marți, 23 august 2016

Scriptum (20)*

   Înainte de soroc

Mai erau câteva zile până la întâlnirea cu diplomatul peruan, dar filmele erau deja de mult developate şi puse la loc în casete, şi textul scris. Locul de întâlnire fusese stabilit prin mijlocirea Mirunei înainte ca ea să dispară, în părculeţul Alexandru Sahia, la ora nouă seara. Deşi în centrul Bucureştiului, părea un loc potrivit, căci era puţin umblat şi fără tufişuri îndărătul cărora ar fi putut să pândească ochi nedoriţi. Ajunul Festivalului era de asemenea un moment potrivit, căci miliţia avea să fie ocupată cu miile de străini care urmau să sosească în oraş, sau poate şi sosiseră, parte din ei. Bleer trecuse în recunoaştere de câteva ori prin părculeţ, la diferite ore ale zilei, pentru a-şi fixa bine în minte locul stabilit: banca cea mai apropiată de podeţul arcuit peste canalul şerpuit al micului lac artificial, sau, dacă în seara cu pricina banca avea să fie ocupată, atunci urma să fie următoarea bancă. Acolo avea Bleer să se aşeze şi să aştepte să se apropie o figură necunoscută, fiindcă date detaliate despre acea persoană nu reuşise să afle. Bleer se aştepta însă să nu fie nevoie de prea multă perspicacitate din partea lui pentru a putea recunoaşte în întuneric, încă de la distanţă, un ne-est-european; mai ales când venea la o întâlnire dinainte fixată.
   Părculeţul central avea numeroase ieşiri către străzile din jur, printre clădiri impozante în cele mai diverse stiluri din interbelic, dacă nu chiar de dinainte de Primul Război Mondial, toate mult prea mari pentru a găzdui câte o singură familie — îi trecu fugitiv prin minte; fără îndoială, Întreprinderea de Spaţiu Locativ intervenise restrângând drastic spaţiile ocupate de foştii proprietari, şi făcuse loc pentru cazarea unor noi locatari care binemeritau locuinţe în centrul oraşului.
   Bleer se întrebă dacă Festivalul nu putea fi şi pentru el un bun prilej pentru a-şi plasa filmele şi cele trei foi cu text, fără a mai aştepta întâlnirea cu peruanul ci abordând pur şi simplu unul din străinii de pe stradă, poate nu chiar la întâmplare ci ales, aşa, mai pe sprânceană. După ce fel de semnalmente? Se putea oare decide după trăsăturile exterioare încrederea pe care o puteai avea într-un om? Era un subiect care nu îl atrăsese niciodată prea mult, aşa că nu avea cine ştie ce experienţă: în lucrările sale de ficţiune niciodată nu construise un personaj după aspectul său fizic; după cum, evitase de fiecare dată, cu foarte puţine excepţii, să descrie locul în care se petrecea o scenă; mizase pe puterea de sugestie pornind de la cuvintele rostite de personaj şi de la faptele sale; dacă aspectul avea vreo importanţă...
   Nu, nu era o idee prea bună să aleagă pe cineva din mulţimea de străini de pe străzi. De altfel, nici nu fusese o idee, doar aşa, un gând.
   Pe străzile din centru şi prin scuaruri construiseră din scânduri scene pentru spectacolele artistice care urmau să aibă loc în timpul Festivalului, sădiseră flori pe spaţiile verzi, până atunci neglijate, înlăturaseră semnele cu „Fotografiatul interzis”; Bleer îşi zise că oricum ziariştii străini n-ar fi putut înţelege interdicţia, oricum ar fi fotografiat casele, locurile cu pricina şi pe deasupra ar mai fi şi scris în ziarele lor: „Iată cum un regim est-european îşi păzeşte cu străşnicie secretele inventate!” De-a curmezişului bulevardului Magheru fusese întinsă între doi stâlpi o lozincă: „Imperialismul dezbină popoarele, FESTIVALUL le uneşte!” Puteau fi văzute multe alte lozinci, nu însă şi dintre acelea care înfierau capitalismul şi imperialismul. Pe unele străzi lăturalnice, în jurul unor clădiri dărăpănate fuseseră ridicate în pripă schele false, pentru a da impresia că regimul, iată, se preocupă de aspectul clădirilor, doar că încă nu avusese timp destul să-şi ducă opera la bun sfârşit; după încheierea Festivalului, schelele aveau să fie date jos — asta o putea ghici oricine — şi clădirile aveau să rămână în aceeaşi stare ca şi înainte de Festival. Bleer, plimbându-se pe stradă, îşi spuse cu amărăciune că probabil nu va mai avea niciodată ocazia să facă un reportaj împreună cu colegii săi de la celelalte ziare. Îl podidi râsul când văzu atârnate de schelele unei clădiri două găleţi vechi, mânjite cu var. Găleţile atârnau legate cu două capete de frânghie de nici doi metri lungime, capătul de sus al frânghiei fiind înnodat în jurul unor bare de fier, nicidecum petrecut pe după vreun scripete, cum ar fi fost firesc dacă ar fi servit la ridicat mortarul la înălţime. De altfel, niciun material de construcţie nu se vedea la piciorul schelei; era clar că totul nu era decât o înscenare menită să-i inducă în eroare pe vizitatorii străini şi mai ales pe ziarişti.
   Un întreg cvartal din apropierea Sălii de sport a fost împrejmuit cu un gard înalt şi compact pentru a împiedica străinii să vadă cocioabele mizerabile din acel loc. Năpăstuiţilor locuitori li se lăsase pentru intrare în ghetoul lor provizoriu o poartă dosnică făcută în aşa fel să o poţi cu greu distinge de restul gardului, mizându-se pe lipsa de perseverenţă şi de ingeniozitate a ziariştilor străini în încercarea lor de a găsi intrarea, pentru a fotografia cocioabele. Miliţienii patrulau deja pe străzi şi se exersau să-şi îndulcească privirile până mai ieri încruntate. Infractorii lăsaţi împuşcaţi în stradă, cu un şiroi de sânge închegat pe asfalt, sub piept, ca să servească de exemplu pentru cei cărora le-ar fi trecut prin cap să comită alte infracţiuni, erau poveşti de demult. Sângele fusese de mult spălat de pe asfalt de către măturători tari de înger, special instruiţi să nu li se facă rău la vederea ororilor.
   Adevărul este că nicio acţiune nu e de dorit să fie întreruptă de evenimente neprevăzute, cum ar fi un cutremur sau oricare alt dezastru natural. De fapt, nu-i vorba doar de dezastre naturale. Dacă intriga a fost concepută să dezvăluie, să zicem, uneltirile unui guvernator — după cum se poate vedea, nu fac aici nicio referire la Europa de Est, unde, cum se ştie, nu există guvernatori! — îndreptate împotriva unui grup de persoane care încearcă să-l împiedice pe acesta, în cârdăşie cu o întreagă clică de-a sa, să îşi ducă la bun sfârşit planul diabolic, este cel puţin nepotrivit să fie întreprinsă pe nepusă masă o acţiune în forţă a poliţiei, care să reprime acţiunea respectivului grup de persoane înainte ca uneltirile guvernatorului să fi ajuns la un anumit grad de dezvoltare. Literară, desigur, la asta mă refer. Este nedrept şi frustrant pentru cititorul cu anumite aşteptări ca acesta să fie privat de dramatismul uneltirilor în toată plenitudinea lor. Este totodată o notă proastă pentru autorul lucrării de ficţiune, care poate fi suspectat că nu-i în stare să-şi susţină şi argumenteze până la capăt întreaga desfăşurare de malversaţii ale forţelor malefice, preferând să taie acţiunea din scurt, „înainte de soroc”. Această simplificare neplanificată — sau negândită — cititorul o simte: nimeni să nu conteze pe îngustimea sa de percepţie.
   Şi totuşi — n-am încotro — trebuie să mă fac cronicar obiectiv şi să consemnez că cutremurul devastator a dat peste cap toate planurile lui Bleer de a se întâlni cu diplomatul peruan. Cui îi mai ardea în asemenea împrejurări de nişte filme făcute cu ceva timp în urmă în subsolul cu cinci niveluri al Casei Administraţiei Centrale? Odată dezastrul produs, nimeni, nici aici în Europa de Est, nici în străinătate, nu s-ar mai fi arătat interesat de încercările unui ziarist de a dezvălui nepăsarea autorităţilor de a lua măsurile cuvenite pentru limitarea urmărilor dezastrului. Dezastrul în sine trecea de departe în centrul de interes al opiniei publice.
   Diplomatul peruan făcu să îi parvină lui Bleer mesajul că aşteaptă din partea lui alte dezvăluiri. Dar care altele? Nefăcând nicio precizare ce anume aştepta şi dacă era o aşteptare pentru zilele imediat următoare sau una în perspectivă, diplomatul lăsa totul să cadă în uitare şi în inutilitate.
   Bleer era descurajat.
   Cu tot regretul autorităţilor, care ratau astfel o mare acţiune de propagandă, fu emis ordinul de anulare a Festivalului. Ziariştii străini sosiră totuşi, acum în noile împrejurări, nu în ajunul plănuit al Festivalului, ci de îndată, pentru a transmite ştiri despre cutremurul devastator.
   Câteva clădiri se prăbuşiseră, victime erau cu sutele, iar ceea ce ziariştii nu întârziară să remarce fu că distrugerile cele mai mari urmau o anumită linie aproape dreaptă care tăia oraşul în două pornind de la Casa Administraţiei Centrale. Care însă rămăsese aproape intactă. Ziariştii străini, lucrând, mulţi dintre ei, pentru ziarele lor de scandal, erau sensibili la tot felul de zvonuri de senzaţie şi de legende care se propagaseră cu iuţeală şi ajunseseră să fie cunoscute în toată lumea. Se vorbea de lătratul neliniştit, ba chiar disperat al câinilor cu o zi înainte de cutremur, precum şi de doi indivizi care se opriseră pe stradă, în dreptul unei curţi, fiind auziţi de cei din casă vorbind cu voci înfrigurate despre necesitatea de a găsi neîntârziat un adăpost sigur unde să se refugieze până după cutremur. De unde ştiau acei doi bărbaţi că avea să se producă un cutremur? Da, chiar şi unui ziarist din Europa de Est îi era clar că se putea exploata din plin, pentru publicul mai puţin educat, un asemenea subiect. Previziunile şi presimţirile aveau priză la public.
   Doar că aici era totuşi Europa de Est.
   Bleer se afla în stradă, în praful ridicat de buldozerele care încercau să înlăture dărâmăturile şi să găsească supravieţuitori, şi în praful basculantelor care goneau pe străzi, încărcate cu moloz, îndreptându-se nimeni nu ştia unde, pentru a descărca molozul şi a se întoarce apoi, în mare grabă, după alte încărcături. Ziariştii străini erau uşor de recunoscut: îi vedeai făcând poze, mânuind, cu dexteritatea lor bine cunoscută, aparate foto — între noi fie zis, mult mai perfecţionate decât cele ce puteau fi întâlnite aici în Europa de Est —, fără ca miliţienii să îndrăznească să le interzică să fotografieze. Invidia nu era un sentiment nobil, dar Bleer nu îşi putu alunga invidia la vederea sofisticatelor aparate foto din mâna ziariştilor străini. Erau ale lor, sau ale ziarelor pentru care lucrau şi dispuneau de ele după bunul lor plac, pentru că directorii ziarelor aveau totală încredere în ei, cu condiţia, desigur, să aducă materiale interesante. Poate că nu erau ei tocmai siguri că aveau să se întoarcă acasă cu filmele intacte. Dar oricum, merita să încerce.
   În definitiv, da, aveau dreptate ziariştii străini să le prezinte cititorilor lor ceea ce considerau că îi interesează. Erau îndreptăţiţi să creadă că îi va interesa pe toţi şi că va produce senzaţie o canapea ridicată de cupa unui buldozer, scoasă dintr-un apartament distrus, pudrată toată cu praf alb de tencuială, pe care trona în moarte trupul unei femei tinere în capot de casă. Erau îndreptăţiţi să considere că toţi cititorii lor vor face ochii mari la vederea miliţienilor de pe străzi, care împiedicau accesul oamenilor la blocurile dărâmate, de care buldozerele şi basculantele încă nu avuseseră timp să se apropie. La fel şi păpuşile prinse în teleobiectiv, sus la etaj — iată —, după ce toată partea din faţă a blocului se surpase, rămase printr-o minune agăţate la o margine de apartament, ca pe o consolă deschisă vederii îngrozite dinspre stradă.
   Nu era nimic de ascuns acolo, pe străzile încărcate de suferinţă. Cui să-i stea gândul la ficţiune?
   Un tânăr înalt, zvelt şi brunet, îl privea pe Bleer insistent, c-un zâmbet uşor ironic, de la câţiva paşi distanţă. Îl recunoscu pe locotenentul-major care îi ceruse filmele făcute în subsolul Casei Administraţiei Centrale. Tânărul ofiţer se apropie în paşi de plimbare, zâmbitor, şi arătă spre stradă cu un semn vag.
   „Un reportaj despre solidaritate? Ar trebui să stai de vorbă cu şoferii de basculante.”
   „De ce cu şoferii?” întrebă Bleer.
   „Păi fiindcă nu-ţi văd colegii. Nu asta face un reporter? Stă de vorbă cu oamenii. Fotografiază. Ascunde filmele. Nu vrea să spună unde le-a ascuns. Nu răspunde la telefon când i se fixează o întâlnire. Se face c-a uitat de orice obligaţii. Asta face un reporter, nu?”
   „Face şi lucruri mai importante”, răspunse Bleer.
   „Zău? N-am ştiut! Care?”
   „Spre exemplu, se interesează cine se face vinovat de atâtea pierderi de vieţi omeneşti.”
   Ofiţerul nu avea nicio problemă să renunţe brusc la tonul glumeţ.
   „Se face cineva vinovat de pierderile de vieţi omeneşti? Asta e părerea ta? Cine se face vinovat? Dumnezeu?”
   Un bulgăre de mortar cu bucăţi de cărămidă în el se rostogoli dintr-o basculantă şi căzu pe stradă, la câţiva metri de ei, ridicând un norişor de praf. O ambulanţă trecu în viteză în sensul opus şi sfărâmă cu zgomot o parte din rămăşiţele bulgărelui căzut.
   „Nu e momentul potrivit să discutăm de Dumnezeu”, spuse Bleer.
   „Nu eşti tu în poziţia să hotărăşti când un moment e potrivit şi când nu e.”
   Destinul, imprevizibil, hotăra, iată, că nimeni nu trebuia să fie privilegiat, şi le reamintea tuturor: va veni curând ziua când doar situaţiile de urgenţă vor face diferenţa dintre important şi neimportant. Şi urgente aveau să fie aproape toate. Ba chiar arzătoare. Doar că unii se complăceau în amânări nesfârşite. Cum zicea un important critic literar: nu aveau simţul istoriei; şi cum zicea un alt critic, mai puţin important, dar nu mai puţin volubil: le plăcea să se vadă în postura de mici dictatori de redacţie literară. Gândul zbura haihui chiar şi acuma, când praful străzii se deplasa greoi, leneş şi morbid, îşi risipea de-a lungul caldarâmului, ca o trenă moale, gradientul de densitate, făcând lumina zilei să forţeze culoarea gălbuie pentru a sugera, în mod neverosimil, crepusculul, care de fapt era încă departe. Se făceau multe în acest interval, se făceau încercări disperate de a se restabili normalitatea. Dar din păcate fără mare succes.
   „Nu-ţi cunoşti interesele, Bleer”, zice cu dispreţ locotenentul-major. Cu dispreţ, sau mai degrabă cu ciudă? „Ce treabă aveai tu cu subsolul Casei Administraţiei Centrale? De treburile gospodăreşti are cine să se ocupe, să fii sigur! Sunt oameni desemnaţi pentru asta. Interesul tău era în altă parte, Bleer. Dar tu îl neglijezi. De ce? Îţi spun eu de ce: din prostie. Ştiu că te zbaţi de atâţia ani să publici o carte. Ai putea să capeţi un sprijin dacă ai fi cât de cât inteligent.”
   „De la cine sprijin, de la voi?”
   „Omule, nu te repezi iarăşi cu capul înainte. Noi... Noi suntem mulţi, diferiţi şi organizaţi pe direcţii diferite. Când spui «voi» ne bagi pe toţi în aceeaşi găleată, şi nu e bine. Mai bine ai judeca un pic. Ştiu ce dispute ai avut cu noul redactor de la editură. Ştiu şi cum tot cuconetul de acolo îi sare în ajutor şi îi cântă-n strună orice-ai spune, orice obiecţie ai avea. Pentru noi e o nimica toată să-l chemăm la noi pe alde redactorul tău cel nou — nou sau vechi, n-are importanţă —, să-l strângem niţel de coaie şi să-l întrebăm: Ascultă, drăguţule, ce ai tu cu sărmanul Bleer? Nu merge pe linie? Ia să vedem dacă interpretezi tu bine linia. La noi în Europa de Est, Administraţia Centrală nu-i chiar aşa de încuiată la minte cum crezi tu. Poate că el merge ca pe şină, dar tu în schimb trebuie să-ţi pui alţi ochelari. Nu scrie bine? Ia demonstrează-ne că nu scrie bine. E o chestie personală, Bleer, se poate rezolva oricând, numai de tine depinde.”
   Mai lipsea niţel ca Bleer să intre direct în miezul chestiunilor literare cu tânărul ofiţer de securitate. Care era deosebirea faţă de noul redactor desemnat? Sau faţă de cel vechi? Vorba cântecului: unul vine, altul pleacă, tu rămâi cu încântarea, tu rămâi cu nepăsarea, trecerea se despetrece, nici nu ştii când va să plece. Fiindcă până la urmă contează ceea ce te frământă pe tine, şi mai puţin interlocutorul. Inspiraţia? Inspiraţia nu-i treaba interlocutorului, Bleer, indiferent cine e acesta. Pe unul îl interesează produsul finit, marfa cu care vii la noul redactor desemnat, care nou redactor desemnat, vorba tânărului ofiţer, nu are harul să te ajute, nici să te înţeleagă. Spune-i doar că te inspiri citind din alţii, şi o să-ţi împingă buza de jos în afară, a dispreţ, şi o să dea sentinţa: Păi sigur! Plagiat!... Nu, omule — poţi să încerci să-l convingi. Nu scriu o iotă identic cu ceea ce citesc, nici măcar asemenea, nici măcar ritmul frazei sau atmosfera nu mă inspiră. Pur şi simplu, scrisul străin — al altora — te inspiră; nu pentru că te îndeamnă la copiat, ci prin soluţiile pe care le găseşti acolo; îţi arată că — şi cum — anumite îndrăzneli sunt posibile. Plagiezi doar îndrăzneala... Şi ce altceva să-ţi mai spun?... Nu poţi să sugerezi un sentiment de incertitudine, să zicem, de frustrare, de revoltă, oferindu-i cititorului o construcţie lingvistică perfect articulată. Rezultatul va fi o deturnare involuntară: ceea ce va percepe cititorul va fi perfecţiunea construcţiei şi nu sentimentul pe care doreşti să i-l transmiţi. Bineînţeles, nici nu-i oferi o bâlbâială „credibilă”, naturalistă, fiindcă rişti să cazi în inestetic. Dacă nu în ridicol... Pricepi, omule, ce vreau? Să nu mă trimiţi la şcoala de vară pentru scriitori; sau la viitoarele cursuri prin corespondenţă despre ceea ce în viitor se va numi „scrisul creativ”, că fac urât! Nimeni nu poate să ştie ce-i în capul meu şi ce intenţii am! Clar?... Păi, domnule Iacob, se ridică indignat — de-adevăratelea — noul redactor desemnat, dacă nu ştiţi cum să fie lungimea frazei, ce vreţi, să vă spun eu? „Lungimea gândului natural” e o poveste care nu stă în picioare, vă rog să mă scuzaţi. Adică cum, „gând natural”? Unii gândim baroc, alţii gândim stoic. Ba chiar după unii critici gândim „ionic” sau „doric”, sau „corintic”, mă rog, tâmpenii de genul ăsta. Şi dumneavoastră mai vorbiţi de „gând natural”? Scuzaţi-mă! Am colectivizat agricultura, e drept, dar ce vreţi acum, să colectivizăm şi arta? E o utopie ceea ce năzuiţi dumneavoastră? Să puneţi pe primul plan obiectul artistic şi să declaraţi ritos că nu are importanţă cum îl realizăm. Pentru mine, dumneavoastră sunteţi un competitor, indiferent ce discutaţi cu unul şi cu altul. Şi nu pentru că vreau să ajung înaintea dumneavoastră sau că, din cine ştie ce motive obscure, m-aş bucura să vă împiedic să vă duceţi lucrarea la bun sfârşit. Pur şi simplu...
   „Cum spuneam, nu-ţi cunoşti interesele, Bleer”, reluă ofiţerul de securitate. „Nu doar că te-am putea ajuta să intri într-o relaţie mai bună — sau chiar foarte bună! — cu editura, dar ai putea să şi revezi o persoană la care nu mă îndoiesc că ţii mult.”
   Bleer tresări.
   „Miruna!”
   „E bine, Bleer, nu-ţi face griji. Persoana de care vorbim e bine hrănită, nu a suferit vătămări corporale — şi nici psihice, din câte ştiu — şi stă şi meditează. De multe ori comitem erori pentru că nu avem răgazul şi nici buna inspiraţie să de acordăm timp de meditaţie. Aşa că nu ai niciun nou motiv de conflict. Doar să faci ceea ce trebuie, Bleer. Mă-nţelegi?”
   „Când pot s-o văd?”
   „De ce nu întrebi: când va fi în libertate? Şi atunci cu siguranţă o vei putea vedea.”
   „Deci recunoaşteţi că acuma nu-i în libertate.”
   „Libertatea este necesitatea înţeleasă, spunea Vladimir Ilici Lenin. Cred că măcar atâta lucru v-au învăţat la şcoala de ziaristică. Şi cred că nici nu te-ai gândit vreodată cât e de adevărat. Recunoşti? Libertatea e necesitatea înţeleasă! Mai gândeşte-te.”
   Nu-i mai veniseră în minte cuvinte, ca altă dată, se gândi Bleer. Nici nu era de mirare, cu tot ce se întâmplase în ultimele zile. Şi totuşi un cuvânt îi veni în minte ca un tremur de fericire în tot corpul: MIRUNA. Suna aproape ca un final, dar era încă departe de final.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu