sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Marocco sau Ziua Deşertului (32)*

Ura

   Iovan se îndreptă de spate, aplecându-se peste dosarul verde. Trecu la următoarea foaie.
   Era un mesaj adresat agenţiei de ştiri şi venea de la Secretariatul General al Guvernului. Se făcea referire şi se dădeau citate dintr-un raport al unei comisii de care Iovan nu auzise: cu siguranţă ştirea nu ieşise niciodată din dosarul pe care îl avea acum în faţă. Află că se numea Comisia de Analiză a Academiei, dar obiectul analizei nu era precizat. Se vorbea chiar în primele rânduri de activarea hidrocarbonului, despre care se afirma că ar fi fost o teorie nu numai falsă ci şi periculoasă. „Organizaţiei neguvernamentale Protecţia Astrală, care pretinde că deţine informaţii în sensul de mai sus, emise de o comisie europeană de experţi, condusă de un anume dr. Aston McCauley, S.G.G. îi recomandă să consulte raportul detaliat al Comisiei de Analiză a Academiei, în care se demonstrează că aşa-zisul fenomen al activării hidrocarbonului din materia organică de origine animală este un nonsens. ONG-ul respectiv se face răspunzător de panica de care va fi cuprinsă populaţia dacă aşa-zişi experţi, susţinuţi de acea organizaţie şi de altele asemenea, vor continua să dezinformeze opinia publică. Posturilor de televiziune li se recomandă să evite emisiunile având ca subiect pretinsele fenomene ultime şi activarea hidrocarbonului.”
   Era clar că Agenţia de ştiri LANS–Delta fusese preferata guvernului, pe care acesta o folosise ca intermediar în relaţia cu televiziunile şi cu posturile de radio, şi probabil şi cu ziarele electronice şi tipărite.
   Fără intenţia să le citească deocamdată, Iovan răsfoi rapid şi într-o neaşteptată şi crescândă stare de nervozitate, următoarele câteva file. Erau şi alte ştiri acolo. Ştiri? De fapt niciuna din notele care umpleau paginile următoare nu dădea informaţii, nu se referea la evenimente în curs sau trecute, la fapte, la personalităţi, la firme private. Era doar corespondenţă cu Secretariatul General al Guvernului şi cu alte agenţii de ştiri, posturi de televiziune şi de radio, organizaţii neguvernamentale ale căror nume Iovan nu le întâlnise până atunci prin publicaţiile destinate publicului larg. „Vă informăm că recomandarea Dvs. din data de 2 Martie a.c. a fost...” „Considerăm oportun să vă aducem la cunoştinţă...” „Am transmis punct cu punct observaţiile Dvs. agenţiilor...” „Suntem de acord că ştirea la care Dvs. faceţi referire este inoportună... şi că măsurile propuse trebuie aplicate întocmai...”
   Lui Iovan nu i se mai păru că alarma de acum câteva minute se declanşase din senin şi fără niciun rost. Senzorii de mişcare sau de oportunitate trebuie că erau pe undeva prin preajmă dar fuseseră atât de bine camuflaţi încât nu puteau fi observaţi fără o cercetare atentă. Şi poate nici atunci. Se întrebă dacă în zilele de dinainte mai fuseseră şi alte alarme, şi cum se comportaseră jurnaliştii din redacţie, sau cum fuseseră instruiţi să se comporte pentru a respecta protocolul. Iovan îi văzu deodată cu ochii redactorului-şef Axinte Pascal, ochi severi, chiar de pe locul unde el se afla acum. Cel mai probabil era ca ei să fi rămas cu toţii nemişcaţi, fiecare la locul lor, în mână cu cana — încă întreagă, încă înainte să se spargă în cădere — pe care scria TE AŞTEPT SĂ TE FACI MARE sau VIAŢA E FRUMOASĂ, sau cine ştie ce alte inscripţii tot atât de duioase şi de optimiste. Văzu în închipuire cănile încremenite în mână, privirile de asemenea, îndreptate toate către biroul de sticlă al redactorului-şef, aşteptând din partea lui o reacţie, un gest, care să dea liber la mişcare... când? La oprirea alarmei, negreşit. În momentele acelea de tensiune de bună seamă că nu le mai ardea să critice ştiri, să le dispreţuiască, să le mototolească şi să le arunce de la distanţă la coşul de gunoi. Pentru fiecare gest de-al lor exista câte un protocol. Iovan simţi încropindu-se în adâncul lui ura. Era el, singurul om rămas, şi în omul acela, în loc de orice altceva, se zămislea ura. Şi nici măcar nu simţi îndemnul să şi-o înăbuşe. Îi veni să spună: Las-o naibii acolo unde este, e un simţământ omenesc. Toate simţămintele omeneşti au avut un rost, toate laolaltă au alcătuit lumea, mai mult decât faptele, mai mult decât organizaţiile, mai mult decât intenţiile, mai mult decât orice. Iar dacă acum nu mai existau simţiri fiindcă dispăruseră depozitarii simţirilor, acele simţiri — lui Iovan i se păru de la sine înţeles şi totodată de mirare că ideea nu-i venise încă mai înainte — toate acele simţiri îşi aveau şi acum rostul lor şi importanţa lor. Nimic din ce simţise omenirea nu putea să fi pierit fără urmă. Fiecare simţire rămăsese undeva, într-un locşor al ei, un loc care urma să fie descoperit, cumva, şi folosită nu se ştie de cine, cândva, pentru a restabili lumea în toată plinătatea ei. Inclusiv ura îşi avea locul ei ascuns. Sau mai ales ura. Îl ura pe redactorul-şef Axinte Pascal şi îl văzu cu ochii minţii, acum era sigur, da, trecând prin dreptul portretului Sabinei aşezat pe biroul subalternului său, fără nicio scânteie de simţire, impasibil şi ţintit strict către ceea ce însemna pentru el, la fel ca şi pentru toţi ceilalţi din redacţie, sarcini de serviciu şi protocoale. Îi veni în minte o întâmplare recentă cu un sinucigaş, căruia i se năzărise că trebuie s-o încheie cu lumea în care trăia, izbindu-se cu maşina de ceva, de un obstacol. Ştirile curseseră după consumarea evenimentului şi stârniseră un val de emoţie. Deoarece iubita îl părăsise, hotărâse să-şi ia viaţa. Numai că târâse după el în abisul morţii alte cinci vieţi care nu aveau nicio legătură nici cu viaţa lui, nici cu a iubitei sale, nici cu gestul său final. Pe o şosea principală, în mare viteză, virase brusc şi izbise în plin o maşină luată la întâmplare dintre cele care veneau din sensul opus. Şi în acea maşină dispăruseră într-o secundă cinci oameni... Cum să-ţi fie indiferentă o moarte şi să te gândeşti la ea cu inima împăcată, ca fiind degetul mereu treaz al destinului? Nu, Iovan îl urâse atunci, şi îl ura şi acum se sinucigaş. Îl urâse fără să-l fi cunoscut vreodată, fără să-i fi văzut vreodată măcar poza în vreun ziar sau în vreo emisiune de televiziune. Tot aşa cum îl ura acum pe acel redactor-şef al agenţiei de ştiri LANS–Delta, fără să aibă nici cea mai mică idee de cum va fi arătat. Nu fusese nici un sinucigaş, nici asasin. Dar era — fusese — şi el o rotiţă dintr-un angrenaj, mult deasupra tuturor celorlalţi, menit să prevină panica, să dicteze comportamentul oamenilor, să inventeze protocoale, să pedepsească şi să dea recompense... Ura era opusă solidarităţii, dar, în chip straniu, lui Iovan îi era şi mângâiere...
   Se afla acum în faţa fotografiei Sabinei de pe biroul jurnalistului necunoscut, subalternul lui Axinte Pascal, şi se uita în ochii ei, adânc, aşa cum de atâtea ori se uitaseră, el şi cu Mara, unul în ochii celuilalt, fără să-şi dorească să desluşească ceva anume acolo, în adâncul ochilor, şi în adâncul fiinţei. Doar să se pătrundă de fiinţa iubită.
   „Îţi sunt recunoscător că îţi ştiu numele”, îi veni să-i spună tinerei din fotografie. Sabinei. Simţi cum ura din interiorul său se înmoaie încetul cu încetul. Părăsi sediul Agenţiei de ştiri LANS–Delta.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Marocco sau Ziua Deşertului (31)*

