Paul Tumanian

Notaţii literare (X)

2012-01-25T07:41:00.001-08:00

Simbol

Nimeni (dintre cei inteligenţi) nu are ambiţia unei elucidări complete a evenimentelor politice, sociale şi economice în lume. Poate pentru că ştie că aşa ceva nu-i cu putinţă. De aceea realitatea (istorică) rămâne într-un anumit sens obscură.

În artă, recurgem — poate — la simbol pentru că e modalitatea prin care obscurul rămâne obscur, şi prin asta deschis unei multitudini de reprezentări. Căci simbolul nu elucidează ci înlocuieşte o realitate printr-o reprezentare suficient de imprecisă. Sau înlocuieşte o reprezentare prin altă reprezentare.

Literatura e agreabilă

Literatura, la fel ca oricare altă artă, nu poate ocoli „păcatul” de a fi agreabilă. Deoarece „consumatorul” de literatură este, inevitabil, „victima” emoţiei estetice. Resimţi emoţia estetică chiar şi în toiul lecturii unui pasaj penibil (tragic, să zicem). Dacă lectura îţi provoacă repulsie înseamnă că scrierea este ratată din punct de vedere artistic.

Literatura nu e viaţă, deşi în ea trebuie să pulseze viaţa. Nu mă voi alătura celor ce susţin că dacă viaţa nu seamănă cu literatura, cu atât mai rău pentru cea dintâi. Dar totodată voi respinge ideea că o operă literară poate fi un succes într-o disjuncţie totală de caracteristicile vieţii.

„În realitate viaţa nu este niciodată ca în ficţiuni — spune Llosa. Uneori e mai bună, alteori mai proastă, dar întotdeauna e mai nuanţată, mai diversă şi mai imprevizibilă decât cea mai reuşită fantezie literară. Fiindcă viaţa reală nu este niciodată atât de perfectă, de rotundă, de coerentă şi de inteligibilă ca în reprezentările ei literare. În acestea din urmă, ceva a fost adăugat şi tăiat în funcţie de «demonii» — obsesiile şi impulsurile profunde pe care le folosesc inteligenţa şi raţiunea autorului, dar pe care nu le domină neapărat, fiind uneori chiar de neînţeles — pe care i-a inventat, conferindu-le viaţă iluzorie, reflectată prin cuvinte.

Ficţiunea nu reproduce viaţa; ea o neagă, opunându-i o amăgire pe care pretinde s-o înlocuiască. Dar, într-un mod greu de precizat, ea o şi completează, adăugând experienţei umane ceva ce oamenii nu descoperă în viţa lor reală, ci doar în cele imaginare, trăite din plin, graţie ficţiunii.

Fondul iraţional din care este alcătuită viaţa începe să iasă la iveală, iar datorită unor oameni ca Freud, Jung sau Bataille descoperim modul (extrem de greu de detectat) în care acestea dirijează comportamentul uman.” [Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006, p. 90 — cap. „Sanctuar (1931)” William Faulkner]

Alt curs decât cel „aşteptat”

Uneori eşti conştient că replicii unui personaj trebuie să-i urmeze o anume replică, cea aşteptată. Sau o situaţie dată trebuie să se rezolve într-un anumit fel, cel aşteptat. Pentru a evita însă căderea în indezirabilul banal (adică previzibil), inventezi o replică mai puţin verosimilă; sau situaţiei date îi găseşti rezolvarea într-o manieră diferită de cea aşteptată. De ce o faci? Pentru a şoca? Desigur, nu-i exclus nici asta. Dar procedând astfel creezi în mod voit o anumită ambiguitate pe care o percepi drept provocare. Personajul se transformă, începe să difere de cel imaginat iniţial. Nu este doar cititorul cel ce urmează să fie „şocat” ci şi tu însuţi, ca autor. Fiindcă anticipezi că „noua cale” te va călăuzi către o zonă unde toate sunt altfel şi totul urmează să fie descoperit. Cu o singură condiţie: să te menţii între limitele onestităţii.

Critica literară: o creaţie second hand

Nu de puţine ori mi-au fost necesare numeroase încercări pentru a da unui personaj alura şi consistenţa dorite; mă rog, în măsura în care le puteam anticipa. Dar, abandonând pentru moment scrisul şi întâlnind în lecturi, din întâmplare, o idee ce constatam că se potriveşte căutărilor mele, o adoptam fără ezitare, rămânându-mi doar mirarea că n-am fost eu acela căruia să-i fi venit în minte.

Bănuiesc că oarecum la fel stau lucrurile şi cu criticii: sunt capabili să recunoască o adecvare (sau o neadecvare) la un proiect literar, dar nu sunt capabili să dezvolte proiectul. Ceea ce nu înseamnă că munca lor nu-i creaţie sau că nu-i utilă. Atât doar că este o creaţie second hand.

Epitete în serie

A descrie ceva agăţând în coadă un şir întreg de epitete, iată un obicei prost la prozatori, de altfel frecvent în proza românească şi (aproape) inexistent în alte literaturi. De ce obicei prost? Pentru că înşiruirea unui număr de „impresii” nu este nici proprie percepţiei estetice, nici eficientă. Dacă percepţia nu sugerează o asociere adecvată la primul contact, pur şi simplu rămânem cu senzaţia de neadecvare, oricâte încercări de îmbunătăţire prin asocieri repetate îi adăugăm. Dacă nu cumva stricăm şi mai mult. De aici până la impresia de fals nu-i decât un pas. (Fals, neadecvat, străin!...)

Notaţii literare (IX)

2012-01-24T11:42:00.001-08:00

Avangardă constructivă

Iată, găsesc la un poet al avangărzii ruseşti din anii ’20, Ippolit Sokolov (Vatra, 3–4, 2011, p. 92, trad. Leo Butnaru), un crez al „imagisticii” în poezie. „... [E] totuna de oricât de multe ori ar exclama poetul «groaznic, groaznic» sau «tristeţe, tristeţe», nu va produce nicio impresie: în faţa mea eu nu văd nimic, decât cuvintele despre groază şi tristeţe. (...) [C]u cât vor fi mai mult imagini în propoziţie şi cu cât mai surprinzătoare vor fi ele, cu atât mai dinamică va apărea reproducerea reprezentărilor.” Surprinzătoare această lecţie pozitivă de stilistică la vremea când ţinta unică a noilor teorii (şi practici) în arte părea să fie distrugerea vechilor canoane şi principii.

Postmodernism, da. Dar ordonat!

Postmodernismul presupune (printre altele) fragmentarism. Da, dar de prea mult fragmentarism cititorul ar putea să ameţească, să nu mai înţeleagă nimic şi în cele din urmă să abandoneze lectura. Drept care Jonathan Coe a găsit soluţia: să facă (totuşi) niţică ordine în fragmentarismul romanului său Casa somnului, precizând din capul locului: „Capitolele cu număr impar din acest roman îşi derulează acţiunea îndeosebi în 1983–1984. Acţiunea capitolelor cu număr par se petrece în ultimele două săptămâni din iunie 1996.”

ANCHETĂ DISCOBOLUL: Ora de matematică

2012-01-23T04:11:00.001-08:00

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la o anchetă având ca temă „Ora de matematică”. Întrebările redacţiei au fost următoarele.

„Aveţi curajul? Orele de matematică pot fi foarte spinoase câteodată şi pot da multe bătăi de cap. Iar ca simptome asociate se întâlnesc, adeseori, fiori reci pe spate, vertijuri şi scurte descoperiri ale golului existenţial sau ale nucleului, impenetrant, de mistere ale lumii. Veţi fi întrebaţi cât fac 2 plus 2 şi, dacă o să vă lăsaţi mintea în prada tuturor acestor reacţii s-ar putea să nu mai ştiţi rezultatul. Vă propun însă o discuţie despre matematică fără note şi sancţiuni. Să vedem ce este ceea ce ne apare, nu rar, ca fiind un demon al abstracţiunii, al logicii, al rigidităţii, să aflăm dacă şi cum poate fi el tolerat sau chiar inclus şi valorificat de către spiritul literar. Gândiţi-vă la Pascal, la Ion Barbu, gândiţi-vă la Lewis Carroll. Lor nu numai că nu le-a fost frică, dar au trăit de bună voie cu povara matematicii în spate, o povară, pentru ei, desigur dulce. Pe de altă parte, gândiţi-vă de câte ori şi sub câte forme nu v-aţi confruntat cu modelul tăiosului, frântului sau, de ce nu, nervosului raport matematică–literatură, or a extensiei sale, ştiinţe exacte–ştiinţe umaniste? Cel mai bine ar fi însă să ne gândim fiecare la sine, ce a însemnat matematica în viaţa fiecăruia dintre noi. Vă invit să realizăm o oră de matematică nu a teoriilor, ci a taifasurile despre matematică. Şi vă promit că, de data aceasta, nu o să fiu numai cea care întreabă, ci şi cea care răspunde. De-aţi şti ce relaţie complicată am avut eu cu matematica, cum era cât pe ce să-mi ratez viaţa din pricina ei şi ce în ce moduri ciudate mi-a servit ca să nu o ratez din alte pricini. Deocamdată n-am nici un curaj. Haideţi să încercăm împreună, răspunzând, până în 23 ianuarie, la cel puţin una dintre întrebările de mai jos sau exprimându-vă opinia, şi orice grad de libertate e tolerabil, despre matematică.

• Care sunt primele cuvinte care vă vin în minte când vă gândiţi la matematică?
• Cât de mult v-a plăcut/displăcut matematica în şcoală?
• Întâmplări plăcute, neplăcute legate de ore şi profesori de matematică, de învăţarea matematicii.
• A avut sau nu matematica vreun rol în formarea Dvs. pentru viaţă?
• Aţi include matematica în grila de materii a unui liceu de filologie sau a unei clase cu profil umanist? În ce proporţie?
• Aţi include studiul literaturii în grila de materii a unui liceu de matematică sau a unei clase cu profil matematic? În ce proporţie?
• Ce credeţi despre ideea potrivit căreia, în şcoală, matematica şi cei care ştiu matematică ar fi supra-evaluaţi în raport cu celelalte discipline şi cu ceilalţi elevi?
• Cum vă imaginaţi bucuriile unui om care face matematică faţă de cele ale unui om care face literatură?
• Se poate vorbi despre un imaginar al matematicii configurat de către umanişti? Dar invers?
• Cum vi se par scriitorii-matematicieni? Au anumite caracteristici speciale faţă de ceilalţi scriitori? Sunt avantajaţi sau dezavantajaţi, în arta scrisului, de către acestea?
• Pe o axă a diferenţelor, este literatura mai departe de matematică decât este de fizică?
• Şi, totuşi, cât fac 2 + 2 pentru Dvs.?”

Iată răspunsul meu.

Scriitorul-matematician: logica inventivităţii

Am primit amabila invitaţie a doamnei Adriana Teodorescu de a răspunde anchetei revistei Discobolul, cu titlul „Ora de matematică”, având convingerea că răspunsul nu va fi decât o reconfortantă trecere în revistă, fără complicaţii, a „relaţiei amicale” pe care am avut-o cu matematica de-a lungul timpului, începând din ultimul an de liceu.

M-am trezit însă la un moment dat — şi anume în preajma termenului-limită — în impas. De ce? Mă axasem între timp pe aprecierea, venită cumva de la sine, că ceea ce mi se cerea era de fapt o minimă conceptualizare a relaţiei de profunzime dintre matematică şi arte, în speţă beletristică. Dar în acest caz, dezmeticindu-mă, m-am întrebat, descurajat, ce aş fi putut îndrăzni să spun în plus faţă de un Solomon Marcus, cel din „Artă şi ştiinţă” (Ed. Eminescu, 1986)? Cum aş fi putut găsi ceva încă neenunţat de acelaşi Solomon Marcus în Discursul de recepţie în Academia Română — „Singurătatea matematicianului” —, din 27 martie 2008, despre frumuseţea (şi izolarea) matematicii? Sau ce altceva aş fi putut face decât să citez conştiincios din minunata lecţie de „umanism matematic” cuprinsă în volumul autobiografic „Pe drumurile vieţii”, publicat la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, în 1981, de eminentul matematician român care a fost Octav Onicescu, operă cu o ţinută stilistică impecabilă şi cu o cursivitate logică absolut fermecătoare?

Nu îmi rămânea decât să încerc să mă limitez la unele notaţii strict personale. Dar şi aici găseam dificultăţi.

Îmi este clar că ancheta se adresează unor umanişti, pentru care matematica poate fi luată, în general, drept un obiect exotic. În cazul meu însă, fizician de formaţie, cercetător (şi pasionat de profesiune pe deasupra — de ce s-o ascund?), relaţia cu matematica n-a fost deloc una tensionată sau ocazională, ci esenţială. Iar dacă m-a atras şi creaţia literară, nu pot decât să-mi pun întrebarea dacă cele două îndeletniciri sunt de natură să se stânjenească reciproc. Sincer, mă tem că da. Dintr-o anumită perspectivă. Fără atracţia pentru literatură, probabil că performanţele mele în cariera de fizician ar fi fost mai consistente, din simplul motiv că orele dedicate scrisului le-aş fi folosit, probabil, pentru perfecţionare, pentru studiu mai aprofundat în domeniul din fizică în care am lucrat.

Dar invers? M-a împiedicat oare profesiunea în vreun fel să scriu ficţiune? Este cât se poate de limpede că nu poţi fi în pas cu timpul în materie de creaţie literară bizuindu-te numai pe cunoştinţele dobândite la şcoală. Trebuie să fii mereu la curent cu ce se scrie în lume, cu gândirea umanistă a timpului tău. În acest sens, lecturile mele din beletristică, teorie şi critică literară şi în general din sfera umanistă au fost, probabil, mai puţine la număr; sau în orice caz, mai puţine decât mi-aş fi dorit. Dar acest neajuns cred că poate fi compensat, în general vorbind, printr-o selecţie mai riguroasă a lecturilor şi printr-o organizare mai strictă a timpului disponibil. Ca să nu mai spun de reducerea drastică a timpului dedicat cozeriilor mai mult sau mai puţin literare. O înclinaţie spre parcimonie, pe care formaţia mea profesională s-ar putea spune că o favorizează.

De o nepotrivire structurală între cele două îndeletniciri cred că nu poate fi vorba.

Presupun că mulţi îl văd pe matematician ca pe un tip riguros până la rigiditate, probabil pragmatic (mai rar în materie de prosperitate proprie), neopozitivist, dominat de o gândire strict carteziană, i.e. incapabil de fantezie şi de inventivitate, incapabil să cultive aventura spirituală şi mai ales dezirabila iraţionalitate „umanistă”, captiv într-o sferă a certitudinilor. (O precizare: mă refer aici nu la matematicianul „de rând”, care îşi câştigă existenţa din practicarea matematicii la un nivel modest şi/sau de rutină, ci la matematicianul creator.)

Cred că e de-ajuns să amintesc aici de acea ramură a matematicii care se cheamă teoria probabilităţilor, unde noţiunea de incertitudine este „bine cotată”; matematicienii sunt pătrunşi cu toţii de spiritul teoriei probabilităţilor, indiferent de ramura în care sunt specializaţi. Să mai adăugăm (în apărarea imaginii matematicianului disponibil să accepte imprevizibilul şi aventura!) mulţimile fuzzy, caracterizate prin aceea că apartenenţa unui element la mulţime este incertă. Sau logica fuzzy, care operează cu mai mult decât cele două valori de adevăr clasice, de pildă „adevărat”, „fals” şi „necunoscut”; toate acestea, alături de multe altele, au fost create anume pentru a descrie prin instrumentul matematic lumea reală, aşa cum este ea, cu incertitudinile şi cu raţionalitatea ei limitată, ca să nu spun cu iraţionalitatea ei.

Să nu ne grăbim deci să reducem matematica la aritmetică, unde, într-adevăr... doi şi cu doi fac patru!

În opera lui Ion Barbu — pe care, personal, îl situez într-un top (restrâns) al poeţilor români din toate timpurile — iraţionalitatea materiei poetice, inventivitatea ţâşnesc din fiecare idee, din fiecare alăturare inedită de cuvinte. Pe matematicianul Lewis Carroll îl suspectez chiar de un anume exces de inventivitate. La fel şi pe scriitorul–biochimist–fizician Sorin Comoroşan, cu al său „Hearst II” de pildă.

Aventura îi este străină matematicii? Cred că nu greşesc afirmând că demonstrarea aproape oricărei teoreme este o aventură, inclusiv la nivel didactic, odată cu fiecare reiterare. Marea teoremă a lui Fermat — ca să mă limitez la un singur exemplu —, enunţată în 1637, a fost demonstrată complet abia în 1994, adică 357 de ani mai târziu, de către matematicianul englez Andrew Wiles. Asta da aventură!

Rigoarea nu este câtuşi de puţin incompatibilă cu fantezia şi cu libertatea spiritului. Dacă există o rigoare proprie matematicianului-scriitor (deşi, între noi fie zis, rigoarea n-ar trebui să fie absentă din niciunul din domeniile creaţiei), aceasta nu-l constrânge neapărat la o logică strictă a tramei, să zicem, ci poate mai curând la o logică a inventivităţii.

Prin cele de mai sus am dorit să accentuez că rigoarea este cu totul altceva decât rigiditatea şi că nu trebuie să fii neapărat lipsit de rigoare pentru a fi apt de performanţă în literatura de ficţiune.

Să mai observăm că de-a lungul timpului au existat numeroase personalităţi consacrate în ştiinţe exacte, care au devenit scriitori, şi anume de succes, cu sau fără abandonarea profesiunii „de bază”. În schimb, n-am auzit de vreun caz în care un literat să fi îmbrăţişat o „profesiune exactă”, indiferent care. Să fie oare pentru că literaţii sunt atât de satisfăcuţi de statutul lor încât nu l-ar schimba pentru nimic în lume cu un altul? Sau pentru că de regulă convertirea se produce la o anumită vârstă, când reorientarea profesională spre ştiinţe exacte necesită un atestat pe care literatul nu are cum să-l mai obţină — asta, spre deosebire de reorientarea către creaţie literară, care nu necesită niciun atestat? Sau deoarece creaţia literară oferă libertatea râvnită de toată lumea, pe care ştiinţele exacte nu o pot oferi? Sau pentru că literatura beletristică oferă, într-o măsură mai mare decât ştiinţele exacte, satisfacţia (sau iluzia?) unei implicări mai profunde în viaţa cetăţii, cu vizibilitate pe măsură şi deci cu rezultate mai rapide şi mai palpabile?

Sunt doar întrebările unui fizician care se preface (în spirit postmodernist!) că nu are răspuns la întrebările tocmai enunţate.

Refugiu pentru zăpadă

2011-12-26T11:15:00.001-08:00

«Paltonul şi-l ţinea pe braţ în timp ce străbătea culoarul vagonului, şi de acelaşi braţ îi atârna o mică poşetă de pai, albă, cu un chenar roşu, total nepotrivită cu sezonul rece. Ca să nu mai spun că şi rochia ei era tot albă. Am zărit-o pe geamul care dădea spre culoar. A aruncat o privire fugitivă, distrată, în compartiment, a dat să treacă mai departe, dar realizând cu o clipă întârziere că compartimentul era aproape gol, s-a hotărât să intre. A deschis uşa şi, politicoasă, m-a întrebat dacă îi permit să ocupe un loc.»

«Şi tu ce i-ai răspuns?»

«Eu? I-am răspuns, fireşte, ceea ce i-ar fi răspuns oricine în locul meu — i-am spus să poftească de vreme ce în compartiment nu eram decât doamna aceea în vârstă şi cu mine.»

«Oare chiar asta i-ai răspuns, sau...»

«Nu-mi aduc aminte exact. Dar mă-ndoiesc că i-am spus altceva.»

«Ei bine, hai să-ţi reamintesc: ai făcut un gest evaziv arătând spre locurile goale, şase la număr, adică n-avea decât să şi-l aleagă pe care-l dorea, asta a însemnat gestul tău. Altfel spus, nu te-ai arătat deloc prietenos. Bineînţeles că ea a preferat locul din faţa ta. Ca să te vadă: erai tânăr, atrăgător şi ea a ales locul acela.»

«Încă înainte de plecarea trenului îmi scosesem cărţile, le înşirasem pe măsuţa de sub fereastră...»

«Cu alte cuvinte puseseşi stăpânire pe întreaga măsuţă, deşi aveai dreptul doar la jumătate.»

«E chiar aşa de important?»

«Mă rog, trecem peste asta. Şi mai departe?»

«Tocmai mă pregăteam de lectură. Nu-mi poţi reproşa nimic: aveam de călătorit aproape şapte ore şi nu acceptam să pierd vremea cu taclale, cum se obişnuieşte în tren.»

«Dacă ar fi fost chiar aşa cum spui tu, vreau să spun dacă ar fi fost simple taclale, n-ai fi reţinut nimic din ce ai discutat cu fata aceea.»

«Nici n-am reţinut mare lucru. M-a întrebat dacă îi permit să fumeze, iar eu i-am răspuns că n-am nimic împotrivă. Nu-i puteam spune că nu-mi face nicio plăcere, nu-i aşa? Nu că n-aş fi fost şi eu fumător, dar nu-i deloc plăcut să le vezi pe puştoaicele astea emancipate că, una–două, deschid poşeta şi se-apucă să scormonească printre mărunţişuri în căutarea pachetului de ţigări de îndată ce intră şi ocupă un loc într-un compartiment.»

«Nu era cazul ei, trebuie să recunoşti.»

«Ei da, i-ai fi dat cam douăzeci şi şase de ani, să zicem, dacă la asta te referi; cam asta a fost prima impresie.»

«Când în realitate, ea...»

«În realitate n-avea decât nouăsprezece. Dar arăta de douăzeci şi şase, jur. De altfel, în următoarea jumătate de oră am aflat despre ea mai tot ce se putea afla.»

«Atâta era de vorbăreaţă, asta vrei să spui, nu?»

«Vorbăreaţă? Mă rog, se poate spune şi aşa. Slobodă la gură, cred că asta ar fi mai exact spus.»

«Aşa îţi place să crezi... Mă rog, să lăsăm... N-ai privit-o deloc aprobator atunci când a scos din poşetă acel mic radio portabil; te-ai mirat că încap atâtea într-o poşetă de damă — tranzistorul, pachetul de ţigări, bricheta, oglinjoara... Încă o dată a trebuit să-ţi ceară permisiunea, de astă dată să deschidă radioul. Remarcă, te rog...»

«Da, am remarcat.»

«Remarcă, te rog, că nu ţi s-a adresat decât ţie, deşi în compartiment se mai afla doamna aceea ceva mai în vârstă şi mi s-ar fi părut mai firesc să...»

«Doamna de care vorbeşti părea să trăiască într-o altă lume.»

«Indiferent în ce lume trăia — sau ţi s-a părut ţie că trăieşte — ar fi fost mai politicos să-i ceară ei permisiunea. Sau măcar şi ei. Atât să fumeze, cât şi să asculte muzică. Dar ea ţi-a cerut numai ţie. Numai tu contai pentru ea. Şi încă ceva: ar fi trecut, desigur, încă câteva ore, probabil până către sfârşitul călătoriei (când, de obicei, începi să te plictiseşti de citit şi ochii îţi fug afară pe fereastră), până când ai fi binevoit să-i arunci o privire, dacă nu s-ar fi întâmplat să se transmită la radio melodia aceea care îţi plăcea atât de mult.»

