şi capetele spectatorilor, ba chiar locurile rămase neocupate lucind stins şi îmbietor în lumina mişcătoare a ecranului. Iar ecranul a fost... în partea cealaltă; sub el, rampa, căci era acolo, îndărătul pânzei albe, o scenă, iar sala de cinema se putea transforma oricând în sală de spectacol... Dar eu îmi amintesc filmele. Nu vreunul anume; deşi sunt şi filme care mi-au rămas în amintire, unele cu titluri ciudate, ca de pildă Mersul neregulat al trenurilor, sau Omul cu o mie de feţe, sau Liliacul, pe vremea când confundam floarea cu mamiferul zburător, şi nu ştiam că titlul filmului se trage de la un personaj îmbrăcat în liliac, mamiferul zburător, la un bal mascat. În memoria mea au rămas toate filmele de-atunci contopite într-o unică lume a filmului, în care am trăit, săptămână de săptămână, timp de ani de zile, mirajul unor fapte şi întâmplări la care doar nişte împrejurări inexplicabile au făcut să nu iau parte de-adevăratelea... Acea temelie a rămas singurul vestigiu al lăcaşului reveriilor de odinioară — ale mele şi ale altora —, unde, cu fiecare film nou mi se derulau prin faţa ochilor visele fabricate de alţii, care deveneau în chip firesc ale mele: mi le însuşeam fără să le fur, într-o vreme când ştiam cel mult câteva nume de mari actori, mai întâi americani, apoi ruşi, şi asta doar pentru că îi auzeam pe cei mari vorbind uneori de ei; căci altminteri nu ştiam şi nu mă preocupa în niciun chip cum se realizează un film, faptul că turnarea este precedată de un scenariu sau că filmul este creaţia unui regizor, şi toate celelalte.

Nu ştiu dacă mi se dă sau nu crezare, dar eu insist...

Vreţi să-mi daţi mâna dumneavoastră, dragă Doamnă? Ia să vedem...

Dumneavoastră aveţi o mână frumoasă. Dar nu vă ascund că mâna oricărei femei îmi atrage privirea ca un magnet. Şi chiar şi mâinile bărbaţilor... uneori. A ajuns să fie deja un reflex: mi se năzăreşte că pot deduce din aspectul mâinii unele trăsături de caracter. Ceea ce găsesc că e o delectare deplină pentru psihologul ocazional ce sunt... Şi totuşi niciodată vederea unei mâini în carne şi oase, oricât ar fi fost de expresivă şi de vie, nu m-a fermecat precum o mână devenită artă, expusă într-o expoziţie de fotografie, sau pe care o poţi vedea pe ecran, în gros-plan, exact atâta timp cât consideră regizorul că e necesar pentru a i se face remarcată fermitatea sau, dimpotrivă, nesiguranţa, ezitarea sau crisparea.

Când eram foarte mic, mama, casnică fiind şi dedicată în exclusivitate creşterii mele, şi-a permis totuşi o dată o escapadă la Bucureşti, unde, împreună cu familia surorii ei, s-a dus să vadă o piesă de teatru, una bulevardieră. Pentru mine, copil unic şi răsfăţat, rămas singur — de fapt, cu nişte rude — pentru prima oară în viaţă, a fost o adevărată tragedie. La întoarcerea ei însă, mama a adus cu sine un program de teatru, din care doar o mică parte era dedicată piesei şi interpreţilor. În rest, era plin de reclame, mai ales ilustrate, pentru ce vrei şi ce nu vrei. Una din ele înfăţişa o maşinuţă cât să încapă pe o palmă întinsă, având semnificaţia de a fi o „ofertă” pentru o bună ocazie de a cumpăra un automobil. Am ştiut, dat fiind contextul, că nu era vorba de o maşinuţă–jucărie; dar asta nu m-a făcut mai puţin fericit; am fost de acord, atunci şi în anii care au urmat, că şi oamenilor mari le arde de joacă, nu numai copiilor. Suferinţa pricinuită de absenţa mamei s-a transformat destul de curând în sufletul meu în încântarea de a avea în casă la noi acel program de teatru şi mai ales maşinuţa–ofertă în palma întinsă. De absenţa mamei am uitat cu desăvârşire.

***


*Din volumul de povestiri Visul Văduvei