Zgomotul de fond al oraşului

Dacă era atât de pustiu şi dacă asta însemna că oraşul se golise fiindcă oamenii fuseseră convocaţi la o mare întrunire într-o piaţă, Piaţa Lahovari era prea aproape pentru asta, iar Piaţa Charles de Gaulle prea departe şi prea deschisă pentru a păstra vocile în interiorul ei, să nu se facă auzite până aici, pe bulevardul Magheru, în dreptul intrării în hotelul Ambasador. Iovan se gândi de astă dată nu numai la sunetul vocilor şi la sunetul vocii vorbitorului, oricine ar fi fost el, ci şi la cuvintele rostite de acesta. Marea de oameni ce stătea în jur să asculte, mai mult ca sigur că nu avea niciun cuvânt de spus. Doar cuvinte de ascultat. Vorbitorul îi întreba, poate, dacă erau pregătiţi sufleteşte să nu se mai întoarcă niciodată la casele lor fiindcă nu aveau nimic de câştigat întorcându-se... Dacă voi sunteţi de vârste diferite, copii, tineri, adulţi, vârstnici — poate li se spunea de către cineva aflat în mijlocul pieţei —, asta nu schimbă nimic. Degeaba se refugiază fiecare dintre voi cu gândul în următoarea vârstă şi în acelaşi timp îşi doreşte viaţă veşnică, fiindcă asta nu-i cu putinţă. Ori una, ori alta. Nu aveţi decât să cereţi să adormiţi într-o bună zi, aşa cum se spune, şi, pentru a avea convingerea că sunteţi încă în viaţă, indiferent ce fel de viaţă va fi aceea, să cereţi să vi se redea simţurile o dată la fiecare douăzeci de ani, sau la fiecare cinzeci de ani, sau la fiecare sută de ani, măcar pentru douăzeci de minute. Şi dacă în acele douăzeci de minute vi se va părea că ceva se mişcă în continuare în jurul vostru, că frunzele copacilor tremură în vânt şi le auziţi foşnetul, dacă păsările vor trece în zbor şi norii se vor aduna pe cer aducând ploaia, înseamnă că viaţa voastră nu s-a sfârşit încă, oricât vi se va părea ea de lungă. Dar dacă în decursul celor douăzeci de minute, sau zece, sau douăzeci de secunde, veţi cere doar să puteţi deschide ochii pentru a vă convinge că sunteţi în plină veşnicie, şi nimic nu se va clinti din loc, înseamnă că e ca şi cum doar vi s-ar părea că aţi adormit. Nu are rost deci să vă mai întoarceţi la casele voastre...