«Da, mi-aduc aminte. Roberta! Da!... Roberta, ascoltami, ritorna ancor’, ti prego... perdonami... Şi aşa mai departe. Un cântec minunat, într-adevăr! Peppino di Capri. Cum aş fi putut să-l uit?»

«Şi abia atunci, pentru că fata a ascultat melodia de la început până la sfârşit, ai privit-o cu interes.»

«Da’ de unde! M-am tot uitat la ea şi chiar m-a surprins să nu văd nicio încântare pe faţa ei. Asculta aproape indiferentă şi sufla fumul către tavanul compartimentului.»

«Ţi-ar fi plăcut să fie un fel de încarnare a personajului din cântec. Un fel de Roberta descinsă în compartimentul tău de tren, cu tot romantismul ei melodios, nu-i aşa?»

«Exagerezi. E-adevărat că îmi stă în obicei să croiesc realitatea după tiparele propriilor mele dorinţe, dar nu cred că aş fi fost foarte încântat să aflu că o cheamă Roberta. Întâi şi-ntâi fiindcă la noi e un nume prea pretenţios. Şi-n al doilea rând pentru că mi-ar fi amintit de „O tragedie americană”. Ceea ce nu era prea plăcut.»

«Pe vremea aceea încă nici nu citiseşi „O tragedie americană”. Pur si simplu îţi plăcea foarte mult acest nume şi te-ar fi încântat dacă ai fi aflat că o cheamă Roberta.»

«O vedeam pentru prima oară. Ca să fiu sincer, nici nu cred că mi-a plăcut cine ştie ce. Avea şoldurile cam prea mari şi se farda mult prea exagerat. Ţine cont, la nouăsprezece ani!»

«Una peste alta, te-ai mulţumit cu numele ei real. Cornelia. În definitiv, nici nu sună rău. Mai departe.»

«Când am coborât în gară era trecut de miezul nopţii. Tramvaiele nu mai circulau, iar cele câteva taxiuri din staţie fuseseră numaidecât luate. N-avea niciun rost să aşteptăm să facă vreunul cale-ntoarsă. Drumul până în centru nu era prea lung, chiar dacă viscolea uşor şi era destul de frig. Am luat-o de-a lungul liniei de tramvai, pe strada Arcului, care urcă spre Piaţa Unirii. Am întrebat-o încă o dată dacă nu crede că e mai bine să se ducă totuşi la mătuşa ei, de care îmi tot povestise în tren, chiar dacă era foarte târziu. I-am spus că, în locul ei, n-aş ezita să aleg soluţia asta. Era cea mai simplă şi cu siguranţă că mătuşii ei i-ar fi făcut plăcere s-o revadă, mai cu seamă că, aşa cum rezultase din discuţie, se vedeau atât de rar. Cornelia mi-a spus însă că doreşte să înnopteze la hotel, că nici prin gând nu-i trece să se ducă în altă parte şi că a doua zi dimineaţă, odihnită, avea să vadă ce era de făcut, eventual să stea la mătuşa ei următoarele câteva zile. O singură noapte la hotel nu putea să coste o avere. Am întrebat-o dacă o sută douăzeci de lei i se pare o avere. A avut o tresărire şi a făcut ochii mari: chiar atât de mult?... Dar Cornelia avea o doză de încăpăţânare copilărească şi de răsfăţ, nu părea a fi obişnuită să dea înapoi: din moment ce nu dormea în fiecare noapte la hotel, îşi putea permite s-o facă o singură dată. Cel puţin, la preţul ăsta putea să ocupe un apartament întreg? Ei da, desigur, numai să găsească unul liber. Un apartament cu baie şi cu salon de primire?»

«Peste rochia aceea albă îşi pusese un mantou gri deschis, din păr de cămilă, cu o glugă pe care, cu toată ninsoarea, o lăsase dată pe spate. Păşea alături pe trotuar dându-şi silinţa să ţină pasul cu tine. Era deja un pic dependentă de tine. Nu? Exista un început de familiaritate între voi. Şi, ca orice început, te încânta.»

«N-aş fi chiar atât de sigur.»

«Cu o mână îşi ducea valijoara, iar de celălalt braţ îi atârna poşeta albă, care i se legăna în ritmul mersului. Îţi făcea plăcere gândul că în parte cunoşteai conţinutul acelei poşete: micul radio portabil, pachetul de ţigări „Amiral”, din care te invitase să iei o ţigară, apoi, peste un timp, încă una; asta, deşi nu erau ţigările tale preferate; îţi făcea plăcere să-ţi aminteşti că pachetul fusese în mâna ta şi că te jucaseşi cu el, deschizându-i şi închizându-i capacul de nenumărate ori: era atingerea cu un obiect care îi aparţinea şi asta îţi dădea un fior nelămurit...»

«Fior! E mult prea mult spus!»

«Mă rog, poate e niţel exagerat. Dar la un moment dat Cornelia se aplecase peste măsuţa de sub fereastră şi, cu un aer conspirativ, îţi făcuse o mărturisire: „Am crezut la început că eşti un tip ursuz!” Abia te-ai abţinut să n-o întrebi: „În cazul ăsta, de ce-ai ales locul din faţa mea?” Dar Cornelia se referea deja la un trecut pe care nu numai că se arăta dispusă să-l şteargă cu buretele, dar deja o amuza. Din când în când vorbea tare, părând că uită că nu sunteţi singuri în compartiment, sau poate chiar îi plăcea să se dea un pic în spectacol, să fie în centrul atenţiei. Şi cu toate astea, atunci când dorise să fie auzită doar de tine, se aplecase peste măsuţă şi ţi se adresase cu voce coborâtă.»

«Cornelia a vrut să intrăm la restaurantul „Moldova”, să bem o cafea sau un coniac, dar când am ajuns în Piaţa Unirii am constatat că restaurantul era închis pentru renovare.»

«Din fericire.»

«Vântul mătura zăpada de pe suprafeţele de marmură roşie şi neagră ale mozaicului din Piaţa Unirii; îmi imaginam că trebuia să te afli undeva sus, la un etaj de deasupra magazinului de confecţii de pe latura estică, sau de pe latura cealaltă a pieţei, de deasupra cofetăriei „Macul Roşu”, ca să ai o perspectivă cuprinzătoare asupra mozaicului înfăţişând înfruntarea zimbrului de către Dragoş-Vodă. Zăpada biciuită de vânt încearcă să se agaţe de suprafeţele mai aspre, de asfalt, de ziduri, de ciment, unde pare să aibă mai mult succes, acoperind cu un văl subţire, alb şi zdrenţuit, dreptunghiurile alungite de gazon uscat, de anul trecut; se refugiază pentru moment printre faldurile mantalei de bronz lui Alexandru Ioan Cuza, în scobitura din partea de sus a obrazului stâng, între arcadă şi nas, albindu-i obrazul cu lacrimi de gheaţă; încearcă de asemenea la piciorul stâlpilor acoperiţi de chiciură ai felinarelor, dar acolo vântul încropeşte efemere cozi şerpuitoare de o albeaţă incertă care se destramă peste luciul marmurei îngheţate. Haşura oblică şi nervoasă a ninsorii devine vizibilă îndată ce intră în conurile de lumină ale felinarelor din apropierea statuii lui Cuza, slăbeşte prin desimea ei lumina felinarelor mai îndepărtate, înşirate de-a lungul clădirilor dinspre latura nordică a pieţei, de-o parte şi de alta a scării largi care urcă spre întunecimea albicioasă şi umedă a Pieţei Spiridon, redevine transparentă, slăbeşte tot mai puţin lumina felinarelor de pe latura estică pe măsură ce privirea dă ocol pieţei, revenind către statuia lui Cuza printr-un arc de cerc care ocoleşte bazinele (acum golite şi îngheţate — alt refugiu pentru zăpadă) de la piciorul celor trei blocuri-turn din faţa librăriei „Coşbuc”, a bufetului şi a cinematografului „Victoria”.»

«Îţi amintesc că nu te afli acolo.»

Nu. Mă aflu aici, acasă, în odaia mea, o jumătate de an mai târziu. Îmi simt piciorul stâng amorţit. Trebuie să-mi schimb poziţia, să revin pe spate. Trebuie să-mi ţin ochii închişi şi să nu mă uit la ceas: altfel, n-aş mai putea dormi.

«La „Continental” mi s-a dat un loc într-o cameră dublă, odată cu asigurarea că, cel puţin în noaptea asta, celălalt pat o să rămână neocupat. Cornelia a luat un apartament (chiar un apartament, ca-n visele ei cele mai bune!) la etajul de deasupra.

În lift mi-a propus să coborâm, îndată după ce ne lăsăm lucrurile în cameră, la barul de la parter; ne-ar mai fi rămas vreo douăzeci de minute până la închidere. I-am răspuns că mâine dimineaţă trebuie să fiu odihnit: ea se putea scula la orice oră dorea, în timp ce eu trebuia să fiu treaz cel mai târziu la ora şapte dimineaţă, aşa că aş fi preferat să mergem a doua zi la barul de la parter sau în altă parte. „Îmi promiţi?” m-a întrebat privindu-mă stăruitor. Liftul s-a oprit la etajul doi şi am coborât. Camera se afla în apropierea micului hol de la capătul coridorului.

Nici nu apucasem să mă dezbrac, când a sunat telefonul. Am ridicat receptorul şi am spus un „Ce mai doreşti?” arţăgos. Mi-a răspuns o voce de bărbat: „Îmi cer scuze, sper că încă nu v-aţi culcat. Am omis să vă spun că aveţi apă caldă zilnic până la ora 24, dar că astăzi, în mod excepţional, apa caldă n-a fost oprită, aşa că, dacă doriţi, puteţi face baie.” Am răsuflat uşurat şi i-am mulţumit. Ideea cu baia nu era rea. Am deschis robinetul şi am lăsat apa să curgă în cadă. Atunci a sunat iarăşi telefonul. L-am lăsat să sune până am terminat de înşirat pe policioara de porţelan de sub oglindă ustensilele de ras: pămătuful, paharul roşu de celuloid, sticluţa de colonie şi celelalte, şi abia după ce am terminat, m-am întors în cameră şi am ridicat receptorul. Era vocea ei:

„Alo! Gata, te-ai instalat?”

„Ah, tu erai!... Credeam că mă sună iarăşi de la recepţie.”

„Da? Te-au sunat de la recepţie? Pe mine nu m-au sunat.”

„Mi-au spus că am apă caldă şi că pot să fac baie.”

„Adevărat? Asta înseamnă că şi eu am apă caldă. Mi-ai dat o idee extraordinară! Deşi sunt moartă de oboseală, am să fac o baie fierbinte. Dacă într-o jumătate de oră nu te sun din nou, înseamnă că am adormit în cadă şi trebuie să vii repede să mă salvezi! Ar merita să vezi camera mea de baie. A ta cum e?”

„A mea? Obişnuită, cred.”

„A mea e nemaipomenită! Pardoseala e toată de marmură, cada are o formă ciudată, ca o banană, iar pereţii sunt de mozaic, plăcuţe în două nuanţe de verde. Restul e alb. Pardoseala ta cum e?”

„Banală. De ciment.”

„A mea e de marmură. Ce culoare are tapiţeria mobilei?”

„Stai să văd... E galbenă. Mă rog, un fel de galben.”

„A mea e roşie! Ah, uitasem: în faţa căzii e o draperie. Dacă uit să încui uşa şi intră cineva, nu mă poate vedea goală. Nu-i grozav?”

„Eu nu m-aş baza pe draperia aia.”

„Ştii, chiar am un salon de primire, cred că aşa se cheamă. Cu o măsuţă rotundă şi două fotolii acoperite cu huse înflorate. E mai grozav decât mă aşteptam, zău că da.”

„Ai şi serviciu de cafea?”

„Serviciu de cafea? Nu ştiu, nu m-am uitat. Aşteaptă numai două secunde.”

Am auzit zgomotului receptorului lăsat pe ceva tare şi imediat după aceea, din nou vocea ei în receptor:

„N-am găsit nimic. Poate n-am căutat unde trebuia.”

„În şifonier te-ai uitat?”

„Secătură, râzi de mine! În şifonier nu era decât o perie de haine, câteva umeraşe şi o perniţă cu ace de cusut.”

„Aşadar te-ai uitat şi în şifonier.”

„Ăsta e primul lucru pe care îl fac când ocup o cameră de hotel. Doar nu-ţi închipui că am căutat serviciul de cafea. Ce stil e mobilierul tău.”

„Renaissance!”

„Zău? Cum e ăsta?”

„Seamănă cu Giotto.”

„Mă iei peste picior, da? Mobilierul meu e stil. Stilul stil!”

„Al meu seamănă cu Giotto. Altceva ce mai vrei să ştii?”

„N-ai ceva de mâncare? Mi-e o foame de lup.”

„N-am decât câteva portocale.”

„Doamne, portocale! Toată ziua am tânjit după ceva şi abia în clipa asta îmi dau seama că tânjeam după portocale! Cobor la tine.”

„Nu. Stai. Ar putea să vină cineva.”

„Cine să vină?”

„Un client. Camera are două paturi.”

„Dar ţi-au promis că cel puţin până mâine dimineaţă n-o să te deranjeze nimeni.”

„De unde ştii?”

„Doar eram împreună la recepţie când ţi-au promis, ai uitat?”

„Nu vrei, mai bine, să vin eu la tine?”

Am simţit-o ezitând.

„Ştii, cu mine în apartament mai stă o doamnă.”

„O doamnă! Vrei să spui că aude tot ce spui?”

„Nu-ţi face griji, doarme.”

„Doarme! Pentru Dumnezeu, atunci cum de vorbeşti atât de tare?”

„Doarme adânc. Am încercat s-o trezesc dar n-am reuşit.”

„Cum ai încercat?”

„Am zgâlţâit-o.”

„Neli, tu eşti nebună!”

„Îmi place Neli.”

„Ce-ţi place?”

„Îmi place să-mi spui Neli.” Apoi, brusc, cu o voce supărată: „Mă cerţi mereu! Pot să-mi închipui cum te-ai purta cu mine dacă am fi căsătoriţi!”

„Am glumit, Neli. Dar ia spune-mi, te-ai uitat pe noptiera doamnei?”

„Pe noptiera ei? Da’ de ce?”

„N-ai văzut niciun flacon suspect pe noptiera ei?”

„Nu, nu cred.”

„Uşa era încuiată când ai intrat?”

„Nu.”

„Atunci cred că nu-i niciun pericol. Înseamnă că nu s-a sinucis.”

A scos o exclamaţie de surprindere.

„Dumnezeule, nu m-am gândit! Şi ştii cât de tare am zgâlţâit-o?”

„Şi?”

„Şi nimic. Nu s-a trezit.”

„Dacă uşa nu era încuiată şi pe noptiera ei nu-i niciun flacon suspect, cred că nu-i niciun pericol.”

„Stai! La asta nu m-am uitat.”

„La ce nu te-ai uitat?”

„Aşteaptă puţin.”

„Las-o baltă, Neli, i-am spus. Mai bine hai, vino jos.”

Am pus receptorul în furcă şi m-am dus să închid robinetul de la cadă. Cada se umpluse pe jumătate şi apa era fierbinte. Apoi m-am întors în cameră şi am început să-mi scot lucrurile din valiză şi să le aşez pe rafturile din şifonier. Luasem cu mine câteva reviste şi un volum gros, „Nuvela italiană contemporană”. Timp de aproape şapte ore toate astea zăcuseră pe măsuţa din vagon, fără măcar să le deschid. M-am apucat să recitesc „Jucătorii” de Luigi Compagnone. Imediat mi-am amintit de discuţia cu Titi pe tema „Jucătorilor”, când el îmi ţinuse o teorie întreagă cum că rar puteai întâlni o descriere atât de perfectă a tensiunii dinaintea unei execuţii. Dumnezeule, Titi, i-am spus, asta ai înţeles tu din „Jucătorii” lui Compagnone? Dar e vorba acolo de un joc nevinovat de adolescenţi! Îmi amintesc că a rămas perplex şi a refuzat să accepte interpretarea mea.

Cornelia a bătut la uşă şi m-am dus să-i deschid. Se schimbase: purta acum o rochie cu dungi albe, portocalii şi vernil, de lăţimi inegale, dungile portocalii şi vernil fiind mai înguste. Una peste alta, destul de ţipătoare rochia.

„Deci asta e camera ta, a spus. Hm. N-aş zice că-i prea arătoasă. Ce paturi! Parc-ar fi nişte sicrie. Asta-i pijamaua ta? Ia să văd baia.” A intrat în baie cu paşi grăbiţi de parcă ar fi trecut pe la mine doar aşa, ca să evalueze totul cu o privire de cunoscătoare, şi să plece. „Ţi-ai umplu cada”, a observat ea; şi o undă de dezamăgire s-a simţit în glasul ei. N-am urmat-o în baie. S-a întors imediat.

Am scos o portocală şi am început s-o curăţ de coajă.

„E o căldură sufocantă în apartamentul ăla de sus”, a spus.

„N-ai decât să închizi radiatorul.”

„Cred că asta am să şi fac până la urmă.”

S-a aşezat pe marginea patului, privindu-mă cum curăţ portocala.

„Un tip mi-a spus odată că dacă n-am părinţi, e gata să mă înfieze.”

„Zău?”

„Nu-i ciudat?... Cred că era judecător. Sau... magistrat. Sau nu-i nicio deosebire între astea două? De fapt, ce deosebire e?” N-aveam ce să-i răspund: Cornelia se juca cu cuvintele. „Spune-mi, a reluat ea, am eu figură de copil?”

I-am dat portocala curăţată şi am început să curăţ alta.

„Deloc”, i-am spus.

„Sau poate arăt mai bătrână decât sunt?”

„Nu, cred că arăţi exact cum ţi-e vârsta.”

„Atunci de ce oamenii mă tratează ca şi cum aş fi minoră?”

„Personal, mă îndoiesc că te tratează cineva ca pe-o minoră. Dar dacă într-adevăr se întâmplă aşa... Presupun că te referi la bărbaţi. Dacă se-ntâmplă aşa, trebuie să ştii că bărbaţilor le place să-şi dea aere de persoane cu experienţă.”

„Zău?... Tu ai experienţă?”

„Eu?... Nu, nu prea cred.”

S-a ridicat şi părea obosită. M-am simţit vinovat că nu-i puteam oferi atmosfera sărbătorească pentru care părea că se pregătise punându-şi rochia aia cu dungi colorate şi venind în camera mea de hotel la ora unu noaptea.

„Pot să iau cu mine cojile de portocală?”

„Ce vrei să faci cu ele?”

„Vreau să fac la mine în apartament miros de portocală. Am să le pun pe calorifer, aşa cum făceam la cămin.”

„Ce cămin?”

Nu mi-a dat niciun răspuns. S-a îndreptat spre uşă.

„Cred că n-am să mai fac baie în noaptea asta. Mă simt obosită.”

„Faci mâine dimineaţă.”

„Tot n-am altceva mai bun de făcut până te întorci tu.”

„Mă aştepţi să mă întorc?” am întrebat-o.

„Să nu te aştept?” mi-a întors ea întrebarea.

Şi a ieşit fără să mai aştepta răspunsul meu.»

«Care, fie vorba între noi, a întârziat câteva secunde.»

«Poate... Fără voia mea.»

«Oare fără voia ta?... E-n regulă. Acum încearcă să dormi. Şi, vezi, nu te uita la ceas; ştii bine că te stresează să ştii cât e ora atunci când ţi-au mai rămas puţine ore de somn. Limbile şi cifrele orelor sunt fosforescente... Ascultă doar tic-tacul şi ţi se va părea că n-a trecut prea multă vreme de la povestea cu hotelul „Continental” de la Iaşi.»

Nu întorc privirea spre noptieră unde ştiu că stă ceasul cu cifre fosforescente. Deschizând ochii, privirea îmi e atrasă de două dreptunghiuri alungite, inegale, prin care se vede cerul întunecat, între ramele celor două canaturi ale ferestrei şi marginile de jos ale transperantelor de care atârnă cele două şnururi cu bumbi de lemn la capete. În luciul etajerei cu cărţi din dreapta ferestrei se reflectă, aprinzându-se şi stingându-se la intervale regulate, o lumină roşie, care apoi se stinge, aprinzându-se lumina albastră, apoi lumina verde, întuneric, şi iarăşi de la capăt.

Mă simt mai treaz decât înainte de a mă băga în pat, e foarte cald şi mă ridic cu mişcare bruscă pentru a merge să deschid fereastra, un val de aer proaspăt mă izbeşte în faţă. Privesc jos în stradă: acum reclama luminoasă se vede clar deasupra intrării garajului. Intrarea e barată de un lanţ gros, prins în cârlig; în fasciculul de lumină care vine din interior prin poarta larg deschisă şi luminează trotuarul şi caldarâmul până la rigola de pe partea cealaltă, se vede cabina de sticlă a portarului. Acesta, aplecat peste o măsuţă de metal pe care stă un registru deschis, cu fruntea lăsată peste antebraţ, moţăie. De undeva de departe se aude o melodie nocturnă. Las fereastra deschisă (ar fi trebuit s-o fac mai de mult) şi intru în bucătărie. Aprind lumina şi mă izbeşte — n-aş zice că neplăcut — izbucnirea de alb a pereţilor, a frigiderului şi a chiuvetei în care zac câteva farfurii murdare rămase de la cină; mă regăsesc în mijlocul tuturor lucrurilor arhicunoscute, a dulapului cu veselă, a ceşcuţelor de cafea, încremenite pe policioara din vitrină, a paharelor aşezate cu gura în jos, neclintite de multă vreme — toate mă înconjoară cu aerul lor familiar. Deschid frigiderul, scot sticla cu oranjadă şi beau pe nerăsuflate un pahar.

Pun paharul gol pe masă şi mă întorc în dormitor. Aerul e acum mai proaspăt. O maşină tocmai intră în garaj: portarul a desprins capătul lanţului din cârlig lăsându-l întins pe jos, roţile maşinii trec peste lanţ, apoi farurile luminează puternic peretele din fund, fasciculul de lumină mătură peretele de la dreapta la stânga, luminează pe dinăuntru ferestrele largi ale faţadei şi dispar apoi la etajul de deasupra. Zgomotului motorului a încetat brusc. Închid un canat al ferestrei, îl fixez cu ivărul şi trag perdeaua.

Încerc acum să mă gândesc la o câmpie întinsă, proaspătă, verde, la capătul căreia, în depărtare, se profilează munţii... În prim-plan, un copac împarte în două, cu trunchiul lui cafeniu, firav, lanţul munţilor, deasupra cărora cerul se colorează discret în roz, apoi în galben, cerul înalt, pe fundalul căruia se rotesc lin vulturii...

«Te-ai ridicat într-un cot şi ai înclinat ceasul de la mână în aşa fel încât să poţi citi ora.»

«Nu-mi dădeam seama de unde vine lumina. Era ora şapte fără douăsprezece minute.»

«De-ajuns atunci când dormi adânc, fără vise. Ai visat ceva?»

«Nu, cred că nu. Nu-mi amintesc nimic. Uşa care dădea spre baie era întredeschisă şi înăuntru se vedea lumină. Se auzea apa curgând în chiuvetă. M-am uitat spre patul vecin şi am văzut că cineva dormise acolo. O pijama străină spânzura peste marginea patului. Pe suportul de bagaje apăruse o valiză neagră, cu fermoar. Câteva minute am rămas nemişcat în pat, încercând să-mi dau seama dacă a stat viscolul. Vântul nu se mai auzea. Am ieşit pe balcon şi am privit scuarul din faţa hotelului, peste care stăruia încă aerul rece şi întunecat al nopţii. Jos erau parcate câteva maşini, cu zăpadă pe capotă. Se vedea un dreptunghi mare de asfalt neacoperit de zăpadă — locul unde, de bună seamă, staţionase şi de unde plecase un autobuz. Alte urme de maşini traversau scuarul paralel cu faţada hotelului, cotind apoi spre strada Ştefan cel Mare, unindu-se în unghi ascuţit, spre stânga, cu cele care veneau dinspre Piaţa Unirii. M-am întors în cameră şi am aprins lumina. În clipa aceea s-a auzit o bătaie uşoară în uşă şi înainte de a ajunge la ea, uşa s-a deschis şi a apărut Cornelia, zâmbitoare, îmbrăcată în aceeaşi rochie cu dungi, de astă-noapte.

„E cineva aici”, am avertizat-o în şoaptă. Uimirea a înlocuit zâmbetul de pe faţa ei, fără să dispară cu totul, cele două, consternarea şi zâmbetul combinându-se într-un soi de complicitate.

„Cine?” s-a interesat ea în şoaptă.

„Un bărbat, cred.”

„Atunci, vino afară pe hol.”

„Abia m-am trezit, i-am spus. Trebuie să mă aştepţi puţin.”

„Grăbeşte-te, mi-a şoptit, te aştept acolo.”

„Nu pot, i-am spus arătând spre baie. E ocupat.”

„Spune-i să termine mai repede. Spune-i că te grăbeşti.”

„Bine, îi spun.”

Aşteptând să intru în baie, am scos servieta din valiză, m-am mai uitat încă o dată, în fugă, peste schiţe, să mă asigur că erau toate, am împăturit pijamaua şi am pus-o sub pernă. În sfârşit, necunoscutul meu coleg de cameră a ieşit, a spus „Bună dimineaţa, scuze pentru deranj”, i-am răspuns „Nu-i niciun deranj”, am intrat în baie şi m-am bărbierit în cea mai mare viteză. Când am ieşit pe hol, Cornelia şedea într-un fotoliu şi răsfoia o revistă. Nu s-a ridicat. A spus doar, lăsând revista pe masă, aruncând-o mai bine zis c-un gest nervos:

„Uf, credeam că n-ai să mai vii!”

„Ce vrei, i-am spus, trebuia să mă rad, nu? E prima dată când mă duc la...”

„Prima impresie, nu-i aşa? m-a întrerupt ea. De ce nu-ţi laşi barbă, e mult mai simplu.”

„Asta s-o crezi tu! Barba trebuie tunsă, pieptănată, ba chiar şi din când în când spălată şi uscată cu foenul sau frecată bine cu prosopul.”

A izbucnit în râs.

„Adevărat? Uite, la asta nu m-am gândit! Barba trebuie spălată! Probabil, mai ales după ce mănânci ceva cu sos.”

„E foarte complicat, ce crezi! Un moşneag avea o barbă lungă-lungă şi aspră, şi într-o zi un cunoscut mai tânăr şi care nu purta barbă l-a întrebat: Seara când vă băgaţi pat trageţi plapuma până la bărbie, nu-i aşa? Fireşte, i-a răspuns bătrânul. Ei bine, în cazul ăsta, l-a întrebat celălalt, aş fi curios să ştiu: cum vă ţineţi barba, sub plapumă sau deasupra? Moşneagul a holbat ochii cât cepele.

A spus: Păi, sub plapumă... Adică nu! Stai puţin! Deasupra!... Adică... Dracu să mă ia, nici eu nu mai ştiu!”

Anecdota a amuzat-o teribil.

„Şi mai departe?” m-a întrebat râzând.

„Mai departe?... Din ziua aceea, în fiecare seară, când se ducea la culcare, nu mai putea să adoarmă întrebându-se cum e mai bine să-şi ţină barba, deasupra sau sub plapumă.”

„Eşti în toane bune azi, mi-a spus. Ai dormit bine?”

„Adânc, i-am răspuns. Dar tu?”

„O, şi eu la fel. Am închis ambele radiatoare, aşa că dimineaţa, perna mea era rece la atingere.”

„Şi doamna?”

„Oh, cu doamna am avut chiar o mică discuţie. Altminteri politicoasă! M-a întrebat dimineaţă dacă nu cred că-i niţel cam frig în dormitor. I-am răspuns că probabil s-a stricat instalaţia de încălzire. Drept care a ameninţat că se duce să se plângă la administraţia hotelului.”

„Trebuia să deschizi robinetele.”

„Le-am deschis îndată ce a plecat. De altfel a spus că se întoarce abia spre seară. Atunci eu am să fiu departe. Ah, şi pe urmă m-a întrebat dacă n-am simţit cutremurul de astă-noapte. Ori poate am avut eu un coşmar? m-a întrebat. A fost într-adevăr cutremur astă-noapte, doamnă, i-am spus. Să ştiţi că aţi avut coşmarul tocmai din cauza cutremurului. Mai bine că nu v-aţi trezit, a fost îngrozitor. Dar aţi scăpat ieftin c-un simplu coşmar. Puteaţi să faceţi pipi în pat.”

„Dumnezeule, Neli, eşti...”

„Să ştii că nu m-am certat cu ea. În momentul când a început să răcnească, am ieşit din cameră. E logic, nu? Pentru ca o ceartă să poată avea loc se cer două condiţii: în primul rând să fie doi (cel puţin) şi să existe motivul. Motivul ar fi fost, dar nu mai erau doi.”

Am îmbrăcat paltonul pe care îl pusesem pe speteaza fotoliului.

„Azi mâncăm la restaurantul Victoria?” am întrebat-o.

„La ce oră?”

„Să zicem, la patru?”

„O, e cam târziu, a făcut ea botic. Dar fie, am să te aştept.”

„Ce faci până atunci?” am întrebat-o.

„Păi, în primul rând am să iau micul dejun la o cofetărie... O cafea cu lapte şi două felii de cozonac, o cafea neagră. Mică! Asta face două ore.”

„Două ore!”

„Ei da, n-am de gând să mă grăbesc. Pe urmă am să mă duc să mă plimb puţin prin Copou. După aceea am să iau tramvaiul până la Palatul Administrativ şi am să văd muzeul de artă. Sau cel puţin câteva săli... Dar până am să încep toate astea o să mai treacă vreo două ore, aşa că n-o să-mi rămână prea mult de aşteptat.”

S-a ridicat dreaptă în faţa mea.

„Sărută-mă”, a spus.

Dar tocmai atunci colegul necunoscut din camera mea a ieşit, a traversat grăbit holul îndreptându-se spre ascensor, aşa că n-am mai sărutat-o.»

«Când te-ai întors la hotel colegul tău de cameră ţi-a spus: „Aveţi un plic pe pernă.”»

«Nu era un plic ci doar un bilet, împăturit, vârât pe jumătate sub plapumă. „Cine l-a adus?” l-am întrebat în timp ce îmi scoteam paltonul. „Nu ştiu, cineva din personalul hotelului.” Era un scris necunoscut şi totuşi era ea care îmi scria: „Am crezut că pot rămâne până la miezul nopţii dar la ora 12 mi-au pus în vedere să achit pentru încă o zi dacă vreau să rămân în continuare. N-am încă o sută douăzeci de lei de aruncat pe fereastră, şi nici chef să mai rămân. Îmi pare rău că n-am luat masa cu tine la restaurant. Zău că mi-ar fi plăcut. Dacă vrei, fă-mi o vizită într-o zi. Locuiesc la Albeşti, calea Brâncoveanu, 273 bis, telefon 194. Nely.”

Am aruncat bileţelul în coşul de lângă fereastră şi am urcat la etajul trei. Am bătut la uşa apartamentului ei, dar n-a răspuns nimeni. Coridorul era întunecos, pardoseala acoperită cu o mochetă de o culoare incertă, ceva între vernil şi cenuşiu, la mijloc se afla un holişor cu o masă rotundă şi două fotolii acoperite cu huse înflorate, la fel ca la etajul doi, iar de o parte şi de alta se înşirau uşile furniruite şi lustruite, şi de nicăieri nu venea niciun zgomot, mocheta, pereţii cenuşii tencuiţi în calcio vecchio absorbeau orice zgomot şi uşile lustruite aveau aerul că nu le-a mai deschis nimeni de-o veşnicie. Am încercat clanţa: uşa era încuiată. „Pe cine căutaţi? am auzit o voce venind din spate. Nu este nimeni acolo.” Era o îngrijitoare, încinsă c-un şorţ albastru. „Era o domnişoară aici azi-dimineaţă”, i-am spus. „Da, ştiu, mi-a răspuns îngrijitoarea. A eliberat camera. Nu mai stă nimeni acolo.” Am avut o vagă bănuială. Am întrebat-o: „Nici o doamnă mai în vârstă?” M-a privit uşor mirată: „Nu, domnule, domnişoara a stat singură.”

Am coborât în camera mea, m-am spălat pe mâini, m-am şters pe îndelete cu prosopul, pe gânduri. Prin geamul întredeschis se vedea acoperişul de ţiglă al clădirii de peste drum, cu un basorelief pe fronton. M-am aplecat şi am cules biletul Corneliei din coşul de gunoi, l-am împăturit şi l-am pus în portofel.»

«Oricum, mă aşteptam să-i telefonezi. Bineînţeles, nu imediat, atunci veniseşi la Iaşi cu treburi de serviciu.

Apoi ai avut o discuţie cu colegul tău de cameră. S-a prezentat drept regizor de teatru, s-a interesat dacă ai auzit de el, n-a comentat în niciun fel auzind că numele lui nu îţi era cunoscut, te-a invitat la o piesă regizată de el la Iaşi. Îţi aminteşti care?»

«Regret, nu-mi amintesc.»

«În sfârşit, n-are importanţă. Regizorul ţi-a dat un bilet la spectacolul său, cu rugămintea ca la sfârşit să-i spui ce impresie ţi-a făcut, în calitatea ta de spectator neangajat şi deci obiectiv. Fiindcă era sătul, ţi-a spus el, de ideile cretine ale criticilor de teatru. Încât de multe ori — a adăugat — fusese tentat să se posteze la ieşirea din sală şi să ia de guler un spectator, la întâmplare, să-l zgâlţâie bine şi să scoată de la el o părere sinceră. Acum te avea pe tine la îndemână, aşa că te-a rugat să-l cauţi după spectacol într-una din sălile de la etaj ale foaierului. Ei bine, după spectacol, pe care de altfel l-ai apreciat, l-ai zărit îmbrăcat într-un costum negru, de gală, cu papion şi cămaşă albă, arătând cu totul altfel decât în camera de hotel când şedea în fotoliu şi citea ziarul; te-ai apropiat de grupul în mijlocul căruia se afla: bărbaţi eleganţi, doamne între două vârste, spilcuite şi pline de importanţă. Te-ai apropiat de grupul lor şi într-o clipă când atenţia regizorului, întâmplător, nu i-a mai fost captată de zgomotoşii săi colegi de teatru, te-a observat apropiindu-te, s-a desprins de grup venind spre tine c-un zâmbet care conţinea în el obligaţia onorată de a-ţi asculta părerea la sfârşitul piesei, şi în acelaşi timp regretul că trebuie să părăsească grupul, fie şi pentru câteva clipe. Ţi-a întins mâna, străduindu-se să-şi ia un aer cordial: „Scuză-mă, prietene, te superi dacă te rog să amânăm discuţia pentru când mă-ntorc la hotel? Tocmai puneam la punct împreună cu colegii mei câteva detalii referitoare la mizanscenă şi nu pot să-i las baltă tocmai acum. Discutăm la hotel, da? Crede-mă, sunt foarte curios să-ţi aflu părerea. Nu te superi, nu?... Dar, pe scurt, ţi-a plăcut?”»

«Nu vreau să-mi amintesc de toate astea.»

«Cred. De aceea nici nu insist. Să ştii însă că mă aşteptam să-i telefonezi Corneliei. Aveai numărul acela, 149 sau 194, cam aşa ceva, scris pe bileţelul recuperat din coşul de hârtii din camera de hotel.

După câteva apeluri cine crezi c-ar fi răspuns în sfârşit? Poate o voce feminină, o voce străină, cam răguşită, care ţi-ar fi cerut să vorbeşti mai tare, apoi s-ar fi speriat dându-şi seama că era vorba de o convorbire interurbană (întrucât convorbirile interurbane deseori nu aduc nimic bun) şi, cu vocea gâtuită de emoţie ţi-ar fi spus că Cornelia e în grădină şi că se duce numaidecât s-o cheme, dacă aveţi amabilitatea să aşteptaţi puţin. Ai fi auzit zgomotul receptorului pus pe masă de o mână neîndemânatică sau tremurătoare, de bătrână, şi printre chemările ei, tot mai îndepărtate „C O R N E L I A... CORNELIA... cornelia...”, ai fi auzit ciripit de păsărele şi cântatul unui cocoş undeva în grădina unde vocea îţi spusese că se află Cornelia...»

«Şi atunci aş fi închis telefonul.»

«Te cred în stare.»

«Sau, după câteva clipe de aşteptare, aş fi auzit în receptor: „Alo...” Aş fi întrebat: „Neli, tu eşti?” „Nu, ar fi răspuns vocea, tot eu sunt, mama ei. Ştiţi, Cornelia e foarte departe, iar grădina noastră e povârnită. Şi ea, firavă cum e, urcă greu. Dar vine îndată. Dacă aveţi răbdare să mai aşteptaţi puţin.”

„Grădina e povârnită?” aş fi întrebat-o mirat.

„Da, mi-ar fi răspuns bătrâna. E foarte înclinată.”

„În apropiere trece o şosea?”

„Aţi mai fost pe la noi? Ştiţi, eu am memoria slabă, şi vederea mi-e slabă şi ea din păcate, o duc foarte prost din punctul ăsta de vedere. Aşa că dacă aţi trecut cândva pe la noi, îmi cer scuze că nu vă recunosc după voce.”

„Nu, n-am mai fost, dar aud maşinile trecând.”

„Ah, da, aşa e, ar fi trebuit să-mi dau seama. Ce să-i transmit Corneliei?”

„Să-i transmiteţi?... Nu, nimic. Voiam doar să ştiu ce mai face. Am întâlnit-o anul trecut la Iaşi.”

„La Iaşi? Ce-a căutat acolo?”

„Din câte am reţinut, se ducea la o mătuşă de-a ei. Probabil sora dumneavoastră.”

„Sora mea? Eu n-am nicio soră la Iaşi!”

„Atunci, poate o altă rudă de-a dumneavoastră?”

„Nu, n-am nicio rudă la Iaşi.”

„Locuiţi la marginea oraşului, nu-i aşa?”

„Desigur, domnule, am preferat un loc liniştit. E foarte multă linişte aici la noi.”

„Exceptând zgomotul maşinilor, desigur.”

„O, nu-i în fiecare zi aşa. Azi e sâmbătă şi de aceea trec mai multe. Lumea se refugiază afară din oraş. Dar în celelalte zile vă rog să mă credeţi că e foarte bine aici la noi. Înainte să vină ea pe lume, am locuit în centru, dar n-am putut suporta multă vreme zgomotul. Ştiţi, autobuzele, tramvaiele, nu-i deloc plăcut.”

„Tramvaiele?”

„Nu, nu mă împac deloc cu tramvaiele. E atâta linişte aici în zilele lucrătoare!”

Aici aş fi închis telefonul.»

«Eşti foarte grăbit.»

«Aşa crezi?»

«Tot ce am încercat a fost spre binele tău, crede-mă. M-am gândit că poate te ajut să adormi mai repede.»

«Nu sunt convins, dar, oricum, îţi mulţumesc...

Ţi-am urmat sfatul şi nu m-am uitat în direcţia ceasului de pe noptieră, în stânga mea. Chiar dacă nu m-am uitat însă, ghicesc cât e de târziu. Mi-e somn acuma, în sfârşit. Îţi mulţumesc pentru ajutor.»

«Pentru puţin. Noapte bună, prietene.»

2011-12-21T01:30:00.001-08:00

Locotenent Elvira

2011-12-10T12:31:00.001-08:00

Mănuşialbe de bumbac,

părulieşind şuviţe de flacără

desub chipiul seducător

O,ce bine-ţi stă în uniforma bleumarin!

Iată-tela răspântia anotimpurilor

cumişcări de balet

unduioase

pe-unpiedestal

dirijândelegant circulaţia

automobilelorimaginare

goninddinspre primăvară către vară

şidinspre toamnă spre iarnă

dinsprenicăieri către oriunde.

Surâzătoarelocotenent Elvira

înfiripatăîn zorii de ziuă

cândse-ncropesc fantasmele

şisunt chemate pădurile-foşnitoarele

şidorinţele-neîmplinitele

şiideile-uitatele

sprea le reda viaţă

larăspântia unde domnia-ta

locotenentElvira

rotindu-ţibraţul cu mănuşă albă

daiundă verde primăverii

şiînălţându-ţi braţul faci să adaste

pentruo clipă

asfinţitul

imortalizându-l

întrudesfătarea aducerilor aminte

Stârneşti

singură

doarcu puterea zâmbetului

învolburăride frunze arămii

desub roţile automobilelor imaginare —

arămiiprecum ţi-e părul

ieşindde sub strălucitorul chipiu

întimp ce suliţele soarelui

străpungceaţa luminoasă a dimineţii.

Cenoroc pe mine, locotenent Elvira,

că-mirăsari în cale

dincând în când

înaintede mijitul zorilor

cândse-nfiripă nălucirile

şiursirile târzii!

Pe vremea locomotivelor cu aburi*

2011-11-26T12:51:00.001-08:00

Pe vremea când trenurile treceau prin gara noastră trase de locomotive cu aburi, stadionul se afla în acelaşi loc, adică la o depărtare nu prea mare de gară. Doar că era mai dărăpănat şi mai neîngrijit. Bulevardul, străjuit de castani, se întindea drept cât vedeai cu ochii, ducând în centru, la fel ca şi în ziua de azi. Gara era mai sărăcăcioasă, animată de lume mai prost îmbrăcată, mai încărcată de poveri, mai grăbită, şi poate mai speriată.

Exista însă chiar în mijlocul unuia din peroane ceva ce astăzi nu mai există: o pompă de apă pentru locomotivele cu aburi. Mi-o amintesc ca pe un mic turn ce aducea cu o sondă în miniatură, al cărui braţ de tinichea, orizontal, ancorat cu un cablu de vârful turnului, de două ori mai gros decât un burlan de la streaşină şi la fel de vechi şi de turtit, se ridica mai înalt decât vagoanele şi decât locomotiva. Nefolosit, braţul de tinichea stătea, inert, în lungul peronului. Pentru alimentare cu apă, locomotiva era trasă cu tenderul în dreptul pompei, un lucrător rotea cu mâna braţul de tinichea, trăgându-l de o sârmă, în zdrăngănit de tinichea, până îl aducea de-a curmezişul peronului, cu gura deasupra tenderului. Se pornea apoi şuvoiul de apă, gros şi vijelios, din care însă, de jos de pe peron, nu se vedeau decât două palme, între gura burlanului şi peretele negru al tenderului. Apa curgea astfel preţ de câteva minute. Poate cinci, poate zece. Apoi apa se oprea, lucrătorul învârtea la loc braţul pompei, din gura căruia se scurgeau ultimele picături, readucându-l în lungul peronului, unde rămânea încremenit până la următoarea alimentare cu apă.

Opreau acolo, pe una din linii, locomotivele trenurilor care se îndreptau spre Bucureşti. Iar pe cealaltă linie, de partea cealaltă a peronului, deservită de aceeaşi pompă, al cărei braţ era rotit în sens invers, opreau trenurile ce se îndreptau spre misterioasa Transilvanie, pe care la vremea aceea încă n-o cunoşteam decât din auzite. Eram însă mândru că, indiferent de destinaţia spre care se îndreptau, trenurile staţionau în gară la noi şi îşi împrospătau rezerva de apă, care le dădea vigoare. Aşa îmi închipuiam locomotivele cu aburi: târându-se până la noi în gară vlăguite după un drum lung şi istovitor, şi prinzând viaţă de la pompa cea veche, cu braţul ei de tinichea, pentru un drum la fel de lung şi de istovitor.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri în pregătire Bucuria din vis

Un vânzător ambulant la uşă*

2011-11-21T12:16:00.001-08:00

S-a auzit soneria de la intrare, Mihai a deschis şi s-a pomenit faţă în faţă cu un tânăr durduliu, purtând un pardesiu gri deschis, încheiat la toţi nasturii, afişând un zâmbet reţinut, care s-a grăbit să întindă spre el o mână prevenitoare cerându-şi scuze pentru deranj.

După cinci minute Mihai se procopsise cu cinci pungi de ţiplă conţinând obiecte vestimentare — o bluză de damă, o pijama, două cămăşi bărbăteşti şi un sacou bărbătesc — de care nu avea nevoie, iar tânărul comerciant ambulant o şi tulise pe scară în jos în clipa următoare primirii de la Mihai a sumei de cinzeci de lei, obţinută după o târguială rapidă.

Tânărul negustor ambulant dispăruse, uşa spre scară era din nou închisă, Mihai, pradă unei subite îndoieli, s-a repezit în camera de zi să-şi evalueze chilipirul, adică a desfăcut la repezeală cele cinci pungi şi a constatat că:

Unu. Bluza de damă era la mâna a doua.

Doi. Dintre cele două cămăşi bărbăteşti, una era tot o bluză de damă.

Trei. Cămaşa bărbătească, singura, era ieşită din modă de cel puţin douăzeci şi cinci de ani.

Patru. Pijamaua nu avea pantaloni şi nu era de fapt pijama ci tot o bluză de damă; în dungi.

Şi cinci. Sacoul bărbătesc era un sacou de damă, cu nasturi strălucitori şi o monogramă dubioasă brodată pe buzunarul de la piept şi pe manşetă. Drept care Mihai rămase cu privirea pironită în gol preţ de câteva minute. Pentru ca apoi, deodată, scuturându-se ca ieşit din transă, să se lovească cu palma peste frunte: cum de s-a lăsat fraierit cu atâta uşurinţă, el care altor vânzători ambulanţi le trântise de fiecare dată uşa în nas sau cel mult le aruncase prin uşa întredeschisă un irevocabil „Nu cumpăr nimic!”? Cum de acceptase de data asta nu numai să se uite — mă rog, fugitiv — la ceea ce i se oferise peste pragul uşii dar să şi cumpere acele lucruri de doi bani, inutile şi oribile? Plin de ciudă, Mihai se porni să facă paşi prin cameră, încoace şi încolo, oprindu-se de fiecare dată furios în faţa fotoliului pe care zăceau lucrurile proaspăt cumpărate, alături de pungile goale de ţiplă aruncate pe jos, la piciorul fotoliului. Sigur, nu era vorba de cei cinzeci de lei cheltuiţi pe nimic. Ce însemna cinzeci de lei? Un fleac. Dacă stăteai să socoteşti, toată cheltuiala revenea la zece lei pe obiect. Cam cât un pachet de ţigări fiecare. Zece lei? Dar ia stai! Nu ăsta era exact preţul practicat de acele magazine dubioase, cu lucruri fie la mâna a doua, fie demodate, unde vedeai scris în vitrină: Orice produs, zece lei? Acele magazine cărora Mihai nu le-ar fi călcat pragul în ruptul capului. Şi iată că acum era ca şi cum ar fi intrat totuşi, şi ar fi cumpărat acele gioarse pe care cu siguranţă niciunul din vecini nu le-ar fi acceptat. Chiar aşa! Oare tânărului acela neobrăzat i-o mai fi deschis uşa altcineva dintre vecinii de scară? Probabil că nimeni. El era fraierul! Unicul! Prostit în faţă ca un adolescent fără pic de experienţă.

Stând strâmb şi judecând drept, toată întâmplarea ridica semne de întrebare asupra lui însuşi. Asupra credulităţii sale, asupra lăcomiei sale, asupra capacităţii de a-şi evalua cu luciditate necesităţile şi de a intra în relaţii controlate cu ceilalţi; asupra educaţiei sale. Şi, de ce nu, chiar şi asupra caracterului său. Mihai îşi aminti deodată că i se întâmplase de-a lungul timpului să treacă pe lângă lucruri vechi, abandonate pe lângă ghenele de gunoi, şi că unele din lucrurile acelea îi treziseră interesul. Nu că ar fi ajuns până acolo încât să culeagă vreunul, dar numai ideea că privirea îi fusese atrasă, fie şi pentru o singură clipă, de acele vechituri, şi că se întrebase dacă lucrurile cu pricina erau cu adevărat abandonate sau, arătând destul de bine, nu ajunseseră acolo dintr-o eroare — ei bine, însăşi această idee, acum că îşi amintise de acea atracţie a sa, complet anormală, îl puse pe gânduri... Şi dacă tot începea să-i treacă furia şi putea judeca la rece întregul episod, Mihai trebuia să recunoască în sinea sa că tânărul escroc dovedise că era în posesia unei metode de îmbrobodire cu adevărat remarcabile... Ia să vedem, cum decurseseră lucrurile?...

Mihai se aşeză în fotoliul celălalt, se lăsă într-un cot şi cu vârfurile degetelor îşi frecă uşor bărbia...

Vasăzică... În clipa când deschisese uşa tânărul întinsese iute spre el o mână prevenitoare:

— Îmi cer scuze pentru deranj. Sper că nu sunt obraznic. Dar dacă vi se pare că sunt obraznic, vă rog să-mi spuneţi.

Mihai nu-i trântise uşa în nas: o primă victorie pentru tânărul neobrăzat. De ce n-o făcuse? Greu de spus. Tânărul se prezentase drept student la Academia de Studii Economice, aflat acum în dificultate, pe care lipsurile îl împinseseră să umble din uşă în uşă. Cerşit? O, nu! Nicidecum. Pretinsul student îl abordase în chip direct, repezit dar cu demnitate, de la egal la egal, privindu-l pe Mihai drept în ochi, cu mesajul: „Vezi, ăsta mi-s, stau în faţa ta, n-am de ce să mă ascund, aşa că n-ai niciun motiv să-mi spui Nu cumpăr nimica! Şi nici să-mi trânteşti uşa în nas. Încă nu ştii cine sunt de fapt şi ce vreau de la tine.” De altfel, în clipa aceea n-avea în mână niciun pachet. Unde îşi ţinea pachetele? Mihai nu îşi amintea de vreo sacoşă lăsată jos la picior şi nici ca tânărul escroc să fi ţinut pachetele ascunse la spate.

„Dacă vi se pare că sunt obraznic, vă rog să-mi spuneţi.” Cu alte cuvinte, pretinsul student îl punea pe Mihai în situaţia să accepte tacit că urmează să-i atragă atenţia dacă întrece măsura, ceea ce presupunea că nu-i va refuza o convorbire care putea să dureze măcar câteva zeci de secunde. Uitându-se drept în ochii lui Mihai, probabil că îl citise: Fraierul ăsta nu-i genul de bădăran care să înşele aşteptările unui interlocutor cu înfăţişare de om onest, care îi cere doar atât: să fie ascultat. După care, pe negândite, Mihai se trezise, nici nu ştia cum, în mână cu prima pungă de ţiplă.

— Staţi! Nu vă grăbiţi să mi-o daţi înapoi! Nu vă costă nimica! Ţineţi-o un pic. Nu vă cer decât să aruncaţi o privire şi pe urmă mi-o puteţi înapoia.

Tânărul escroc ştia de bună seamă că ăsta era pentru el momentul cel mai delicat. Aici trebuia să facă uz de toată energia şi de toată inventivitatea sa ca să contracareze protestele fraierului pe care urma să-l îmbrobodească. În braţele lui Mihai poposiseră, chiar în timp ce protesta, şi celelalte patru pungi de ţiplă. Escrocul îi turuia o socoteală din care reieşea că oferta sa valora pe puţin trei sute cinzeci de lei. În clipa aceea Mihai atinsese un stadiu de respingere violentă.

— Dumneavoastră n-aţi fost student? a replicat cu înflăcărare tânărul escroc. N-aţi trecut prin clipe de dificultate? N-aţi fost gata să faceţi orice...? Încă o dată, sper că nu sunt obraznic. Dar dacă vi se pare că sunt, vă rog să-mi spuneţi!

Atenţia lui Mihai era în clipa aceea deturnată cu abilitate de profesionist de la obiectele care ajunseseră în mâna sa la atitudinea tânărului escroc, pe care era invitat să o aprecieze: era sau nu era obraznică? Pretinsul student plusa, plusa, debitând un puhoi de cuvinte pline de entuziasm pentru descrierea obiectelor vestimentare pe care le avea de oferit. Îi atrase atenţia că printre lucruri era şi o bluză de damă, iată, o vedeţi aici, bumbac sută la sută, cu un model vesel, nu iese la spălat, uşor de purtat şi pe vreme de vară, şi pe vreme de iarnă... Dacă Mihai s-ar fi uitat nu la obiecte ci în altă parte, de bună seamă că individul, îndoindu-se că a nimerit-o bine la uşa asta, şi-ar mai fi pierdut din elan. Dar, profesionist, surprinsese în ochii victimei sale o licărire de interes. Într-adevăr, culoarea sacoului pretins bărbătesc, atât cât putea fi văzut împăturit în punga de ţiplă, un bej cald şi îmbietor, îl încântase pe Mihai. Şi asta i se citise negreşit în ochi. Aşa că tânărul escroc, aţintindu-l cu privirea, se avântă într-o scădere vertiginoasă a pretenţiilor. De la trei sute cinzeci de lei, chipurile valoarea reală a ofertei, ajunse dintr-un salt spectaculos în jos până la optzeci de lei. Şi fiindcă Mihai continua să refuze cu o îndărătnicie moderată, clătinând din cap şi negând că ar avea nevoie de toate acele lucruri, coborî imediat la şaizeci şi cinci de lei... Şaizeci!... Cinzeci şi cinci!... Cinzeci!

— Cum, nici cinzeci de lei nu-mi daţi!? Dar e aproape gratis! Uitaţi-vă şi dumneavoastră, aveţi aici produse fabricate din bumbac sută la sută! Şi de lână! Sacoul e din stofă de lână! Sută la sută! Uitaţi-vă cum arată! O adevărată splendoare! Numai el, şi face de trei ori pe-atâta! Exact măsura dumneavoastră! Nu-i păcat să renunţaţi la el?

Şi în clipa când Mihai îl întrebase cum se face că toate acele lucruri costau împreună doar cinzeci de lei, bătălia, pentru el, era pierdută. Tânărul escroc putea răsufla uşurat. Explicaţia oferită era pentru el o simplă postfaţă la o carte de-acum citită.

— A fost ideea fabricantului, să organizeze o promoţie. Iar eu, ştiţi, în calitate de economist... sau, mă rog, viitor economist...

Gata, nu mai avea nevoie de inventivitate. Tânărul escroc primise cei cinzeci de lei pentru care depusese atâta efort şi o tulise pe scară în jos, cu graba aceea suspectă care lui Mihai nu-i scăpase.

Puse sacoul pe un umeraş şi îl atârnă sus, de marginea uşii, la vedere. Mda, culoarea era superbă. În rest însă... Adina urma să se întoarcă din delegaţie abia peste două zile. Cu siguranţă însă că sacoul nu era măsura ei şi nici genul ei de îmbrăcăminte nu era, orice s-ar spune. Aşa că lui Mihai nu-i rămânea decât să-l ducă afară şi să-l agaţe de gardul împrejmuitor al ghenei de gunoi. Nou-nouţ cum părea a fi, avea să tenteze negreşit pe vreun sărman. Sau poate că cineva, o persoană cu oarecare dare de mână, care n-avea ochi pentru lucrurile abandonate, avea să se întrebe totuşi cum de ajunsese să fie aruncat un lucru în stare atât de bună.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri în pregătire Bucuria din vis

E ora elegantă

2011-11-18T00:46:00.001-08:00

E oracând

culoareatoamnei se înveşmântează

cu splendoarea luminilor de neon

ale bulevardului

Cândemailul multicolorelor maşini

stârneştevârtejuri de frunze căzute

în rigolă

Dezgolindluciul asfaltului vineţiu

încare se răsfrâng şiraguri mişcătoare

de luminiţe roşii

E oracând

asfinţitul,licărind trandafiriu,

păleşteresemnat deasupra vitrinelor

luminate à giorno

unde staude veghe coliere de perle false

cu luciri înşelătoare

E oracând

blândeţeapoleită se înstăpâneşte

pesteoraşul ispitit de cosmetice scumpe

şi de adieri nocturne

Când ambulanţeletrec neobservate

gonindpe bulevardele toamnei

să-şivadă prietenii în suferinţă incertă

E ora elegantăcând

tinerelesortite unei vieţi banale

îşivăd viitorul

înstrălucirile limuzinelor de lux.

Dintele pe acoperiş

2011-11-06T12:51:00.000-08:00

Primuldinte care mi-a căzut cândva

tata l-aaruncat pe-acoperişul casei

iu–huuu!şi-a luat avânt şi braţul

i s-arotit victorios: dintele pe casă

aveasă-mi ţină de noroc în viaţă

De peţiglă s-a rostogolit în streaşină

unde urmausă-l acopere frunzele veştede

muiate de ploi

În vism-am înălţat cu tricicleta

înzbor peste acoperiş

pedalândrepede-repede, neobosit

pesteţigla decolorată mirosind

a anotimpuri viitoare

şi-atât

Darploaia se scurgea pe burlan

de-adreapta ferestrei

bătândtoba de tinichea tram–dram

întimp ce mama toca preocupată

lamaşina ei de cusut Singer...

— Undeîmi duci norocul, dinte al meu căzut?

— Fiiliniştit, copile, ploaia m-a dus cu ea

peburlan în jos, m-a rostogolit

odatăcu puhoiul de primăvară

printrefirele de iarbă

dincurte-n rigolă, pe străzi povârnite

de departeam trimis spre tine noroacele:

de pefundul unui râu

de pefundul unui fluviu

de peplaja unei mări

rostogolitîmpreună cu scoicile

spălatde valurile de smarald

Vinoşi găseşte-mă.

Am pierdut cheia-cheiţa

2011-11-02T06:14:00.001-07:00

Am pierdut cheia de la beci

Cheiţa coborârii treaptă cutreaptă

Către întunericul

Unde pepenii se umpleau derăcoare

Printre pânze de păianjenmirosind

Aplictiseală

Înconjurat de pietrele zidurilor

Printrecare se prelingeau

Deveacuri

Fântânileînvecinate

Păşind pe pământ neudat de ploi

Cramă de sticle goale prăfuite,iată una —

Praf din anul de graţie 1938,

Şialta

Dintr-unan rămas necunoscut

Lafel ca mulţi alţii — cine

Săle mai fi ştiut numărul?

Dar pepenii erau verzi şi vii —pepenii

Plesnind de sănătate, înconjuraţiacum

De priviri vesele şi pofticioase—

Cinesă le uite, ha–ha!

Când, în arşiţa zilei de august,

Îşirăsfirau feliile

Petava de-argint, cu roşul

Sprezenit râzând, drăgălaşele

Dar uite c-am pierdutcheia-cheiţa

Şi pepenii au rămas pentru totdeauna

Pe pământul din beci

Neudat de ploile de vară

Sub zdrenţuitele pânze plictisiteale

Păiajenilornemuritori.

Viitorul la colţ de stradă*

2011-10-10T01:52:00.000-07:00

Cum ar putea ea să-şi vadă un posibil viitor oglindit în ochii căprui ai colegei de bancă, oricât de năstruşnică şi de zvăpăiată ar fi aceasta, când în ultima clasă de liceu atâtea alte colege — e de-ajuns să arunci o privire — sunt tot atâtea variante de posibil viitor? Şi totuşi, ceva ce aparţine alteia are darul să stârnească o uşoară (şi nevinovată) invidie, chiar dacă-i vorba doar de un viitor, de bună seamă, incert. Dar, dacă stai să te gândeşti, incertitudinea se rezumă la amănunte, în timp ce împlinirea nu poate fi decât o chestiune de timp. Fără îndoială nu prea lung.

În definitiv, la optsprezece ani, aproape că nu poate trăi în prezent. Pur şi simplu, viitorul răsare la orice colţ de stradă trăgându-te cu mii de fire. Dacă într-o zi nu prea însorită duhnind irezistibil a februarie, o tânără femeie, deci una de-a lor, doar cu câţiva ani mai matură, trecând cu pas grăbit pe o destul de îngustă străduţă din centrul Bucureştiului, printre maşini parcate la bordură, cochetă până în străfundul fiinţei, cu o canadiană roşie-lăbărţată acoperindu-i doar pe jumătate coapsele suple, c-un ciorap-pantalon negru întins pe ele, priveşte abstrasă peste capotele automobilelor şi peste capetele trecătorilor, ce se poate citi în ochii ei de un albastru transparent? Fie că te vede o fracţiune de secundă, fie (mai degrabă) că nu, e clar că nu conştiinţa incontestabilei ei frumuseţi îi dă acel minunat aer de superioritate, ci faptul că peste capotele automobilelor şi peste capetele trecătorilor ea vede lumina viitorului, la fel de deschis-albastră ca şi ochii ei. Şi la fel de inconsistentă. Ea ştie că admiraţia i se cuvine nu pentru frumuseţe ci pentru curajul cu care se lasă atrasă de viitorul ei incert.

La vârsta lor vrei să fii liber — ca pasărea cerului, am spune dacă expresia n-ar fi prea tocită. (Dar la ce vârstă te poţi resemna să nu mai fii?) Chemarea viitorului posibil partener de viaţă se face auzită venind dintr-o direcţie la fel de incertă ca şi viitorul însuşi, dar în egală măsură stârneşte revolta faţă de viitoarele (aproape sigure) servituţi. Privirea lor lunecă, avidă şi alarmată, peste chipuri masculine de pe stradă, oprindu-se o clipă la unele dintre ele şi încercând în joacă fel de fel de asocieri. Deocamdată este fascinaţia jocului (matrimonial) şi tocmai iluzia că joc va rămâne un număr nedeterminat de ani le dă o libertate interioară demnă de invidiat. Dar diavolul stă dincolo de vitrină, în întunecimea unui magazin în curs de renovare de pe Calea Dorobanţilor şi, privind printre coli de hârtie de împachetat întinse pe geam, râde... cum altfel decât mefistofelic?...

Un tânăr (sau mai puţin tânăr) actor celebru este, indiscutabil, o mare atracţie. Şi se poate conta pe discernământul şi pe gustul, ba chiar şi pe perspicacitatea sa atunci când primeşte o scurtă scrisoare de la o foarte tânără admiratoare. Este de aşteptat ca el să fie în stare să aprecieze faptul că cele câteva rânduri nu sunt o înşiruire de laude neruşinate sau de linguşeli. Şi că în general nu lasă să se întrevadă nicio dorinţă concretă, în afară, poate, de o scurtă întrevedere, cu foarte puţine şanse de a fi o întrevedere reuşită. Din care să nu rămână altceva decât o simplă amintire. Şi niciun regret.

Dar iată, într-o fotografie de grup, printre atâţia tineri râzând în soare, prieteni la cataramă, ţinându-se de gât — iată un tânăr singuratic, care ignoră veselia generală. Apele liniştite sunt ape adânci. Cine poate şti?... Dar tânărul subţirel din tribună, care n-a sărit în picioare odată cu ceilalţi când s-a marcat un gol? De ce a mai venit pe stadion dacă meciul nu-l pasionează? Poate doar dacă ar putea fi privit mai de aproape — să-i citeşti în ochi, ce? O bucurie interiorizată? Sub norii cumulonimbus înălţându-şi vălătucii ameninţători deasupra stadionului. E posibil.

Orice. Numai să nu te vezi, disperată, plângând pe umărul unui bărbat de patruzeci şi cinci de ani. Spilcuit, din oricare film făcut în manieră clasică, alb-negru scoţând din buzunar o batistă imaculată. Iar ea, gâsculiţa din film, să-şi ridice privirea înlăcrimată de recunoştinţă în timp ce el, c-un gest patern, dar rămânând totuşi mascul, să-i tamponeze uşor ochii. De unde, ai putea să tragi concluzia că la vârsta de patruzeci şi cinci de ani bărbaţii sunt gata oricând să scoată, la momentul potrivit, o chestie cu care să te îmbrobodească.

...Dar nicio pasiune care să-ţi ia minţile. Doamne fereşte să ajungi în pragul sinuciderii! Viitor incert, într-un spaţiu incert, unde luminile electrice chioare ale pub-ului lasă, la sfârşit de program, taburete şi mese cufundate cu picioarele într-o pâclă de semiîntuneric. Ceva trebuie să ajungă într-o bună zi să te ţină captivă într-o zonă malefică unde sufletul se zbate dureros între pasiune şi disperare. Chiar şi la o vârstă matură. Căci, iată, într-o sală de teatru o liceană din ultima clasă, chiar dacă — să zicem — îl adoră pe marele actor care susţine, de unul singur, de la început până la sfârşit, un spectacol care face seară de seară săli pline, n-ar putea fi totuşi decât uluită (pur şi simplu) observând-o ceva mai în faţă, aşezată chiar în rândul întâi, pe spectatoarea de patruzeci de ani care trăieşte intens tot ce se petrece pe scenă, deci tot ce creează marele actor cu economie de gesturi şi cu o voce controlată, dar dozată magistral. Ea, liceana noastră, căreia am dori să-i ghicim viitorul în palmă sau în cafea, se îngrozeşte la gândul că ar putea ajunge vreodată ca spectatoarea din rândul întâi. Dar nu se poate împiedica să o privească fascinată. Iat-o... zâmbitoare, cu capul răsturnat pe spate, sorbindu-l din priviri şi dând uşor din cap după fiecare replică, în semn că a înţeles mesajul (şi nici nu era greu să-l înţeleagă), de parcă actorul i-ar vorbi numai ei. Dar înţelegând altfel decât toată lumea — zâmbind când nimeni nu zâmbeşte şi rămânând serioasă când toată lumea râde. Şi câteodată fiind în ton cu ceilalţi — râzând împreună cu sala. O sală, de altfel, care pentru ea nici nu există: coincidenţele de reacţie nu-s decât o pură întâmplare... Poartă părul strâns într-o plasă cu ochiuri mari. Şi o rochie stil arlechin. Ea, liceana noastră, o priveşte uluită: un posibil viitor pentru ea? Chiar atât de imprevizibil să fie viitorul? Singurătate, undeva, peste vârste?... O liceană visătoare să ajungă oare vreodată ca tine, spectatoare singuratică? Poate că vezi piesa pentru a zecea oară? Ai ajuns s-o ştii pe dinafară, aşa-i? Buzele tale silabisesc mut cuvintele luând-o înaintea actorului. Iată, ai silabisit cuvântul „umezi” şi abia după aceea actorul a rostit: „Îşi şterse ochii umezi”...

Iată deci unde a ajuns puştoaica din filmul făcut în manieră clasică: de la a fi dependentă de batista imaculată a bărbatului la a fi subjugată de magia cuvintelor sale. Iar de aici şi până la a te resemna să trăieşti într-o lume dominată de bărbaţi nu-i decât un pas. E clar, salvarea stă în carieră. Dar ele ştiu că pentru a face carieră de mare interpretă de muzică simfonică de pildă, pianistă sau violonistă, trebuie să accepţi de la o vârstă fragedă o viaţă plină de privaţiuni. Cinci sau şase ore de exerciţii pe zi. Şi practic niciuna dintre bucuriile simple ale oamenilor obişnuiţi. Adio, copilărie. De aceea cariera de mare interpretă de muzică simfonică le cam înspăimântă. În principiu, fiindcă de fapt adio copilărie au spus deja: ora primului pas într-o astfel de carieră pentru ele, pentru liceenele din ultima clasă, a trecut de mult. Gândindu-te însă la bietele fetiţe sacrificate pentru o mare carieră, te consolezi cu gândul că va veni în viaţa viitoarelor mari interprete o zi când lucrurile se vor schimba. Desigur, în bine. Bucăţile muzicale care astăzi sunt noutăţi de ultimă oră, chiar dacă au fost compuse hăt la sfârşitul secolului al optsprezecelea, vor deveni cândva arhicunoscute. Peste pasajele care astăzi le solicită întreaga putere de concentrare vor trece, cu măiestria dobândită peste ani, la fel de uşor cum fetiţele de rând trec ţopăind peste careurile şotronului. Cu măiestria dobândită... sau cu rutina. Fiindcă, de ce să n-o recunoaştem, rutina, atât de înfierată de moraliştii muzicii, este şi o eliberare. Aşa că, oarecum eliberate, marile interprete, la o vârstă când se vor putea socoti încă tinere, doar uşor ridate, uşor blazate de atâta succes, cu o ţigară lungă fumegând între degete — evident, lungi — vor putea spera, la o petrecere, flecărind ca orice om de rând, nu numai să-şi atragă dragostea târzie a unui bărbat ce a avut la viaţa lui prea puţine legături cu arta, dar şi să-şi găsească o adevărată plăcere în acea conversaţie cu el...

Fiindcă dacă performanţele interpretative îţi oferă o bază solidă pentru existenţă la vârsta când foarte multe colege trec prin incertitudini sfâşietoare, nu se ştie dacă arta nu te va putea apăra până la capăt. Dacă totul e cu putinţă, atunci bărbatul ce a avut prea puţine legături cu arta de-a lungul îndelungatei sale existenţe ar putea fi şi un medic psihiatru. Cu toată independenţa visată de liceana de astăzi, mustaţa încă blondă, ochelarii şi mai ales halatul alb al medicului psihiatru, aşezat la biroul său având drept fundal fereastra cu peisaj însorit de brazi şi de tei stau mărturie că pentru viitoarea femeie matură nu-i o experienţă chiar catastrofală o şedere de câteva săptămâni într-o clinică de boli nervoase, unde să ţi se explice, cu maximă bunăvoinţă, că tot ce te-a adus acolo a fost oboseala. Evident, a existenţei cotidiene. Iar pentru liceana care nu îşi închipuie în niciun fel existenţa dincolo de examenul de bacalaureat, imaginea, oricât de reconfortantă, a parcului însorit din jurul spitalului, poate fi prea puţin pentru a alunga spaima prezentului. Camera de acasă a fetiţei de ieri, unde nimic nu părea a mai fi la locul său şi mai veşnic decât animalele de pluş alături de caietele şcolare, poate să devină peste noapte o incintă sufocantă pentru femeia sortită a rămâne pe veci sclava ciclului ei de patru săptămâni şi — conform unei poetici false — a lunii. Nu-i de mirare, deci, că ea, liceana din ultima clasă, singură cu spaima ei de fiinţă sortită sclaviei de femeie, să-şi deteste camera în care şi-a încheiat o existenţă, aceea a copilăriei, şi să-şi dorească s-o vadă aidoma viitorului. Adică sumbră. Rămâne de competenţa medicului psihiatru să găsească semnificaţia celor întreprinse de fragila şi decepţionata domnişoară: colţurile tavanului vopsite în negru, stele de staniol auriu lipite peste tot, figurile groteşti de pe pereţi... Poate că, zugrăvite astfel acolo, în incinta ei sufocantă, erau destinate să deturneze forţa malefică a destinului. Iar medicul psihiatru, un bărbat binevoitor, cu o mustaţă încă oarecum blondă, ochelari cu lentile groase şi halat alb, proaspăt spălat, apretat şi călcat de o mână grijulie, destul de tânăr încă, urmează a fi singurul care să nu ia totul în tragic: departe de a-i marca existenţa iremediabil, episodul cu pricina este sortit uitării, contrar a ceea ce crede mama, obişnuită să ia totul în tragic.

Chipurile de femei trecute de şaizeci de ani, care azi apar uneori la TV purtând marca unei distincţii desăvârşite în timp ce răspund la întrebări despre trecutul lor de victime ale comunismului, ar putea desigur să ascundă căderi abisale care să nu aibă nicio legătură cu vreun mediu ostil de pe vremea când sinuciderile încă mai erau la modă. Şi dacă poţi lăsa în trecut, practic uitate, răni adânci, înseamnă că acele răni nu trebuie să te înspăimânte din cale-afară. În definitiv, un strigăt de spaimă nu trădează neapărat o slăbiciune interioară. Cel mult, o slăbiciune de moment. Liceană fiind (în ultima clasă de liceu), te poţi întreba dacă au vreun temei acele doamne care afirmă cu o anumită înverşunare superioritatea femeii. Ele par a fi convinse că în viaţa unei femei câteva hohote de plâns într-un moment de disperare sau un strigăt de spaimă nu cântăresc atât de mult încât să creeze impresia că este un lucru obişnuit ca o femeie să se lase cu uşurinţă cuprinsă de disperare.

Dimpotrivă, chiar şi o puştoaică poate să pună în dificultate un bărbat cât se poate de matur. Şi nu numai prin vioiciunea a cărei sursă bărbatul n-a înţeles-o niciodată sau pe care, ursuz, a pus-o pe seama superficialităţii feminine; când de fapt cel mai mult l-a intrigat ceea ce s-ar putea numi schimbarea de fire a puştoaicei. La o vârstă când niciun stres al agitatei noastre vieţi cotidiene n-ar fi trebuit să-i întunece voioşia. Premoniţie a unui mult prea timpuriu capăt de viaţă? Mai mult ca sigur că nu. Pentru că dintr-o tristeţe instalată la o vârstă fragedă din motive obscure, adolescenta de mâine poate ieşi trezindu-i-se treptat interesul pentru viaţă, cel puţin aşa cum este ea înfăţişată în revistele pentru tineret. Cui o vede într-o după-amiază pe unul din marile bulevarde, absorbită de lectura revistei în timp ce păşeşte agale, ca prin vis, prin mulţimea grăbită, îi este clar că adolescenta noastră se află într-o lume deocamdată închisă, chiar dacă în plină deschidere, sub adierea primăverii, fie ea şi amestecată cu gazele de eşapament de pe marele bulevard, n-a mai rămas de străbătut decât un cvartal. Şi tot cu capul cufundat în revistă. Se simte de la distanţă că tristeţea ei de fetiţă este pe cale să se risipească în aerul înmiresmat. Indiferent ce conţine revista, rebus sau informatică, modele de tricotat sau „găsiţi cele zece diferenţe dintre cele două desene”, revista va fi părăsită pentru totdeauna chiar de la prima întoarcere acasă. Sau cel mai târziu la toamnă. Odată cu începutul ultimei clase de liceu. Fiindcă pe ea, liceana din ultima clasă de liceu n-o atrage (irezistibil) decât lumea reală, pentru care este perfect pregătită (prin vocaţie). O tristeţe de câţiva ani, un strigăt de disperare, viitorul incert, o oboseală trecătoare purtată cu melancolie prin parcul însorit al spitalului de boli nervoase, perspectiva unui timp al distincţiei feminine un pic dincolo de vârsta maturităţii — toate se contopesc într-un prezent atât de real, încât pur şi simplu, uneori, doare.

Rujul de buze, fondul de ten, colierele vor înceta de a mai fi doar capricii ale fanteziei, poate chiar înainte de a se împlini anul. De acum înainte, o viaţă întreagă ele vor fi o obligaţie; mai ales faţă de ea însăşi. Lacul întins cu atenţie peste unghiile de la mâini, pe lângă că este o ocupaţie plăcută, care cere concentrare, o plasează în acelaşi viitor incert, fie şi în măsura în care îi este dat să dureze nu mai mult decât câteva zile, în care cine ştie ce se poate întâmpla. Iar dacă nu se întâmplă nimic, un nou strat de lac prelungeşte plăcuta incertitudine cu alte câteva zile. Ca să nu mai vorbim de lăcuitul unghiilor de la picioare, care se consumă într-o singurătate încărcată de gânduri şi promite o complicitate care îţi dă fiori. Aplecată peste unghii, ea îşi îmbrăţişează genunchiul, într-un gest pe care, indiferent ce va urma, nu-l va mai repeta cu nimeni altcineva. Atentă la unghii, ea nu îşi ia gestul drept îmbrăţişare. Dar instinctul ei de femeie la început de drum îi şopteşte că, oricât de puternici ar fi bărbaţii şi oricât de convingător ar promite dragostea şi şi-ar oferi sprijinul lor de o viaţă, cel mai sigur în momentele grele rămâne propriul sprijin. Şi dragostea pe care o femeie şi-o oferă sieşi.

***

^*Din volumul de povestiri Laurenţia şi cerşetoarea
Publicat şi în Luceafărul, 01.07.1992

Destin şi erată*

2011-10-10T01:25:00.001-07:00

„Domnilor examinatori!

Un eveniment din viaţa mea, care ar fi trebuit să-mi zgâlţâie existenţa din temelii, iată, aproape că mă amuză. Iar dacă nu mă amuză cu adevărat, în orice caz îmi stârneşte un soi de fervoare bolnăvicioasă... O eroare? Dar, bine, domnilor examinatori, nu-mi spuneţi absolut nimic nou! Eu însumi m-am gândit ani de-a rândul că undeva ar fi putut să se strecoare o eroare fundamentală, în urma căreia existenţa mea ar fi luat un cu totul alt curs. Sunt pur şi simplu uluit că nu v-aţi pus întrebarea asta cu mult timp în urmă!

Aş putea să vă spun că, într-o stare cât se poate de melancolică, am frunzărit ocazional cărţi ştiinţifice şi tehnice dintr-o anumită perioadă imediat următoare războiului (abia cu puţin anterioară evenimentului pe care binevoiţi să mi-l semnalaţi în scrisoarea dumneavoastră oficială). Şi de fiecare dată, răsfoind acele cărţi, ceva m-a tulburat: conturul foarte net al literelor, chiar şi pe o hârtie de proastă calitate, alături de alinierea lor deja imperfectă din cauza unor maşini de tipărit care dădeau semne vizibile că începuseră să se deregleze... Dar cât de puţine greşeli totuşi. Încă!

Dumneavoastră v-aţi trezit acum, după atâţia ani, să-mi contestaţi diploma... Dar eu nu-mi pot dezlipi gândul de la acele persoane care făceau corectura. Cu alte cuvinte, tocmai la erori mi-a stat gândul în toţi aceşti ani. Ceva imprecis m-a tulburat mereu, mult mai imprecis şi mult mai profund decât înştiinţarea dumneavoastră ridicolă. Aş fi înclinat să cred — mă refer la acei oameni — că vânau greşelile în silă, în virtutea unei deprinderi mai vechi, care abia dacă se putea numi meserie. Vreau să spun că ar fi putut fi socotită mai mult decât o meserie, domnilor! Dar a vâna greşelile tipografilor prin cărţi ştiinţifice şi tehnice, fie şi ca o activitate automată, vreau să spun fără un dram de pasiune, era oare un lucru vrednic de dispreţ dacă acea activitate automată îţi permitea să aduci la sfârşit de lună un ban în casă? Un ban muncit?...

Vânători de greşeli... Las deocamdată farsa dumneavoastră dezgustătoare, domnilor. Şi vreau să spun că ceva îmi scapă. Ei citeau, de bună seamă, sau mai bine zis parcurgeau, cu ochiul lor ager, primul rând de şpalturi. Apoi, cu ochiul la fel de încordat, parcurgeau un al doilea rând. Şi totuşi venea la un moment dat şi o ultimă corectură. După care încă mai scăpau greşeli. Cu tot ochiul lor ager. Cu toată detaşarea lor rece. Poate voită? Poate reflexă? Şi atunci, cu acel ultim rând de greşeli, după ce întregul tiraj al cărţii tehnice era scos, ce mai rămânea de făcut? Desigur, erata: un petic de hârtie. ERATĂ Pagina. Rândul. În loc de. Se va citi. Eroarea este din vina. Şi vina era de fiecare dată fie a editurii, fie a tipografiei. Nu-mi amintesc de vreo greşeală care să fi fost pusă pe seama autorului. Parcă nici nu-ţi vine să crezi!...

Şi pe cine să întrebi? Tipografii au murit, în cea mai mare parte intoxicaţi cu plumb. Autorii, câţi au mai rămas în viaţă, trebuie să fie deja nişte inofensive persoane senile, care nici măcar meritul de a fi scris acele precise cărţi tehnice nu şi-l recunosc, decât poate, într-o formă extrem de vagă. Aşa, ca un fel de premiu nu pentru o operă anume, ci pentru o îndeletnicire de-o viaţă...

Şi totuşi, în ciuda fiţuicilor cu titlul de Erată, lipite la fiecare exemplar de carte, tot trebuie că au mai rămas greşeli nedescoperite. Dumneavoastră îmi scrieţi «la una din problemele din teza dv. de la concursul de admitere a fost descoperită o eroare, ceea ce duce la depunctarea lucrării dv. ... cu toate consecinţele de rigoare». Domnilor, dumneavoastră nici nu vă închipuiţi cât e de tulburător ceea ce îmi spuneţi. Dar nu pentru că mă luaţi prin surprindere, după atâţia ani! Eu singur m-am gândit de atâtea ori la eratele lipite în cărţile tehnice. Şi mai ales la greşelile rămase nedescoperite! Ei bine, ăsta-i lucrul cu adevărat tulburător! Dumneavoastră credeţi că nu mi-am examinat îndată după concurs propria mea lucrare? Credeţi că nu mi-am descoperit imediat greşeala de care vorbiţi? Dar întrebarea este: din vina cui a fost săvârşită?...

Vremea eratelor a trecut de mult. Astăzi editorii s-au împăcat cu gândul că erorile nu pot fi eliminate complet din viaţă, oricât te-ai strădui. Şi cu atât mai puţin pot fi eliminate din cărţi. Toţi ne-am împăcat cu gândul ăsta. Şi ştim astăzi prea bine că toate se înlănţuie pe lumea asta!...

Dumneavoastră puteţi să ghiciţi cu uşurinţă că azi prefer să stau cu ochii pe ecranul monitorului decât să mă afund în paginile unei cărţi tehnice — pe cărările ei de formule cu simboluri matematice precis conturate dar nu foarte exact aliniate (din cauza maşinilor de tipărit care, la o vârstă înaintată, bietele, începuseră încă de pe-atunci, din anii imediat postbelici să se deregleze). Dar e la fel de clar că de azi privesc în urmă! Şi nu pot nicidecum să uit câmpurile nesfârşite ale logaritmilor. Technische Hochschule von Darmstadt! La concurenţă cu Universitatea Lomonosov din Moscova, nu-i aşa? Faţă de care logaritmii anonimilor autori de nesfârşite cifre nu erau cu nimic mai prejos.

Dacă astăzi pe ecranul monitorului îmi apare o eroare, e aproape sigur că-i o eroare grosolană, de-a dreptul o gafă. Ceea ce îmi permite s-o percep ca atare şi s-o elimin imediat. Dar pe atunci!... Într-un câmp practic infinit de logaritmi cu mantisă şi cinci zecimale. Convertirea logaritmilor naturali în logaritmi vulgari. Greşeala umană era — putea fi — infinit mai mică decât greşeala calculatorului personal de astăzi. Cum ar fi putut verifica vânătorii de greşeli toată puzderia aceea de cifre? Cel mult puteau merge cu conştiinciozitatea până acolo încât să compare, logaritm cu logaritm, textul autorului cu textul tipărit. Dar cine să verifice textul însuşi al autorului? E clar (încă o dată) că autorul purta toată vina greşelii. Deschideţi orice tabelă (pe atunci, la feminin, vă mai amintiţi?) de logaritmi dintr-un memorator tehnic de la oricare bibliotecă publică. Veţi întâlni sublinieri peste sublinieri, semn că oamenii tehnicii din acele zile aveau nevoie de logaritmi şi îi foloseau. Pătratul. Cubul. Rădăcina pătrată. Rădăcina cubică... Cei mai mici divizori ai numerelor de la 1 la 10.000. Peste tot sublinieri, semn că tabelele au fost din plin folosite. Şi nicăieri nicio greşeală? Asta s-o credeţi dumneavoastră!...

Mă întreb dacă după atâţia ani mai ştiţi cum a fost la concursul de admitere. Nimeni nu-ţi interzicea să ai alături, pe pupitru, memoratorul matematic. Chiar dacă ţi se cerea, sau tocmai fiindcă ţi se cerea să gândeşti. Cum aş putea să vă aduc acum proba că un logaritm, pe care l-am folosit, din memoratorul meu matematic, era greşit? Îmi dau seama: n-am cum să vă dovedesc că acesta e memoratorul pe care l-am folosit; oricât de ferfeniţit ar fi de trecerea timpului şi oricât de autentică ar fi vechea mea semnătură de pe prima pagină, dumneavoastră, domnilor, îmi veţi spune că nu luaţi în considerare probe sentimentale... Ştiu, nu totul depinde de gândire. Un logaritm greşit poate face ca un pod să se prăbuşească. Şi o dată cu el (sau chiar şi fără el!) poate face să se prăbuşească o viaţă. Aşa cum a alcătuit-o destinul, desigur, inclusiv ca urmare a erorii de la concursul de admitere. Fiindcă de o altă prezumtivă viaţă a mea ce aş putea să spun? Pentru dumneavoastră, oameni care preţuiţi atât de mult precizia calculului, ce valoare ar putea avea nişte simple supoziţii cu privire la cursul complet diferit pe care ar fi putut să-l ia viaţa mea în absenţa erorii din memoratorul matematic? Vreau să spun, fără nicio vină în ceea ce mă priveşte... Nu-i ca în umanistică, unde un cuvânt nepotrivit într-o limbă străină, care, înlocuit în traducere printr-un sinonim, poate salva un text de la o prăbuşire totală.

N-am de gând să fac nicio contestaţie şi nu vreau să mă tângui. Nu încerc să vă demonstrez că a fost totuşi un concurs nefericit de împrejurări. Nimeni n-a stabilit atunci dacă să se dea preferinţă gândirii sau meticulozităţii. Eu pot să presupun — şi am presupus ani de zile — că examinatorii au preferat atunci prima cale. Meticulozitatea se dobândeşte în timp, de bună seamă că şi-au zis ei. Înconjurat de meticuloşi, devii tu însuţi, poate, după un număr de ani, meticulos. Dar — şi aici vă dau dreptate — de unde atâţia meticuloşi? Şi de unde atâţia ani?... Dacă asta vă-ntrebaţi acum, pot foarte bine să vă-nţeleg. Dar examinatorii ar fi fost de preferat să-mi spună: ai greşit, la revedere! Şi atunci, ce se alegea de mine? Iată o întrebare pe care eu însumi mi-am pus-o de ani de zile, de îndată ce am descoperit eroarea. (Nu era nevoie să veniţi cu contestaţia dumneavoastră atât de ridicol de tardivă!) Urma să mă conving dacă sunt de-ajuns de perseverent şi anul următor să-mi încerc norocul tot într-o profesiune tehnică? Tradiţia de familie nu cântăreşte nimic... atunci când pur şi simplu n-ai una. Te poţi trezi peste noapte (sau de la un an la altul) oriunde. Cu atât mai mult cu cât, lacom şi marcat de nechibzuinţa adolescenţei, ţi le doreşti pe toate...

Dar eu nu înţeleg ce doriţi dumneavoastră astăzi, domnilor. Doriţi să-mi anulaţi licenţa şi să mă obligaţi să restitui salariul pe care l-am primit pentru o profesiune pe care am practicat-o, după părerea dumneavoastră, ilegal? Nu pricep la ce v-ar folosi. Sau, mai bine zis, nu pricep cum de vă închipuiţi că aş putea să restitui banii, când ştiţi prea bine că în colţul ăsta de lume nu pot fi restituite sume de bani atât de mari, pentru simplul motiv că banii abia îţi ajung de pe o zi pe alta. Şi nici vorbă nu poate fi să pui ceva de-o parte.

Dumneavoastră n-aţi reuşit altceva decât să mă faceţi să evadez cu gândul într-un fel mult mai palpabil — iertaţi-mi inadvertenţa — decât obişnuiam s-o fac până la primirea scrisorii dumneavoastră. Ca urmare, fireşte, a aceleiaşi erori din teza mea de la concursul de admitere, pe care eu am descoperit-o chiar a doua zi; şi pe care dumneavoastră pretindeţi că aţi observat-o abia acum, în ajun, după un număr impresionant de ani. Dar asta nu are nicio importanţă. Vă stau la dispoziţie oricând doriţi. Vreau doar să ştiţi că am cântărit cu toată seriozitatea posibilitatea să-mi iau adio de la cariera tehnică.

Ştiu că o carieră umanistă ar fi fost pentru mine o altă lume. O altă existenţă. Nu ştiu însă dacă v-aţi gândit şi dumneavoastră (dacă asta are vreo importanţă). Datorită unei greşeli de o zecime la logaritmul unui număr — în loc de un ambiţios tânăr antreprenor în construcţii (să zicem), un la fel de ambiţios tânăr literat, poate uşor complexat de ştiinţele exacte, dar pe de altă parte mândru de prezenţa sa în plină cultură! A schimba sentimentul de bărbăţie, în preajma gropii de fundaţie proaspăt excavate adânc în pământ, până la o profunzime nevăzută de lumina soarelui de milioane de ani, cu preferinţa de a deschide zgribulit umbrela încă de la primele picături de ploaie în drum către interiorul fundaţiei culturale ce adăposteşte trufaşa şi uşor complexata (de ştiinţele exacte) comunitate umanistă...

Limbajul nu ca mijloc de transmitere de informaţii; nici măcar ca plăcere a comunicării, ci limbajul ca frumuseţe în sine. Cu totul altceva. Mă întreb, domnilor, nu dacă ar fi trebuit să vă gândiţi la toate astea înainte de a-mi trimite scrisoarea aceea idioată, ci pur şi simplu dacă ar fi fost omeneşte să vă fi gândit; presupunând că asta ar fi o consolare pentru cineva în situaţia mea. Altă familie, alţi copii. Alte amante — dintr-o altă lume care preferă interioarele, care tresare la sensuri uşor deformate ale cuvintelor. Nu-i vorba că repulsia lor pentru tehnică ar fi putut deveni molipsitoare pentru mine. Tulburător este că n-ar fi fost exclusă propria mea repulsie pentru tehnică. Uriaşa responsabilitate a constructorului de structuri rezistente, mult prea solicitată de-a lungul anilor, ar fi putut să se frângă într-o bună zi. Poate chiar cu mult înainte de frângerea vieţii. Repulsia pentru tehnică, văzută ca o organizare a spaţiului şi chiar a gândirii de un anume fel, dar o dezorganizare a sensibilităţii. Şi mai ales acea comuniune cu meseriaşi de toate soiurile şi de toate mitocăniile, pe care, printr-o prestidigitaţie aproape liber consimţită a spiritului, să mi-o fi însuşit destul de rapid, practic fără urmă de rezistenţa pe care în realitate am opus-o de-a lungul atâtor ani... Când, poate, mi-era sortit să mă aflu pe picior de egalitate cu nu mai mult de zece-cinsprezece persoane cu un temperament nu prea diferit de al meu. Simt foarte exact că una ar fi fost să fii, chiar şi timp de cel mult o oră şi jumătate, de la înălţimea unei catedre, o persoană publică, şi cu totul altceva, pe acelaşi planşeu îmbâcsit de motorină al unei uriaşe hale, să fii mereu, zi de zi, «dom’ inginer», fără să-ţi fie prea clar dacă alţii îţi datorează ceva, sau dacă tu le datorezi lor fiindcă trebuie mereu să plăteşti pentru aroganţa involuntară a unei diplome pe care, iată, domnilor, reiese foarte limpede din ce-mi scrieţi dumneavoastră că nici n-am meritat-o.

Dar de ce să mă las tulburat numai de gândul că aş fi putut să trăiesc într-o cu totul altă familie — altă soţie, alţi copii... Alte femei iubite? când poate că n-ar trebui să-mi înfrânez imaginaţia — acum că tot s-a declanşat (mulţumită dumneavoastră, domnilor) — s-o înceapă cu vizita la pavilionul expoziţional de mobilă. Acolo unde, chiar şi după un număr de ani de viaţă stabilă, te farmecă, parcă, de fiecare dată, senzaţia de început de drum. Zeci de interioare posibile, din care trebuie — a trebuit — să alegi, vai, doar unul!

Apoi, foarte curând, trebuie să fi venit şi ziua când, la depozit, cu factura semnată, a trebuit să încarc mobila într-un furgon. Mă frământ să îmi imaginez ce traseu trebuie să fi urmat acel furgon în drum către casă. Dar mărturisesc că îmi e imposibil. În drum către care casă? Aş trişa, desigur, dacă mi-aş îngădui să recunosc în ea cel mai mic detaliu din casa pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Dar abia dacă pot să trec, cu gândul, pragul imaginarei mele case. În vestibul mă aşteaptă deja o lume nouă şi necunoscută. Ce stradă? Ce număr? În ce cartier?... Un vestibul oarecum întunecat fiindcă afară stă să înceapă vijelia. Într-o zi nedefinită dintr-o primăvară nedefinită. Un pachet de cărţi (tehnice), legat cu o sfoară, pe care cineva le-a răsfoit cu ani în urmă. Eu nu, în orice caz, de vreme ce destinul meu urma să fie altul, datorită erorii descoperite de corectori în lucrarea de la concursul de admitere. Un simplu insucces, rămas departe în trecut? Sau un semn al Cerului? Domnilor, măcar de ne-ar trimite Cerul câte un semn clar de fiecare dată când suntem pe cale să comitem o eroare decisivă!...

Şi poate că nu trebuie să fi primit vreo înştiinţare că în trecutul tău îndepărtat s-a comis o greşeală (într-una din lucrările de la concursul de admitere) ca să admiţi, cu privirea pierdută în direcţia pachetului de cărţi tehnice legate cu sfoară, că ceva mai târziu ţi-a trecut prin minte un gând amar — printre atâtea altele — în legătură cu cea pe care ai cunoscut-o frecventând mediul în care destinul te-a aruncat în urma unei erori nedescoperite la timp: soţia ta. Poate că şi dumneavoastră v-aţi gândit într-o bună zi, domnilor. Chiar şi fără să fi primit o înştiinţare atât de ridicolă. Privind-o într-o dimineaţă, trezit înaintea ei, străină în acelaşi pat cu tine: de ce ea şi nu alta? Trist, nu-i aşa, domnilor? Cumplit de trist. Un fluid cică trece de la unul la altul când vine iubirea şi asta îţi spune că nu greşeşti. Dar când alergi după o femeie (dintr-un mediu ce nu-ţi era destinat), sau poate chiar şi destinat fiind, cine ştie, şi ea nici nu te respinge şi nici nu arată vreo iniţiativă, atunci ce poţi să crezi, obosit de atâta stăruinţă: că nu poţi trăi fără ea? Sau că totul nu este — n-a fost! — decât ambiţia să însemni pe răboj încă o victorie? Nu în materie de femei — nicidecum. Ci pur şi simplu încă o victorie în viaţă...

Dar, cum nu poţi trece cu imaginaţia dincolo de vestibulul întunecos al unei case nedesluşit conturate, în faţa căreia aşteaptă un furgon plin cu mobilă care n-a fost niciodată cumpărată, gândul victoriei iluzorii însemnate pe răboj poate că nu-i tocmai aşa de negru. Cel puţin ştii sigur că, dezlegând sfoara cu care sunt legate vechile cărţi tehnice, există şanse mari să dai tocmai peste memoratorul tehnic cu pricina. Şi nu că te-ai mai apuca, acum, la bătrâneţe, să cauţi greşeala care ţi-a schimbat cursul vieţii, dar poţi oarecum să fii sigur că ea există. Oamenilor cu ochiul format — corectorilor — le-a scăpat, iată, pe unul din nenumăratele rânduri unde literele, cifrele, formulele au conturul încă net, deşi alinierea lor nu mai era chiar perfectă din cauza maşinilor de tipărit care începuseră deja să se deregleze.

Iar dacă inconştienţa, poate, m-a făcut să n-am nicio ezitare în ziua aceea când mi-am scris lucrarea de concurs, îmi aduc aminte la fel de bine cum, cu alte ocazii, la şcoală, mi s-a întâmplat de atâtea ori să intru în criză de timp scriindu-mi «lucrările de control», cum li se spunea pe-atunci. În criză de timp şi în panică. Totul a fost trecător, bineînţeles. Pe atunci. Dar ce mă fac dacă astăzi intru în criză de timp?... Poate nu şi în panică, fiindcă iată, după greşeli cu duiumul comise timp de o viaţă — cu sau fără voie, cine putea s-o spună? — constat că totul a rămas fără urmări grave. O viaţă posibil schimbată? Schimbată în raport cu ce? Cu destinul?

Al dumneavoastră, cu regret

Etc. etc. etc.”

***

^*Din volumul de povestiri Laurenţia şi cerşetoarea
Publicat şi în Luceafărul05.06.1995

Între Galeria de pictură şi Agenţia de voiaj*

2011-10-10T01:14:00.001-07:00

Dincolo, pe partea umbrită a străzii, sus pe clădiri — la ultimul etaj, pe terase sau la mansarde — erau toate acele locuri înalte de unde ziaristul Tino Ruvole credea că şi-ar fi putut lansa incendiarele sale fiţuici volante. El să nu mai fie acolo şi mecanisme simple şi ingenioase să le catapulteze în spaţiul transparent dintre clădirile cenuşii. În închipuire le văzuse de atâtea ori, în ultimii ani, sus, în vântul străzii, gonind, singure răsucindu-se în aer, puzderie, după declanşarea mecanismului la momentul potrivit.

Aşteptând-o pe Rita Vico în sala de la stradă a galeriei de pictură ASPES, Tino Ruvole se uită în sus la balconaşul de sub acoperiş, cu câteva etaje peste agenţia de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T. Dincolo de balconaş, acolo sus, îndărătul uşii zăvorâte, la un capăt de scară întunecoasă şi plină de praf, cu o sacoşă suspectă în mână, puteai oricând să dai nas în nas cu poliţia secretă. Şi lor le captau atenţia locurile înalte — ferestruici, ziduri cenuşii, cornişe — periculoase din punctul lor de vedere. Cu siguranţă că aveau situaţia exactă a căilor de acces către acele locuri.

Parcă nici nu-ţi venea să crezi că nu mai departe decât acum o jumătate de an o cortină grea se lăsa între ei şi lume, în apartamentul lui Tino Ruvole, de îndată ce Rita Vico închidea uşa în urma ei. Prelungeau tăcerea, asta era: fiindcă ea rămânea lângă uşă secunde în şir privindu-l drept în ochi, fericită. Toate plăcerile le prelungeau, numai să uite de lumea de afară. O beţie de plăceri. Se gândi cu un fior de amărăciune că îi era aproape totuna dacă avea s-o întâlnească sau nu într-o zi ca asta.

Un vizitator trecu agale prin dreptul vitrinei şi, timp de o clipă, îl fixă bănuitor pe Tino Ruvole. Afară la uşă un cerşetor stătea rezemat de zid, cu mâna întinsă. O manşetă jerpelită, un cot peticit. Ruvole îi privi profilul încordat, mâna întinsă ferm şi iarăşi căzu pe gânduri... Cine putea stăvili înaintarea tancurilor?... O patrulă trecea în pas cadenţat pe mijlocul trotuarului — un subofiţer şi doi soldaţi — în şir, agale, insensibili la agitaţia străzii. Ce puteai să faci cu foile volante împotriva tancurilor? Pe cine să convingi?

Ziaristul Tino Ruvole se întoarse către tabloul de la marginea peretelui. Trebuia oare să privească ceva şi aici în interior? O formă cenuşie, fără contur şi fără culoare. Titlul, scris cu litere mici, nici nu-l putea desluşi. Îl căută din privire pe vizitatorul bănuitor de adineauri. Dar sala se golise, în timp ce tablourile cenuşii dormitau obosite pe pereţi, de jur împrejur. Afară în stradă, un cerşetor şchiop şontâcăi nehotărât către cel dintâi, rămas nemişcat, cu mâna întinsă ferm. Titirez năuc, îşi zise Tino Ruvole — asta îi sugera. Dar pe buzele cerşetorului şchiop flutura un zâmbet ironic. Sau uşor amuzat. Tino Ruvole închise ochii. Un mecanism cu elastic — un fel de praştie — se declanşa sus deasupra agenţiei de voiaj RUE–U.F.T., proiectând către mijlocul străzii un pachet alb de mărimea unui caiet gros de şcoală. Pachetul se dezmembra instantaneu şi din el porneau să se răspândească sute de foi volante care chemau la revoltă. Aceleaşi foi volante luate de vânt. Coborând contorsionate, arătându-şi nenumăratele feţe. Tino Ruvole le auzea foşnind peste zgomotul străzii. Dar nu era un zgomot obişnuit. Doar murmur molcom de voci şi, ici-colo, paşi pe trotuar. Adică fără vuietul maşinilor.

Deschizând ochii, văzu mulţimea umplând bulevardul, o mulţime care aproape că nu se mai mişca. Peste capete, pe partea cealaltă, o maşină staţiona în dreptul agenţiei de voiaj. În afară de aceea — nicio altă maşină pe tot întinsul bulevardului, atât cât puteai să cuprinzi stând în sala dinspre stradă a galeriei de pictură ASPES. Circulaţia fusese întreruptă şi Tino Ruvole îşi încordă auzul, aşteptându-se să desluşească venind de departe scrâşnetul metalic al şenilelor de tancuri. Dar nu se auzea nimic. Cei doi cerşetori stăteau de vorbă ca şi cum ar fi fost numai ei pe toată strada. Casa lor era oraşul întreg. În uşa deschisă dintre oficiu şi salon se ivise pictorul, stăpân pentru câteva zile al galeriei. Din spatele lui, din oficiu venea lumină de la o veioză. El stătea nemişcat şi privea cu reproş. Ziaristul şi-l închipui spunând: — Dacă în loc să-mi priveşti tablourile, te uiţi în stradă, de ce-ai mai intrat? Dar în galerie Tino Ruvole era acum singur. Oare la ce oră aveau să închidă magazinele?

„O oarecare siguranţă de sine”, se gândi ziaristul privindu-l din nou pe cerşetorul de afară — „ba chiar un pic de aroganţă”. În clipa aceea observă că erau trei. Cel cu mâna întinsă stătea de vorbă cu alţi doi, ultimul venit fiind tot un fel de titirez năuc, ca şi cel de-al doilea. O conversaţie plină de patimă reţinută.

Oare până unde se întindea rumoarea vocilor? Peste capete, abia dacă se vedea, în stânga, departe, panoul uriaş de deasupra intrării cinematografului Britela. Nu puteai să desluşeşti ce film rulează, dar era clar că schimbaseră filmul peste noapte: afişul era prea plin de culori ca să semene cu cel de ieri. Numai gândul că mai era cineva care încă nu uitase culorile, şi putea să te facă fericit — dacă puteai să uiţi, măcar pentru câteva clipe că te afli într-o galerie de pictură şi că prin vitrina imensă radiază neliniştitor rumoarea egală a vocilor. La fel ca mai înainte? Un semiton mai sus?... Dacă un girofar de la maşina poliţiei nu mai putea trece azi cu viteza nebună din celelalte zile, însemna oare că mulţimea tindea să se reverse peste carosabil?...

Tino Ruvole n-o mai putea aştepta acolo pe Rita Vico. Ieşi în stradă, trecând chiar pe lângă braţul întins al cerşetorului de lângă uşă. Dar acolo nu puteai înainta nici repede, nici prea departe. Cine nu ştia că de o bună bucată de vreme trăiai pe-aici într-o lume săracă? Dar parcă niciodată până astăzi sărăcia nu fusese atât de izbitoare. Feţele posomorâte, da, sigur, cu ele erai obişnuit, indiferent pentru ce ziar lucrai. Dar îmbrăcămintea? Oare unde îţi fuseseră ochii să nu bagi de seamă că ajunsese nu numai extrem de demodată, dar şi ponosită? Ba chiar extrem de ponosită. Ziaristul se uită în urmă la cerşetorul din uşa galeriei ASPES. Nu numai sigur pe sine, îşi zise el, dar şi c-un fel de zâmbet triumfător de astă dată. Câţiva de aceeaşi teapă cu el îi vorbeau cu însufleţire, iar el zâmbea în felul acela unic, sfidător–arogant–triumfător... Probabil că nici patrula (sau patrulele: cine ştie câte or fi fost) — subofiţerul şi cei doi soldaţi — nu mai avea loc să treacă nestingherită prin mulţime, de-a lungul trotuarului. Pictorul, stăpânul pentru câteva zile al galeriei, se ivise şi el, dincolo de vitrină, privind în stradă neliniştit. Dar cine ştie ce vedea — pictorii ăştia văd totdeauna lumea cu alţi ochi; în orice caz, în alte culori. Aproape sigur, scrâşnetul şenilelor de tancuri nu-i ajungea la ureche. Iar girofarul de pe maşina poliţiei se învârtea în aceeaşi poziţie, undeva peste capete, înainte să fi ajuns în dreptul cinematografului Britela — de bună seamă că maşina nu mai putea să răzbească prin mulţime.

Sus, pe ferestruicile de la mansarde, prin balconaşe — nici ţipenie. Tino Ruvole era probabil singurul din toată mulţimea aceea imensă care îşi mai ridica privirea într-acolo: deja o privire în trecut. La ce bun să te mai aştepţi ca mecanisme ingenioase să catapulteze deasupra mulţimii în zdrenţe fiţuici incendiare?

Cerşetorul de la uşa galeriei de pictură ASPES parcă zărise deodată, la o oarecare depărtare de el, ceva foarte straniu. Privea fix acel ceva foarte straniu, iar mâna întinsă i se lăsase cumva involuntar în jos. Dar Tino Ruvole nu descoperi nimic în jur despre care să fi putut scrie nu un articol, dar nici măcar un singur rând coerent. Pentru prima oară se gândi că poate n-are stofă de jurnalist. Impresii, asta da. Mecanismele de catapultare: simplă imaginaţie. Că se înmulţea cu fiecare minut numărul cerşetorilor? Cine să-l creadă? Izolaţi, fiecare cu teritoriul său, la fel ca leii de mare pe o bucată de plajă bolovănoasă din Groenlanda. Şi la fel de fioroşi (pentru un ochi exersat de ziarist). Asta ar fi fost demn de crezare pentru cititorul lui. Dar acum... Cerşetorul se depărtase deja de uşa galeriei ASPES, străbătând mulţimea către un punct numai de el ştiut. Numai de el? Erau deja pe puţin zece-doisprezece cerşetori în jurul său, care îl înconjurau mergând în aceeaşi direcţie. O atitudine aprobatoare, ar fi scris despre el Tino Ruvole. O manşetă jerpelită, un cot peticit. Dar peste tot în jur. Unde dispăruse lumea elegantă care se perinda la orice oră din zi prin dreptul cinematografului Britela şi prin faţa agenţiei de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T.? Îşi aminti deodată că de fapt agenţia rămânea goală zile în şir — un simplu decor, cu un interior elegant, luminat à giorno. Iar acum agenţia se închisese — asta se putea observa chiar şi peste marea de capete. Oricum, stewardesa de carton pe care o scoteau peste zi în faţa intrării dispăruse. Tino Ruvole se întrebă dacă apucaseră s-o bage înăuntru sau încăpuse pe mâna mulţimii furioase. O fotografie impecabilă, lipită pe carton. Dispăruse odată cu lumea elegantă de pe bulevard. Sărăntocii unei lumi întregi. Ziaristului îi veni în gând cuvântul manifestaţie şi simţi că îl trec fiorii. Mecanismele de catapultare i se părură mai inutile decât oricând. Dacă un nor întreg de fiţuici volante ar fi trecut acum în zbor pe deasupra străzii, probabil că nimeni nu le-ar fi luat în seamă. Un val de îmbrânceli trecu prin mulţime ca un vârtej de furtună. Tino Ruvole se trezi pe jos şi cineva îi strivi mâna cu un toc de bocanc. Încă un pic şi avea să-i fie din nou dor de Rita Vico. Măcar de-ar întâlni-o.

Se zbătu să se ridice cât mai repede ca să nu-l strivească de tot. Cum să-i zici? Ambuscadă pe bulevard, între cinematograful Britela şi agenţia de voiaj RUE–U.F.T.? Dar mulţimea de cerşetori ocupa tot bulevardul, cât vedeai cu ochii. Un urlet de mânie se ridică, surd, ceva mai departe, strident în imediata vecinătate, când turela unui car blindat se ivi departe, în capul bulevardului. Ruvole nu putu să-şi dea seama dacă se împiedicase acolo sau înainta. Dacă voiai neapărat să vezi amănunte, te uitai în jur şi tot ce putea să-ţi treacă prin minte pentru moment era că toţi cerşetorii ăştia n-ar fi avut altă soluţie decât să-şi dea unul altuia de pomană dacă ar fi vrut să se aleagă cu ceva. Dar nu mai doreau asta. Era de-ajuns să le vezi feţele. Un ziarist trebuie să-şi păstreze sângele rece. Dar un cerşetor n-are nicio obligaţie. Tino Ruvole îşi supse mâna însângerată. Dacă te uitai cu atenţie, puteai să desluşeşti în lungul rănii în formă de potcoavă până şi cuiele de la blacheu. Judecând după îmbrăcăminte nici n-ai fi zis că vreunul din jur ar fi putut să poarte încălţări atât de solide. Dar omul sărac — îşi zise jurnalistul — îşi face planuri de viitor mai mult decât cel înstărit. Sărăntocul se gândeşte la iarnă, mai ales dacă ştie că urmează să-şi petreacă nopţile geroase prin sălile de aşteptare ale gărilor neîncălzite.

Dar acum, ce gări? Lumea şi-a construit o spoială de civilizaţie, după care s-a apucat să spargă vitrine cu furie. Scrâşnetul metalic al şenilelor de tanc nu s-ar mai fi auzit nici dacă ar fi trecut la zece metri depărtare. De atâta vacarm. Instinct de ziarist? Da. Îl căută cu privirea pe cerşetorul de la intrarea în galeria ASPES dar nu-l zări nicăieri. Trebuia să completezi cu imaginaţia. Un articol de suprafaţă, la fel ca multe altele, asta avea să facă a doua zi. Doar că mai straniu de astă dată. Chiedo Gof ar fi zis că ăsta-i o porcărie de articol. Mai bine să scrii despre bileţelele zburând prin aer, fie ele şi imaginare. Cel puţin bileţelele sunt o năzuinţă omenească. Sau cam asta ar trebui să reprezinte. Pe câtă vreme aici? Un bulevard plin de cerşetori? Hai să fim serioşi! Cine i-a adunat? Niciun delator printre ei cu trei zile înainte? Cu două zile? Sau măcar cu o singură zi?

La urechile lui Tino Ruvole ajungeau în ritm ameţitor zgomote de vitrine prăbuşindu-se sparte în ţăndări. Din nou impresii? Să-i spui lui Chiedo Gof, la redacţie, că nimic nu-i mai minunat pe lume decât o sută de vitrine sparte? Parcă îi şi vedea mustaţa căzută de uluire. Sparte, zici? Cu bâta, sau cu ce? De parcă asta avea vreo importanţă.

„Erai destul de înalt, Tino Ruvole, nu? Pe vremuri. Cum de n-ai mai fost în stare să vezi dacă turela carului blindat s-a oprit acolo în depărtare, sau a continuat să înainteze în mulţime?” Ce-ai fi putut să-i răspunzi? Că de fapt nu erai decât o biată fiinţă măruntă? Sau că întâmplarea a făcut ca cerşetorii de pe strada aia să fie giganţi cu toţii? Ziaristul se gândi pentru prima oară că de fapt cerşetorii pe care îi întâlnise până atunci fuseseră cu toţii piperniciţi. Şi bineînţeles slabi şi lihniţi de foame.

Cineva îl lovi peste mâna rănită cu o umbrelă ferfeniţită — un baston cu spiţe ruginite, peste care atârna o zdreanţă neagră. Se strâmbă de durere şi pentru o clipă uită de sublimul vitrinelor sparte.

Ce joc al hazardului, se gândi, nu mai puţin încântat decât avea să fie Chiedo Gof: toată lumea se revărsa acum într-o singură direcţie — către capătul bulevardului, acolo unde se oprise turela carului blindat. Cine dădea tonul în tot ce se întâmpla? Mărunt într-o mulţime imensă, nu numai că nu puteai să vezi dacă turela s-a oprit sau nu, dar nici măcar nu puteai să afli dacă i s-au mai adăugat şi alte turele. Spărgând vitrine, cerşetorimea avea de gând să pună mâna pe carele blindate, să le zgâlţâie, să le legene ritmic, amplificând mişcarea până ce avea să le răstoarne în sus cu pneurile lor impecabile şi ucigaşe.

Pe nesimţite, Tino Ruvole se întoarse cu gândul în urmă. Cu ani în urmă. Era la şcoală şi iarăşi nu pricepea de unde îşi trăgea forţa banda de derbedei. Nume pe care le uitase, dar îi rămăsese în amintire rânjetul lor satisfăcut. Abia acum putea însă să facă o comparaţie: indiferent cât de vrednic de dispreţ ar fi fost rânjetul bandei de derbedei, cei buni nu zâmbeau niciodată în superioritatea lor. Şi deodată îl săgetă, poate pentru prima oară, durerea dispreţului faţă de banda cealaltă, din care, cu siguranţă, făcuse şi el parte. Cei buni. Care, jigniţi în mândria lor, nu zâmbeau niciodată. Erau — fuseseră — buni la carte şi aveau de partea lor dreptatea.

Era clar: cerşetorii care umpleau bulevardul nu cereau de pomană. Ziaristul, asurzit de zgomot, stătea cu privirea aţintită spre gurile de foc de la turelele carelor blindate. Dar dacă se trăgea undeva, împuşcăturile se auzeau venind de departe. Şi tot acolo în depărtare se auzeau sirene de ambulanţe. Pentru o ureche exersată nu era greu să le distingă de sirenele poliţiei. Poliţia avea ceva foarte agresiv în sirena ei, deşi în ultima vreme nici despre ambulanţă nu mai puteai să juri că-i o ambulanţă adevărată. Oricum, aici, peste capetele mulţimii întărâtate, ţevile mitralierelor de la turelele carelor blindate rămâneau doar o ameninţare. Guri de foc din care nu ieşea foc şi poate că nici n-avea să iasă vreodată. Tino Ruvole tresări la zgomotul unei explozii tocmai când se aştepta mai puţin. Undeva foarte aproape de astă dată. Se uită spre turela carului blindat şi o văzu înconjurată de flăcări. La fel ca banda de derbedei din anii de şcoală, mulţimea de cerşetori nu era dispusă să ia în glumă nimic din ce se-ntâmpla. Nici atunci şi nici astăzi. Prin flăcări, ţeava de mitralieră se roti odată cu turela carului blindat până ajunse în direcţie opusă. La a doua explozie, Tino Ruvole nici nu mai tresări. Ceva mai departe, al doilea car blindat era şi el în flăcări. Oare Chiedo Gof avea să creadă ceva din toate astea? Puteai foarte uşor să te pui în situaţia unui redactor-şef şi să admiţi că primul gând care îţi venea în minte era că reporterii îşi pierduseră minţile. Era şi timpul. De mult era timpul să-ţi pierzi minţile. Şi ce altceva erau mecanismele ingenioase ale lui Tino Ruvole, lansatoare de fiţuici volante incendiare, dacă nu un delir? Dar, Dumnezeule, cât de inofensiv! Carele blindate erau cuprinse de flăcări şi nu le mai rămânea altceva de făcut decât să ambaleze cu toată forţa motoarele. Un fum înecăcios, mirosind altfel decât fumul de la oricare alt vehicul, înainta în valuri printre picioarele mulţimii, se ridica peste capete şi atunci îi simţeai mirosul ciudat. Carele blindate fugeau. Ziaristul zări peste capete turelele îndepărtându-se în mare viteză, ducând cu ele flăcările, răspândind în spaţiul dintre clădiri vălătuci de fum negru.

Mulţimea se rări brusc şi în clipa aceea Tino Ruvole o zări pe Rita Vico alergând spre el. Toţi se îndepărtau, în timp ce ea se strecura fără nicio greutate prin mulţimea deodată rărită, apropiindu-se de el, cu ochii râzând. De astă dată ştia mai multe, se pare: venea dinspre carele blindate care fugeau părăsind bulevardul în vuiet de motoare ambalate la maxim. O strânse tare şi se învârti cu ea în braţe, în locul acela, ticsit cu câteva clipe în urmă, acum rămas aproape gol. Aşteptând-o — când? în urmă cu câţi ani? — în galeria de pictură ASPES nu putuse să-i treacă prin minte o întâlnire atât de fericită cu ea. O aştepta din anii de şcoală, de pe vremea când banda de derbedei, dincolo de o baricadă invizibilă, rânjea victorioasă, presimţind, de bună seamă, că într-o zi va avea şi motive s-o facă.

— Vino.

O luă de mână şi o trase către galeria de pictură ASPES. Dar ea se împotrivi:

— Mai stai puţin.

În orice împrejurare, cu oricine ar fi fost, lui Tino Ruvole îi veneau în minte fraze din reportajul ce urma să-l scrie: „Bulevardul se golea, în timp ce motoarele carelor blindate se auzeau tot mai departe.” O înţelegea perfect pe Rita Vico: îţi venea greu să te saturi de ceea ce vedeai în jur — trenţăroşii lumii, cerşetorii alergând cu toţii în aceeaşi direcţie, în urma carelor blindate. De fapt motoarele aproape că nici nu se mai auzeau. Doar larma victorioasă a vocilor străzii. Întâlnirea lor: nesperată. Un miracol în mulţimea care umplea bulevardul până acum câteva minute. Dar era ceva personal şi despre asta Tino Ruvole nu putea să scrie în reportaj. În câteva clipe ajunse însă la concluzia că nici lui Chiedo Gof nu simţea nevoia să-i povestească.

— Vino, o chemă din nou. Şi o trase de mână.

De astă dată ea nu se mai împotrivi. Odată bulevardul golit de mulţime, se puteau vedea peste tot vitrinele sparte — milioane de cioburi de sticlă zăcând pe trotuare, mai ales pe partea străzii unde se afla galeria de pictură ASPES. Se însera. Nu mai era nimeni în preajmă şi bineînţeles că nici înăuntru. O încuiaseră şi lăsaseră lumina aprinsă. Dar nu mai aveai nevoie de uşă. Tino Ruvole şi Rita Vico pătrunseră de-a dreptul prin vitrina spartă. Cioburile de sticlă le scrâşniră sub picioare. Ziaristul se opri în faţa primului din tablourile acelea cenuşii pentru care nu avusese ochi să-l vadă acum câteva ore.

— Ce culori frumoase, remarcă Rita Vico.

Ruvole îi aruncă o privire mirată şi se uită apoi la tablou. Pe plăcuţa de carton alb de dedesubt stătea scris: „Tron.” Poate lumina era alta acum, poate înainte nu-l privise cu destulă atenţie, dar tabloul era într-adevăr plin de punctişoare colorate, pe care mai înainte nu le observase. Uşa ce dădea în oficiu rămăsese întredeschisă, dar dincolo de ea stăruia întunericul. Aşadar, Tron... Îl bucura să poată desluşi — vag — forma unui tron. Somptuos, aşezat pe un piedestal înalt, cenuşiu totuşi, c-un număr de trepte. Ziaristul nu avu curiozitatea să le numere. Sub tabloul de alături, pe un cartonaş la fel ca cel dintâi stătea scris „Cetate”. Aceleaşi punctişoare luminoase, dominând forma cenuşie cu culorile lor. Rita Vico privea şi ea fascinată. Deasupra unor ziduri împrejmuitoare, întunecate — un cer uşor luminos; lumina venea parcă de la străzi luminate, pe care zidurile de apărare le ascundeau vederii. Peste creneluri, punctişoare mai ales galbene şi portocalii luminau un cer crepuscular... Apoi, în dreapta, un alt tablou: „Catedrală.” Din faţa catedralei, Tino Ruvole îşi întoarse privirea spre stradă. Pe partea cealaltă, luminat à giorno, se zărea interiorul agenţiei de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T. Chiar şi cu vitrina spartă, interiorul arăta la fel de elegant şi de promiţător. Se gândi că poate totuşi n-avea destul sânge rece pentru meseria de ziarist.

***

^*Din volumul de povestiri Laurenţia şi cerşetoarea
Publicat şi în Luceafărul, 25.09.1994

Traseu predestinat*

2011-10-10T01:04:00.001-07:00

Ce poate să însemne, pentru un tânăr înalt şi blond, un braţ fracturat, legat cu o eşarfă albă pe după gât, dacă nu un respiro în drum către o nouă aventură? Cel puţin aşa ar putea să-l judece unii; dacă nu cumva cei mai mulţi. Pe stradă, în lumina crudă a dimineţii, iată-l relaxat, ba chiar cu o oarecare siguranţă de sine, în contrast cu mulţimea străzii, terorizată de grija de a nu întârzia la serviciu. Braţul în ghips nu-i pentru el, poate, o extravaganţă mai mare decât barba-i în creştere — încă un semn că nu datorează nimănui nimic. Un setter lăsat liber din lesă, strecurat prin grilajul parcului, adulmecând sârguincios tufe ici şi colo, tot numai freamăt, negăsind, cu siguranţă, vreo schimbare la stăpânul său care să merite atenţie. Decât, poate, în bine, căci, iată, când a mai dat peste el norocul să fie scos în stradă la o oră atât de timpurie şi lăsat să zburde în voie prin parc?

Tânărul înalt şi blond a fost la spital doar în trecere — cui nu i se poate întâmpla? Atât cât să i se înfăşoare peste braţ o fâşie de tifon impregnată cu ipsos — o operă aproape sculpturală. Cu nimic mai stresant decât să-i faci o vizită la spital unei rude cu adevărat bolnave. Dar de-ar fi fost să rămână acolo mai multe zile? Sau mai multe săptămâni?... Iată o întrebare care s-ar putea pune oricând. (Să fi fost doar o părere, sau peste capul tânărului blond, cu alură de sportiv, a trecut o umbră?) Fiindcă, la fel ca o nenorocire, o întrebare nu vine niciodată singură... Acolo, la spital, s-ar lăsa oare sedus de copleşitoarea ordine de pe coridoare şi din saloane, sau şi-ar găsi refugiul în ceea ce se vede dincolo de zidurile spitalului? Boschete desfrunzite, într-un promiţător februarie fără zăpadă, clădirile şi barăcile anexe, cu porţi de metal, unde nimeni nu-i niciodată văzut intrând sau ieşind? Curtea, aleile atât de bine cunoscute — după câteva săptămâni de şedere! — şi totuşi la fel de fără nume ca şi cărările vieţii?...

La una din acele barăci, iată un oblon de lemn (totuşi) zbătându-se un pic în vânt. Iar vântul stârnind ici şi colo vârtejuri de frunze uscate, afară, în înserare. Toate acestea — o imagine într-o minte, poate, nu tocmai sănătoasă, foarte aproape, la distanţă de o fereastră sau două... Fiindcă niciodată nu poţi să ştii ce fel de salon e cel de alături, cine locuieşte acolo, mai mult sau mai puţin vremelnic. Ai putea privi vârtejurile de frunze uscate şi să te întrebi dacă cel ce stă în salonul de alături, în picioare la fereastră, dând puţin perdeaua la o parte, are totuşi ochi să vadă... Şi când te gândeşti că un biet vârtej de frunze uscate, în iarba la fel de uscată, ar putea să ia, într-o minte bolnavă, proporţiile unui uragan din Moby Dick, pentru cine l-a citit pe vremea când era încă întreg la minte... Ca să nu mai spunem că, pentru cel internat la spital pe mai multe săptămâni, să zicem, peste clădirile anexe, peste barăcile şi boschetele desfrunzite — peste toate astea ar putea să nu mai vină niciodată primăvara...

Şi atunci, să te vedem, tinere blond cu alură sportivă, presupunând că ai fi şi tu în cauză, din ce joben de scamator îţi vei scoate, pocnind din degete, tăria să pui punct, fără să intri în panică, siguranţei că ziua de mâine te va scoate din impas încă o dată, la fel ca de atâtea ori până acum. Fiindcă, ştii bine, ulciorul nu merge de multe ori la apă.

Poţi să-ţi aduci brusc aminte cum era odinioară, în copilărie. N-avea decât să vină boala, cu tot cortegiul ei de răsfăţuri din partea alor tăi. Dar ce ţi se putea întâmpla pe atunci? O amigdalită? Un vărsat de vânt? Nicio clipă nu te-a tulburat gândul că ar putea fi vorba de o ameninţare reală. Ce mai! — tocmai prin boală ai fost de câteva ori (cel puţin!) în viaţă un privilegiat. Dar cum? De astă dată lucrurile stau cu totul altfel (ţi se poate revela brusc, în timp ce seterul adulmecă înfrigurat tufişurile din parc). Dacă mai admiţi că boala te-ar putea plasa într-o zonă privilegiată, fie şi într-un sens foarte vag — nici vorbă nu mai poate fi de răsfăţ din partea cuiva anume — atunci trebuie fie să ştii exact până unde poate merge cochetăria ta cu boala, fie să accepţi, o dată cu extravaganţa, să-i zicem, a situaţiei, şi ideea unei ameninţări reale.

Şi abia aici poţi să simţi, poate pentru prima oară în viaţă, că ai devenit întrucâtva înţelegător cu alţii. Şi, în mod paradoxal, abia simţind că poţi să-i înţelegi pe alţii, să respingi, ce? Tocmai mila! De pildă mila unei femei pentru bărbatul ei care, în urma bolii, a încetat să mai fie bărbat. Tocmai tu care, imaginându-ţi că, o dată ajuns impotent, ţi-ai lua viaţa în clipa când medicul te va înştiinţa (cu regret, bineînţeles) că nu mai e nicio speranţă... Nu că bărbăţia poate să însemne şi altceva decât virilitate — toate astea-s baliverne! Dar abia atunci ai putea să te întrebi — pe îndelete, fiindcă timpul ar începe de bună seamă să-ţi prisosească — ce fel de alte relaţii ar putea să existe între un bărbat şi o femeie? Să ajungi oare până acolo, chiar şi tânăr fiind, încât să admiţi că viaţa poate să rămână (într-un fel) viaţă chiar şi fără sex?... (În timp ce seterul îşi continuă zburdălniciile din tufă în tufă, căutând nebuneşte, ce? — poate tocmai o femelă?) Te pomeneşti! ...Căci boala, întocmai ca şi corpul imperfect, întocmai ca şi urâţenia te plasează într-o zonă tulbure a spiritului tău capricios, apropiindu-te, într-un fel, de eternitate...

A fost nevoie de o mică experienţă, cu o fractură neînsemnată, pentru ca, plimbându-te dimineaţa cu braţul legat pe după gât cu o eşarfă albă, înconjurat de o lume stupid de zorită, să-ţi treacă prin cap fel de fel de idei. Şi poate că nu-i neapărat nevoie să pui impotenţa pe seama unui accident. Pur şi simplu ţi-ai pierdut încrederea în trupul tău: exact ca atunci când, chiar şi bun înotător fiind, într-o bună zi, fără un motiv foarte limpede, a început să-ţi fie teamă să te îndepărtezi prea mult de mal, în larg, unde, doamne fereşte, o panică stupidă ţi-ar îngheţa voinţa de mişcare, la o distanţă unde nimeni n-ar putea să-ţi vină la timp într-ajutor. Aşa-i că-i o adevărată tortură gândul că nu întotdeauna poţi să-ţi verşi amărăciunea dând iute vina pe cineva sau pe ceva — un destin potrivnic? Cum de ţi-ai putut închipui că toţi se nasc cu noroc pe lumea asta? Dar — ia stai! — te pomeneşti că tocmai aici stă adevărata bărbăţie: un destin potrivnic care să nu te îngenuncheze! În parc, ai stat pe o bancă o oră întreagă alături de o femeie şi nu i-ai atins decât mâna în timp ce aţi vorbit vrute şi nevrute. Iar când a sosit clipa v-aţi ridicat fără frenezia de altădată, ştiind, de astă dată, prea bine, că drumul tău nu se va mai sfârşi în patul ei, pur şi simplu pentru că n-ar mai avea niciun rost. Dar s-ar putea totuşi să ai noroc (într-un fel): purtarea femeii faţă de tine să fie ireproşabilă: nicio chemare către ceva ce nu mai poate să se întâmple, nicio aluzie, nicio amintire din vremurile când totul părea să fie normal. Trebuie să recunoaştem că un asemenea noroc nu-i e dat oricui! E greu să găseşti femeia care, pe lângă atâtea momente de tandreţe, să găsească în împreunare o agresivitate, chiar şi de nu prea lungă durată, care să i-o facă — împreunarea, adică — indezirabilă, pentru că visele ei din copilărie şi din adolescenţă au îndreptat-o iremediabil către o irealitate căreia i s-a suprapus ghinionul să nu întâlnească niciun bărbat care să nu dorească să fie înainte de toate mascul...

Ochi tineri, să zicem, pe care ochelari cu lentile groase să-i protejeze, de cine? De propria lor agresivitate! Iată — ar putea exista, de ce nu, şi o asemenea părere! — un scut împotriva agresivităţii, o garanţie pentru interlocutor că nu riscă nimic în urma relaţiei cu purtătorul de ochelari. Bărbat sau femeie, c-un zâmbet uşor stânjenit, căruia sau căreia lentilele îi amplifică doar unda generoasă a luminii din ochi. Iar umbra (din adâncul sufletului) nu i-o ascunde. Ci pur şi simplu i-o şterge. Asta ar putea să însemne un număr de dioptrii peste limita normalului. Plus înclinaţia către singurătate şi către meditaţie...

Ca să nu mai punem la socoteală formele picturale aberante ale artistului pe care nu neapărat ochelarii cu multe dioptrii l-au făcut să le vadă, ci, poate, simpla lor prezenţă dincolo de fereastra închisă dintr-un salon de spital, de unde un banal vârtej de frunze uscate, la sfârşit de iarnă, se vede ca un uragan în largul oceanului unde îşi duce zbuciumata-i viaţă Moby Dick. Trebuie să fii foarte îngăduitor (un fel de a spune, desigur!) ca să admiţi că învolburarea de linii colorate de pe pânză are vreo legătură cu realitatea, fie ea şi văzută de la fereastra unui salon de spital de către o persoană stând nemişcată minute în şir îndărătul ferestrei, cu perdeaua un pic dată la o parte.

...Idei aberante, pe aceeaşi temă, într-o poezie, izvorâte în împrejurări asemănătoare, cărora li se poate recunoaşte o anumită muzicalitate — atât şi nimic mai mult. Căci dacă nu de poezie ar fi vorba, ci de proză, atunci eroii acelei proze ar trece, poate, prin străfundurile suferinţelor omeneşti, fără să fie prea limpede — pentru omul de toate zilele — ce a iscat acele suferinţe. Literatură abisală, ar zice unii, fără a ne convinge însă că au înţeles cu adevărat despre ce-i vorba. O simplă eşarfă trecută pe după ceafă, susţinând un braţ fracturat? Sau prilejul pe care ţi-l dă acel braţ fracturat să deprinzi iscusinţa de a desluşi enigme?

Şi de ce n-ar fi premeditare la mijloc când tânărul cu braţul fracturat trebuie să parcurgă un traseu anume în drum către cabinetul de chirurgie? Văzând în jur ceea ce înfioară şi descurajează, pe coridoarele şi pe aleile spitalului, poţi să te obişnuieşti cu ideea că suferinţa te înconjoară pretutindeni. Şi dacă n-o vezi este pentru că nu vrei s-o vezi. Dar acolo, pe coridoarele şi pe aleile spitalului, n-ai încotro. Bolnavi îţi ies peste tot în cale; bolnavi care nu mai au nimic de ascuns — după ce, multă vreme, la rândul lor, au crezut în normalitate. Dezalcoolizare, boli venerice, perversiuni sexuale — oameni care arată ca toţi oamenii; doar că sunt de fapt măcinaţi pe dinăuntru. Un pictor, un dirijor de orchestră simfonică, un poet — se şuşoteşte peste tot şi, în mare parte, afli totul numai din şoapte. Alcoolici şi perverşi sexuali, SIDA. Cine suferă doar de cancer şi de inimă cu greu îşi poate stăpâni indignarea că lumea e atât de putredă şi nimeni nu întreprinde nimic pentru purificare. Liniile încâlcite de pe pânză, poezia criptică, muzica concretă — toate astea nu-s decât rezultatul toleranţei faţă de murdăria întinsă peste întreaga lume. Fiindcă ceea ce produc drogaţii şi perverşii este expus fără nicio jenă în galeriile de pictură, se cântă cu neruşinare prin sălile de concert, se tipăreşte cu uşurinţă pe hârtie, pentru că — ţi-o spun sufocaţi de indignare cei de pe coridoarele şi de pe aleile spitalului — «hârtia rabdă orice»!

E oare timpul să te întorci acasă, tinere înalt şi blond, cu alură sportivă şi braţul fracturat legat cu eşarfă pe după gât? Seterul te va urma fără să crâcnească, poţi să fii sigur, nu? Pentru că el a venit pe lume cu recunoştinţă în sufletul lui de câine... Rămâne doar să aştepţi ziua ultimului drum la spital, când o asistentă drăguţă îţi va scoate de pe braţ opera sculpturală de ghips, pe care câţiva prieteni au şi apucat, cu voia ta, bineînţeles, să-şi aştearnă cu tuşuri colorate inscripţiile lor stupide...

Cu braţul eliberat (e doar un fel de a spune), te vei simţi oare tu însuţi eliberat şi te vei amesteca în mulţimea stupid de zorită din fiecare dimineaţă din fiecare anotimp, în drum către serviciu? Sau traseul ales cu premeditare — sau, poate, cu predestinare — în incinta spitalului îţi va aminti, fie şi vag, de traseul ales de Alighieri prin cercurile Infernului? El însuşi un iremediabil bolnav de geniu...

***

^*Din volumul de povestiri Laurenţia şi cerşetoarea
Pub;icat şi în Luceafărul, 01.05.1996

Pe tamponul din capul liniei moarte*

2011-10-09T11:43:00.000-07:00

Zi şi noapte făceau manevre pe liniile ferate ale staţiei de încărcare de la Steaua Română, ticsite de vagoane-cisternă, toate negre de păcură. Vedeai câte o garnitură urnindu-se din loc şi înaintând încet, pe sub gâturile de girafă ale robinetelor de motorină, din macaz în macaz, tranca-tranca, printre multele garnituri staţionate acolo zi şi noapte. Şina se lăsa sub greutatea cisternelor când treceau, roată după roată, deja departe de Steaua Română, prin spatele casei lui Vintilă. Printre roţile în mişcare vedeai zidul de cărămidă de culoare galben-cenuşie, înalt cât două case şi, peste zid, o bună parte din parcul de rezervoare. Goale, ruginite şi, câteva dintre ele, turtite de bombele americane... Rar de tot, câte o garnitură trecea de casa lui Mihalcea, şi mai niciodată nu ajungeau tampoanele ultimului vagon din garnitură să se proptească în tampoanele ruginite din capul liniei moarte. Chiar aşa! mai niciodată... De la tampon puteai să cobori într-o fuguţă rapidă de vreo douăzeci de metri până în poarta terenului de fotbal Ileana. Dar Rareş rămânea de cele mai multe ori sus pe terasament. Se căţăra în patru labe pe una din traversele aşezate oblic, în chip de proptele, îndărătul tampoanelor. Cămaşa îi ieşea din pantaloni când se răsucea să se aşeze ghemuit pe tampon. Peste gard, printre plopi, puteai să vezi cam jumătate de teren. Livada lui Mihalcea te împiedica să vezi cealaltă jumătate. Când jocul se muta în partea aia, gazonul rămas gol, drept în faţa lui Rareş, ardea verde-mocnit. Rareş se foia pe tampon şi rugina zgrunţuroasă i se lua pe pantaloni. Se auzeau zgomotele surde ale mingii lovite departe, peste colţul livezii, în timp ce portarul de la Astra, singur în faţa porţii, privea încordat, drept în soarele roşu al asfinţitului, cu mâna streaşină la ochi...

Dar primăvara, vremea e capricioasă... Sâmbăta următoare venea o ploaie cu chef de joacă. Tampoanele rugineau din nou. Rugineau şi profilele de metal, nituite, care susţineau acoperişul tribunei de dincolo de teren. Sus într-un colţ rămăsese agăţat un zmeu, ferfeniţit după toţi anii ăştia de război, c-o terfeloagă de coadă, umedă, pe care vântul abia dacă o mai flutura, plictisit...

Dar venea, special pentru spectacolul cu motociclete, fanfara Garnizoanei... Uniforme bleumarin... Coborau în ritm de marş, cu alămuri şi cu talgere, dinspre calea ferată şi cutele pantalonilor le zvâcneau ritmic sub genunchi în timp ce intrau pe poarta larg deschisă... Fanfara străbătea peluza, dând ocol terenului, între groapa de sărituri în lungime şi piciorul zidurilor dosnice de cărămidă roşie ale caselor din colonia Concordia, şi se oprea chiar lângă tribuna acoperită, pe un loc special îngrădit, unde aproape că nu ajungea soarele.

De la înălţimea terasamentului liniei moarte, Rareş, ghemuit sus pe tampon, putea desluşi afişul lipit pe poarta terenului Ileana, mare, roşu pe alb: CONCURS DE SĂRITURI CU MOTOCICLETA. ACROBAŢIE. CUNOSCUTUL MOTOCICLIST ANGHEL DATCU SARE DE PE TRAMBULINĂ, TRECE PRIN FOC ŞI PRIN STICLĂ... Trambulina era deja instalată în centrul terenului. Încă înainte să se piardă în aer ultimele sunete ale marşului începeau să tureze asurzitor motoarele motocicletelor, dincolo de tuşa terenului, în mijlocul unei mulţimi de puşti curioşi, prin care nu mai vedeai nimic...

Călare pe motocicletă, venea Datcu, îmbrăcat într-o salopetă neagră, pe cap cu o mască de cauciuc, cu mănuşi mari de azbest în mâini. Dar era oare chiar Datcu? Venea dinspre tuşă accelerând la maxim peste gazon. Roata din faţă zvâcnea în retragere pentru o clipă când ataca rampa, şi era deja în aer când trecea prin cercul de foc. Se ridicau urale din tribuna acoperită în timp ce roata din spate atingea în cădere gazonul şi Datcu se cutremura tot pe arcurile motocicletei, victorios şi teafăr, ridicându-şi mâinile de pe ghidon.

...Venea din nou val-vârtej, în creştetul capului c-un pătrat de metal prins peste mască şi ochelari, pe gazon în trombă. Panoul de sticlă îi stătea în faţă, la capătul trambulinei şi el se repezea cu motocicleta lui, turbat, cu capul înainte, drept în panou. Geamul sărea în ţăndări... Praf şi pulbere... Fanfara începea din nou să cânte...

Pe lângă tampon treceau stând de vorbă, în drum spre terenul de fotbal, Stoianovici şi Crăciunescu. Abia acum. Pierduseră totul.

— Hei, Rareş! Rareş!... Din poarta stadionului, Radocea, c-o găleată veche în mână, îşi agita de zor braţul întins deasupra capului. Răcnea şi îl chema prin semne în timp ce primii spectatori treceau pe lângă el părăsind stadionul. Rareş mai lua pe pantaloni încă o palmă de rugină când se lăsa să lunece de pe tampon în jos.

— Vrei să intri gratis la toate meciurile? Hai cu mine!

Radocea îl lua pe după umeri şi îl trăgea zorit înăuntru pe poarta stadionului, împotriva puhoiului de spectatori care plecau.

— Culegem cioburile din iarbă şi ne lasă să intrăm gratis până la sfârşitul anului! Domnul Dragnea mi-a zis că vrea doi băieţi. Vii cu mine?

Se lăsau pe sub bara de fier îndoindu-se pe spate, agăţaţi de ea c-un balans acrobatic şi o porneau peste gazon drept spre centru de-a lungul liniei de mijloc. Lucrători în salopete cenuşii demontau ultimele bucăţi de trambulină, cărându-le la marginea terenului, în timp ce ultimii spectatori părăseau tribuna. Încă şi-acum mirosea în jur a metal încins şi a eşapament. În mâna lui Radocea găleata zdrăngănea dogit a tinichea plesnită şi îngroşată de ipsos vechi.

— Rareş, ai aflat de concurs? Literar, parcă... Sau cam aşa ceva. Toată lumea zice c-ai luat premiul întâi! Nu ţi-a spus nimeni?... Mai aveau câţiva paşi până la locul unde Datcu trecuse cu motocicleta prin geam şi cioburile se vedeau împrăştiate peste tot prin iarbă. Radocea se distra studiindu-i faţa de aproape. — După cum te holbezi la mine s-ar zice că nu ştiai nimica... Hei, Rareş!...

Fanfara Garnizoanei se îndepărta de tribună în pas mărunt şi grăbit. Mărşăluia de-a lungul peluzei îndreptându-se spre ieşire. Rareş o vedea ca prin ceaţă... Sunete răzleţe zburau, luate de vânt, către calcanele înalte de cărămidă roşie ale caselor din colonia Concordia şi de acolo se întorceau cu vibraţii dulci peste terenul de fotbal... Stând pe vine, cu mâna întinsă după un ciob, Rareş îşi înălţa capul din pământ şi îl zărea pe Relu Opriş trecând prin apropiere, cam pe diagonala terenului. Opriş îi făcea prieteneşte un semn energic de victorie, iar Radocea dădea aprobativ din cap, asta vrând să însemne că da, avea şi de ce să-i facă semnul ăla. Dar trecea în aceeaşi direcţie, pe gazon, şi Gigi Nistor, iar îndărătul lui, Papadopol îl ajungea uşor din urmă c-o fugă scurtă de trei paşi. Împreună treceau pe lângă Rareş nedezlipindu-şi privirea prietenoasă de el şi fluturând din mână. Sile Cloşan, chiar şi el... Veneau apoi Traian Felea, Eftimie, Mişu Văduva... grupuri... toată clasa... Până şi Crăciunescu şi Stoianovici, ei care păreau desprinşi de lume şi mereu aveau câte ceva important de discutat între ei cu glas scăzut ca să n-audă ceilalţi, acum n-aveau ochi decât pentru Rareş... Curioşi cu toţii, ar fi vrut, parcă, să se oprească. Dar nimeni nu se oprea. Treceau mai departe... Fanfara Garnizoanei ieşea de pe stadion, cu muzica ei tot mai îndepărtată. Urca bucăţica de drum, cu iarbă uscată şi călcată în picioare pe margine, prin dreptul tampoanelor de la capătul liniei moarte... Şi coada fanfarei, unduindu-se, o cotea dispărând pe strada Avram Iancu...

— Dacă Rareş primeşte premiu pentru ceea ce a scris, spunea tata şezând la masă, înseamnă că încă n-am pierdut orice speranţă. Plin de însufleţire, spunea: — Poţi să scrii chiar şi despre lucruri neconvenabile în noua noastră situaţie şi uite că nimeni nu te bagă la puşcărie! Dimpotrivă, iei premii la concursuri literare!... Unii s-au şi grăbit să înmormânteze democraţia. Eu unul nu cred în sfârşitul democraţiei! Atâta vreme cât la un concurs literar nu se fac matrapazlâcuri, încă mai putem spera...

— Ce-a scris Rareş? întreba Felicia. Abia dacă trecea cu bărbia de tăblia mesei dar nu era dispusă să se lase neglijată.

— Ce-a scris Rareş... Asta, spunea tata, nu cred că am dreptul să deconspir. Doar dacă... Şi se întorcea către Rareş întrebător, aşteptând. Cum însă Rareş rămânea tăcut, tata renunţa să mai aştepte. Spunea: — Dar un pronostic pot să fac. Şi uite, îl fac! Rareş o s-ajungă scriitor! Nu râde, Felicia. Un mare scriitor! Tu o s-apuci să vezi. Noi, poate, nu...

Mama stătea la masă oarecum încordată, cu pleoapele coborâte peste un zâmbet reţinut... Într-un târziu stingeau luminile în toată casa...

Afară în noapte, pe liniile ferate din spatele casei continuau manevrele cu vagoane-cisternă. Roţile scrâşneau prelung-resemnat la trecerea de pe o linie pe alta. Tampoane se ciocneau între ele cu o forţă ascunsă. Garnitura întreagă se cutremura, cisternă după cisternă, până la ultima, departe, către intrarea terenului de fotbal Ileana... Cioburile de geam zăceau împrăştiate în iarbă... Mascat şi cu pătratul de metal în creştetul capului, Datcu sărea de pe trambulină, cu mâinile încleştate pe coarnele ghidonului şi pentru o clipă rămânea încremenit în aer în timp ce trecea în zbor prin rama înaltă cu geam, izbind peretele de sticlă, învăluit într-un nor alburiu-sclipitor de ţăndări...

În odăiţa de la mansardă, Rareş stătea lungit, cu privirea în tavan. Tavanul era înclinat şi pe jumătate umbrit. Se ridica într-un cot şi avea lângă el, chiar în faţa ochilor, pe pat, în lumina lămpii de noapte, toată colecţia de reviste. O singură copertă colorată, de Crăciun. Însă Crăciunul trecuse de mult. În rest, câte o singură culoare. Dar ce mai conta?... Un copil-coşar şi un copil-bucătar, mov pal cu negru, veneau în pas întins pe coperta numărului 39. Cu supliment gratuit „Jurnalul copiilor”, stătea scris în josul copertei. O maimuţă de la grădina zoologică se agăţa strâns de piciorul unui îngrijitor în salopetă albastră, la doi paşi de o girafă care îşi întindea peste gard gâtul nesfârşit pe coperta numărului 44. O fetiţă portocalie, c-o basma pe cap, netezea cu fierul de călcat o faţă de pernă întinsă pe o măsuţă grosolană de scândură, scoasă afară în curte, chiar la piciorul unei prăjini care susţinea frânghia de rufe... Pe gânduri, Rareş răsfoia alene revistele... Se auzeau ciocnindu-se între ele, fără vlagă, tampoanele cisternelor afară în noapte...

Alina Negulescu, cl. a III-a A, citea pe pagina a doua. Nu scria ce oraş. Putea fi oriunde... pe întinderea nopţii de afară. ...Mi-a făcut mare bucurie scrisoarea ta, fata moşului. Scrii tare corect şi îngrijit. Ş-apoi, poezia pe care ne-ai trimis-o e foarte reuşită! Fără îndoială că se va publica. Fiind însă o poezie ocazională, va trebui să aşteptăm împreună până când îi va veni rândul. Rareş ridica ochii spre fereastra întunecată... El însuşi se simţea pierdut, mic şi neînsemnat, în nesfârşita noapte înstelată, aşternută peste pământ. Dar inima îi bătea mai repede. Abia dacă îndrăznea să-şi închipuie că raza unei stele avea să-i călăuzească vreodată lui Moş Costache un răspuns care să vină în zbor, scris pe pagina a doua, pe poarta casei lor de pe strada Avram Iancu, numărul 29... O revistă nou-nouţă, pe copertă cu un desen încă neînchegat...

Stela Sincovici, citea mai departe... Stela Sincovici, cl. a III-a, Bucureşti. Povestea „Copilul orfan” nu e potrivită pentru revista noastră. Cu alt prilej îţi voi explica de ce... Toţi aşteptau cu sufletul la gură. Stela Sincovici... Citind răspunsul, Stela Sincovici trebuie că avea aceeaşi tresărire de nerăbdare şi de revoltă ca şi Rareş. De ce cu alt prilej? Ochii lui Rareş fugeau pe pagină în jos.

Nistor Teodorescu, cl. a V-a, Turnu-Măgurele. Poveştile tale nu sunt destul de reuşite ca să le putem publica. Povestea „Ouşor”...

Afară la uşă se auzea şoapta Feliciei. — Rareş! Rareş, pot să intru?

Trebuie că stătea atât de aproape că atingea cu buzele scândura uşii.

— Ce vrei, Felicia? Pleacă! Du-te la culcare!

— Nu pot să dorm, se auzi de dincolo de uşă şoapta ei contrariată.

Rareş se ridică din pat şi deschise uşa.

— De ce nu poţi să dormi?

Era clar, Felicia venise pusă pe inventat primejdii şi se prefăcea îngrozită de propriile ei fantezii:

— N-ar putea...? N-ar putea să se răstoarne un tren şi să se dărâme peste casa noastră? se fandosi ea.

— Prostii! De-asta nu poţi să dormi?

Felicia nu găsea nimic de răspuns. Doar îl privea adânc, drept în ochi, stând nemişcată.

— Despre ce ai scris în compunere?

O revistă, deasupra teancului, rămăsese deschisă în cercul de lumină al lămpii de noapte. Rareş se aşeză încet la marginea cercului de lumină şi tăcu îndelung, cu privirea în pământ.

— Am scris... zise el... Am scris despre cum am strivit un pui.

— Ai strivit un pui? se îngrozi Felicia.

— N-am vrut... Mă jucam jos în faţa casei... Aveam patru ani. Cloşca tocmai scosese pui. Era cloşca doamnei Alexandrescu. Puii se ţineau după mine, înţelegi? Cum făceam un pas, veneau fuga la picioarele mele... Doamna Alexandrescu mi-a spus că decât să calc un pui din neatenţie, mai bine să fug de ei. Şi asta am şi făcut, am încercat să fug. Numai că puii fugeau şi ei, la fel de repede. Sau poate chiar mai repede... Când m-am uitat în urmă, călcasem un pui...

Dar ce ţi-a venit să scrii tocmai despre asta, Rareş, poţi să explici?...

O locomotivă oprise chiar în spatele casei, pe prima linie şi, deocamdată, pufăia rar în beznă. Lucrători de la Steaua Română se auzeau strigându-şi unul altuia, peste linii şi peste trenuri nemişcate, cuvinte nedesluşite.

...Povestea „Ouşor” e foarte frumos scrisă, dar de ce e atât de tristă? Încearcă altceva.

Heliane Beatrice Kottlar, cl. a IV-a. Am primit poezia şi povestea ta. Se cunoaşte că te pricepi să scrii. Dar subiectele sunt nepotrivite, cred că înţelegi de ce. În ţara noastră se întâmplă atâtea lucruri frumoase! Oamenii şi copiii sunt cuprinşi de bucuria muncii. De ce nu-ţi alegi alte subiecte pentru poeziile şi poveştile tale? Ia să încerci şi să ne trimiţi ce-ai scris.

Anghel Ecaterina, Galaţi, cl. a III-a. Poeziile trimise de tine sunt foarte frumoase şi sunt făcute de tine. Îţi iubeşti patria, după cum se vede. Ştii, fetiţo, ţara noastră a pornit acum pe un drum nou. În fruntea ei au venit oameni din popor, care cunosc viaţa şi suferinţele lui. Ţara noastră a devenit Republică Populară. Moş Costache te sfătuieşte să scrii o poezie închinată tinerei Republici Româneşti. Şi dacă o să fie frumoasă, o vom publica în revista noastră...

Nu mai era trambulina pentru motociclete în mijlocul terenului ci estrada festivităţii de premiere într-o mare de rumoare şi de steguleţe tricolore de hârtie. Călcau nepăsători pe gazon foindu-se în jurul estradei fete de la liceul Elena Doamna, care nu văzuseră în viaţa lor un meci de fotbal, dar nici acrobaţiile lui Anghel Datcu. Erau chiar şi băieţi care nu puseseră niciodată piciorul pe gazonul unui teren de fotbal... Rareş se uita atent la feţele din jur.

— Hei, Rareş! îl striga Radocea de peste capete tunse, agitându-şi braţul ridicat. Ai venit să iei premiu’ ăl mare? Stai un pic! Hei, Rareş!

Două fete de lângă el, umăr în umăr, chicoteau în secret, cu capetele înclinate, tâmplă în tâmplă. Chicoteau şi altele. Aşteptând cu încordare cele ce aveau să se întâmple, un ghem cald i se ridica din stomac împrăştiindu-i-se fierbinte în urechi. Domnul Bordeianu se strecura şi el prin mulţime, ditamai profesorul, c-un cap peste toţi cei din jur, şi se oprea pentru o clipă, doar atât cât să-i prindă privirea lui Rareş. Bărbia lui făcea un Da scurt de simpatie pentru Rareş şi numai pentru el... Dar o undă de nelinişte pornea iute să se împrăştie dinspre estradă stingând rumoarea până tot mai departe... Un stol de grauri se ridica speriat din livada lui Mihalcea şi trecea în zbor, c-un fâlfâit mărunt şi grăbit de aripi, pe deasupra terenului, dispărând dincolo de acoperişul tribunei.

— În viaţă, graurii zboară în stoluri! i se păru lui Rareş că aude răsunând la difuzoare vocea gravă a domnului Mocanu. Dar nu, directorul spusese: În viaţă, greul începe în şcoală!... Era şi doamna Muşat pe estradă, parcă mai înaltă şi mai corpolentă decât o ştia, c-o fustă albă înflorată, cu pliseuri. Stătea o jumătate de pas în urma domnului Mocanu, cu mâinile una într-alta peste pliseuri. În faţa lor, pe un scăunel, chiar lângă microfon, aşteptau să fie înmânate diplomele făcute sul şi legate cu panglică roşie. — Rareş! se auzi un strigăt firav din mulţime, şi el recunoscu numaidecât glasul Feliciei. Dar discursul directorului începuse deja şi mulţimea făcu iritată Şşt! întorcându-şi capetele spre locul de unde venise strigătul... Rareş nu pricepea despre ce tot vorbea pe estradă domnul Mocanu. Vorbea de un concurs sportiv?

— ...ale campionilor de mâine!... răsuna la difuzoare vocea domnului Mocanu. ...Nu trebuie să credem însă că victoriile de astăzi sunt mai puţin importante!... Avem de unde să ne alegem campionii!... Noi românii suntem un popor înzestrat! Iar acum nu ne mai lipseşte nimic ca să ne împlinim destinul! Ne-am despărţit de trecut şi am pornit să ne construim un viitor nou! Cu mâinile noastre!...

Dincolo de mulţime, doi băieţandri fără nicio treabă şedeau în tribună, cu coatele rezemate şleampăt de genunchii răşchiraţi, surâzând ironic. Lor chiar că puţin le păsa despre ce campioni vorbea domnul Mocanu şi puţin le păsa de numele pe care avea să le citească de pe listuţa pe care tocmai o scotea din buzunarul de la piept.

— Apostol Constantin! se revărsa vocea clară a domnului Mocanu peste mulţimea de capete adunate în jurul estradei, în aerul limpede şi călduţ. Într-un fel, însă, numele zgâria urechea... Apostol Constantin se ivea strălucitor din mulţime şi urca dintr-o suflare scăriţa de scândură.

— Apostol Constantin de la liceul Enăchiţă Văcărescu primeşte premiul pentru câştigarea probei de o sută de metri plat!

Sus pe estradă directorul se apleca şi lua de pe scăunel primul sul de hârtie legat cu panglică roşie. În chiotele câtorva din mulţime, sulul trecea din mâna directorului în mâna elevului campion.

Veneau şi alte nume, de care Rareş nu mai auzise până atunci... Enache... Sava... Deleanu... În vânt, uscat acum şi mai uşor ca niciodată, zmeul agăţat cu ani în urmă, pe la începutul războiului, de acoperişul tribunei, se zbătea cu nelinişte, cu terfeloaga lui de coadă, înviorată ca o coadă de pisică nervoasă.

— ...Premiul la concursul literar... Cine altcineva ar putea să-l înmâneze dacă nu cea care s-a ocupat direct de acest concurs... şi a avut grijă să câştige cel mai bun?... Vorbind, domnul Mocanu o împingea uşurel de spate pe doamna Muşat în timp ce el însuşi se dădea cu un pas înapoi... şi doamna Muşat venea la microfon. Pe scăunel mai rămăsese un singur sul de hârtie legat cu panglică roşie. Rareş le vedea din spate pe cele două fete care chicoteau şi-acuma una într-alta, în surdină. Dincolo de teren, în tribună, cei doi băieţandri priveau indiferenţi. Rareş o vedea pe doamna Muşat vorbind la microfon. Dar ce tot spunea doamna Muşat? Ceva care stârnea fierbere în mulţime? Chiar lângă urechea sa îl auzea pe Radocea izbucnind indignat:

— Nu se poate!... Şi fiindcă Rareş se întorcea răvăşit şi nedumerit spre el, Radocea îi răcnea drept în fată: — Ai auzit ce-a spus? N-ai auzit? Lenghel Iosif! Ăsta cică a câştigat concursul!... În jur mulţimea sâsâia şi vocifera iritată întorcându-se vădit duşmănoasă către ei şi chiar şi domnul Mocanu, stând în picioare pe estradă, îşi întorcea capul în direcţia lor deşi Rareş nu pricepea cum de furia lor se făcuse auzită atât de departe, tocmai până la estradă, unde abia se vedea un băiat slăbuţ, blond-roşcovan, cu ochelari, urcând scăriţa treaptă cu treaptă. Departe, peste zeci şi zeci de capete, băiatul acela străin, înclinându-se din mijloc, întindea mâna şi primea din mâna doamnei Muşat sulul de hârtie legat cu panglică roşie. Ultimul.

Mulţimea deja se foia, într-un nor de rumoare, strivind gazonul de jur împrejurul estradei şi pe toată întinderea terenului, îndreptându-se spre ieşire. — Rareş! Rareş! striga de undeva Felicia, cu lacrimi în glas. Dar primii din mulţime treceau deja prin dreptul tampoanelor ruginite. Sporovăind, mulţimea o cotea pe strada Avram Iancu, pe care o ocupa dintr-un gard într-altul. Din mers cineva îl înghionti pe Rareş în umăr şi în clipa următoare altcineva din urmă îl călcă apăsat pe toc, lăsându-l cu călcâiul scos afară din pantof. Şontâcăind, Rareş îşi târşi pantoful către marginea străzii şi, lângă gard, se aplecă să-şi dezlege şiretul. Dar chiar şi acolo dădeau peste el înghiontindu-l cu câte un genunchi în spinare...

— Indolenţa, spunea tata şezând la masă. Dezinteresul! Dispreţul pentru semenii noştri, asta e meteahna care o să ne ducă la pierzanie! Dacă nici la un biet concurs şcolar nu eşti în stare să duci până la capăt ceea ce ai hotărât într-un fel, cum mai putem spera să fie duse la bun sfârşit marile probleme ale naţiunii? Praful şi pulberea o să se-aleagă într-o bună zi de neamul românesc! Şi ziua asta o să vină cu mult înainte de Judecata de Apoi. O să vedeţi!... Sau poate c-o să ne mai târâm o bucată de vreme în mizeria noastră dintotdeauna. În rest, nu ştiu. Dumnezeu cu mila...

În fiecare zi, la masă, tata îşi revărsa mânia şi dispreţul. Şi nu numai la masă. Umbla prin casă târşindu-şi papucii şi gesticula. Acuza cu degetul, apăsat, şi îşi vărsa năduful.

— Totul s-a întors cu susul în jos! Instalatorii se ocupă de ghirlande, iar Pancu îl pune pe şeful de birou să-i treacă pe listă pe toţi cei care fac mai mult de o reclamaţie! Şi asta până ce pleacă în concediu! Iar Condurache ce face? Iese în stradă la măturat! Auziţi, primarul oraşului iese în stradă la măturat! Condurache, la patru ace, pe strada Nicolae Bălcescu, cât e ea de lungă, până mai jos de ceasornicăria Schwarz, ca să-l vadă cât mai multă lume! Mascaradă şi prefăcătorie! Totul e viciat de sus până jos!

Hei, Rareş, astupă-ţi urechile, nu-l asculta. Strada Nicolae Bălcescu? Foarte bine. Plimbă-te dintr-un cap într-altul fiindcă pe tine nu te ştie nimeni. Nimeni nu te-a văzut urcând pe estradă în mijlocul mulţimii de pe terenul Ileana... Nicolae Bălcescu şi de-acolo, la dreapta pe strada Vlaicu Vodă, unde se vedea şcoala încă din colţ... Rareş pătrundea într-o aripă a clădirii, pentru el complet nouă fiindcă acolo era intrarea rezervată profesorilor. Drept înaintea lui, se întindea, cât era de lung, coridorul cu ferestre înalte dând în curtea interioară. Dar Rareş o lua la stânga, trecea de holişorul rotund şi se oprea la prima uşă dublă. Deasupra tocului uşii, pe o plăcuţă emailată, veche de cine ştie câţi ani, stătea scris, negru pe alb, cu chenar, CANCELARIE. În capul coridorului, departe, o fereastră boltită dădea în strada Baltasar Gracian. Venind de acolo, se reflecta în luciul pardoselii, lungă şi palidă, lumina zilei. — Hei, Rareş! Ce faci, nu intri?... Rareş întorcea capul în urmă. Şi din partea aceea venea zgomotul străzii. Ghiocul zilei de vară... Deschise uşa, şi doamna Muşat, stând în picioare de partea cealaltă a mesei, îşi înălţă privirea, c-o undă de mânie neliniştită în ochi.

— Rareş? Ce-i cu tine aici? Doar ştii că n-ai voie în cancelarie nechemat!

Dar Rareş lăsase în urma lui uşa deschisă şi înainta încet spre masă. Doamna Muşat deja aproape că începuse să strige:

— Rareş! N-ai voie! Te avertizez, nu mai face niciun pas!

Doamna Muşat nu mai era ca pe estradă, în soarele serbării, ci din nou mică şi grasă, cum o ştia. Rareş stătu pe loc.

Doamna Muşat îl aţintea cu o privire iscoditoare, încărcată de reproş.

— Nu cumva ai venit să mă întrebi de concursul literar? Am ghicit, nu-i aşa? Sigur c-am ghicit. Pentru asta ai venit! Ce vrei să afli? Te consideri nedreptăţit? Sau poate ţi s-a spus că tu erai desemnat să iei premiul? Aşa ţi s-a spus? Foarte rău! Lumea vorbeşte vrute şi nevrute. N-ai fost niciodată desemnat pentru premiul întâi! Nici vorbă de-aşa ceva!

Înaintea ei, pe masă, rămăsese deschis un catalog. Mâna doamnei Muşat căuta pe dibuite colţul unei file. Tocmai urma să întoarcă foaia. Sub ochii lui Rareş catalogul zăcea întins cu cele două aripi de carton încremenite în umbra cancelariei... Era oare cel din anul care se încheiase? Sau te pomeneşti că deja scriseseră catalogul din anul viitor, când nimeni încă nu ştia ce avea să se întâmple... Rareş se întoarse şi o porni spre uşă.

— Rareş!

N-apucase să facă decât câţiva paşi. Doamna Muşat parcă fusese plecată cu gândul într-o călătorie lungă unde cineva îi şoptise cu zel la ureche că despărţirile reci nu priesc nimănui. Dar n-avea totuşi timp de pierdut şi prin ochi îi treceau luciri de nervozitate.

— Rareş, nu vreau să fiu acuzată că fac nedreptăţi. Nu sunt obligată şi nici n-am voie... Dar am să te las pe tine să judeci singur. Uite, am să-ţi arăt... Vino încoace.

Doamna Muşat deschidea o uşă şi scotea din întunecimea unui dulap un teanc de foi strânse c-un elastic. Scotea elasticul c-un gest nervos şi îi întindea lui Rareş foaia de deasupra în timp ce-l aţintea cu ochi indiferenţi.

— Nu-i legal ceea ce fac dar nu-mi place să fiu acuzată pe nedrept. Stai jos şi citeşte. Asta-i lucrarea premiată. Citeşte şi judecă singur. Sper să nu mă ţii prea mult.

Foaia avusese colţul din stânga-sus îndoit de mai multe ori, aşa cum Rareş îşi amintea că îndoise şi colţul foii lui, înainte de a lipi peste el o etichetă tăiată pe jumătate, în ziua concursului. Dar acum colţul era dezlipit şi dezdoit şi între două pliuri se putea citi un nume scris oblic: Lenghel Iosif. Cl. II. Lic. