duminică, 18 septembrie 2016

Scriptum (23)*

   Instructaj

Există în lucrarea de ficţiune un ritm propus de autor al succesiunii întâmplărilor şi al sentimentelor trăite de personaje şi/sau gândite a fi transmise cititorului, şi un ritm natural al percepţiei. Nu că ar fi vorba de un ritm unic; căci cititori pe lume sunt fel şi fel şi nu le poţi ghici tuturor preferinţele. Cu atât mai mult în materie de ritm. Ca să nu mai spun că întâmplările sunt şi ele cel puţin la fel de variate. Şi totuşi o minimă adecvare la un anume tip de cititor, să zicem mediu, nu poate să lipsească. Un ritm neadecvat propus de autor riscă să îl pună pe cititor în situaţia de a reconstitui, să zicem, după o voce diformă de bas, redată de un gramofon pus la o turaţie redusă, vocea cristalină de soprană ce ar urma să se audă dacă turaţia aparatului ar fi cea normală. Sau invers. Asta e, la prima mână, comparaţia care îmi vine în minte în privinţa ritmului povestirii şi a schimbărilor survenite. Dar dacă după corectură o veţi găsi tot aici, înseamnă că alta mai bună n-am găsit. Oricum, mizez pe cunoaşterea cuvântului „GRAMOFON”.
   Personajele care se sucesc prea repede şi în aparenţă fără motiv derutează. Pe bună dreptate. Dar ce putem face dacă personajul chiar se suceşte şi nu avem altceva de făcut decât să luăm notă de vijelioasa schimbare? Este o rupere de ritm, da, recunosc. Nu pot decât să sper că cititorul o va tolera. Cine să se fi aşteptat?
   În plină discuţie despre noul meu manuscris — deşi mă avertizase că nu mai am ce căuta la editură decât dacă mă hotărăsc să adopt o atitudine cu totul diferită, şi constructivă — noul-redactor-desemnat îşi înălţă deodată privirea, impacientat, aţintindu-şi-o spre uşa care tocmai se deschisese brusc, şi, fireşte, am făcut-o şi eu odată cu el, şi atunci l-am recunoscut pe locotenentul-major de securitate. Hait! Un ofiţer de securitate în lăcaşul literaţilor? Tocmai trecuse dincoace de uşă — mai avea o secundă şi o închidea în urma lui — şi, pe buze cu zâmbetul uşor superior pe care i-l ştiam, se prezenta tuturor ca unul de-al casei, sigur pe el şi atât de cunoscător al tuturor detaliilor din jur încât nici nu le mai dădea importanţă. Doamna-de-a-casei şi colega ei, Doamna-de-la-fereastră, fură la fel de surprinse şi, deşi doamne, mai că nu dădură să se ridice de pe scaunele lor în semn de respect. Despre Fostul-privitor-pe-fereastră am afirmat mai demult că a ieşit din scenă, dispărând practic pentru totdeauna; aşa că în privinţa lui nu-mi iau vorba înapoi; rămâne aşa cum am spus: dispărut pentru totdeauna; fără pagubă prea mare.
   Tânărul ofiţer, intrând deci atât de impetuos, mă aşteptam, drept să spun, să îşi aibă şi el un loc al lui, o masă în încăperea aceea, pe care să-şi trântească dezinvolt servieta şi se apuce de lucru: un lucru misterios şi desigur important. Dar nu, în loc de asta, ofiţerul îşi trase un scaun în apropiere de mijlocul camerei şi se aşeză degajat, picior peste picior, cu servieta lăsată pe parchet, la piciorul scaunului, observând cu satisfacţie că
   „Şi astăzi sunt repetiţii pe stadion! Am văzut de pe coridor venind încoace. Ceea ce nu-i rău deloc deoarece marea sărbătoare se apropie. O vom întâmpina cu bucurie cu toţii. Dar, după cum probabil bănuiţi, nu despre asta am venit să vă vorbesc astăzi. Astăzi vreau să vorbim despre cetăţenii străini. Iar dacă aveţi şi colaboratori de faţă, după cum văd, cu atât mai bine, înseamnă că mai multe urechi or s-audă şi or să ia notă. Am sosit neanunţat, dar sper să nu fie o problemă. Chemaţi-i şi pe ceilalţi.”
   Asta însemna că încăperea avea să se umple neîntârziat cu alţi redactori, cei pe care încă nu avusesem prilejul să-i cunosc. Ceea ce se şi întâmplă. „A STÂRNI” a fost verbul care, nu se ştie de ce, mi-a venit în minte. După care uşa a prins a se tot deschide şi a nu apuca să se închidă în urma redactorilor, care au prins a se strecura în cameră unul după altul, prelingându-se pe lângă pereţi şi rămânând în picioare, rezemaţi de zid, căci scaune nu erau pentru toată lumea; i-am văzut aruncând priviri întrebătoare — dar şi inocente aş zice — în dreapta şi în stânga. Acum se putea vedea foarte clar că în birourile de unde veneau ei nu era mare lucru de făcut; în orice caz nimic urgent; căci un asemenea eveniment precum sosirea ofiţerului de securitate punea în umbră de departe orice brumă de activitate care se presupunea că s-ar fi desfăşurat în birourile lor înainte de eveniment. În prezenţa ofiţerului de securitate, oricât ar fi fost acesta de mic în grad, şi oricât de tânăr, gândurile redactorilor se năşteau, puţintele, gata-speriate, în regim de avarie, şi totul se menţinea la suprafaţă şi la nivel de zâmbete stânjenite, şi doar puţine întrebări în legătură cu subiectul instructajului fură adresate timid unul altuia, acum, înainte ca ofiţerul să înceapă să le vorbească. O poetă se aşeză cu fundul pe marginea biroului noului-redactor-desemnat, aproape să-mi îndoaie colţurile filelor manuscrisului, a cărui discutare tocmai o întrerupseserăm; se aşeză deci pe marginea biroului, cum spuneam, fără a stârni din partea redactorului niciun fel de protest ci doar un fel de resemnare existenţială, posacă. „DENATURARE” mi-a venit în minte observând figurile redactorilor, iarăşi dintr-un motiv obscur. „ZBATERE”, mi-a venit de asemenea în minte. Dar gradul ofiţerului poate că în definitiv nici nu era chiar aşa de mic. De altfel, funcţia bate gradul, cum se spune. Şi oricum, cine nu îl cunoştea, nici nu ar fi avut cum să-i afle gradul în momentul de faţă, căci ofiţerul se prezenta în faţa redactorilor în civil.
   Era linişte acum, da?
   Gata cu foiala.
   „Mulţi dintre străini vin în ţară cu cele mai bune intenţii. În aparenţă. I-am văzut cu toţii cu ocazia recentului cutremur. Au venit cu ajutoare necondiţionate...”
   Fiind mai degrabă oaspete, mă uitam la redactorii din editură: stingheri cu toţii. Aerieni. Pas de abordează cu ei chestiunea lungimii frazei. Sau oricare altă chestiune de stil în literatură. Nu ştiam către ce dădeau ferestrele din birourile lor, dar aş fi putut jura că mare parte dintre cei ale căror ferestre dădeau spre stadion îşi petrecuseră ziua privind pe fereastră şi ascultând comenzile care se făceau auzite de acolo de jos. Îmi puteam imagina că cu greu îţi dezlipeai ochii de verdele magnetic al gazonului.
   Da, dar acum se desfăşura în spaţiul editurii un eveniment cu totul diferit.
   Sst! Linişte.
   „Eu vă spun un singur lucru. Niciunul din ei nu vine să dea pe degeaba măcar un capăt de aţă. Toţi vor câte ceva de la noi. Toţi! Insist pe tema asta pentru că nu puţini de la noi le-au ridicat osanale străinilor până acum vreo patru-cinci ani. Tuturor, pe unde mă duc pentru instructaj, le spun: fiţi foarte atenţi cu străinii. Pe dumneavoastră am însă un motiv în plus să vă pun în gardă. Dumneavoastră, prin meseria dumneavoastră, aveţi de a face nu numai cu persoane străine, ci şi cu personaje străine. Trebuie să fiţi foarte atenţi cu autorii care prezintă în cărţile lor personaje străine. Mulţi au tendinţa să le facă nejustificat de simpatice.”
