Postgeneric

Filmul a ajuns la final... Ca de fiecare dată: post-genericul. Pe cerul nocturn al ecranului, două şiruri de litere albe se ridică lin, rânduri aliniate, egal şi calm, asemenea unor balonaşe lansate spre cer — în stânga o coloană, în dreapta alta, lăsând între ele o cărare neagră şi perfect dreaptă. Muzica ce le însoţeşte poate că nu i pineală, dar mă hipnotizează ca şi cum ar fi, ţinându mă cu privirea nedezlipită de ecran... Filmul nu i nevoie să l fi văzut în întregime. Se poate să nu fi văzut decât o mică parte din el. Dar post-genericul... ceva mă îndeamnă mai mereu să l las să se deruleze până la capăt... Dacă am văzut filmul în întregime, atunci cu siguranţă voi recunoaşte în muzica post-genericului, cât e el de lung, una din melodiile filmului. Sau poate pe toate. Dacă nu — dacă n am văzut din film decât o bucăţică, va fi pentru mine o melodie nouă şi necunoscută. N are importanţă: post-genericul nu i un ritual de bun-rămas de la un film anume; e un ritual de rămas-bun de la întreaga magie a filmului... Ochii mi se agaţă când şi când, la întâmplare, de câte un nume de pe ecran, sau de câteva litere dintr un nume, din acea listă nesfârşită de persoane din echipa care a lucrat din umbră la producerea filmului şi care acum, la sfârşit, ies din anonimat pentru doar câteva secunde, atât cât durează parcurgerea ecranului de jos în sus. Gândul mi se îndreaptă la acele persoane modeste — sau poate nu! — şi încearcă, visător, să le reconstituie câteva gesturi din viaţă: o viaţă presupusă plină. Oricum, post-genericul asta vrea să însemne: că acum, odată ce filmul s a terminat, grijile lor şi truda lor s au încheiat. Bun sau rău, nimic din film nu mai poate fi schimbat, şi nici nu mai trebuie schimbat; vremea relaxării a sosit — le dă mâna în sfârşit să se lase pe spate, rezemându-se uşuraţi de spetează şi, cu ceşcuţa de cafea coborând lin de la gură în jos, să sufle spre ecran fumul de ţigară, fericiţi. Şi poate că şi de aceea post-genericul transmite această senzaţie de pace sufletească, de mulţumire că totul s a încheiat cu bine... Dar plăcerea de a vedea un post-generic poate că ascunde, în subconştient, îmbrăţişarea ideii că niciun final nu i definitiv: ceva s a încheiat, într adevăr, pare că nimic n ar mai urma. Dar iată că nu i aşa: pentru regizor, urmează, poate. un nou film, cândva; pentru mine, spectatorul, vine încă o noapte, apoi o nouă dimineaţă, încă o zi, de bun-augur, de ce nu?... Viaţa o ia de la început.

Scriptum (27)*

    Lucrări edilitare

Pe un ton destul de tăios, Operatoarea M. de la Centrul pentru Recepţionarea Apelurilor de Urgenţă din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei rosti în microfon: „Aşteptaţi o clipă, vă rog!”, după care închise pentru câteva secunde microfonul şi se aplecă spre urechea colegei sale de alături, Operatoarea T., pe care o întrebă cu voce coborâtă:
   „Spune-mi, dragă, tu ştii unde sunt Arenele Romane?”
   Păstrând tonul de confidenţialitate, colega îi răspunse:
   „Ştiu exact unde se află Arenele Romane: pe strada Cuţitul de Argint, lângă Parcul Libertăţii. De ce?”
   „Un individ pretinde că s-a produs o surpare a terenului în zonă.”
   „Prostii, spuse Operatoarea T., zona e sigură. N-are cum să se surpe taman acolo. Flituieşte-l!”
   Operatoarea M. redeschise microfonul, îşi luă o mină înţepată şi vorbi în microfon cu o voce metalică:
   „Cum aţi spus că vă cheamă?”
   De la celălalt capăt al firului se făcu auzit în casca operatoarei un şuvoi de exasperare îndepărtată, slăbită de distanţă, ca de dincolo de perete:
   „Maxy! Numele meu e Maxy! Grăbiţi-vă! Vă sun dintr-o cabină telefo...!”
   Între timp Operatoarea M. parcursese rapid lista persoanelor suspecte, aflată pe birou, chiar în dreapta cotului ei, şi îl întrerupse cu o voce autoritară:
   „Vreţi să spuneţi, Olly! Numele dumneavoastră adevărat este Olly, da? Cetăţene Olly, ce spuneţi dumneavoastră n-are sens. Zona Arenele Romane e cât se poate de sigură. Totul a fost verificat minuţios!”
   Aceeaşi voce îndepărtată continuă cu o încăpăţânare contrariată:
   „Ce tot spuneţi! Când a fost verificat? Jumătate din aripa vestică a Arenelor s-a prăbuşit! Mă aflu la faţa locului, chiar lângă zonă! Nu-mi spuneţi mie baliver...!”
   Fu întrerupt la fel de prompt şi de ostil:
   „Aţi mai sunat aici la noi! Nu dumneavoastră ne-aţi sesizat despre nu ştiu ce prăbuşire pe şoseaua de centură, în zona forturilor?”
   „O clipă! Eu n-am vorbit de prăbuşire...”
   „Ba chiar «prăbuşire» aţi spus! Chiar eu eram la telefon! Întâmplător! Mai e nevoie de alte indicii?”
   „Nu ştiu la ce indicii vă referiţi. Eu sunt sigur că am spus «tasare», nu «prăbuşire».”
   „Vă jucaţi cu vorbele! E acelaşi lucru!”
   „Ba nu-i deloc acelaşi lucru!”
   „Cetăţene Olly, aveţi grijă, că denigrarea se pedepseşte!”
   „Da? Pe cine denigrez, puteţi să-mi spuneţi?”
   „Denigraţi Administraţia Centrală, care a luat toate măsurile necesare pentru ca niciun loc să nu se surpe şi nimeni să nu aibă de suferit!”
   Vocea îndepărtată continua să protesteze cu vehemenţa ei de dincolo de zid, când Operatoarea M. îi tăie brusc microfonul.
   Operatoarea T., cu mâinile abandonate în poală, o privea pe colega sa de alături mută de admiraţie: dacă avea să mai sune cineva şi avea să fie ea cea care răspunde, va şti ce model să-şi aleagă pentru a-i închide gura reclamantului când va începe să debiteze tâmpenii asemănătoare.
   Şi într-adevăr, telefonul sună din nou.
   Operatoarea T. vru să se asigure că a înţeles bine:
   „Unde aţi spus? Vă rog să repetaţi.”
   Era o femeie de data asta, care avea ceva de sesizat. Vocea i se auzi în cască, surescitată, venind dintr-o altă depărtare: vorbea de fenomene telurice în vecinătatea unei biserici de lângă spitalul Fundeni; ceea ce pe Operatoarea T. o irită aproape instantaneu.
   „Fiţi mai explicită, vă rog! Despre ce fenomene vorbiţi? Nu ne jucăm cu vorbele!”
   „Emanaţii!” se auzi în cască. „E vorba de emanaţii”. Distanţa nu putea slăbi vocea într-atât încât să atenueze exasperarea din ea.
   „Ce fel de emanaţii? Puteţi vorbi ca să-nţeleagă toată lumea?”
   „Cum să vă spun... Un fel de abur! Sau fum! Da, mai degrabă fum! Pur şi simplu e o crăpătură în pământ aici, o crăpătură foarte adâncă! Vai, mi-e şi frică să mă apropii!”
   Operatoarea T. abia îşi punea stăpâni antipatia:
   „De unde fum, cetăţeano? Arde ceva? Vedeţi vreo flacără?”
   „Crăpătura e atât de adâncă încât copacii de pe margine s-au înclinat!”
   „Cum adică vă e frică să vă apropiaţi? Dar ce, aţi pornit-o cu receptorul după dumneavoastră? De fapt de unde vorbiţi?”
   „Dintr-o cabină telefonică. E foarte aproape de...”
   Operatoarea T. schimbă o privire semnificativă cu Operatoarea M. lăsând astfel o pauză de amuzament să se intercaleze cu surprinzătoare uşurinţă în şuvoiul iritării cu care îi răspundea reclamantei:
   „Puteţi să-mi spuneţi ce lungime apreciaţi dumneavoastră că are crăpătura pe care o vedeţi?”
   „Nu-mi dau seama... Nu-i văd capătul!... Oricum, trece mult dincolo de biserică.”
   „Dar lăţimea? Puteţi aprecia? De fapt e vorba de o falie, nu? Asta pretindeţi că este.”
   „Nu pretind, chiar este!... Lăţimea? Nu-mi dau seama. Tot ce pot să vă spun este că eu n-aş putea sări de partea cealaltă. V-am spus, mi-e şi frică să mă apropii.”
   „Nu vă cere nimeni să vă apropiaţi. Dar vreau să-mi spuneţi mai exact locul faliei.”
   „Locul? Păi, nu-mi dau seama care este hramul bisericii... Dacă m-aş putea apropia... Dar nu pot să trec de partea cealaltă, v-am spus.”
   „Nu ne interesează hramul bisericii, cetăţeano!”
   „Păi nu mi-aţi cerut să vă precizez locul? Nu ştiu ce alt indiciu să vă dau. E vorba de biserica de lângă spitalul Fundeni, v-am zis de la-nceput. Mă rog, nu-i chiar foarte aproape, dar văd de aici un corp al spitalului.”
   Operatoarea avu o bănuială, sau poate că o inspirase ceva mai devreme colega ei, Operatoarea M., căci îi puse reclamantei o întrebare cheie:
   „Spuneţi-mi, dumneavoastră scrieţi?”
   Consternarea femeii străbătu lungul circuit telefonic şi se materializă într-un sunet vag metalic, de fapt acelaşi de mai înainte, dar într-o tonalitate nouă:
   „Adică ce să scriu? La ce vă referiţi?”
   Operatoarea T. afişă zâmbetul superior al celei care îşi vede interlocutoarea pusă în încurcătură; ceea ce microfonul nu transmitea la distanţă.
   „Bine, lăsaţi. N-are importanţă. Spuneţi-mi numele dumneavoastră.”
   Vocea îndepărtată ezită.
   „E obligatoriu să vă spun numele?”
   Operatoarea T. schimbă încă o privire semnificativă cu colega ei: „Veşnic aceeaşi poveste!”
   „N-am înţeles ce-aţi spus!” se auzi în cască vocea îndepărtată. „Vă rog să repetaţi.”
   „Nu vorbeam cu dumneavoastră!”
   „Dar cu cine?”
   „N-are importanţă cu cine vorbeam! Deci care e numele dumneavoastră?”
   În cască Operatoarea T. auzi clicul binecunoscut al telefonului închis.
   Alo!...
   Ce bine era în democraţie! Într-una adevărată! Nimeni nu te împiedica să ai propriile tale păreri, propriile tale sentimente. Operatoarele aveau obligaţia să înainteze rapoarte despre sesizările primite de la unul şi de la altul, dar în acelaşi timp erau libere să-i dispreţuiască pe cei ce atentau la liniştea şi la stabilitatea societăţii, confundând, de cele mai multe ori cu bună ştiinţă, fel de fel de lucrări edilitare cu calamităţi naturale, pe care se grăbeau să le reclame la Centrul pentru Recepţionarea Apelurilor de Urgenţă, al cărui număr de telefon nu se ştie de unde îl aveau, căci în niciun caz nu era public. Sau pur şi simplu născoceau, iată, fenomene telurice şi le dădeau bătaie de cap lor, operatoarelor. Şi nu numai. Miliţia şi securitatea trebuiau să-şi piardă timpul să investigheze, să stabilească în ce măsură cele reclamate conţineau măcar o brumă de adevăr, şi mai ales să identifice prin orice mijloace persoanele care sunau la Centru de ici şi de colo. Avea cineva curiozitatea să urmărească drumul rapoartelor pe care le înaintau operatoarele? De bună seamă că nu: doar cei ce trebuiau să le rezolve. Erau mulţi cei ce sunau la Centru? Judecând după faptul că îşi căutau nume de împrumut s-ar zice că nu prea. Dar puteau oricând să devină mai mulţi — asta, dacă s-ar fi găsit cineva să le facă acţiunile cunoscute. Dar cine s-o facă? Erau întrebări multe şi felurite. Prevenţia înainte de toate! La Administraţia Centrală existau persoane specializate în preîntâmpinarea reclamaţiilor false şi alarmiste. Tocmai pentru că, ajunse notorii, acestea ar fi creat o indezirabilă animozitate în rândul populaţiei neimplicate. Şi neimplicaţi erau majoritatea zdrobitoare a cetăţenilor. Administratorul-general în persoană veghea ca toată lumea care nu are reclamaţii de făcut să fie mulţumită şi protejată. Dar bineînţeles că pe lângă el activau mulţi alţii, adjuncţi, responsabili pe resorturi, raportori, consilieri sau simpli condeieri. Aşa că atunci când intră în marea sală a Consiliului General al Sindicatelor, Administratorul-general avu în faţa sa o mulţime imensă de oameni. Primul lucru care îi atrase atenţia înainte de a se aşeza la mijlocul mesei prezidiului fu grupul de ziarişti de la balcon. Fotoreporterii aveau aparatele foto şi de filmat pregătite, montate pe trepiede, iar ceilalţi ziarişti aşteptau cu carnetele deschise la prima pagină nescrisă, foile deja scrise fiind, se înţelege, date peste cap, iar pixurile gata să alerge pe hârtie.
    Râse oarecum dezarmat la vederea lor, ca atunci când te trezeşti în faţa a ceva neplăcut dar care te aştepţi totuşi să se întâmple. Râse, căci păstra pentru ocazii oarece resurse de amuzament, şi îi arătă ca degetul:
   „V-aţi refugiat în turnul de fildeş, cetăţeni ziarişti? Nu vă e frică că de-acolo n-o să vedeţi ce trebuie să vedeţi?” Râsul Administratorului-general se întuneca rapid devenind tot mai negru şi mai sardonic. Vocea nu îi era tăioasă ci mai degrabă rostogolită şi bolovănoasă — dar cine nu i-o ştia? „Coborâţi în mijlocul poporului, cetăţeni ziarişti!” Adresa îndemnuri energice cu braţul rotit sus către balcon: „De aici o să auziţi mai bine ce au de zis oamenii muncii! Pe care voi îi numiţi simpli! Şi nu doar că o să-i auziţi, dar o să-i şi puteţi vedea la faţă, o să puteţi vedea cât sunt de dezamăgiţi şi de indignaţi că unii, câţiva, înţeleg să denigreze bunele noastre servicii în slujba poporului!”
   Se putea observa sus, printre ziarişti, cum se înfiripă o fojgăială încremenită...

   Fojgăială încremenită! — ei, ce ziceţi? Am nimerit-o bine?

...în sensul că nici nu isprăvise Administratorul-general ce avea de spus, că ziariştii, cu mişcări care se doreau discrete, îşi şi îndoiau spinările adunându-şi cu maximă eficienţă lucruşoarele lăsate prin preajmă şi în acelaşi timp tupilându-se îndărătul balustradei, precipitându-se să coboare de la balcon. Dispăreau trepiedele pentru aparate foto şi de filmat, cosite cu mână rapidă şi în acelaşi timp moale, în vederea reinstalării la parterul sălii, se închideau fără plescăit carnetele cu copertele şi primele foi date peste cap, se pliau fără să clămpăne scaunele pliante şi se rezemau cu grijă de perete, lăsându-se culoare de trecere către scara ce cobora de la balcon.
   Dar, cu o exprimare care nu îi este pe plac unui mare critic literar, să-i lăsăm pe ziariştii de la balcon să-şi vadă de pregătirile precipitate pentru coborâre — căci durează — şi să ne îndreptăm atenţia către supraveghetori, plantaţi de jur împrejurul imensei săli a Consiliului General al Sindicatelor, lipiţi de perete, drepţi şi nemişcaţi ca nişte cariatide, dar cu ochii foarte mobili să surprindă orice mişcare suspectă în mulţimea aceea de anonimi. Crede cineva că ar fi fost de dorit ca ei să asigure o supraveghere mai discretă? Sigur, se putea şi aşa: supraveghetorii să fie aşezaţi la capăt de rând. Sau chiar în interiorul rândului, printre participanţii la spectacol. Poziţia însă i-ar fi dezavantajat negreşit, căci n-ar fi avut cuprinderea proprie poziţiei în picioare. Consilierii n-ar fi putut spune ce era de preferat: fiecare variantă, cu avantajele şi dezavantajele ei...

   Consilieri de imagine încă nu existau pe vremea aceea, pentru bunul motiv că imagine era totul şi nimic alta decât imagine.

   ...În definitiv, oamenilor s-ar putea să le fi prins bine să ştie că cineva veghează... Într-un fel sau altul. Cât despre ei, despre supraveghetori, atâta vreme cât nu-i cunoştea nimeni în sală, n-aveau niciun motiv de reticenţă. Întrebarea era: ziariştii care tocmai coborau de la balcon pe scara din fundul sălii erau şi ei obiect de supraveghere? Toţi? Chiar toţi? Ei, nu chiar toţi. Iată, ziaristul de la „Scânteia”, cel cu guşă, pungi sub ochi şi faţă slinoasă de la grăsimea proprie, nu numai că nu fusese la balcon împreună cu ceilalţi, colegii lui, să le zicem, dar se confunda cu mulţimea anonimă de la stal, putând fi luat, de către cei ce nu îl cunoşteau, drept simplu participant la spectacol. Dar ceilalţi ziarişti? Iată, se strecurau pe culoarele de la margine ducându-şi trepiedele, montându-le în grabă, c-un sentiment de jenă, pe unde apucau şi fixându-şi aparatele foto şi de filmat cu obiectivele îndreptate către scena inundată de lumină, unde Administratorul-general luase loc la masa prezidiului, flancat de adjuncţii săi încruntaţi... ...„şi neciopliţi”, ar adăuga, poate, răutăcios, vreunul din colegii de breaslă ai lui Bleer şi ai Mirunei.
   „Gata cu foiala?” întrebă pe un ton sever Administratorul-general. „Şi-a găsit fiecare locul?”
   Stătea în picioare la masa prezidiului şi cu degetele răşchirate apăsa nişte hârtii de pe masă. Negreşit, ziaristul de la „Scânteia” îşi simţea, în secret, sufletul încălzit de sentimentul înălţător că este unul din cunoscuţii Administratorului-general, dar, în situaţia de faţă nu avea nicio pretenţie ca acesta să-l recunoască în mijlocul unei asemenea mulţimi anonime; iar această înţelegere îi sporea respectul de sine... Ce să spunem de ceilalţi? De ziaristul de la „România liberă”; sau de cel de la „Munca”, sau de la „Scânteia tineretului”, sau de la „Convingeri comuniste”, sau chiar şi de la „Gazeta literară” sau „Secolul XX”?... Pentru unii, toate evenimentele aveau şi un aspect literar. Politica avea o latură literară; şi istoria avea o latură literară. Cum bine spunea cineva, romancierii sunt istorici ai prezentului, în timp ce istoricii sunt romancieri ai trecutului, nu? În fond, Winston Churchill însuşi primise recent premiul Nobel pentru literatură, dar aici în Europa de Est numai trabucul lui era celebru şi anume din caricaturi, unde apărea alături de Harry Truman sau de călăul Iosif Broz Tito. Puţină lume din sală manifesta interes pentru fenomenul gazetăriei. Lumea era într-o permanentă criză, care trebuia contracarată printr-o largă participare. Supravegherea intra în firescul lucrurilor. Dar repetatele reclamaţii despre presupuse calamităţi naturale nu intrau în acest firesc. Câtuşi de puţin! Oamenii nu mai aveau aspectul acela abulic de pe vremea nu prea îndepărtată când treceau, vrând-nevrând, pe lângă cadavrul unui spărgător ucis de miliţie şi lăsat să zacă în mijlocul străzii Lipscani, pentru a-i descuraja pe cetăţenii influenţabili să îi calce pe urme. Administratorul-general putea conta pe cetăţeni. Aici în sală, ca spectatori, apăreau mult mai implicaţi decât în calitate de pietoni, pe stradă.
   „Mă întreb — începu Administratorul-general — dacă acei cetăţeni care reclamă ba una, ba alta o fac din neştiinţă, sau sunt puşi de cineva. Ei văd ba înălţări de teren, ba prăbuşiri de teren, ba chiar sunt sigur că ar vrea să vadă şi regimul nostru prăbuşit! Am fost şi eu de curând pe şoseaua de centură şi n-am văzut nicio surpare. Un cetăţean a văzut două! Cel puţin două! Cel puţin, înţelegeţi? Alt cetăţean a văzut o surpare între cheiul Dâmboviţei şi Arhivele Statului! Unde toată lumea ştie că s-a început o lucrare... mă rog, o lucrare edilitară... Întrebaţi-i pe consilierii mei dacă vreţi să aflaţi exact despre ce-i vorba — ce fel de lucrare, detalii tehnice, tot ce doriţi... La fel şi cu dâmbul de lângă Crematoriu. Un dâmb răsărit peste noapte! Ce tâmpenie! Tocmai acolo s-a găsit să răsară dâmbul! Cum o să-i punem numele? „Dâmbul cel Nou”! Nu? O tâmpenie mare cât capul celui care l-a născocit! În realitate, o altă lucrare edilitară, pentru cinstirea eroilor Partidului! Mă întreb, zău, până unde poate merge neghiobia unora! Neghiobia şi reaua-voinţă! Şi orbirea!...”
   Administratorul-general tuşi în pumn şi continuă:
   „Azi am venit aici, în faţa voastră, ca să vă spun că în ziua alegerilor — care nu sunt departe — nu mă aştept să obţin unanimitatea. De ce? Fiindcă văd, iată, că, oricât ne-am strădui, noi, cei din Administraţia Centrală, şi oricât de mult bine am face, tot se găsesc vreo câţiva să ne caute nod în papură. Oricât ne-am strădui! Şi oricât de bine am face! Văzând deci cum stau lucrurile, eu nu ţintesc unanimitatea. La alegeri mă refer. N-am nevoie de unanimitate! Nu doresc să-mi iasă vorbe! Mă mulţumesc cu larga susţinere populară de care am avut parte şi în anii trecuţi! Mă bizui pe oamenii de bună-credinţă, care alcătuiesc acest popor! Ia spuneţi, câte procente îmi daţi? Nouăzeci şi nouă la sută? Da? Bine, am să ţin minte!”
   Întinse braţul pe deasupra spectatorilor, adresându-se, mucalit, supraveghetorilor înşiraţi pe marginea sălii.
   „Ia vedeţi voi, e cineva care nu-i de bună-credinţă pe-aicea!” Şi imediat după aceea, punând capăt jocului, atinse coarda sentimentală a sălii: „Ei! Am glumit! Toţi sunt oameni de bună-credinţă!... Dar susţinere din partea voastră, asta da, să ştiţi că primesc!”
   Când îşi scriau reportajele, ziariştii obişnuiau să fabuleze, să investească în fantezie şi nu de puţine ori să inventeze cauzalităţi şi explicaţii. Mai ales că unii dintre ei, aşa cum s-a observat şi cu altă ocazie, aveau preocupări literare — chiar constante. Aşa că pentru ceea ce se întâmpla în acea imensă sală a Consiliului General al Sindicatelor, ei putură evoca o anumită contagiune de la un participant la acel spectacol colectiv la altul, şi o anumită influenţă a atmosferei create din nimic, din care să se işte un curent de susţinere pentru Administratorul-general, materializat în luări de poziţie împotriva născocitorilor de calamităţi naturale. Au putut evoca? Într-un fel, da. Dar nu pentru a le fi de folos în reportaje ci mai mult pentru a-şi putea explica ceea ce se întâmpla în sală. Fiindcă în reportaj, spre deosebire de ficţiune, trebuia să ai o imagine pe cât posibil completă — şi raţională — a ceea ce făcea obiectul reportajului, pentru a putea fi convingător. Chiar dacă selectezi faptele omiţând parte din ele — pe acelea pe care redacţia nu le agreează.
   Ziariştii de pe margine observară un omuleţ ridicându-se în mijlocul sălii, cu privirea atrasă ca de un magnet de Administratorul-general, cu buzele destul de groase şi gulerul răsfrânt peste reverele hainei sale curate şi bine păstrate. Ziaristul de la „Secolul XX”, care se presupunea că are mai multă imaginaţie, bănui că era instalator, deşi aducea un pic cu Cezare Paveze, exceptând buzele groase; şi îi şi împărtăşi impresia sa colegului de alături, cel de la „Gazeta literară”, nu înainte de a se apleca la urechea sa. Replica acestuia din urmă, destul de acidă, fu: „Ai ceva împotriva instalatorilor?” La care celălalt, îndreptându-şi spinarea, îl privi pe colegul său cu vizibilă dezamăgire.
   Omuleţul care se ridicase în sală nu părea deloc emoţionat:
   „Vreau să vă spun că, prin meseria mea, umblu mult prin tot felul de subsoluri, tovarăşe Administrator-general. Nu mi-e frică nici de murdărie, nici de umezeală, nici de aerul închis, nici de ţevile sparte. Nu mă dau în lături de la cele mai grele munci. Că dacă mi-era frică, îmi alegeam altă meserie. Dar nicăieri n-am întâlnit, tovarăşe Administrator-general, stâlp sau grindă fisurată, în pericol să-i cadă cuiva în cap!”
   „Ei, chiar nicăieri?” îl întâmpină Administratorul-general cu un scepticism plin de bunăvoinţă.
   „Nicăieri, tovarăşe Administrator-general!” întări omuleţul cvasi-Cezare Pavese cu entuziasm.
   „Nici chiar cele rămase de pe vremea regimului burghezo-moşieresc?” îl puse în grea cumpănă sus-pusul său interlocutor.
   „Un curaj nebun!” strecură ziaristul de la „Secolul XX” la urechea colegului de la „Gazeta literară”, ecranându-şi spusele cu palma. Şi în aceeaşi clipă fură reperaţi de cel puţin doi dintre supraveghetorii de pe partea opusă a sălii, în ochii cărora se aprinseră scântei de vigilenţă şi în acelaşi timp de alarmă: o gură ascunsă îndărătul palmei poate rosti multe.
   Omul cel mic din sală se făcu şi mai mic.
   „La grinzile rămase din regimul burghezo-moşieresc, sincer să fiu, n-am fost atent, tovarăşe Administrator-general! Dar sunt sigur că cele noi sunt făcute ca la carte. Ştiu că au fost folosite armături de cea mai bună calitate!”
   „Şi ciment de cea mai bună calitate!” completă cu entuziasm un alt spectator din apropiere, ridicându-se la rândul său în picioare.
   Erau cu toţii foarte serioşi, foarte atenţi şi foarte nemişcaţi, mai serioşi şi mai nemişcaţi decât se imaginaseră vreodată pe ei înşişi.
   „Da, zise Administratorul-general, mă bucur că sunt atâţia oameni inimoşi în această sală şi n-am nicio îndoială că asemenea oameni există în întreaga ţară. Mulţi! Foarte mulţi! Dar ce ne facem că alţii, câţiva, se iau de amănunte! Fiecare greşeală întâlnită o exploatează la sânge! Ca şi cum tot ce facem ar fi plin de greşeli, de la cap la coadă! Orbiţi de ură, asta e!”... Pe măsură ce vorbea, Administratorul-general se lăsa din ce în ce pradă indignării. Când pronunţa unele consoane oclusive îşi descărca energia negativă în adevărate explozii orale; la fel şi cu fricativele — problema era doar să distingi între categoriile de consoane; iar ziariştii erau familiarizaţi doar cu realitatea obiectivă, în niciun caz cu aspectele exprimării vocalice şi consonantice; chiar şi aceia dintre ei care manifestau, în particular, interes pentru ficţiune; ce să mai vorbim de publicul larg, care umplea sala Consiliului General al Sindicatelor!...
   „Este inadmisibil — spumega Administratorul-general — să nu ţii cont de ce are mai bun un popor! Acest popor! De realizările lui! Chiar şi de arta lui, de ce nu! Am fost zilele trecute în vizită la o întreprindere care fabrică utilaje grele. Mi-au arătat sala lor de spectacole, pe care ei înşişi au construit-o, în vecinătatea marii hale industriale, a halei principale, fiindcă au mai multe — şi vreau să vă spun că toate merg bine! Cât se poate de bine! După programul de lucru obişnuiesc să organizeze acolo spectacole. Şi să proiecteze şi filme despre viaţa şi trecutul poporului. M-au invitat şi am văzut şi eu un film împreună cu ei, cu muncitorii de la acea întreprindere. În mijlocul lor! Foarte interesant! Exact despre viaţa lor era filmul pe care l-am văzut! Doar că unii n-au catadicsit să vină să vizioneze filmul! Cum e posibil aşa ceva! i-am întrebat. Mi s-a răspuns că ar fi persoane care consideră că au libertatea să aleagă ce film vor ei să vizioneze! Unii aşa consideră! Este inadmisibil! Nu poţi să refuzi un film cu şi despre popor! Pe care l-am comandat noi, cei de la Administraţia Centrală, cu scopul de a face cunoscută lupta poporului nostru pentru a ajunge aici unde suntem! Nu poţi să te dezinteresezi de trecutul tău! Nu poţi să-i întorci trecutului spatele şi să pretinzi nu ştiu ce drepturi fantasmagorice! Dreptul la ce? Dreptul la a-ţi astupa urechile?...”
   În privinţa celor tăcuţi şi indiferenţi din sală, era orb şi insensibil Administratorul-general... O asemenea observaţie încercă să o strecoare ziaristul de la „Secolul XX” la urechea colegului său de la „Gazeta literară”. Acesta dădu uşor din cap, cu un aer oarecum adormit, lăsând impresia că nu e tocmai convins de ce aude din gura colegului său. Supraveghetorilor de pe margine nu le scăpă acea şoaptă vinovată, dar, spre norocul celor doi ziarişti, supraveghetorii nu ştiau de existenţa celor două publicaţii şi cu atât mai puţin ştiau că unele publicaţii suscită din partea autorităţilor mai puţină atenţie decât altele. Aşa că ochii supraveghetorilor se dezlipiră de feţele celor doi şi continuară să baleieze capetele spectatorilor din mijlocul sălii.
   „...Ce drepturi doresc acei domni? Şi în numele cui? Cu ce miză? Dacă fiecăruia i s-ar năzări peste noapte drepturi şi şi le-ar striga la colţ de stradă, unde am ajunge? În ce haos? Or, noi vrem să construim, stimaţi concetăţeni! Nu să distrugem! Critici? Da, avem nevoie şi de critici. Dar constructive! Nu trebuie să vină nimeni din afară să ne-arate ce-i bine să facem şi ce nu! Are cine să ne dea îndrumări!...”
   Nu era momentul potrivit să te fofilezi. Ziariştii coborâţi de la balcon formau un grup relativ compact într-o margine a sălii şi evitaseră să-şi instaleze trepiedele pe culoarul central, în faţa Administratorului-general. Încă aveau tendinţa, parte din ei, să se tupileze îndărătul unei balustrade imaginare, aici jos, la stal. Dar în privinţa discursului ar fi fost cu toţii de acord că mare lucru nu se putea adăuga. Nu se punea aici problema ficţiunii, fiindcă în asemenea situaţii, când realitatea apare foarte pregnantă, copleşitoare, ficţiunea, care mizează pe imaginaţie — şi, după părerea unui important critic literar, rău face —, ei bine, în asemenea situaţii ficţiunea pierde teren. Dar ziariştii, spre deosebire de oamenii tăcuţi din sală, nu se mirau prea tare de luările de poziţie ale unora dintre participanţii la spectacol. Participanţi care afişau o anumită demnitate ultragiată, lăsând parcă impresia că faptele puse aici în discuţie i-ar fi lezat personal; şi că niciodată în viaţă nu şi-au îndoit spinarea în faţa cuiva.
   „Înţelegem foarte bine necesitatea lucrărilor edilitare şi nu ne îndoim că ceea ce a fost semnalat drept calamităţi naturale sunt în realitate lucrări edilitare!...”
   „Utilitare, pe dracu!” sâsâi ziaristul de la „Secolul XX” la urechea celui de la „Gazeta literară”; manifestă prudenţa de a-şi pune din nou palma în dreptul gurii, căci niciodată nu puteai să fii sigur că printre supraveghetori nu se aflau şi dintre aceia care aveau abilitatea de a citi de la distanţă pe buzele unui vorbitor. Ambii pierdură câteva dintre cuvintele rostite de spectatorul din sală.
   „...ca să-ţi dai seama că o movilă se realizează cu ajutorul buldozerelor şi al excavatoarelor şi că n-are cum să se producă fum şi cu atât mai puţin să se vadă flacără acolo înăuntru — ce tâmpenie!”
   Ambii ziarişti amintiţi mai sus stăteau pe margine şi se uitau lung la colegul lor de la „Scânteia”, care, în mijlocul sălii, ocupând un loc printre cetăţeni, revărsat peste anonimii săi vecini din dreapta şi din stânga, îşi savura în secret privilegiul de a fi un cunoscut personal al Administratorului-general, şi clipea des prin ochelarii cu lentile groase, în timp ce sudoarea grasă îi făcea fruntea să lucească.
   Un alt participant la spectacol se ridică şi spuse:
   „Cică a văzut o gaură în pământ între cheiul Dâmboviţei şi Arhivele Statului! Chiar aşa? Mă-ntreb dacă nu cumva avea ceva la bord!”
   Cei din jur râseră nestăpânit, în timp ce alţii, aşezaţi pe rânduri mai îndepărtate, nu auziră şi de aceea se grăbiră să se aplece curioşi unul spre altul şi să întrebe înfrigurat: „Ce-a zis? Ce-a zis?” Astfel că, aflând poanta rând pe rând, hohotul se răspândi ca o undă de şoc către cele mai îndepărtate cotloane ale stalului.
   Zeflemeaua e contagioasă aici în Europa de Est, aşa că şi alţii se grăbiră cu presupuneri asemenea:
   „Poate că la restaurantul «Zahana» din apropiere s-a găurit canalizarea şi ştiţi cum e: multă bere băută, multă udătură ieşită, pământ îmbibat — se surpă!”
   „Poate c-au dat năvală cârtiţele! Sobor de cârtiţe!”
   „Apropo, de ce n-au chemat popii! Să sfinţească locurile, să alunge spiritele rele!”
   Măcar că vreo două participante la spectacol îşi şoptiră una alteia cu teamă că „Cu astfel de lucruri nu se glumeşte!”, hohoteala din sală, alternând cu poantele, continuă vreme de câteva minute bune — căci ce însemnau două femei cucernice faţă de puzderia de bărbaţi viguroşi din sală —, până când Administratorul-general, punând capăt răbdării ironice cu care stătuse şi ascultase distracţia poporului, trase concluzia că, iată, există în sfârşit şi explicaţia pentru aşa-zisele cataclisme naturale.
   „Prea multă veselie strică, oameni buni! Mie mi-ar fi plăcut să aud de la voi şi abordări mai serioase. Dar, mă rog, oamenii, aici, în Europa de Est, preferă să râdă şi să se veselească. Ceea ce nu-i neapărat rău.”
   Ziariştii îşi închiseră carneţelele de însemnări, fotoreporterii prinseră să demonteze de pe trepiede aparatele foto şi de filmat şi să le pună la loc în tocuri.
   Căci tocul este adăpostul de piele tăcut şi răbdător al oricărui aparat de fotografiat. Şi de filmat.
   Mulţimea se ridica uşurată, gata să părăsească sala cea mare a Consiliului General al Sindicatelor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Georges Duhamel: Cronica familiei Pasquier

„Parisul e pustiu, sonor, bântuit de ecouri ca un oraş părăsit. Aud toate ceasurile care îşi aruncă chemări în tăcerea din jur. Parisul e acum proprietatea oamenilor nevoiaşi care nu pleacă la mare. Posed cu amărăciune singurătatea Parisului. Perfecţiunea lui ucigătoare, ariditatea lui radioasă mă îmbată. Veşnică şi aprigă să fie vara! Şi fie ca ea să dea foc pământului!

Fiecare noapte coboară asupra mea de parcă ar fi ultima noapte de pe pământ. Din întinderea întunecată se ridică încet o suflare: e suflarea supremă a vieţii. Nu sunt nefericit dar în anumite momente îmi spun cu blândeţe că s-ar putea să nu mai exist.” [p. 294, vol. 1]

Descopăr cu mare şi plăcută surprindere o carte care a zăcut aproape patruzeci de ani în bibliotecă... sub sticlă: Cronica familiei Pasquier, de Georges Duhamel (Edit. pentru Literatură Universală, 1968, traducere: Iulia Soare). M-a ţinut departe pentru că e o carte în genul cărămidă (triplă!), adică trei volume a câte 600-700 de pagini fiecare. Am crezut despre autor că este un clasic întârziat, rătăcit în epoca modernă, care îşi plictiseşte cititorul cu amănunte care nu interesează pe nimeni, cu clarificări pe care nu le cere nimeni. Unii chiar aşa îl caracterizează pe Duhamel — probabil cei ce n-au mai deschis de mult un roman cu adevărat clasic şi au uitat cum arată clasicismul.

Am surpriza să descopăr o scriitură neaşteptat de vie, o capacitate remarcabilă de a caracteriza în puţine cuvinte, uneori cu unul singur, un caracter sau o situaţie („Ceea ce m-a mirat mai ales a fost fruntea care domina toată faţa, prelungind ca o provă craniul lunguieţ.”); dialoguri de un farmec inegalabil. Iar amănuntele, da, există, dar se constituie într-o operă captivantă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

„Cine a vorbit de un copil minune? [E vorba de sora protagonistului, violonistă, care se produce pentru prima oară în faţa publicului.] Cine nu vede pe scenă decât o fetiţă slăbuţă în rochie albă? E o femeie, e o zână, e muzica însăşi, muzica sublimă şi familiară care a coborât în sfârşit în mijlocul nostru. E liberă, atentă şi exactă. E credincioasă. Vine, pleacă, zboară, se opreşte, dă fiecăruia atât cât merită, e tristă cu cei nenorociţi, se îmbată de bucurie cu cei fericiţi. Apoi deodată, dintr-o opintire, se înalţă spre cer îmbiind pe toţi s-o urmeze.” [p. 318, vol. 1]

Şi când te gândeşti că era cât pe-aci să rămână pe veci necitită!