Fantomă post-mortem*

   Ce rezolvare nesperată, ca după moarte să ajung fantomă, cum se-ntâmplă în ultimul joc care îl pasionează pe nepotul meu de unsprezece ani, Horia! Personajele ucise prin violenţă de către războinici bine intenţionaţi, se transformă in fantome, iar soarta le-o decide jucătorul-păpuşar... Nu-i mai bine decât moartea pur şi simplu? Să devii fantomă, fără însă a ajunge în custodia nimănui, nici în custodia lui Dumnezeu, nici în cea a lui Scaraoschi. Imponderabil, invizibil, intangibil şi flexibil ca un fir de fum, să dispui de tine însuţi, să te iţeşti pe la uşi, peste ape şi pe la hublouri, în noapte, să ai permisiunea să observi tot ce doreşti, după pofta inimii (dar mai ai oare inimă?), şi interdicţia de a intra în contact cu muritorii. Fantomă pe vecie, cum s-ar zice, cu memorie şi cu imaginaţie infinite, să străbaţi lumea în lung şi-n lat şi, dacă aşa îţi căşunează, s-o răstorni în oglindă, la deruta asfinţitului cu răsăritul. Fantomă în giulgiu înflorat şi capişon Anonymus, cu moţul aplecat de vânt, şi pusă pe şotii. Să spui azi Da, şi peste cinsprezece cuvinte să ridici din umeri — Ba... dacă mai există cuvinte. Să nu simţi nici înţepătura ghimpelui nici ciupitura oricui, să te familiarizezi în sfârşit cu glifa... dar să nu mai fie nevoie. Lumea nu te va crede inocent pentru simplul motiv că nu va şti de existenţa ta. Iar tu, fantomă, nu te vei mai încărca de energii negative fiindcă energiile nu mai fac nici rău nici bine. Fără parti-pris, să observi doar lucrurile până la sfârşitul timpului, echidistant între bine şi rău.
   Nu mă voi mai entuziasma pentru ţărmurile pline de flori roşii şi albe vizibile dinspre mare (când din vârful catargului obişnuiau să strige: Pământ! ) ci mă voi mulţumi cu ceţurile veşnice precum cele ale lunii noiembrie. Dar va merita, având în vedere că toate impresiile mele de o veşnicie nu le voi mai împărţi cu nimeni, de vreme ce orice contact îmi va fi interzis. Nu?

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

„Aparte”

Tot felul de cărticele de provenienţă obscură ajungeau din trecutul îndepărtat în „biblioteca” mea, deschisă tuturor înnoirilor, ba chiar înnoirilor cu orice preţ, inclusiv dintr-acelea care fuseseră tipărite ca rod al politicii de emancipare a poporului, pe care statul român o dusese în acea Belle-epoque românească de la sfârşit de secol al XIX-lea şi început de secol al XX-lea, când guvernul — sau poate regele — părea să fi mizat totul pe cultură. Cărticele dintr-o Bibliotecă pentru toţi de care nu avusesem cunoştinţă, replică avant la lettre a celei prezente, care tocmai îşi reluase apariţia în variantele roşu şi albastru, sau ale asociaţiei Albina, sau ale cine ştie căror alte asociaţii ale agricultorilor români. Nu ştiu cu cât succes mizase guvernul pe propăşirea culturală a poporului, dar cărticelele mărturiseau o deviză clară: ieftin, accesibil, util. Găseam în ele, frunzărindu-le, sfaturi pentru agricultori, de care mă autosugestionam că îmi prind bine sau că îmi vor prinde bine cândva; apoi poezii şi balade populare şi culte, poezii traduse de Nicolae Iorga din lirica romantismului german, însemnări din călătoriile arctice ale lui Fridtjof Nansen, al cărui nume nici nu ştiam să-l pronunţ, sau piese de teatru de Vasile Alecsandri. În acestea din urmă mi-a atras atenţia indicaţia scenică, destul de frecventă, pentru unele replici ale personajelor: Aparte. Scris între paranteze. Nu mai întâlnisem aşa ceva până atunci, dar nu mi-a fost greu să ghicesc ce vrea să spună: replica ce venea după aparte trebuia să nu fie auzită de partenerii de scenă, dar auzită de public. Nu că personajul vorbea singur; doar că avea gânduri pe care trebuia să le audă, cine? Negreşit, noi, publicul.

Marocco sau Ziua Deşertului (37)*

Pastilele viitorului

♥

   Unii spuneau că lumea viitorului se va hrăni cu pastile. E mult mai simplu, se spunea. Mai simplu şi mai rapid. Oamenii îşi vor putea cumpăra pastilele de culoarea preferată şi cu gustul preferat. Şi mai presus de orice, le va permite oamenilor să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important în viaţă: meditaţia, arta, creaţia... Nu se prea vehiculau în spaţiul public alte avantaje ale alimentaţiei cu pastile, decât doar scurtarea drastică a timpului dedicat meselor. Eu însă mă şi grăbeam să completez în gând şi vedeam în închipuire mulţimi de oameni cu un aer victorios rezolvând în câteva secunde problema mesei şi concentrându-se apoi pe cultivarea spiritului, pe creaţie şi aşa mai departe, exact aşa cum se spunea. Mult mai multe piese muzicale aveau să fie compuse, mult mai multe cărţi aveau să fie scrise, încât începeam să fiu dinainte îngrijorat că noi cititorii nu aveam să putem ţine pasul cu puzderia de cărţi care aveau să fie scrise, cu toată economia de timp rezultată din simplificarea la maxim a meselor... Dar chiar şi aşa cum era acum, fără concentrate de mâncare, stârnit de comentariile doamnei Ştefan în clasă, mă întrebam până când avea omenirea să tot acumuleze cărţi de toate felurile şi nume de scriitori care aveau să se tot adauge la numele cunoscute. Dacă cărţile de istorie îi interesau pe istorici şi nu era prea mare nenorocirea dacă nu le citea publicul larg, dacă — iarăşi — cărţile de filozofie îi interesau pe filozofi şi de asemenea nu era cine ştie ce pierdere dacă rămâneau necitite de cei mulţi, cum rămânea totuşi cu cărţile de beletristică? Acestea le erau destinate tuturor. Dacă la şcoală ni se dădeau o mulţime de lecturi obligatorii, cât aveau acestea să se înmulţească în generaţiile următoare? Şi nu era vorba numai de lecturile obligatorii. Pe lângă acestea, eu citeam o sumedenie de alte cărţi. Şi la fel ca mine trebuie că erau mulţi; poate chiar şi tata se număra printre cititorii pasionaţi, deşi eu vedeam mai mult pasiunea sa pentru şah. Deja existau sute de mii, milioane de cărţi — era imposibil să le citeşti, chiar şi pe cele considerate mai importante. Dacă numărul lor avea să crească neîngrădit odată cu generaţiile următoare, unde avea să se ajungă omenirea? Cărţile aveau să umple rafturile bibliotecilor şi aveau să zacă cu anii necitite. Cel puţin mă consolam cu gândul că rămâneau la dispoziţia publicului ani şi ani de zile, neclintite de pe rafturi, şi cu conţinutul neschimbat pentru totdeauna.
   Dar mama nu cred că îşi punea asemenea probleme...
   Pastile?
   Îşi ridica spre mine privirea apatică şi dădea din cap a neîncredere. — Nu ştiu ce să spun. Mă îndoiesc că mâncatul e chiar pierdere de vreme. Mă întreb ce se va alege de cafeaua mea. Şi ea o să se transforme într-o pastilă? N-aş prea muri de fericire pentru o asemenea perspectivă. Norocul meu este că sigur n-am să apuc eu lumea lor ahtiată de pastile.
   Dacă nu i-ar fi fost ameninţată cafeaua zilnică, problema hranei pentru ea aproape că nu exista. Nu că nu mânca — stătea la masă, la fel ca toată lumea, dar niciodată nu o văzusem mâncând cu poftă. Nu fusese niciodată pentru tata o companie entuziastă la masă. Îl servea când se întorcea de la slujbă, uneori îşi punea şi ei în farfurie un polonic de supă şi şedea alături de el în timp ce supa se răcea, şi mânca fără poftă, ca şi cum s-ar fi achitat de o obligaţie. Prin asta eu mă asemănam mamei. Nici mie nu îmi era niciodată foame. Mâncam cu aceeaşi tragere de inimă cu care pui în priză o baterie la încărcat. Doar conştient că trebuie s-o faci. Şi aşteptam vremurile când, ajungând om în rând cu toţi oamenii, netimorat de situaţia mea şi de viitor, aveam să mănânc şi eu cu poftă.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.