La capătul celălalt al canapelei*

            „...pe digul unde se consolau făcând dragoste îndrăgostiţii
            fără acoperiş.”

Gabriel García Márquez

Plaja era înclinată în locul acela — înclinată şi îngustă. Valurile ajungeau până aproape de piciorul câtorva sălcii care oricum nu prea aveau ce căuta atât de aproape de mare. Ajungeau încă înspumate, în lumina ce cădea, însoţită de muzică, pe locul acela, venind de la restaurantele de la marginea fâşiei de nisip, şi se retrăgeau în întunericul umed şi clipocitor. Cupluri de tineri goi făceau dragoste în tăcere, la distanţă de câţiva paşi unul de altul. Tăcerea lor era un brocart somptuos ţesut din gemete de plăcere — gemete reţinute, gemete discrete, care nu treceau dincolo de alveola timpului lor propriu, timpul fiecărei perechi. Păreau să fie sigure, acele perechi, că aveau tot dreptul din lume să facă ceea ce făceau.
   Unul din tineri se desprinse la un moment dat din braţele iubitei, se ridică în picioare şi se apropie de perechea învecinată. Cei doi, simţindu-se priviţi, îşi încetară mişcările unduioase şi, fără să se desprindă, îşi suciră capetele spre cel venit, uitându-se întrebător la el. „Mă laşi cu ea? — i se adresă prietenos cel venit tânărului. Şi dacă vrei, uite, mai încolo, a mea te aşteaptă. Nu caut noutatea cu tot dinadinsul, să ştii — se simţi el dator să-i explice celui întins pe jos, gol, în faţa sa.” Erau cu toţii goi, supli şi bronzaţi. „Vreau doar să fim aşa, ca într-o frăţie, înţelegi? Nu-i plăcut să vezi că eşti bine primit? În fond, suntem cu toţii tineri. Vorba aia, gândim la fel şi simţim la fel. Eu unul m-am săturat să tot fiu suspectat de intenţii rele — asta mi se-ntâmplă în familie. Nu ştiu de ce tre’ să mi se pună în cârcă toate relele de pe lume... Pentru ea — reluă, arătând în jos, spre fată — poate să nu însemne mare lucru. Dar pentru mine e important, să ştii. Şi adăugă: Chiar dacă îi fac doar o scurtă vizită, înţelegi ce vreau să spun.”

Se opri din reverie şi se uită la femeia lui, care şedea la capătul celălalt al canapelei şi citea o carte. Din locul unde se afla nu vedea decât coperta de carton gros şi nu desluşea nici titlul, nici autorul.

Felul cum aleseseră acei tineri să trăiască era soluţia cea mai inspirată, ideea cea mai bună să încetinească scurgerea timpului. Printr-o magie reuşeau să împiedice nisipul să se cearnă în recipientul alungit de dedesubt al clepsidrei. Timpul se oprea în loc când întâlnea depravarea şi dezmăţul. Întâi şi-ntâi fiindcă rămânea cam fără răspuns însăşi întrebarea dacă era cu adevărat vorba de depravare şi de dezmăţ. În privinţa asta stăruia în lume o îndelungată confuzie.

La capătul celălalt al canapelei, soţia sa dădu foaia în cartea pe care o citea.

...Timpul se oprea în loc întâlnindu-se cu depravarea şi cu dezmăţul fiindcă nu se dumirea care era rostul depravării şi dezmăţului când aveai de ales între atâtea variante de a-ţi duce traiul. De ce tocmai varianta asta? se întreba timpul. Iar dacă cineva găsea răspunsul la întrebarea cu privire la rostul depravării şi al dezmăţului, timpul se urnea din nou, împăcat.
   Să n-ai un acoperiş deasupra capului, să nu vrei să ai un acoperiş deasupra capului, era un lucru acceptabil, ba chiar bun dacă vremea era frumoasă. Asta te învăţa să fii mereu optimist şi încrezător. Şi a fi optimist însemna şi să găseşti în schimbarea partenerei tot firescul din lume.

Pe pagina din care citea femeia de la celălalt capăt al canapelei literele se transformau în cifre. Ea nu cunoştea semnificaţia cifrelor dar nici nu dădea vreun semn că ar fi asistat la ceva straniu. Doar lua act de întâmplare şi îşi continua lectura... Se spunea acolo că actul sexual incumbă responsabilitate. Tot aşa cum socoteala cheltuielilor casei se ţine cu stricteţe. Sau se ţinea cândva. Scria foarte clar: plăcerea în sine e un păcat de neiertat şi cu atât mai mult împrăştierea ei în dreapta şi-n stânga, cu nesăbuinţă. Dar cu siguranţă nu se pomenea nimic de plajă şi de luminile restaurantului aşternute pe nisip, sub sălcii. Abia dacă se amintea ceva de înserări.

Tânărul era curios dacă inima următoarei partenere începea să bată cu putere la apropierea sa. Şi pentru a se dumiri în privinţa asta, se lipi cu tot pieptul de pieptul ei. Nu reuşi însă să-şi dea seama a cui inimă bătea mai nebuneşte — a ei, sau a lui? Dar oricum era voluptuos.
   Se întrebă totodată dacă şi a doua parteneră îi va arăta aceeaşi deschidere, iar masculul ei aceeaşi înţelegere. Ceva îi spunea că da, că toate lucrurile asemănătoare cu ceea ce făceau ei erau uşor de realizat pe pământ dacă lăsai la o parte încrâncenarea tradiţională.

Tânărul se gândi un pic şi decise că cel mai bine era să rămână la acelaşi capăt al canapelei — al lui. Stăteai liniştit şi ascultai cum foşnetul valurilor se risipeşte, în retragere, pe nisipul ud.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Notaţii literare (XV)

Detalii la alegere pentru autor
   Doar un exemplu: un personaj intră într-o redacţie pustie. Ţinta autorului este de a accentua în descriere senzaţia de încăpere părăsită. Şi atunci: între a spune „niciun ecran nu era luminat”, şi „toate ecranele erau stinse”, ce alege autorul? Prima variantă s-ar părea că privilegiază o „privire” (impersonală) ce baleiază ecranele de pe mese rând pe rând, în căutarea unei lumini (care, în chip firesc, ar ieşi în evidenţă dacă ar exista), în final constatând că nu a găsit niciunul în funcţiune. În varianta a doua s-ar zice că predominantă este senzaţia de simultaneitate a percepţiei. Autorul trebuie să se hotărască în privinţa aşteptărilor personajului: se aştepta acesta să întâlnească pe cineva în redacţie, sau era aproape sigur că va găsi redacţia goală?