...se gândi Iovan, dorind să găsească o explicaţie pentru golirea oraşului... încercând să înlăture din minte Perdelele de Lumină drept cauză reală.

Stătea cu ochii în tavan şi undeva îndărătul peretelui camerei de hotel se auzea în întuneric un fâşâit continuu. Ar fi putut semăna cu zgomotul de fond al oraşului dacă în acel susur egal s-ar fi strecurat mici poticniri, mici sunete mai înalte, mici defecte de continuitate. Putea semăna chiar şi aşa, egal cum era, doar că un asemenea zgomot de fond era propriu miezului zilei, în timp ce acum trebuie să fi fost miez de noapte. Dar putea la fel de bine să fi fost şi zgomotul aerului condiţionat din instalaţia unui mare hotel, aşa cum probabil era cel în care Iovan se afla, petrecându-şi prima noapte. Căci dacă aerul condiţionat rămăsese în funcţiune, nu mai era nimeni să-şi dea seama că aerul era acum îndeajuns de pur peste tot, şi să îl oprească. Astfel, avea să tot fâşâie, zile în şir, cine ştie câte zile, până când, încetul cu încetul, toate aveau să se oprească, rând pe rând.

...Viaţa nu-i dată cu un scop anume, ci nu are altul decât acela pe care ţi-l propui... visă Iovan: erau, probabil, cuvintele vorbitorului din piaţa mare, unde oamenii, după ce îşi părăsiseră locuinţele şi treburile pe care le avuseseră prin oraş, nu aveau, acolo, niciun cuvânt de spus, ci doar stăteau nemişcaţi şi resemnaţi şi ascultau... Şi de fapt nici nu-i dată, viaţa, fiindcă ea nu începe să existe decât când devii conştient de curgerea timpului. Şi atunci poţi să spui: mulţumesc, n-am ce face cu ea, e deja prea târziu; sau: hai să vedem dacă vom fi siguri că poate începe din nou, cândva...

...Zgomotul de fond al oraşului continua să se audă, egal, de dincolo de pereţii camerei de hotel... Nu îndrăzni să se trezească şi să se ducă la fereastră pentru a se convinge că şuvoiul maşinilor în mişcare pe bulevard era o iluzie. Nu îndrăzni nici să fie de faţă când aveau să mijească zorile, primele zori, ca nu cumva să fie nevoit să vadă jos în stradă că maşinile sunt tot încremenite, la fel ca şi în ajun... şi să vadă oamenii întorcându-se acasă de la întrunirea din piaţa mare, strecurându-se ca nişte stafii plutitoare printre acele maşini şi târându-şi fără nicio speranţă veşmintele la fel de cenuşii ca şi zorii înnoraţi.

...Iovan era din nou afară în stradă şi o lua de-a lungul trotuarului, ocolind maşinile eşuate.

Sub vitrina unui magazin Narman, de confecţii de lux, rămăsese întins pe asfalt un carton gros de ambalaj, o cutie, tot de carton, servind de dulap pentru haine, o perniţă jegoasă şi o zdreanţă de pătură, toate la un loc amintind de locul unde îşi dusese zilele de bună seamă un om al străzii. I se păru de mirare că niciun poliţist nu îl alungase din această zonă privilegiată a Bucureştilor. Sau poate că îl alungase, dar nimeni nu se ostenise, sau nu mai apucase, să înlăture urmele şederii sale în ultimele nopţi răcoroase de primăvară... Se întrebă dacă pentru acel om al străzii sumbrele Perdele de Lumină fuseseră mai sumbre decât însăşi viaţa lui. S-ar putea să nu fi tresărit prea tare, în orice caz nu la fel ca ceilalţi, semenii săi, şi poate că nici nu fusese atât de mult cuprins de panica generală încât să nu fi observat alţi oameni, la o oarecare depărtare de el, dizolvându-se unul după altul într-o ceaţă străvezie şi luminoasă. Fiindcă însăşi viaţa lui fusese o neîntreruptă dizolvare de pe azi pe mâine. Da, într-adevăr, poate că e mai liniştitor să trăieşti astfel încât să te întâmpine de-a lungul timpului cât mai puţine surprize. Cine ştie...

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.