   Încă n-am învăţat mai nimic din ceea ce ştiu că e necesar să ştiu dar deja bănuiesc şi mi-e jenă de ce o să aud. Personajele străine?... Mă uit în jur, şi ce văd? Noul-redactor-desemnat a abandonat până şi ideea de a face vreun experiment cu fumul de ţigară care iese pe gură altfel decât pretindea autorul în manuscris. Tace, cu capul aplecat spre masă, unde manuscrisul meu a rămas în aşteptare — vorba vine. Dar acum parcă nu mai aşteaptă nimic. Noul-redactor-desemnat sunt sigur că nici nu se întreabă dacă în povestea mea este sau nu vorba de vreun personaj străin. De fapt nu se mai întreabă nimic. Se încarcă doar de energie negativă pentru manuscrisele viitoare. „Nu e propriu-zis un roman — va scrie în referat — deşi autorul asta pretinde. Şi cititorul cu educaţie medie ce să înţeleagă? Nu scriem pentru elite, nu? Din ce în ce mai indignat va fi noul-redactor-desemnat, şi mai necruţător cu manuscrisele viitoare. Iar eu unde am să fiu atunci — vai! angoase existenţiale mă vor cuprinde, parcă văd, şi un medic psihiatru îmi va pune diagnosticul: „maniaco-depresiv”... Personajele străine!...
   Mi-a fugit gândul. Scuze.
   „Personajele străine... Este o veche tradiţie aici în Europa de Est ca străinii să fie primiţi cu pâine şi sare. Dar nu vă uitaţi la vârstă, au deghizamentul în sânge, se dau drept orice, dar în realitate au ochi de reporter, dar nu de reporter onest ci unul format pentru aspectele sordide. Dacă cuvântul vă spune ceva!”
   Redactorii se uită pe furiş unul la altul şi schiţează într-ascuns zâmbete ironice; cu care peste ani se vor mândri.
   „Vorba unui personaj onest, continuă ofiţerul, încă nu-s toate la locul lor în casa asta. Un pic de răbdare! Au fost vremuri grele. Să nu uităm că a fost şi războiul! Câţi ani sunt de-atunci? Nu le putem reface pe toate peste noapte.”
   Nu ne dezvăluie tânărul ofiţer din cine e citatul, dar eu am o bănuială.
   „Dar ei, străinii, continuă el, se agaţă de fiecare detaliu şi se pricep să facă din ţânţar armăsar. Fiindcă aşa se practică în ţara lor meseria de gazetar. Şi de scriitor, asemenea. Totul trebuie să fie senzaţional, ziarul să se vândă, cartea să se vândă! Totul să se vândă. Aşa e la ei...”
   La ce pagină am ajuns?
   Mă rog, n-are importanţă!
   „Uitaţi-vă ce scorneli au lansat! Am citit în «The New York Times», în «Le Monde», în «Frankfurter Allgemeine Zeitung», în «Corriere della Sera». Mizerii peste mizerii! Cică a fost o zonă unde s-a surpat pământul, undeva pe centura Bucureştiului! Ce centură? Nu există aşa ceva! Ba au inventat încă o zonă pe malul Dâmboviţei, în apropiere de Arhivele Statului, descrisă cu lux de amănunte, unde li s-a năzărit că văd apa râului deviind de la matcă şi găsindu-şi o nouă albie către centrul pământului, vă daţi seama! Când în realitate acolo s-a deschis un şantier de construcţii, e drept, cu ceva probleme de infiltraţii pentru că, după cum ştiţi, zona se cheamă Izvor. Asta spune ceva, nu? Dar de aici şi până la o nouă albie a râului Dâmboviţa e cale lungă! Dar, mă rog, domnii ziarişti occidentali au imaginaţie!”
   „Dar în ziarele noastre nu s-a scris nimic.”
   A fost o voce firavă care s-a făcut auzită dinspre perete, unde redactorii stau înşiraţi. Locotenentul-major se întoarce şi cercetează cu privirea şirul de redactori — nişte ei şi nişte ele. Probabil că nu a reperat persoana care a făcut observaţia, dar deocamdată nu insistă ci preferă să dea răspunsul.
   „Cred şi eu că nu s-a scris nimic! Închipuiţi-vă cum ar fi ca cineva să iasă la fereastră în toiul nopţii şi să strige ca nebunu’: «Săriţi! Nu arde nimic!» Vi s-ar părea normal? La fel şi cu aşa-zisul vulcan răsărit peste noapte la marginea Cociocului, lângă Crematoriul Uman. Acolo Administraţia Centrală are în plan să reamenajeze radical acea vale plină de cocioabe şi de gunoaie, tristă amintire a regimului burghezo-moşieresc. Administraţia Centrală a început acolo lucrări ample, de mare anvergură, mergând până la modificarea reliefului, în timp ce reporterii occidentali, în goană după ştiri senzaţionale, au văzut nici mai mult nici mai puţin decât un nou vulcan ivit în plin centru al Bucureştiului! Ca să nu mai vorbim de gogomăniile — scuzaţi-mi limbajul neacademic — cele cu tasarea terenului de sub Casa Administraţiei Centrale! În care din păcate a fost antrenat şi un grup de ziarişti de la noi, într-o aşa-zisă investigaţie gazetărească neautorizată. Acum urmează să se deschidă o anchetă şi ziariştii implicaţi să suporte consecinţele. Aşa-i când nu-ţi vezi de treburile tale. A! şi să nu uit, aceiaşi ziarişti au încercat să alarmeze lumea şi despre un pretins nivel crescut peste măsură al radiaţiilor în subsolul Casei Administraţiei Centrale!”
   Doamna-de-a-casei nu mai este de-a casei. Nimeni nu mai este aici de-al casei. Stau cu toţii pleoştiţi şi ascultă.
   „Chiar ne-ar interesa să aflăm ce credeţi în această chestiune. Vrea cineva dintre dumneavoastră să-şi spună părerea?”
   Se găseşte neaşteptat de repede cineva dispus să o facă. Un redactor slab, cu faţă osoasă, chel şi cu mustaţă neagră, îşi dezlipeşte spatele de zid şi încearcă să spună ceva:
   „Cred că...” Vocea însă i se îneacă, astfel că, dregându-şi-o, e nevoit să reia cu ceva mai mult aplomb: „Cred că se exagerează”, reuşeşte să spună.
   „Se exagerează?” Ofiţerul cu siguranţă s-a aşteptat la mai mult: „În ce fel consideraţi că se exagerează? Cine exagerează?”
   „Ziariştii străini... cum ziceaţi... hm! în goană după senzaţional.”
   Mda.
   „Alte păreri?”
   Redactorii nu mai întorc capul unul spre altul, nu mai zâmbesc ironic, privesc în pământ, orice foială a încetat, e linişte totală, dacă cuiva i-ar veni să-şi sugă o măsea, probabil că s-ar auzi.
   „Nu mai aveţi alte păreri?”, insistă ofiţerul. „Asta a fost singura?”
   Pentru oaspetele ce sunt e de-a dreptul stânjenitor.
   Linişte.
   Dincolo de tăcere şi de prezenţa mea aici, încăperea cu tot ce e în ea începe să-mi pară odioasă. Nici nu ştiu dacă am început să mă urăsc, să mă dispreţuiesc, sau să-mi fie milă de mine însumi.
   Aşadar, e de aşteptat o anchetă. Trebuie să fiu pregătit. Să răspund pentru mine şi pentru alţii.
   „Dacă vi se pare că n-aveţi destul discernământ... Sper că n-aveţi probleme cu terminologia!”, se întrerupe ofiţerul pentru a arunca o ironie naivă; care loveşte în plin deşi se bazează pe absurd. Partea naivă din el devină neglijabilă şi superfluă. „E cazul să-i cereţi sfatul...” Tânărul locotenent-major de securitate scrutează şirul de redactori lipiţi de perete, căutând o persoană anume. „Apropo, unde e directorul editurii?”
   Tăcerea se mai prelungeşte câteva secunde.
   „Are o întâlnire de lucru cu preşedintele PEN-clubului din Austria.”
   Cineva i-a răspuns din cercul anonimilor, dar e de la sine înţeles că în cercurile de anonimi totdeauna se găseşte câte unul care, în mod surprinzător, e la curent cu tot şi cu toate. Încât până la urmă te întrebi dacă e vorba de bună informare sau de modestie. Modestie bine informată.
   Se pufneşte ici şi colo — din nou, semn că tonusul adunării literaţilor e regenerabil —, profitându-se de momentul de dificultate în care a ajuns ofiţerul de securitate. Care înalţă capul întrebător şi vizibil deranjat:
   „Penclubul?”
   E prea complicat să i se explice. Dar câţi ştiu? Şi câţi ar trebui să ştie? Noi, aici în Europa de Est, nu aderăm la elitismul Europei Occidentale. Asta locotenentul-major nici nu-i nevoie să le explice sau să-i îndemne să împărtăşească. Moravuri? Altele, nu-i aşa? Un ofiţer de securitate nu trebuie să pretindă că le ştie pe toate. Dar nimic din ceea ce totuşi ştie nu-i mai puţin important decât ce nu ştie.
   Locotenentul-major încearcă să iasă din dificultate recurgând la o mică voltă.
   „Ştiţi ce cuvânt îmi vine în minte gândindu-mă la ei, la străini? Faţadă!” Şi ăstuia îi vin în minte cuvinte. Ca să vezi! Până la urmă suntem cu toţii la fel. Altceva trebuie că face diferenţa. Şi nicăieri nu trebuie pus semnul exclamării. „Daţi-le jos sclipiciul şi vedeţi ce mai rămâne! Cum s-a întâmplat când cu cutremurul şi au venit de peste tot, din tot Occidentul, chipurile să ne ajute. Şontâcăind prin tot oraşul, fără documente asupra lor, cum fac totdeauna cei ce au ceva de ascuns, şi când îi întrebi de sănătate, se încruntă, te arată cu degetul şi îţi răspund că nu ţii seamă de drepturile omului. Dreptul să înjuri şi dreptul la să crăpi în mizerie, astea-s drepturile omului la ei acasă. Noi aicea avem alte reguli şi alte drepturi. Noi ţinem legătura şi ne informăm. Sunt sigur că şi aici la dumneavoastră se ştie şi se practică. Alături de director, când cineva vine în audienţă, stă reprezentantul oamenilor muncii. Ca să nu zică nimeni după aia că directorul e părtinitor sau că îşi ascunde greşelile; sau, mă rog, ca e opac la sugestii venite de jos. Iar reprezentantul oamenilor muncii e totdeauna un om de încredere, cred că ştiţi asta. Vă dau o veste: la ei nu se întâmplă aşa ceva. E păcat că directorul dumneavoastră nu-i prezent. Adică el v-ar putea explica mai bine: de ce suntem noi, vrând-nevrând, pentru revoluţia mondială şi suntem solidari cu fraţii noştri de peste graniţă... Apropo de directorul vostru: sper să nu spună vreo prostie în întâlnirea cu austriacul de care vorbeaţi!” Iarăşi redactorii, stând cu spatele lipit de perete, schimbă între ei priviri timide şi zâmbesc cu subînţeles. Şi cam asta e tot ce fac. „Dar, practic, ce trebuie să facem noi? Avem obligaţia să evităm întâlnirile cu străinii? Unii poate că aşa ar zice. Dar eu, ţinând cont şi de...”
   Nu e pentru prima oară când un ofiţer de securitate le face instructajul — parcă aşa se cheamă, nu? Vin din când în când, anunţaţi sau neanunţaţi, se proţăpesc în mijlocul camerei celei mai mari a editurii, îi cheamă pe toţi de prin toate birourile, lumea vine şi sprijină pereţii, se zâmbeşte ironic şi pe ascuns, se schimbă câteva vorbe pe şoptite, ironice şi ele bineînţeles, şi tot într-ascuns, iar de la un moment încolo, învingând somnolenţa, cuvintele instructorului sunt auzite din două în două, sau unul din cinci, sau unul din zece... „Străinii... vin şi pleacă” — „Uite-i că vin, uite-i că pleacă”, vorba cântecului... „Demnitatea est-europeanului, se face auzit în camera cea mare, demnitatea europeanului care a suferit vreme de secole regimul colonial... mascat”... „Este bine să fie şi-un al treilea de faţă când cineva discută cu un străin, de preferinţă un membru de partid”...
   Ştiu, unele cuvinte sunt odioase, dar trebuie să le rosteşti dacă vrei să spui adevărul.
   „...Iar după întâlnire este obligatoriu să prezinţi un raport, aşa cere legea”... Dar ce e nou de astă dată este că acest ofiţer de securitate, pe care mulţi de altfel îl cunosc, unii doar din vedere, alţii au schimbat în trecut câteva cuvinte cu el, le vorbeşte şi despre personaje — personaje autohtone, personaje străine; din care, desigur, cele autohtone ies mereu în avantaj: prin onestitate, abnegaţie, spirit de sacrificiu şi ataşament faţă de patrie şi partid.
   Dar instructajul nu ţine o veşnicie, până la urmă pleacă şi ofiţerii de securitate.
   „Ei, ce ziceţi, domnule Iacob, aveţi personaje străine în lucrarea dumneavoastră? Poate aveţi noroc să nu fie niciunul!”
   Noul-redactor-desemnat îşi revenea destul de rapid după instructaj, colegii redactori ieşeau unul câte unul, cei mai mulţi deja ieşiseră.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Scriptum (22)*

   Amalia. Efecte

Vânătaia dinspre tâmplă se făcuse gălbuie. Cât despre vânătăile de sub ochi, cineva care nu o cunoştea pe Amalia ar fi zis poate că e genul acela de femeie care, implicându-se în toate cele cu patimă, inclusiv în timpul serilor târzii şi al nopţilor, nu mai lua seama la cearcăne, care deveniseră ceva familiar. Dar ea, în realitate, în ciuda cearcănelor, era pentru prima oară înclinată să se dedea patimilor, şi n-o ascundea faţă de Bleer, ci dimpotrivă, o făcea cu un fel de sfidare, ca un fel de mănuşă aruncată propriei ei firi rezervate. Venea din oraş — veneau împreună din oraş — şi purta un deux-piece gri cu...

   M-am lăudat că nu dedic niciun rând aspectului personajelor, dar trebuie să admit că sunt şi unele excepţii. Vreau să zic că uneori se impune, n-ai încotro.

...cu punctişoare verzi, care o făcea să pară şi mai palidă, şi mai sfidătoare, nejenându-se nici de portretul ofiţerului din Armata Regală atârnat pe perete, care fusese tatăl ei, poate mai mult fiindcă de data asta camera era doar una de trecere. Aşa că Amalia îşi îndoi repejor şi scurt genunchii — şi foarte feminin —, doar atât cât să lase lin la piciorul scaunului geanta burduşită cu curea lungă, de umăr, şi o luă înaintea lui Bleer trecând în dormitor. Unde ei totul îi era familiar, şi nimic lui Bleer, căci la întâlnirea cu mama ei, cu ceva timp înainte, el şezuse împreună cu ea la masă, având în faţă fiecare câte un pahar cu apă, în odaia rămasă acum în urmă, şi nu pusese piciorul în niciun alt loc din această casă. Aşa că nu cunoştea casa. Acum o urma păşind în dormitor. Sfidarea ei la adresa propriei sale firi rezervate continua: Amalia îşi scoase sacoul şi îl aruncă pe spetează unui scaun. Stătea în picioare, la trei paşi distanţă de el, când îi spuse:
   „Te-am lăsat să aştepţi mult, Bleer. Îmi pare rău.”
   Şi nu se apropie de el — nu îi stătea ei în obicei să se pisicească. Pur şi simplu nu putea s-o facă.
   „Te las să-ţi iei revanşa”, urmă ea.
   Era cuvinte îndrăzneţe, mult prea îndrăzneţe, şi atmosfera se dezbăra de ceea ce era oficial în îmbrăcămintea ei şi în ţinuta ei, şi, la fel, în îmbrăcămintea lui; deşi până la urmă nu era deloc rău să rămână încă un timp un pic din ce era oficial, de nu cumva n-ar fi stricat să rămână până către capăt. Căci ceva neaşteptat de intim şi cumva secret ieşea la iveală de sub şi de dincolo de hainele de redacţie şi de reportaj, încălzea aerul mai degrabă răcoros din acea cameră, care de fapt era un dormitor, cu toate consecinţele pe care le sugera un asemenea cuvânt. Mai îmi vin oare în minte cuvinte acum? se întrebă Bleer, cu o rămăşiţă din amuzamentul său interior, care îl însoţea pretutindeni. Căci dacă da, înseamnă că am să fiu norocos toată viaţa. Şi rosti în gând acel cuvânt, „DORMITOR”, cu toate consecinţele şi cu toate folosinţele sale multiple.
   Nu, nu trecuse prea mult timp de aşteptare, cum credea Amalia. Timpul se lăţea în chip miraculos, cuprinzând, acaparând şi amestecând într-un tot reportajele, pe când ei fuseseră, la început, doar colegi, apoi le făcuseră într-un fel împreună, dar şi fiecare separat, cu sau fără mandat, apoi vicisitudinile trăite împreună, când echipele de control ale Administraţiei Centrale îi băgaseră în sperieţi pe consumatorii ocazionali ai localurilor din centrul Bucureştiului. Iar acum se amestecau şi altele în acel timp atotcuprinzător, bluza pe care Amalia şi-o descheia în timp ce îl privea pe Bleer drept în ochi, într-un fel curioasă să-i vadă reacţia — reacţia lui faţă de gesturile ei calme şi hotărâte, dar şi reacţia faţă de curajul ei de a se ridica deasupra brutalităţilor la care fusese supusă cu puţin timp, foarte puţin timp în urmă, ale căror urmări încă erau vizibile pe faţa ei...
   „Nu mă dezmint”, îi spuse lui Bleer, aşteptând ca el să-i ceară o lămurire. Iar fiindcă din partea lui nu venea nicio întrebare, îi dădu tot ea lămurirea:
   „Vouă scriitorilor vă place să lăsaţi în seama femeii întreaga iniţiativă.”
   Îşi scoase bluza rămânând doar cu sutienul şi îşi trase în jos fermoarul de la fustă.
   Dar Bleer aprecie şi fu uimit nu atât de observaţia ei, cât mai ales de faptul că iniţiativa n-o împiedica să aibă umor. Şi încă o dată Amalia dădu dovadă de umor când alese exact acest moment ca să-i dea lui Bleer de veste că:
   „Mama lipseşte câteva zile.”
   Era un îndemn, indirect, pentru el să se ţină îndrăzneţ. Iar Bleer nu înceta să se mire, inclusiv de propriile-i gânduri, anume că repudiase în sinea sa acele lucrări de ficţiune despre care unii spuneau — şi el însuşi, dacă nu o spusese, în orice caz gândise — că vizau succesul mizând pe efecte felurile, nu neapărat figuri de stil, unele poate ieftine. Prin efecte înţelegând lipsă de onestitate literară. Dar în clipa aceea, în chip miraculos, parcă nu mai avea nimic împotriva efectelor, nici a celor mai îndrăzneţe dintre ele, căci efectele iată că te transportau într-o altă lume, fie că era doar una imaginată în scris, fie că era trăită, ca acum. Căci indiferent de mijloace şi de modalităţi, ăsta era scopul efectelor: să te transporte şi să te facă să trăieşti intens, să te îndemne să te avânţi şi să cunoşti ce n-ai mai cunoscut niciodată, pas cu pas, un pas mai îndrăzneţ decât altul, un pas mai în profunzime decât altul...
   Şi într-un târziu, când totul era deja ţintit şi iminent, îi dădu un răspuns:
   „Omagiez îndrăzneala!”
Fără să adauge „...indiferent de unde vine”, fiindcă exact acum era de evitat orice dezvoltare inutilă a unui gând sau a altuia, şi orice mirare era de prisos.

   „Dar ea şi-a scos până la urmă ochelarii de soare?”, îl întrebă pe Bleer, în timp ce se lăsa apăsată în continuare pe o parte a trupului dar îşi elibera un braţ şi îl răsturna pe spate, în sus, cu cotul uşor îndoit.
   „Ea?”
   Bleer nu se gândi că s-a ales praful de frazele sale lungi, pe care de multe ori le prefera, şi că îi venea deocamdată să exalte propoziţiile scurte, de nu cumva chiar cuvintele monosilabice, a căror savoare o gusta împreună cu răsuflarea adâncă.
   Amalia rămânea în continuare nedescoperită — sau de descoperit — în asocierile năstruşnice ale gândurilor ei.
   „Femeia din maşină”, îi dădu ea lămurirea cuvenită. „Pentru mine a rămas un mister, Bleer.”
   „Şi pentru mine crezi că nu?”
   „Da? Şi pentru tine?”
   „Aveam două variante, spuse el, poate îţi aminteşti, dar cred că nu mă mai satisface niciuna.”
   „Mi-aduc aminte de cele două variante, da. Care ar fi cea nouă?”
   „Mă gândeam că ar fi păcat să nu petreacă o noapte împreună.”
   Amalia râse şi el îi simţi pieptul tresăltând şi de fapt tot trupul i-l simţi tresăltând; ea se eliberă de tot şi, pe o parte, se întoarse spre el, cu capul foarte aproape, frunte lângă frunte.
   „Iubitule, tu şi trăsnăile tale meritaţi alte timpuri.”
   „Şi tu meritai alte timpuri, Amalia. Dar, cine ştie, poate nu-i totul pierdut. Suntem tineri.”
   „Patru ani diferenţă între noi”, râse ea. „Între Marian şi femeia din maşină... Apropo, n-ar fi timpul să-i găseşti şi ei un nume?”
   Bleer simţi deodată o nevoie imperioasă de colaborare, pentru că ÎMPREUNĂ se puteau face lucruri mari — Ah! iată unul din cuvintele aşteptate, care nu-i veneau din singurătatea lungilor zile de dinainte ci se născuse adineaori.
   „Aştept din partea ta o propunere”, o îndemnă.
   „Nu, zise ea, nu mă bag în domeniul tău. Dar pot în schimb să pun întrebări. Voiam să ştiu ce diferenţă de vârstă e între cei doi eroi ai tăi.”
   „Nu ştiu, poate tot patru ani. Doar că în favoarea ei.”
   Uimirea Amaliei întrecu orice aşteptare a lui Bleer.
   „Uite c-am ajuns şi la asta!”
   „La ce?”
   „Dacă Marian din povestea ta eşti tu, aşa cum presupun, şi cum ar presupune toată lumea, ar fi interesant să-i împărtăşească şi ei... Ei, nu mai suport! Nu mai suport să nu aibă niciun nume. Te rog să-i dai numele meu!”
   „Amalia?”
   „Aş vrea să-i împărtăşească Amaliei...”
   „Dar nu te gândeşti în ce încurcătură punem cititorul cu două eroine au acelaşi nume?”
   „Care două, iubitule? Ai una în pat cu tine, de care nu ştie nimeni, şi hrăpăreaţă pe deasupra, şi alta de care poate că lumea o să afle într-o bună zi, cine ştie când...”
   „Şi dacă”, completă el.
   „Mă rog, şi dacă. Dar atunci când o să afle lumea, Amalia aceea ar face bine să aibă deja destulă experienţă, cu atât mai mult cu cât e mai bătrână cu patru ani, şi să se mulţumească cu ce are, fiindcă dacă nu se mulţumeşte, înseamnă că toată viaţa o să alerge după himere. Înţelegi, iubitule?”
   „Asta-i deja o altă temă, Amalia. Himerele. Te asigur că-i o altă temă. Reţin doar că ar putea să o cheme Amalia, la fel ca pe tine. Da, de ce nu!”
   „Nu uita să scrii acolo că te-am ademenit cu o cafea. Sau cu un ceai? Nici nu-mi aduc aminte ce ţi-am promis. După care le-am făcut uitate, pe ambele.”
   „Îţi garantez că autorul e numai ochi şi urechi. Şi nu are nimic de obiectat.”
   Când se întoarse, Bleer văzu o maşină oprită în dreptul său, o marcă necunoscută. Prin parbriz desluşi la volan o siluetă nemişcată, cu ochelari de soare. Uşa din dreapta era însă întredeschisă în semn de invitaţie. Şi Marian, deschizând uşa un pic mai mult, atât cât să-şi poată lăsa capul sub rama uşii, descoperi acolo, în interiorul catifelat şi înmiresmat al unei scoici, un minuscul salon sidefiu care îi aparţinea în totalitate unei femei de vârstă mijlocie sau poate încă tânără...
   „De fapt, Amalia, ca să fiu sincer, m-am gândit la o diferenţă de vârstă ceva mai mare, să zicem de... Zece ani ţi se pare prea mult?”
   „Aştept să îmbătrânesc cu... cu vreo cinsprezece ani şi am să-ţi dau răspunsul atunci.”
   Zâmbind fericită, Amalia se trase pe pernă ceva mai jos, până ajunse cu creştetul capului mai jos de maxilarul lui Bleer.
...în vecinătatea căreia sfârâia în aşteptare, nerăbdător să plece, un motor care de asemenea îi aparţinea femeii, de nu cumva aşteptarea era atributul chiar al stăpânei locului, un loc numai bun să se aciuiască cineva căruia i se întredeschidea uşa în chip de invitaţie, sfidându-se orice regulă de prudenţă, drept care Marian pătrunse luat de val în marginea salonaşului de sidef şi se pomeni învăluit tot în sfârâitul motorului. Femeia aşteptă câteva clipe privind drept înainte prin parbriz.
   — Bună dimineaţa, spuse el, contaminat de voioşia dimineţii. Şi totul aici, vrând-nevrând, suna catifelat.
   Maşina deja rula pe şosea în sus. Dar unde era valea? Încotro era muntele? Se uită cu coada ochiului la piciorul femeii, care apăsa ferm şi cu măsură pedala de acceleraţie, şi de acolo privirea sa urmă linia gambei, acoperită până la jumătate de poala mantoului elegant, un mantou de stofă fină, de culoare deschisă, dar nu chiar alb, care nu avea nicio legătură cu lumea drumurilor de munte; şi chiar aşa, de ce-ar fi avut?
   Marian se întrebă cum de oprise această femeie necunoscută, chiar dacă nu foarte tânără, aşa, din senin, să-l ia de pe marginea drumului, pe el, un bărbat străin, de la care se putea aştepta practic la orice. Se simţi deodată foarte bine dispus şi înclinat spre glumă. Întrebă, plin de voioşie:
   — Cum de v-aţi încumetat să mă culegeţi de pe drum? Aveţi referinţe bune despre mine?
   Ea lăsă să se scurgă câteva secunde, şi răspunse ceva cu totul neaşteptat:
   — Aveam nevoie de ajutor.
   Lui Marian i se păru că n-a auzit bine.
   — Dumneavoastră? exclamă el. Dumneavoastră aveţi nevoie de ajutorul meu?
   Se uită încă o dată la ea, mai atent. Nu era sigur că fusese o glumă. Femeia privea drept înainte, atentă la condus, cu o faţă impenetrabilă, aşa cum de altfel fusese de la început. După momentul de consternare, buna dispoziţie a lui Marian se reinstala rapid. Trase şi o concluzie: e genul de femeie care se ţine de glume fără s-o arate. Glumi şi el, glumi de-a ghicitoarea:
   — Sunteţi obosită. Aveaţi nevoie de cineva să vă împiedice să adormiţi la volan.
   — Sunteţi pe-aproape, spuse ea.
   — Nu mi-e clar cum s-o fac. Ar trebui să fiu atent dacă nu vi se închid ochii. Dar nu pot să-mi dau seama din cauza ochelarilor.
   — Va trebui să găsiţi alte indicii.
   — Ca de pildă?
   — De pildă, dacă vi se pare că întârzii să virez când intrăm într-o curbă, reacţionaţi.
   — Mda. Ar fi o idee. Totul e să reacţionez la timp.
   Urmă o pauză destul de lungă în care şoseaua coborî, brazii se apropiară de şosea, se ivi un podeţ vechi de piatră, din care Marian apucă să vadă dintr-un anumit unghi, dedesubt, o parte din arcul întunecat al podeţului acoperit de muşchi, apoi podeţul rămase în urmă. Dacă ar fi deschis fereastra, poate că ar fi auzit susurul apei. Dar acum trecuseră deja şi şoseaua urca din nou.
   Îşi coborî privirea spre consola dintre scaune şi observă capacul scrumierei dat la o parte, şi scrumiera plină cu chiştoace de ţigară strivite. „Asta ce legătură are cu tine?” i se adresă în gând doamnei de la volan. „Neînfrânarea, destrăbălarea, a trecut recent, foarte recent prin maşina ta şi a lăsat urme. Nu şi pe faţa ta. Din fericire.” Ea se ţinea departe de destrăbălare, era imună, dar poate şi tolerantă în acelaşi timp; dovada: scrumiera plină de chiştoace.
   — Vă deranjează dacă fumez? îndrăzni s-o întrebe.
   — Ţigările au gust la ora asta? îi întoarse ea întrebarea.
   — Unii fumează când se simt stresaţi sau furioşi. Eu fumez când mă simt bine.
   — Aş prefera să vă simţiţi bine şi să vă abţineţi.
   Despre scrumiera plină de pe consolă nu găsi necesar să dea vreo explicaţie.
   Era un mic platou pe care treceau acum. Marian îşi întoarse privirea şi văzu un hotel cu spatele lipit de coasta muntelui, cu un nume necunoscut, care încă nu se trezise din somn şi, parcarea din faţa lui, unde dormitau, părăsite şi decolorate, câteva maşini cu geamurile aburite de răceala nopţii.
   Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai neverosimil că se afla în compania acestei femei neobişnuite, atât de îndrăzneaţă încât să se aplece să-i întredeschidă uşa în semn de invitaţie în maşină, şi în acelaşi timp atât de rezervată încât, gestul ei, neobservat, să i se pară lui Marian imposibil de pus în acord cu întreaga ei atitudine. Şi atât de rezervată încât, deşi schimbase cu el câteva cuvinte, totuşi nu întorcea niciodată capul.
   S-o întrebe de nume?

   I se păru absurd. Amalia... Atât de repede şi totuşi atât de intim legat de ea... O strânse pe după umeri, cu sentimentul straniu că îi va distrage atenţia tocmai acum, când în viaţa sa se apropia vertiginos un moment de cotitură.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

luni, 5 septembrie 2016

Scriptum (21)*

   Cu gândul la un titlu

Miruna lăsă ceșcuța cu cafea pe masă și îl privi cu un zâmbet care spunea: Da, înțeleg, dragule, sigur că înțeleg. La fel ca și în trecut, stăteau la o măsuță rotundă de la același local din centrul Bucureștiului.
   Ce repede te obișnuiești cu revederea, nu-i așa? Deja se întorseseră la literatură.
   „Uite, să-ți povestesc”, spuse Bleer. „Un personaj de-al meu, pe care l-am numit Sorin, se plimbă singur la marginea unui drum de munte...”
   „Stai nițel! Cum a ajuns acolo?” îl întrerupse Miruna.
   „Ha!” râse Bleer, „până și întrebarea ta trebuie să fac eforturi să înțeleg ce te-a făcut să mi-o pui atât de prompt. Fiindcă e neobișnuit ca cineva să se plimbe singur pe un drum de munte?”
   „Pur și simplu vreau să înțeleg resorturile personajelor tale. Mai ales când știu că îndărătul fiecărui personaj ești tu.”
   „Ei bine, e o poveste ceva mai lungă. Personajul meu fusese în ajun cu niște prieteni la un local, apoi, spre dimineață, la întoarcere...”
   „Adică vrei să spui că au petrecut toată noaptea la un local?”
   „De ce nu? E interzis?”
   „Ce local ține deschis după ora zece seara, Bleer? Sau, în cel mai bun caz, după miezul nopții? Îmi spui și mie, te rog?”
   „Miruna dragă, eu încă mă gândesc la un titlu, și tu vrei să-ți numesc un local cu program până dimineață? Nu știu, poate că nu există. Dar cu siguranță se va găsi până la urmă, dacă asta-i problema. Se va găsi atunci când Administrația Centrală se va convinge că e rost de câștigat niscaiva bani din asemenea localuri. Și mai ales știind că banii vin de la niște indivizi petrecăreți, alterați de societatea burgheză!...”
   „Adică vrei să spui că eroul tău e alterat de societatea burgheză?”
   „Nu. El e o excepție!”
   Râseră amândoi, cu voioșia regăsită nesperat după întoarcerea Mirunei.
   „Totuși, Bleer, cum a ajuns eroul tău, singur, pe un drum de munte?”
   „A fost o ceartă cu prietenii și la întoarcerea de la restaurant l-au dat jos din mașină.”
   „De unde mașină? Nu pot să te las să bați câmpii, Bleer! Era vreun buick negru, din interbelic, recondiționat? Sau ce?”
   „Miruna, te pierzi în amănunte.”
   „Bine, nu te mai întrerup. Zi mai departe.”
   Bleer așteptă câteva secunde să reintre în atmosferă.
   „Știi, era un pic cam dezorientat... eroul meu Sorin... Încerca să ajungă într-un loc de unde să poată lua un autobuz sau un tren, dar în același timp se simțea bine singur. De fapt, de mult avea intenția să părăsească gașca sa de prieteni...”
   Bleer se întrerupse și se uită fix la Miruna. Ochelarii de soare îi ascundeau privirea și odată cu ea micile ei luciri de ezitare, de care își amintea. Rămânea în schimb pielea albă a obrajilor și mai ales tresăririle din jurul gurii, unde se putea distinge... GURA STRUNITĂ — îi veni lui Bleer în minte. Și atunci, ghicind un motiv ascuns, nu-i mai puse întrebarea care îi stătuse câteva secunde pe limbă: Ești sigură că a trebuit să-ți pui ochelarii ăia de soare?
   „O mașină oprește lângă personajul meu”, continuă Bleer să povestească, „și cineva îl poftește înăuntru. Poți să ghicești? Nu poți! Era o femeie la volan.”
   „O femeie!” exclamă Miruna. „Dumnezeule, Bleer, povestea ta e plină de surprize! Și de mașini! În ce țară te crezi, Bleer? Și în ce timp?”
   Bleer reluă, imperturbabil:
   „O femeie cu ochelari de soare.”
   „A! Și cu ochelari de soare pe deasupra!”
   „Aici începe dilema, Miruna dragă. Pentru că o cale de a continua — mă refer la povestea mea — ar putea fi următoarea: femeia, dezamăgită în dragoste, îl ia în mașină pe Sorin ca să atingă două scopuri. Intuind că el e unul din acei bărbați care au făcut la viața lui multe femei să sufere, vrea să-l pedepsească pentru cruzimea lui și, prin el, știi cum se-ntâmplă, vrea să-i pedepsească pe toți bărbații. Infideli! Printre care se numără și fostul ei iubit. Și, doi la mână, vrea să se sinucidă după propriul ei eșec în dragoste. Așa că va face în așa fel ca mașina să se prăbușească într-o prăpastie.”
   „Aici ai dreptate”, acceptă Miruna. „Sinucigașii, din câte am auzit, vor mereu să pedepsească pe câte cineva, considerându-i pe ceilalți vinovați, într-un fel sau altul, pentru nefericirea lor. Eventual să pedepsească întreaga lume!”
   „Exact. Și a doua variantă este că femeia cu mașina, nefericită în dragoste, a comis deja o crimă împotriva fostului ei iubit. Iar acum scopul ei este să încerce să-l folosească pe Sorin pentru a-și construi un alibi. Încă nu știu exact cum va proceda. În orice caz, e de așteptat să nimerească pe drum într-un filtru de-al miliției.”
   „Deci nu te-ai hotărât pe ce variantă mergi?”
   „Am două personaje, fiecare cu dilema lui. Bărbatul, Sorin, cum ți-am spus, este dezamăgit de cercul lui de prieteni și ar vrea să se despartă de ei pentru a începe o viață nouă. Ajuns însă în situația de a fi invitat să urce într-o mașină de către o femeie, cum o va aborda pe ea? Ca unul spăsit, pe care situația inedită nu-l abate de la calea pe care și-a propus s-o urmeze? Dezamăgit, cum spuneam, de viața imorală pe care a dus-o până atunci în cercul său de prieteni... Sau se lasă în voia instinctului său de mascul, care îi interzice să rateze o posibilă și desigur plăcută nouă aventură? La rândul ei, femeia, cu aparența ei de vampă care nu ezită să agațe un bărbat într-un loc pustiu, se va preface a fi o femeie ușoară pentru a duce la bun sfârșit unul din cele două planuri? Așa că, vezi tu, Miruna dragă, personajele nu sunt la cheremul meu. Trebuie să mă gândesc bine la felul cum acționează și cum se exprimă. Trebuie să fac un mare efort pentru a mă transpune în pielea lor.”
   „Îmi închipui că cei ce contestă autenticitatea personajelor în general ar putea obiecta că indiferent cât de mare este efortul tău, așa cum zici, de a te transpune în pielea personajului, indiferent cât de mult te gândești și analizezi, până la urmă nu te poți dedubla până într-atât încât celălalt, personajul tău, să devină independent de tine. Așadar, dacă nu-i autonom, nu-i nici autentic, nu?”
   „Totuși în linii mari, oamenii acționează urmând niște tipare. Nu degeaba se spune uneori despre câte cineva că este previzibil. Ceea ce, în treacăt fie zis, sună mai degrabă a reproș. Atunci când devenim conștienți de existența acelor tipare, încercăm să... Ascultă, Miruna, nu vrei totuși să-ți scoți ochelarii ăia de soare?”
   Lucirile ezitante din ochii ei rămaseră încă o dată ascunse îndărătul ochelarilor. Zâmbetul ei controlat îi făcu pielea din jurul gurii să aibă tresăriri mărunte și retractile. O mică comoară de tresăriri. Care nu ar fi trecut neobservate dacă n-ar fi avut ochelarii de soare.
   „De ce vrei să-i scot? O să mi-i scot atunci când și-i va scoate și eroina ta, femeia fatală din mașină!” glumi Miruna.
   „Oricum... apropo de filtrul de care vorbeam. Un milițian o va opri la un moment dat pe șosea și îi va cere să-și scoată ochelarii pentru a confrunta figura ei cu poza din buletin. S-ar putea însă ca dindărătul lor să iasă la iveală ceva nu tocmai plăcut.”
   „Așa te-ai gândit?”
   „Da, mi-a trecut prin cap. În ipoteza că merg pe varianta crimă împotriva fostului iubit.”
   Miruna ezită preț de câteva secunde, înainte de a-i spune:
   „S-ar putea ca și de sub ochelarii mei să iasă la iveală ceva ce n-o să-ți prea placă.”
   Așa deci... Bleer își aminti de securist, cu care se întâlnise recent pe stradă, și își zise plin de revoltă că fața pe care o arătau ei acolo, în birourile lor, în mașinile lor, pe străzile lor, nu era decât fațadă. Spuse, cu un accent de revoltă:
   „S-au atins de tine.”
   Miruna ezită alte câteva momente. Prin ochelarii de soare păru că îi înfruntă privirea și se lăsă într-un cot.
   „Femeia ta fatală din poveste ce avea de ascuns, tot niște vânătăi?”
   „Tot. Fiindcă înainte de a-și ucide fostul iubit, avusese cu el o altercație violentă.”
   „Înțeleg”, spuse ea moale.
   Ca scriitor, te gândești vrând-nevrând la tot felul de amănunte, care au sau nu au semnificație pentru caracterizarea personajelor, dar care te pot tulbura în mod inutil... Așa că nu te mai gândi, Bleer. Nu te gândi la personajele secundare, care altminteri se zice că ar trebui tratate cu aceeași atenție ca și personajele principale. Dar uneori e bine să creezi tablouri, așa, ca și cum ai lucra pe sticlă mată, învăluite într-o anume somnolență. Altminteri, unele amănunte penibile le lași să iasă la iveală fără să fie neapărat nevoie de ele. Bunăoară te gândești la palma ofițerului care lovește cu brutalitate — și lasă urme — și îți amintești că și ei, acolo, în clanul lor, poartă verighete, simbol al sfintei taine a căsătoriei, pe interiorul cărora sunt gravate numele consoartelor, nume sacre precum Ana sau Maria, cine știe. Dar se vede treaba că pentru ei asta nu înseamnă mare lucru, și nici pentru Ana sau Maria nu înseamnă mai nimic atâta vreme cât nu le pasă ce fac bărbații lor la serviciu și de fapt nici nu vor să știe. Că mâna bărbătească purtând acea verighetă a lovit cu brutalitate fața unei femei, tinere sau bătrâne, și că verigheta a lăsat o vânătaie pe acea față. Așa că nu te mai gândi, Bleer, la ce va ieși la iveală de după ochelarii de soare ai Mirunei în clipa când, aflând că și femeia fatală din mașină și i-a dat jos, și-i va scoate și ea.
   Tăcuse preț de câteva momente și, întorcându-și privirea într-o parte, dădu cu ochii de fața zâmbitoare a ofițerului de securitate. Ședea la câteva mese mai încolo, singur la o măsuță, picior peste picior, cu o halbă de bere în față, și probabil că îl fixase pe Bleer vreme îndelungată, amuzându-se poate la gândul că o privire stăruitoare fixată pe gâtul unei persoane sfârșește prin a se face simțită. Așa spuneau unii. Zâmbetul ironic de pe buzele sale spunea că abia își dezlipise privirea de chipul lui Bleer; dar păru că nu rezistă tentației de a savura impresia puternică pe care o produsese descoperirea sa, așa că pentru un timp foarte scurt se întoarse din nou spre Bleer și își încrucișă privirea cu a lui, aproape făcându-i cu ochiul. Nu, nu-i făcuse cu ochiul, poate doar ridicase o sprânceană.
   „Deși meseria de ziarist mă face să vin neîncetat în contact cu oamenii”, reluă el discuția cu Miruna, „totuși chipurile oamenilor întâlniți pe stradă îmi trezesc neîncrederea. Cei mai mulți dintre ei.”
   „Da? Oare de ce?”
   Miruna tot nu-și scosese ochelarii de soare.
   „Nu știu de ce. Pot să admit că-i un cusur al meu.”
   „Și cine îți trezește mai mult neîncrederea, bărbații sau femeile?”
   „Nu cred că-i o chestiune de gen. De fapt, nu m-am exprimat bine: nu-i vorba de încredere sau neîncredere. Mai degrabă e vorba de simpatie sau antipatie.”
   „E foarte important să nu antipatizezi oameni fără niciun motiv.”
   „E foarte important, poate, să nu-i urăsc fără niciun motiv.”
   „Găsești că este vreo deosebire între antipatie și ură? Mie mi se pare că nu-i niciuna.”
   „Uite, sunt dornic să mă reabilitez în ochii tăi! Am să-ți vorbesc de cartea de telefoane.”
   „Da? Ce-i cu cartea de telefoane?... Unde te uiți, Bleer?”
   „Mă uit la tine, dar nu pot vedea prin ochelarii tăi.”
   „Nu, te uiți într-o parte. Pe cine vezi acolo?”
   „Nu da semne că ai aflat ceva important de la mine și nu tresări. Mă tem că suntem supravegheați. Dar hai să-ți spun mai departe despre cartea de telefoane, vrei?”
   „Spune, te ascult.”
   Miruna își luă cotul de pe masă și zâmbetul îi dispăru din jurul gurii. În locul lui se ivi încordarea.
   „Obișnuiesc să răsfoiesc uneori cartea de telefoane, chiar și atunci când nu am de găsit un număr de telefon anume. Mai bine nu-ți spuneam.”
   „N-are nicio importanță.”
   Dar sticlele negre ale ochelarilor ei spuneau altceva.
   „Ești după o experiență recentă...”
   „Spune mai departe.”
   „...Nu tocmai plăcută. Tipul ăla să știi că cu mine are ce are. Nu cu tine. Hai să ne amuzăm cu toții!”
   „Deci cum e cu cartea de telefoane?”
   FRENEZIA DIVERSIUNII, îi veni lui în minte. Și totuși avea ceva de spus pe subiectul ăsta. Vorbi:
   „Știi, e ciudat, dar îmi face mare plăcere să mă cufund în cartea de telefoane. Aproape că aș putea spune că îmi face bine... Asculți ce spun?... Nu recunosc pe nimeni în tot acel Turn Babel al numelor și al numerelor de telefon, de fapt al literelor mărunte. Nu recunosc niciun ipocrit, niciun ticălos, niciun cinic și niciun poltron. Toate numele acelea scrise mărunt... ar trebui să ghicesc cu ce corp sunt scrise... ce crezi?... nouă?... opt?... sau chiar mai mic? Amândoi avem de-a face cu literele și cu cuvintele, scrise și vorbite, asta mă reconfortează... Toate numele din cartea de telefoane se bucură până una-alta de prezumția de onorabilitate. De acord? Iar dacă cineva, vreun nume, îmi stârnește la un moment dat, prin cine știe ce asociere confuză, vreo bănuială, în clipa următoare, dragă Miruna, sunt gata să recunosc acea bănuială drept stupidă și să-mi cer scuze... Acuma se uită în altă parte, Miruna... Și știi ce-mi mai vine să spun? Că dacă într-un final a căpătat fiecare individ câte un număr de telefon, înseamnă că au avut cu toții motive temeinice să-și dorească unul și să depună cerere la autorități, și că au așteptat cu toții răbdători, poate chiar ani de zile, în orice caz mult prea mult, până să li se aprobe un post telefonic, cum se zice... Vorbesc cam mult, nu-i așa, Miruna? Dar îmi face bine. Și cred că și ție îți face bine.”
   Vorbea urmărind cu neliniște tresăririle din jurul gurii ei, căci spaima din ochi tot nu i se putea citi prin ochelarii de soare. Doar i se ghicea. Și nu erau acum doar tresăririle acelea mărunte, ci întreaga ei voință reușea, parcă, cu greu să-și domine impulsul de a fugi. De aceea Bleer îi vorbea mai departe, ca un apucat, despre cartea de telefoane, despre cât era de important ca toate acele nume și acele numere de telefon să fie scrise corect până la ultimul semn, ceea ce necesita probabil foarte multă rigoare și aplicație la corectură. Dacă nu chiar abnegație.
   „Încă n-am auzit de vreun caz când un număr aflat din cartea de telefoane să se dovedească a fi greșit. Și chiar mă gândeam să mă interesez cum de reușesc să facă o corectură atât de bună, ca să propun ca metoda lor să fie preluată și aplicată și la noi la ziar.”
   Și Bleer ar fi continuat să-i vorbească Mirunei despre plăcerea pe care i-o prilejuia cartea de telefoane... Cineva, un tip din Franța sau din America, cică ar fi învățat pe de rost cartea de telefoane a Parisului...
   „Atunci, trebuie să fi fost din Franța.”
   „Exact, din Franța...”
   Securistul se ridicase de la masa lui și se apropia încet de masa lor.
   „Am să-i ies în întâmpinare, Miruna.”
   „Cui?”
   Miruna nu se uita spre culoarul pe care se apropia ofițerul. Se uita insistent în altă direcție. Iar ceea ce se întâmpla pe fața ei nu mai erau mici tresăriri, ci un adevărat tremur. Frisoane.
   Bleer se ridică brusc de la masă și ieși să-i taie calea securistului. Se aflau la două mese distanță de măsuța lor, unde Miruna rămăsese să aștepte singură, privind ostentativ într-o parte.
   „Vă rog s-o lăsați în pace”, îi ceru securistului pe un ton ferm.
   „Dar cine are ceva cu ea?” replică acesta cu voce zeflemitoare. „Dacă i-am dat drumul, înseamnă că prezintă încredere, nu? Are convingeri comuniste! Și pe noi asta ne interesează. Nu știm încă tu ce fel de convingeri ai tu. Nu știm nici dacă mai lucrezi pe undeva. Spune-mi, Bleer, dacă n-ai să mai lucrezi nicăieri, cum ai să-ți câștigi pâinea? Plătește editura? Sau cine plătește? Plătește editura dacă îi spunem noi să-ți plătească! Vino să-ți arăt ceva. Hai, vino.”
   Fără grabă, sigur pe el, locotenentul-major făcu un pas lateral și puse pe măsuța goală cea mai apropiată, lângă două pahare goale, rămase de la clienții de dinainte, o foaie de hârtie și un stilou. Bleer văzu că foaia are un antet. Nu distinse scrisul de la distanță, dar ce putea să fie, dacă nu antetul Ministerului de Interne?
   „Ia loc și scrie, Bleer. Nu eu te forțez. Împrejurările te forțează. Iar iubita ta o să fie martor că nu te-am obligat. Și o să-și țină gura, sunt sigur. Sper că vede destul de bine de la distanță. Deocamdată constat că nu vrea să se uite încoace, dar o să se uite dacă-i spun eu că trebuie.”
   Bleer se întoarse către măsuța lor și o văzu pe Miruna apăsându-și gura cu mâna, ca și cum ar fi făcut eforturi disperate să-și stăpânească plânsul. Sau poate să nu vomite.
   „Nu-i iubita mea”, rosti el cu furie reținută.
   „Nu? Da’ ce e? Amantă? Sau încă n-ai futut-o? Ai grijă cum reacționezi! Abține-te! Vezi că ambulanța așteaptă peste drum. Când spun ambulanță, știi la ce mă refer! Ambulanța aia care a fost și cu ea. Și nu se știe unde ajunge și cu tine. Te așezi la masă, sau nu? Prea mult timp n-am să stau după tine.”
   Era greu să te lupți tot timpul cu ei. Oboseai.
   „Colega mea poate să plece?”
   „N-are decât să se ducă-n pizda mă-si! Tu ai grijă să te-ntorci aicea la masă!” strigă în urma lui după ce Bleer o pornise înapoi spre Miruna. „Aicea, ai înțeles?”
   Bleer se apropie de Miruna, care continua să șadă la măsuța lor, cu mâna tremurătoare la gură, privind undeva în jos.
   „M-am înșelat în privința cărții de telefoane”, îi spuse. „Ăștia nu figurează acolo. Du-te, Miruna. Ne vedem mâine.”
   Ea își înălță fața spre el și îndoiala și spaima ei răzbătură prin sticla neagră a ochelarilor. Apoi deodată își scoase ochelarii. Vânătăile, pe care Bleer le ghicise chiar din prima clipă, ieșiră la iveală, urâte, mai urâte decât bănuise, venite dintr-un timp recent, care nu era al lor doi.
   „Pune-ți ochelarii înapoi, tâmpito!” se auzi din spate vocea iritată a securistului. „Nu-i timpul să ne ridicăm poalele-n cap! Te-a cotonogit ibovnicul și acuma ce vrei, să dai vina pe alții? Pune-ți ochelarii, am zis!”
   Nimeni din local nu se uita la ei. Nimeni nu auzise nimic.
   Bleer se gândi că nu totdeauna poți fi în vervă, că nu totdeauna îți vin în minte cuvintele potrivite. Și se mai gândi că onest este acel scriitor care nu simte nevoia să recurgă la efecte speciale pentru a convinge. Se întoarse obosit la masa goală, pe care aștepta foaia cu antet. Ofițerul o apăsa cu arătătorul. Degetul i se albise de încordare.
   „Ea poate își închipuie că noi habar n-avem de taică-su!” continuă el să spumege. „Poate crede c-a fost un erou! Erou sub comanda lui Hitler! Și a lui Antonescu! Unde? în Uniunea Sovietică! Mulți vă credeți eroi! Poate ea crede că dacă n-a declarat nimica, gata, ne-a dus de nas! Ia să vezi cum zboară iubițica ta de la «Convingeri comuniste»! Nu semna, și să vezi cum zboară! Chiar mâine zboară! Și tu la fel! Să nu crezi că nu știm pe unde a umblat taică-tu în război și în primii doi ani de după!”
   Nimeni din local nu sesizase că ar fi pe undeva vreun scandal. Doar o privire fugitivă, vinovată. O privire sau două.
   Bleer se așezase la masa aceea străină, lângă resturile lăsate de alții, o sticlă de suc, niște farfurioare mozolite cu resturi de cremă de ciocolată și o scrumieră cu chiștoace. Locotenentul-major se așezase în fața lui. Un chelner se și înființase lângă el, și ofițerul îi spuse pe un ton aproape amical:
   „Ia toate astea de-aicea. Nu te superi, nu?” Și se aplecă spre Bleer:
   „Nu-mi faci mie un serviciu, Bleer. Nici Securității Statului. Faci un serviciu țării.”
   Nu era nimic nou pentru Bleer. I-o spuse și ofițerului, mai degrabă apatic:
   „Am mai auzit asta.”
   „Dacă crezi că ți se cere să trădezi, Bleer, te înșeli. Ți se cere să semnalezi fapte de trădare! Sunt destui ticăloși pe lume...”
   „N-am nicio îndoială”, acceptă Bleer.
   Securistul nici nu clipi. Reluă:
   „Festivalul Tineretului s-a amânat, din cauza împrejurărilor, după cum știi. Asta nu-nseamnă că n-o să se mai țină. La Festival vin și ziariști străini. Dar ce, parcă numai ziariști? Vin tot felul de indivizi dubioși. Ăștia-s în stare de orice, crede-mă! Cineva trebuie să-i împiedice să-și facă mendrele la noi în țară. Să le dea peste mână când se-apucă să facă poze prin toate gropile de gunoi și să scrie tâmpenii, că asta-i țara, așa arată ea, ca o groapă de gunoi. Cine s-o facă? Oamenii de bună-credință. Ca mine, și ca tine. Și nu-i vorba doar de străini. Sunt destule lepre și la voi în branșă, la ziariști, cum sunt peste tot. Uite, Bleer, nu-ți mai cer filmele. Uităm de ele. Nu mi le mai dai. Cu condiția să vii la mine și să-mi spui, pe cuvânt de onoare — să-mi spui, Gata, le-am distrus. Da? Vezi, am încredere în cuvântul tău.”
   Bleer dădu ușor din cap.
   „Cândva, într-o altă viață am mai auzit toate astea.”
   Ofițerul își îngustă ochii:
   „Poftim?!”
   „Chestiile astea cu slujirea patriei... Într-o altă viață le-am mai auzit.”
   Fața interlocutorului său se destinse într-un zâmbet aproape sincer.
   „Să nu-mi spui că crezi în reîncarnare!”
   „Nu”, murmură Bleer, „nu cred în reîncarnare.”
   Securistul luă stiloul de pe foaie, îi deșurubă capacul și îl fixă în capătul celălalt; după care i-l întinse lui Bleer cu penița în sus.
   Bleer întoarse capul spre masa unde șezuse un pic mai înainte împreună cu Miruna. Miruna nu mai era la locul ei.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu


[Revizuit în ianuarie 2020]