Generaţionism
   De ce se agaţă în continuare critica literară românească de superfluul „generaţionism” (în care tagma scriitoricească se complace)? Dacă perioadele născocite — „şaizeciştii”, „optzeciştii” ş.c.l. — chiar au trăsături distincte, diferenţiaţi-le prin respectivele trăsături. Şi atunci veţi avea, poate, ocazia să constataţi că perioadele se întind şi se întrepătrund, precum culorile acuarelelor; sau, dimpotrivă, veţi avea surpriza să vedeţi că periodizarea nu se justifică prin nimic. Căci în ultimă instanţă, din perindarea generaţiilor de scriitori români, oricum decuplate de Marea Istorie (literară), nu se poate transfera practic mai nimic în portofoliul valorilor durabile ale literaturii universale.

Naraţiune la persoana I
   „Am făcut o pauză, mi-am tras răsuflarea şi am spus: ...” (William Styron: Alegerea Sofiei, ed. Adevărul, 2011 — p. 302) Sau: „...m-am gândit eu, aplecându-mă peste pisoar” (id. p. 307). M-a amuzat totdeauna această comedie a omniscienţei jucată de unii scriitori, care „îşi amintesc” trecutul lor ficţional până la cele mai mici detalii. E drept că orice operă este un contract între autor şi cititor. Dar cred că nu de puţine ori autorul forţează, adăugând clauze greu de acceptat. Goana după autenticitate are uneori efecte perverse.

Identificare cu personajul
   Dacă alter ego-ul lui Flaubert merge până acolo încât se identifică în sexul opus, alţi autori nu se simt confortabil dacă se îndepărtează prea mult de propria lor identitate... Ch. Bukowski se regăseşte în Casiski, Franz Kafka, în K... Ş.a.m.d. Până şi personajele parcă au mai multă autenticitate dacă poartă un nume apropiat de persoanele reale care le-au servit de model. De circumstanţe nici nu mai vorbim!

Realitate şi percepţie literară: timpul multiplu
   Personajul Val din romanul Invaziile inimii, de James Meek (ed. Humanitas, 2014), se află într-o dispută violentă cu personajul Ritchie, cu a cărui soră tocmai rupsese relaţia. Val îl acuză pe Ritchie de pedofilie şi devine atât de furios încât la un moment dat îl loveşte peste faţă. Iată cum descrie autorul scena: „Iar când s-a petrecut cel mai surprinzător şi mai cretin lucru, adică Val a venit la el şi l-a lovit năprasnic peste falcă cu dosul palmei, lui nu i s-a părut nici surprinzător şi nici tâmpenie, la fel cum nu i s-a părut surprinzător nici că s-a prăbuşit la podea şi a rămas acolo, nici întins, nici în şezut.” (p. 90)
   Remarcăm că timpul secvenţei este dilatat faţă de timpul real în care aceasta are loc — poate, la prima vedere, prea dilatat. Mai mult decât atât, cronologia este inversată: înainte de orice, ceva se petrece; apoi, însuşirea de a fi surprinzător a gestului trece înaintea săvârşirii gestului însuşi. Iar descrierea consemnează, cu îndreptăţire, mai mult decât actul de violenţă în sine: consemnează, printre altele, micşorarea distanţei dintre victimă şi agresor („Val a venit la el”). Oricât de neaşteptat a fost gestul lui Val, victima, Ritchie, încearcă să-l încadreze în conştiinţa sa şi să-l explice chiar în timpul desfăşurării, ba chiar îi percepe o parte din urmări, cum ar fi întipărirea faptului în memorie şi umilinţa pe care o va resimţi în viitor. (Nu o spune autorul, îmi permit eu să adaug.) Şi, la fel de important, nu exclude nici ambiguitatea: surprinzător şi nesurprinzător în acelaşi timp; cretin şi normal. Faulkner explica frazele sale lungi şi încâlcite, de fapt gândirea sa comprehensivă şi complicată, prin necesitatea oricărui fapt de a fi descris ca fiind un melanj între trecut, prezent şi viitor. La fel se întâmplă şi în secvenţele aproape instantanee şi neaşteptate ca cea de mai sus. Victima poate percepe într-o străfulgerare până şi ghinionul de a fi suferit o umilinţă. Or, ghinionul nu poate fi perceput ca atare decât prin raportare la trecut.

Domnul Săndulache și schimbarea

   Sfârşitul dictaturii a venit în cele din urmă într-un aprilie de primăvară întârziată, găsindu-i pe toţi ameţiţi de o lungă aşteptare, marcată de nenumărate incertitudini. Unii îmbătrâniseră, dar i-a ajuns din urmă tinereţea. Cineva neştiut s-a cocoţat şi, c-un gest neaşteptat de curaj, a scos bila de piatră, încinsă, din fruntea masivului Golem. Chiar aşa să se fi întâmplat? De Golem, pe care îl însufleţea bila din frunte, pesemne că ştiau destui, dar vezi că să se găsească cineva să se cocoaţe până la fruntea sa era mult mai greu. Slavă Domnului că s-a găsit totuşi. Rămas fără bilă, Golemul s-a întins pe jos, masiv şi neputincios, într-o hrubă desigur, undeva prin nişte locuri pustii, unde nu se deschiseseră încă şantiere şi nici nu se făcuseră săpături arheologice. Şi a rămas aşa, inert şi rece, să doarmă sub iarba uscată de anul trecut, nevăzut, contopit cu lutul din care fusese zămislit. Din clipa aceea nimănui nu i-a mai păsat de el. Domnul Săndulescu aproape că n-a apucat să prindă măcar de veste că se-ntâmplă ceva deosebit, şi nimeni din familia sa n-a avut vreo implicare serioasă. Dar ameţeala i-a cuprins pe toţi. Schimbarea a venit val-vârtej: doar două-trei voci trâmbiţaseră o prorocire confuză c-un an înainte. Sâmbăta a devenit zi liberă peste noapte, televizorul s-a trezit din amorţeală, şi, după ani şi ani de letargie, o noapte întreagă a cântat Lambada, de care aproape nimeni n-auzise până atunci. Un convoi de camioane grele s-a auzit trecând într-un uruit înfundat la două străzi distanţă, în toiul nopţii, făcând geamurile să zdrăngănească. Camioane grele or fi fost, sau transportoare blindate? S-a cântat şi s-a dansat pe ecranul televizorului o noapte, s-a cântat şi s-a dansat două nopţi, apoi trei — aşteptarea a crescut ca focul înteţit de vânt, apoi în toate nopţile şi în toate zilele care au urmat s-a tot auzit Lambada. În faţa unei camere video de o marcă necunoscută, într-o lume de care nimeni nu ştiuse până atunci, pe ceea ce părea să fie un capăt de ponton care până atunci de bună seamă nici nu existase, s-a dansat cu pasiune, la un pas de sex, în proximitatea parapetului dar şi în mijloc, cu legănare a şoldurilor, în fustiţe scurte, numai bune să se legene şi să se tot legene într-o parte şi într-alta, în ritmul dansului, făcând pereche cu pantalonii mulaţi pe picior ai dansatorilor. Toată lumea a învăţat Lambada şi a fredonat-o până dincolo de Paşte, către vară, şi a privit cu lacrimi în ochi focurile de artificii aruncate spre cer din sărăcie, dar neîngrădite. Pontonul a tot plutit şi s-a tot legănat într-o stabilitate relativă, apa a rămas întunecată, iar dansatorii, pe ecran, îmbrăcaţi cum erau ca pentru o climă tropicală, cu mai nimic pe ei, s-au lăsat duşi în derivă de ape line şi adânci, pe care pluteau frunze galbene din toamnele trecute.
   Apoi — deja trecuseră destule zile... ba chiar multe zile — s-a răsuflat uşurat şi totodată au început discuţiile în casă, în familie. Şi nu că s-ar fi luat la harţă între ei sau s-ar fi trezit din vis, dar realitatea era prea ameţitoare. Deşi incertă. Nu-i vorbă, nici n-ar fi avut motive să se ia la harţă. Domnul Săndulescu şi-a amintit amuzat de bila de piatră scoasă din fruntea Golemului şi s-a întrebat, retoric, cum te poţi descotorosi de o bilă încinsă. Nu era deloc o chestiune practică. Bilă, cum adică? Ce fel de bilă? Metaforic vorbind, nu? Dar chiar şi-aşa: în mâna cui se poate răci o bilă fierbinte — s-a întrebat domnul Săndulescu, vădindu-se că era un visător — şi unde poate fi ea păstrată până se răceşte (dacă se răceşte), şi încă mult timp după aceea? Încă se mai dansa Lambada, până la saţietate, şi fetiţele de pe ecran îşi legănau de zor şoldurile de creole, ducând-o pe doamna Săndulescu cu gândul la tinereţea interbelică a mamei domniei sale, când, deşi era la modă tenul alb ca laptele — drept care se şi purtau plase lăsate peste faţă, împotriva soarelui —, Creola se cânta, languros, la toate terasele din Bucureşti şi, zice-se, din Europa toată. De nu cumva şi în America de Nord. Cu această melodie în cap, doamna Săndulescu se uita când la unul, când la altul, cu ochii îngustaţi de fericire, şi nu pricepea nici despre ce se discută nici cum de le arde de subiecte atât de lumeşti în loc să se bucure de schimbarea vremurilor. Fiindcă într-adevăr, în casă se trecuse aproape abrupt la chestiuni practice.
   Diana nici nu s-a mirat prea tare de proiectele de prosperitate ale lui Stelian, soţul ei, venite uite-aşa, peste noapte. Nu s-a mirat, fiindcă Stelian vădise de la bun început o înclinaţie de netăgăduit către activităţile lucrative. Şi, ca s-o spunem pe-a dreaptă, chiar şi în regimul abia căzut, când în general tot omul, vrând-nevrând, lucra pentru binele mai mult sau mai puţin comun. Cuvântul proiect începea să facă rapid carieră, în dauna cuvântului plan, care, stârnind mai degrabă repulsie şi având darul să reînvie amintiri neplăcute, era trimis cu indignare la reformă.
   „Pe când tata face poezie întrebându-se cum şi în cât timp se va răci bila scoasă din fruntea Golemului — a spus Diana —, ia uite la Stelian, îşi freacă palmele gândindu-se de pe-acuma la afaceri!” Cât despre domnul Săndulescu, afacerile la care ginerele său se pare că începuse deja să se gândească, dacă se adeverea că se gândea în mod serios la aşa ceva, şi pe el îl cam surprindeau. Domnul Săndulescu uitase de mult când se închisese ultima afacere în oraş, pe când era el copilandru, uitase până şi că afacerile existaseră pe lume, şi nici că le simţise în tot acel răstimp lipsa. Şi uite că acum ginerele său, mai înainte chiar să se dumirească spre ce se îndreptau cu adevărat vremurile, avea deja în vedere o afacere a lui. Dar să nu ne pripim: oamenii mai şi cochetează cu viitorul; dacă le dă mâna şi dacă viitorul le apare surâzător. Toată lumea presupunea, ba unii erau chiar convinşi, că cei care prin alte colţuri ale lumii se ocupau de afaceri erau hrăpăreţi şi lipsiţi de scrupule; iar într-o variantă idilică, să zicem, de făcut bani sau de orice alte asemenea năzdrăvănii se ocupau spiriduşii. Motorul oricărei afaceri, din câte auzise şi citise domnul Săndulescu — iar nevastă-sa, doamna Săndulescu, îl privea cu admiraţie văzându-l gata să se lanseze în chestiuni cu totul şi cu totul noi —, este capitalul. Marx dixit. Pe când ţara toată, după atâţia ani de trai la comun, se afla fără doar şi poate în totală criză de capital. Căci banii care circulaseră până mai ieri, numai capital nu puteau fi numiţi. Ca să nu mai spunem că bancnotele ajunseseră într-o stare deplorabilă, fizic vorbind.
   — Dar de bancă ai auzit? l-a apostrofat Stelian pe socrul său. Dacă n-ai capital, asta faci, te duci şi te împrumuţi de la bancă. Pentru asta sunt făcute băncile.
   Începuse deja să fie vizibil: Stelian prelua pas cu pas iniţiativa în familie, acumula cunoştinţe şi pricepere, capta de te-miri-unde informaţiile de ultimă oră şi, odată cu toate acestea, se lepăda de orice inhibiţie.
   Domnul Săndulescu participa numai pe jumătate la discuţie fiindcă nu dorea să se creadă că se lasă subjugat de subiect. Aşa că se uita c-un ochi la televizor, constatând, printre altele, că inventaseră o nouă emisiune, una care nu semăna cu nimic din ce văzuseră telespectatorii în anii din urmă. A încercat să prindă ceva şi de acolo, dar nu i-a prea reuşit: aşa-i când încerci să faci două lucruri deodată. Doi tipi foarte serioşi, destul de în vârstă, cam de vârsta sa, pe care nu-i mai văzuse niciodată la televiziune, spuneau, pe ecran, ceva despre cât e de importantă democraţia într-un stat de drept. Puteau fi auzite cuvinte noi, expresii nemaiîntâlnite, care se înălţau maiestuos spre cerul noii lor existenţe, asemenea unor rachete de semnalizare. Luminau arzător, făceau spectacol, şi se topeau. Se înălţau altele...
   Stat de drept... Ca să vezi!
   Drepturile omului... Interesant!
   Libertatea de opinie... Societatea civilă...
   Ginerele său vorbise despre un împrumut de la o bancă. Desigur, toată lumea auzise de bănci, era o întreagă discuţie cu băncile astea. Dar de fapt exista o singură bancă — asta era realitatea. O singură bancă, pe nume Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Care acorda împrumuturi. Dar cum? Numai pentru locuinţă sau pentru maşină... Împrumut pentru deschiderea unei afaceri? Hm! Domnul Săndulescu îşi amintea ca prin ceaţă, sau poate citise prin cărţi sau văzuse prin filmele despre capitalism, că pentru a căpăta un credit pentru o afacere, trebuie să-i prezinţi bancherului un plan detaliat al afacerii şi să-i oferi garanţii că afacerea e solidă şi că vei fi capabil să returnezi suma la termenul stabilit.
   — Ei, ce ziceţi de asta! Deja am început să gândim ca nişte oameni de afaceri veritabili! a constatat Stelian, plin de entuziasm. Toată familia era reunită la masă, farfuriile încă goale, în pahare un rest din ce rămăsese din vechiul regim, dar capetele, sau cel puţin unul din ele, erau deja pline de proiecte de viitor! Stelian aproape că-şi freca mâinile de nerăbdare şi de entuziasm. — Şi n-au trecut nici... Câte săptămâni au trecut? Trei?
   Nimeni din casă nu putea face o socoteală simplă, iar dacă totuşi se încumeta cineva s-o facă, reieşea ceva greu de crezut: când timpul curge cu folos, curge al naibii de repede.
   Pe ecran, un tânăr cu alură de sportiv şi cu faţa arsă de soare, vorbea la un fel de telefon care n-avea nici furcă prin preajmă, nici fir.
   — Ia te uită! a exclamat domnul Săndulescu surprins, ce naiba face ăsta acolo?
   Şi a rămas cu ochii pironiţi pe ecran, unde tânărul sportiv tocmai se întorcea cu spatele, de parcă s-ar fi ferit să nu fie auzit de domnul Săndulescu în timp ce vorbea la telefon. Doamna Săndulescu n-a observat nimic neobişnuit pe ecran. Se uita la televizor, dar era cu gândul la întâmplările ei recente.
   — Azi-dimineaţă, a spus ea, am trecut pe la Aprozar, să văd dacă încă n-au adus coca-cola.
   — Ce vorbeşti! a strigat Stelian surprins. Habar n-aveam că ai făcut aşa o pasiune pentru coca-cola! Nici n-ai aşteptat să apară mai întâi reclamele. Eşti sigură că ştii exact ce gust are?
   — Dar de ce la Aprozar? s-a mirat Diana. De ce n-ai încercat la Alimentara?
   — Alaltăieri am trecut şi pe la Alimentara, a mărturisit doamna Săndulescu. Am încercat şi acolo, să nu credeţi că am vreo slăbiciune deosebită pentru Aprozar. După care şi-a adus aminte că îi datorează o explicaţie ginerelui ei, aşa că s-a întors spre el: — Cred şi eu că ştiu ce gust are coca-cola, cum să nu! Ştiu şi tot felul de istorioare cu coca-cola.
   — Zău? Cam ce fel de istorioare?
   — Ştiu de pildă că nemţii vorbeau cu dispreţ de americani înainte de Al Doilea Război Mondial, cică-s băutori de coca-cola. Şi am văzut şi prin filme cum americanii, unu-doi, desfac o sticlă de coca-cola şi o dau pe gât. Dar asta nu înseamnă nicidecum că am vreun sentiment de dispreţ pentru ei. Dimpotrivă... Iar tu, Diana, dacă vrei să ştii de ce am încercat întâi la Aprozar, află că, după toţii anii ăştia, mi-am pierdut orice urmă de încredere în Alimentara. Ca să nu mai vorbesc de respect! Ce respect să mai am! E de-ajuns să-mi amintesc de rafturile goale. Ani de zile asta am văzut la Alimentara: rafturi goale. Mi-a ajuns!
   — Ei, un pic de răbdare! Soseşte şi coca-cola, a fost de părere Stelian. Mai durează un pic până să se convingă importatorii că merită să investească.
   — Ar face bine să se hotărască mai repede, a sugerat Diana.
   — Până să se convingă? s-a arătat sceptic domnul Săndulescu. Întâi şi-ntâi importatorii trebuie să se hotărască mai repede să înfiinţeze camere de comerţ, asta ar trebui să facă! Dacă vor să iasă învingători în competiţia cu producătorii autohtoni. Dar dacă mă-ntrebaţi pe mine, ar face mai bine să nu se grăbească deloc. Coca-cola e o adevărată pacoste pentru sănătate.
   — Dar dumneata de partea cui eşti? l-a interogat ginerele său. Eşti cu importatorii, sau cu producătorii autohtoni?
   — Eu sunt de partea consumatorilor! a precizat domnul Săndulescu. Atâta vreme cât nu pătrunde în ţară capitalul străin, eu n-am nicio problemă. Nu sunt nici nu unii, nici cu ceilalţi. M-am săturat de lipsuri şi de sărăcie, dar n-aş lăsa ţara pe mâna capitalului străin.
   — Păi nu spuneai chiar dumneata că n-avem capital în ţară? De ce să ne opunem să intre capitalul străin?
   — Iar tu, nu mai departe decât acum câteva minute, parcă spuneai că pentru asta sunt făcute băncile, să dea bani cu împrumut! Nu spuneai aşa?
   — Bineînţeles că asta spuneam, şi n-am de gând să neg. Sunt convins că asta or să şi facă, chiar înainte ca importatorii să se hotărască să-şi înfiinţeze camere de comerţ şi să treacă la importul de coca-cola. Asta e convingerea mea: băncile n-or să întârzie să facă primul pas.
   — Depinde ce dobânzi or să pună, s-a arătat sceptic domnul Săndulescu. N-aş vrea să fiu în pielea clientului acuma, în următoarele săptămâni. Depinde pe cine îţi găseşti să te gireze, depinde cu ce ipotechezi, depinde de multe. Termenii contractului pot ascunde o mulţime de capcane, şi ai să vezi cum o să scrie în contract: cu litere minuscule, să nu le desluşească nici dracu’! Parcă văd că asta o să se-ntâmple. Şi asta de ce? Pentru că n-avem cultură bancară! De unde s-o avem? Parcă văd că o să curgă cu procese intentate de clienţii nemulţumiţi.
   — Nu cumva ai fost bancher? Că văd că prea le ghiceşti pe toate, l-a luat ginerele său peste picior. Numai că vezi lucrurile din perspectiva clientului. Oare de ce?
   — Nu zic că nu mi-ar fi plăcut, a ocolit domnul Săndulescu răspunsul. Dar n-aveam vârsta necesară la vremea când băncile încă mai însemnau ceva în ţara asta. Iar când am ajuns la maturitate, prafu’ se alesese de ele! Băncile erau deja de stat, şi de fapt nu mai era decât una singură, şi nimeni nu mai avea nevoie de pricepere. La fel ca peste tot de altfel.
   — Poate ai fost bancher într-o viaţă anterioară!
   — Te pomeneşti.
   — Văd că scoţi pe gură termeni în jargonul bancar aşa cum scoate scamatorul panglici din joben.
   — Te rog, Stelian, a intervenit Diana, cu voce scăzută, pe un ton de reproş îngăduitor, înclinându-se discret spre urechea soţului.
   Dar toată atenţia lui Stelian era îndreptată spre discuţia cu socrul său.
   — Dobânzile sunt totdeauna strâns legate de preţuri, a reluat el. Vreau să zic, de inflaţie. Parcă văd că or să-nceapă să crească preţurile. Fiindcă niciodată nu-i bine ca statul să ţină de preţuri cu dinţii, ca altădată. Un stat care se respectă nu-şi permite să întârzie, liberalizează comerţul! Economia îşi are legile ei.
   — Eu n-am observat nicio tendinţă, l-a contrazis domnul Săndulescu ca să-i mai taie ginerelui său din elan.
   — O să ai ocazia să observi zilele următoare, i-a prezis acesta sumbru. Întotdeauna după o mare răsturnare, vine inflaţia! Să dea Dumnezeu să fiu eu proroc mincinos, dar tare mă tem că la asta o să asistăm foarte curând.
   Cei doi copii se uitau când la unul, când la altul, cu ochi mari, în care licărea o nesiguranţă plină de aşteptare.
   Domnul Săndulescu n-a dorit să mai insiste pe acest subiect. Dar nici nu putea să treacă sub tăcere ceea ce considera el că era important în privinţa urmărilor noului regim.
   — Mai bine v-aţi gândi ce o să se-ntâmple cu casa asta în care locuim, s-a lansat el într-o avertizare care i-a luat pe toţi prin surprindere.
   Diana a făcut ochii mari, aproape la fel de mari şi de nevinovaţi ca şi ai copiilor ei:
   — Cu casa?!
   — Poate aţi uitat că cei doi Venţeli au fost nevoiţi să se restrângă la un singur apartament, a explicat domnul Săndulescu. Da, s-a-ntâmplat acum nu ştiu câţi ani, înainte să ne mutăm noi aici. Şi dacă am primit repartizare pentru locuinţa asta, nu trebuie să uitaţi că pe atunci eu lucram eu la Ministerul Justiţiei.
   — Şi?
   Pe faţa Dianei stăruia aceeaşi mirare nevinovată.
   — S-ar zice că înainte să venim noi, ei erau proprietari pe toată vila. Ce credeţi că o să se-ntâmple? Mm? Mâine-poimâine or să-şi ceară casa înapoi. Toată! Asta o să se-ntâmple.
   — Cui s-o ceară? a coborât Stelian surprinderea Dianei la un nivel oarecum pragmatic.
   — Ei, da! Cui s-o ceară! Asta e o întrebare. Dar nu înseamnă că n-o să se şi găsească un răspuns. Poate or s-o ceară de la alţii care de asemenea s-au gândit să înceapă o afacere. Sau mai multe. Oricum, puteţi fi siguri că n-o să fie jucată la tombolă. Cu siguranţă că Venţelii au un dosar pe undeva prin casă, păstrat într-un cotlon ascuns, şi în dosarul ăla au toate actele de proprietate. Eu unul aşa aş fi făcut dacă eram proprietar: în niciun caz n-aş fi distrus dosarul, aşa cum au făcut mulţi alţii, de frică. Cu orice risc l-aş fi păstrat! Oricât de puţin probabil părea la un moment dat să se schimbe timpurile.
   Stelian şi Diana au apreciat într-un gând, nu fără o anume tulburare, perspicacitatea socrului, respectiv a tatălui, care dădea astfel dovadă că e capabil să vadă într-o nouă lumină chestiunea cu noile afaceri în perspectivă. Pe care el însă, paradoxal, le privea cu scepticism.
   Domnul Săndulescu a rămas cu privirea în gol. Şi astfel, cu privirea în gol stând el, a debitat ca în transă două cuvinte care i-au lăsat pe toţi cu gura căscată: drepturi litigioase.
   — Mă întreb cum se va proceda cu drepturile litigioase, a spus el.
   Lucru care l-a dus pe ginerele său cu gândul la acei oameni care, în urma unei traume puternice, îi uimesc pe toţi din jur când se pomenesc vorbind o limbă pe care nimeni n-o pricepe; şi abia într-un târziu altcineva, un specialist, începe să desluşească în vorbirea celui cu trauma reminiscenţe dintr-o limbă arhaică, pe care nimeni din neamul său n-o vorbise şi nici nu avusese vreodată ştiinţă de ea. Drepturi litigioase? Dumnezeule!
   — S-ar putea ca într-o bună zi să înceapă să se şi comercializeze? a adăugat domnul Săndulescu continuând să privească în gol.
   — Să se comercializeze, ce?
   — Drepturile litigioase. Comerţ, din câte presupun, se poate face cu orice într-o economie de piaţă. Uite, spre exemplu, Stelian ar putea să înceapă cu monede dacice.
   — De unde monede dacice? a întrebat perplex ginerele.
   — Te-ai gândit vreodată la un detector de metale?
   — Dar nu-i interzis? a întrebat neîncrezătoare Diana.
   — S-ar putea să fie, a acceptat domnul Săndulescu. De aceea ar fi bine să te grăbeşti.
   — Adică de ce să mă grăbesc? a întrebat Stelian cu o nedumerire care ducea încet-încet spre iritare.
   — Să nu iasă legea! a explicat domnul Săndulescu.
   Şi iritarea ginerelui s-a mai umflat un pic pe drumul către o stare de nervozitate în toată regula. Diana însă, în calitatea ei de fiică, ştia că are datoria să păstreze echilibrul în familie: nici să se arate prea entuziasmată de perspicacitatea tatălui, dar nici să-şi arate făţiş îndoiala faţă de el, doar aşa, spre a-i dea satisfacţie soţului.
   — Orice m-aţi auzi spunând, eu vă previn: puteţi să daţi curs sau nu spuselor mele. Dar nu mizaţi pe participarea mea, a spus mohorât domnul Săndulescu.
   — Nicio grijă! l-a liniştit ginerele, ironic. Totdeauna când cumpăr un produs, mă uit la termenul de valabilitate.
   Ceea ce i-a atras din partea Dianei o privire plină de reproş, dar niciun cuvânt critic.
   — Eu când beau coca-cola? a izbucnit micuţa Gilda. Vreau coca-cola!
   Tot aşteptase de la cei mari să facă ceva ca şi ea să se aleagă c-un folos de pe urma schimbării de regim şi a proiectelor de viitor de care tot auzise de la ei. Iar acum era pe cale să-şi piardă răbdarea.
   — Iar eu vreau pepsi-cola! a cerut nu mai puţin vehement micuţul Radu, care nu scăpa niciun prilej să profite de pe urma poftelor surorii mai mari. Doar că plusa de fiecare dată. Şi chiar avea acum convingerea că era imposibil ca pepsi-cola să nu fie mai bun decât coca-cola.
   — Uite, chiar mâine am să mă duc din nou la Aprozar, să văd dacă n-au adus totuşi coca-cola, a promis doamna Săndulescu.
   — Nu coca-cola, eu vreau pepsi-cola! s-a alintat din nou, zgomotos, micuţul Radu.
   — Asta înseamnă noua piaţă concurenţială! a tras Stelian concluzia. De aici ni se va trage bunăstarea! Sper. E bine când oamenii doresc lucruri diferite.
   — Să ştii că nici mie nu mi se pare în regulă ca cineva să impună preţuri fixe, a spus domnul Săndulescu.
   — Nu ţi se pare, dar le-ai acceptat o viaţă întreagă!
   — Asta, fiindcă n-am avut de ales, s-a scuzat doamna Săndulescu în numele soţului ei. Cui nu-i place să vadă magazinele pline şi mărfuri ieftine?
   — Să ştiţi că deja am început să mă gândesc la un detector de metale, a anunţat Stelian. Şi toată lumea din casă a putut să vadă foarte limpede cât era de serios.
   — Trebuie să profiţi de prima lege care o să iasă în zilele următoare, a spus domnul Săndulescu.
   — Care lege? a întrebat Stelian, cu o licărire de neîncredere invidioasă în ochi.
   — De unde crezi tu că o să-ţi poţi procura un detector de metale? Din ţară? Să nu-ţi închipui. În ţară aşa ceva n-are decât armata. Şi poţi să fii sigur că nici chiar dacă armata dă la reformă toate detectoarele pe care le are în dotare, tot n-o să le scoată la vânzare. Niciunul. Aşa că trebuie să fii cu ochii pe Buletinul oficial... Mă rog, Monitorul oficial, cum am auzit că-i zice acuma.
   Stelian l-a privit neîncrezător.
   — De ce să stau cu ochii pe Monitorul oficial?
   — Ca să vezi când iese legea cu liberalizarea ieşirilor din ţară.
   Diana s-a luminat la faţă.
   — Crezi că o să iasă aşa ceva în curând? Şi mai că n-a bătut din palme.
   — Nu vreau să ziceţi că sunt Mafalda, a spus cu modestie domnul Săndulescu. După părerea mea e o chestiune de zile. Toţi sunt interesaţi să poată ieşi cât mai repede din ţară. Aşa că legea asta o să fie votată cu prioritate.
   — Ce-i aia detector de metale? a întrebat Radu din colţul lui de masă. Şi a fost nevoit să repete întrebarea încă de vreo câteva ori fiindcă toţi cei de faţă erau antrenaţi în discuţie şi nimeni nu-l lua în seamă. A repetat-o ridicând de fiecare dată tonul, până când, în sfârşit, taică-său s-a întors spre el cu o răbdare autoimpusă şi i-a explicat:
   — O chestie pe care o treci, aşa, pe deasupra pământului, înţelegi? Şi care începe să bâzâie când în pământ se nimereşte să fie ceva de fier...
   — Sau de bronz, de ce nu? l-a completat Diana.
   — O monedă? s-a interesat Gilda.
   — Multe monede! a plusat Radu. Şi taică-său l-a încurajat c-un hohot de râs amuzat.
   — Nu-mi place că începeţi să vă gândiţi la bogăţie, a spus doamna Săndulescu. Era dezamăgită şi întristată. — Prea repede începeţi să vă gândiţi la bogăţie. Mi se pare nepotrivit.
   — Prea repede? a exclamat Stelian, surprins. Dar cât timp ar trebui să treacă, după părerea dumitale, până când n-o să ni se mai pară nepotrivit să ne gândim la prosperitate?
   — Mai bine să ne întrebăm cu toţii ce s-a întâmplat cu bila de piatră scoasă din fruntea Golemului, a spus doamna Săndulescu. Şi a râs cu blândeţe. — Nu-mi pasă dacă s-a întâmplat cu adevărat sau e doar o metaforă. Prevăd că efectele se vor simţi în curând şi vor fi de durată. Eu una mă gândesc cu recunoştinţă la cei care au avut îndrăzneala s-o facă.
   — Nu este oare prosperitatea starea naturală a omului? Nu mă faceţi să-mi bat capul să găsesc pasajele adecvate din Biblie, unde se vorbeşte de ce îi aşteaptă pe cei evlavioşi! Nu-mi rămâne decât să înlocuiesc cuvântul evlavioşi cu întreprinzători.
   — Iar noi ceilalţi... avem şi noi de câştigat de pe urma întreprinzătorilor dacă le recunoaştem meritele şi îi încurajăm, a spus Diana, cu o nuanţă în voce despre care nu era clar dacă bate spre naivitate sau spre ironie.
   — Eu unul nu vreau să profit de alţii! a declarat Stelian ritos. E sub demnitatea mea! Eu îmi propun să fiu activ, să fiu eu întreprinzătorul! Nu să aştept să aibă alţii iniţiativa.
   Diana a îndreptat spre soţul ei o privire în care elanul părea să se fi stins. Apoi şi-a întors privirea spre tatăl ei şi a părut la fel de apatică.
   Domnul Săndulescu s-a uitat pe fereastră la cerul lăptos.
   Doamna Săndulescu a continuat să mediteze cu voce tare:
   — Niciodată oamenii nu văd viitorul cu ochi buni. Uitaţi-vă la romanele de anticipaţie. În toate nu se vorbeşte decât de un pământ devastat şi despre cum or să se mănânce oamenii unul pe altul. Şi cum trag cu arme ultrasofisticate...
   — Eu nu citesc romane de anticipaţie, a spus domnul Săndulescu pe un ton rece. Niciodată n-am avut timp de asemenea prostii. Eu zic că pur şi simplu nimeni n-are cum să cunoască viitorul. Eşec total. Astfel aş caracteriza aşa-zisele viziuni ale autorilor de romane de anticipaţie. Şi nu numai ale lor.
   Şi spunând asta, şi-a ridicat privirea lipsită de expresie către ginerele său, care stătea în picioare, la distanţă de vreo trei paşi.
   — Şi drepturile litigioase? l-a provocat acesta. Cu ele cum rămâne?
   — O să vedeţi cum e când o să se trezească Venţel din somnul său de moarte.
   — Dar Venţel nu-i român, a obiectat Stelian.
   — Şi noi, dacă suntem români, ţi se pare că până acuma ne-am lăfăit în drepturi?... Nici n-o să mai fie nevoie să fii român ca să-ţi ceri drepturile. Toată Europa o să vină să-şi ceară drepturile.
   — Văd că ai tot felul de revelaţii, a remarcat Stelian. Afaceri, drepturi litigioase, detectoare de metale... S-ar zice că ţi se-arată în vis.
   — Mai devreme vorbeai de jobenul scamatorului. Dacă n-am reacţionat, să nu crezi că n-am auzit.
   — În definitiv, de ce nu? a glumit Diana, arătându-se optimistă. Dacă tata nu le percepe ca pe o povară, o să-l întrebăm în fiecare dimineaţă ce afacere a mai visat şi o s-o punem în practică.
   — Iar seara o să-i punem în pahar, pe furiş, pastile de visat. Aşa, ca să-l stimulăm!
   — Cele mai mari afaceri s-au făcut deja, a reluat placid domnul Săndulescu. Unii zic că în comunism toţi am fost egali. Nimic mai fals! În comunism se făceau afaceri şi nimeni nu te lua la întrebări. Fiscul? Fiscul nici nu exista, practic. Pentru că toată lumea presupunea că toate veniturile trec prin statul de plată. Baliverne! Vă spune ceva numele de Racolţea?
   — Nu. Cine-i Racolţea? i-a făcut Stelian hatârul să se arate interesat.
   — Când a murit soră-mea, Mara, m-am interesat de un meşter pietrar, să-i fac mormântul. A fost dorinţa ei să aibă un mormânt dichisit. Fiindcă, poate vă amintiţi, Mara n-a fost niciodată măritată şi când a murit era tot singură. M-am gândit că e de datoria mea să mă îngrijesc de mormântul ei. Ei bine, toată lumea de prin zonă mi l-a recomandat pe Racolţea. Cel mai bun meşter pietrar, cică. Locuia într-o vilă cu etaj, mai mare decât asta în care stăm noi acuma. Cu deosebirea că era toată a lui, şi nimeni nu i-a naţionalizat-o. Iar în curte avea un pavilion din lemn, închis de jur împrejur cu sticlă. Pentru ce credeţi? Pentru băi cu săruri! Dacă suferea sau nu de reumatism, habar n-am. Cert este că în ziua când am venit să-l caut, l-am găsit întins în cadă, cu burta în sus şi mâinile sub ceafă, într-o apă roşiatică. Eu stăteam la geam afară, în picioare, şi vorbeam cu el prin fereastra închisă. Trebuia să strig ca să mă audă. Iar el, din cadă, îmi spunea cât mă costă lucrarea. Ăsta era vestitul meşter pietrar, Racolţea. Pavilion de băi proprietate personală, vilă cu etaj, dichisită, iar fecioru-său era preot, abia absolvise Teologia, avea familia lui, casa lui, iar când venea în concediu la Racolţea senior, avea la dispoziţie un garaj în exclusivitate.
   — Un profitor! s-a arătat indignată doamna Săndulescu. Aşa sunt unii, n-au pic de ruşine.
   — Adică de ce ar fi trebuit să-i fie ruşine? a provocat-o Stelian.
   — Ai cele mai bune intenţii, vrei ca în lume să domnească pacea şi armonia, dar uite că mereu te loveşti de câte unul care nu-şi poate înfrâna lăcomia, şi totul se dă peste cap.
   — Nu-i lăcomie, e egoism, a contrazis-o ginerele ei. Nu-i acelaşi lucru. Dacă n-ar fi egoismul, lumea s-ar prăbuşi.
   — S-ar prăbuşi în generozitate! i-a întors-o doamna Săndulescu. De-aia sunt de acord cu Ilie şi îi împărtăşesc dezamăgirea. Şi dacă aflu abia astăzi, nu sunt nici eu mai puţin dezamăgită. Cât despre tine, Ilie, nu pot decât să-ţi apreciez discreţia. Numai un om cu bun-simţ ţine ascunsă, doar pentru el, o poveste atât de urâtă.
   — Atunci să vă pregătiţi amândoi să faceţi faţă unei lumi care n-o să vi se potrivească, a tras concluzia Stelian.
   — Oamenii se obişnuiesc cu orice, a spus Diana. Uite, vorbesc ca şi cum aşa avea o experienţă de-o viaţă! Ştiu că n-o am. Dar chiar şi-aşa, tânără cum încă sunt, sau, mă rog, mă simt, ca să zic aşa, cred că în privinţa adaptării, niciunul din noi n-are motive de îngrijorare.
   — Cine a trecut prin vechiul regim şi a rămas teafăr, chiar că e antrenat să păţească orice, a spus doamna Săndulescu.
   — Eu am vrut doar să spun că afacerile nu se inventează acuma, a precizat domnul Săndulescu. Avem deja tradiţie. Ca să nu mai vorbim de interbelic. Oamenii sunt alţii, dar tradiţia se păstrează. Eu unul aşa cred.
   — Alte idei de afaceri mai ai? l-a provocat Stelian.
   Domnul Săndulescu l-a fixat pe ginerele său cu privire în care se citea oboseala.
   — Ai putea să te gândeşti la o casă de pariuri, a spus el fără entuziasm.
   — Dumnezeule, tată! a exclamat Diana fără să ia în seamă ironia din glasul tatălui ei. Ce-ţi mai trece prin cap? O casă de pariuri! Asta, de ce? Fiindcă niciodată n-ai câştigat la loto cu toate c-ai jucat o viaţă-ntreagă? Vrei să-ţi iei revanşa?
   — Ei, da! a recunoscut domnul Săndulescu. Am jucat o viaţă-ntreagă şi n-am avut noroc. Asta e. Se vede că nu mi-am dorit prea tare să câştig.
   — Şi cam la ce fel de pariuri te-ai gândit?
   Stelian evita mereu să-i spună tată, dar domnul Săndulescu nu se formaliza din asta.
   — Pariu că toată povestea asta e o cacialma.
   — La ce te referi? Care poveste?
   — Nu ştiu... Nu cred nimic din toată povestea asta. Bănci, împrumuturi, mi se pare o aiureală. Nu te opreşte nimeni să cauţi monede dacice dacă ţii cu tot dinadinsul. Dacă găseşti, le predai la muzeu, se bucură toată lumea de ele...
   Stelian nu-i mai dădea atenţie. Stătea în picioare lângă fereastră şi îşi lăsa privirea absentă să se piardă în albul lăptos al zilei. Diana se uita şi ea stânjenită într-o parte şi aştepta să se întunece afară.
   Dacă nu cumva aştepta să Inflorească stâmjeneii...
   ...luna viitoare.
   Copiii, plictisiţi de o atât de lungă discuţie, mai rezistau încă, toropiţi de o speranţă confuză într-o schimbare apropiată, poate chiar mâine dimineaţă, în timp ce doamna Săndulescu îi îmbrăţişa cu privirea ei surâzătoare de bunică pentru care nepoţii contează mai mult decât orice.
   Domnul Săndulescu s-a gândit că în zilele următoare va fi din ce în ce mai frig şi, deşi fusese menajat în ultimii ani (dar el uitase asta), s-a oferit să coboare neîntârziat în subsol, unde îşi amintea că era stiva de lemne, să despice câţiva buşteni, măcar pentru sobele din dormitoare. Diana nu şi-a putut ascunde consternarea şi s-a întors brusc spre Stelian, cerând din ochi o explicaţie, pe care, neprimind-o, s-a întors, tot atât de contrariată, spre domnul Săndulescu.
   — Dar, tată, de câţiva ani noi nu mai încălzim cu lemne, ai uitat? Nu-ţi aduci aminte c-au fost zile când abia dacă mai puteam aprinde aragazul şi sobele din cauza presiunii scăzute?
   — Şi atuncea, în subsol, ce, n-au mai rămas lemne? s-a arătat neîncrezător domnul Săndulescu.
   Din nou Diana şi Stelian au schimbat între ei o privire stânjenită:
   — Da’ de ce-i asta preocuparea ta, tată? Stai liniştit şi uite-te la televizor. Sau hai mai bine să mai vorbim de afaceri, nu vrei? Despre detectoare de metal şi toate celelalte...
   Stelian şi-a permis o glumă deşi ştia că glumele sale nu prea aveau trecere la socrul său.
   — Poate s-a gândit că cea mai bună afacere pentru început ar fi să valorifice lemnele rămase nefolosite în subsol!
   Domnul Săndulescu i-a aruncat o scurtă privire, mai degrabă rece, astfel că ginerele său n-a mai insistat. Dar chestiunea lemnelor nefolosite a rămas nerezolvată, aşa că peste puţin timp, el n-a mai întrebat nimic, s-a ridicat de pe scaun, şi-a luat din cuier canadiana lui cea terfelită şi s-a îndreptat către uşă.
   — Ilie, l-a strigat doamna Săndulescu înainte ca el să-şi pună canadiana, hai, nu vrei mai bine să stăm niţel de vorbă?
   De lângă uşă, domnul Săndulescu i-a aruncat o privire neîncrezătoare, ca pe deasupra ochelarilor:
   — Despre ce?
   Doamna Săndulescu a aşteptat puţin, sperând ca soţul ei să lase canadiana în cuier şi să se întoarcă în sufragerie. Văzând însă că el nu dă semne că şi-ar schimba intenţia, a spus cu o voce împăcată:
   — Lasă, nu era nimic important. Voiam doar să-ţi spun că o să fie bine. Ne descurcăm noi.
   Domnul Săndulescu n-a mai privit-o pe deasupra ochelarilor, şi-a pus canadiana, a mai zăbovit o clipă cu mâna pe clanţă, a deschis uşa.
   Diana a schiţat gestul de a alerga după el, dar Stelian a oprit-o apucând-o de braţ:
   — Lasă-l să se convingă cu ochii lui.
   Uşa s-a închis în urma domnului Săndulescu.
   — De unde amnezia asta? s-a întrebat neliniştită Diana. N-a fost niciodată aşa!
   — Într-adevăr, a confirmat doamna Săndulescu, n-a avut niciodată pierderi de memorie. Dimpotrivă, a avut întotdeauna memorie cât se poate de bună. Uneori mă şi surprindea cu...
   — Dar de ce vorbeşti la trecut? a întreba Diana cu nelinişte în glas.
   Dincolo de uşa închisă, domnul Săndulescu cobora deja scara strâmtă şi răsucită, cu paliere minuscule, unde, ştiau toţi ai casei, nu era timp să-ţi tragi sufletul.
   Doamna Săndulescu nici n-a apucat să se dezvinovăţească în privinţa timpului trecut la care vorbise, că Gilda s-a şi trezit sărind în picioare:
   — Mă duc şi eu cu el! a strigat ea.
   — Fii fetiţă cuminte, a încercat doamna Săndulescu să-i tempereze avântul. Jos în subsol e întuneric şi murdar. Zău că n-are niciun rost, Gilda. Nimeni n-a mai făcut curat acolo de ani de zile.
   Şi fiindcă Gilda n-a părut că se va lăsa înduplecată de argumentele bunicii ei, ba chiar a dat să alerge spre uşă, după bunicul ei, Stelian a intervenit cu autoritatea sa de tată:
   — Nu mergi nicăieri! a decis el.
   Radu, care urmărise scena cu sufletul la gură, sperând să fie rost de o incursiune la subsol împreună cu soră-sa, pe urmele bunicului, s-a convins rapid că nu-i de glumă. Entuziasmul i s-a topit brusc şi a renunţat la orice tentativă.
   — Acolo unde merge bunicul, voi n-aveţi ce să căutaţi, a dat Stelian o explicaţie de încheiere. Şi a mai aruncat o privire sumbră spre uşa închisă ce dădea, o ştia toată lumea din casă, spre scara de serviciu.
   La televizor se dansa din nou Lambada, dansul secolului, care le insufla tuturor optimism şi dragoste de viaţă. Mai puţin copiilor, care oricum erau ataşaţi de viaţă, şi fuseseră la început înclinaţi să maimuţărească mişcările deşucheate ale tinerilor de pe ringul-ponton. Mai mult decât Lambada, pe ei îi captivase povestea cu Golemul — care putuse fi văzută cu câţiva ani în urmă tot la televizor — şi a sa misterioasă bilă de piatră care îl trezea din hibernare când era lăsată să cadă în scobitura din frunte, întocmai ca într-un joc de flipper. Şi acela era cu adevărat un miracol. Ochii Golemului se aprindeau, faţa lui toată se lumina de o lumină cumva interioară, şi întregul lui corp uriaş şi puternic se ridica în picioare împins de o forţă lăuntrică invincibilă.
   — Golemul e la noi în subsol? a încercat Radu o întrebare despre care el însuşi nu era tocmai sigur că nu-i una prostească.
   S-au amuzat cu toţii, inclusiv doamna Săndulescu. Dar veselia nu era niciodată deplină în absenţa lui pater familias. „Nimeni nu ştie locul exact unde a adormit Golemul”, i s-a răspuns. Doamna Săndulescu ar fi vrut să-i explice micuţului ei nepot că totul era mai mult, aşa, o metaforă. Dar s-ar fi complicat singură, fiindcă ar fi trebuit să-i explice apoi ce înseamnă metaforă, şi câte şi mai câte. Lucrurile nu era deloc clare.

   Lambada ascultau negreşit şi Venţelii, în apartamentul de sub ei, de la parter. Alte licenţe de televiziune încă nu fuseseră date, aşa că emitea un singur post, televiziunea publică, la fel ca şi înainte. Drept care toată lumea, în toate apartamentele, asculta şi vedea aceleaşi emisiuni. Lambada era pentru toţi. Cu siguranţă Venţelii urmăreau şi ei ritmul legănat şi mişcările unduioase şi lascive ale tinerilor dansatori creoli, neobosiţi după toate acele zile şi nopţi fierbinţi din trecutul apropiat. Era de aşteptat ca foarte curând să iasă o lege prin care foştii proprietari să reintre în posesia locuinţelor naţionalizate cu ani în urmă — în privinţa asta era foarte probabil ca domnul Săndulescu să fi intuit corect. Venţelii nu le purtaseră niciodată ranchiună Sănduleştilor pentru că ocupau etajul, care pe vremuri le aparţinuse lor. Dar nu puteai să ştii cum se schimbă omul când îi fluturi pe la nas un act de proprietate... Dansatorilor de Lambada li se fâlfâia de tot şi de toate. Dacă vreun act de proprietate schimba ceva în ţara lor tropicală, nu ei erau aceia care să fie afectaţi. Fiindcă ei n-aveau nicio proprietate. Nimic în afara dansului lor senzual, căruia i se dedicau trup şi suflet. Şi a bucuriei de a trăi. Pontonul pe care ei dansau cu atâta dăruire se deplasa încet, purtat de apa adâncă şi lină a fluviului necunoscut, pe care pluteau frunze galbene căzute în toamnele trecute.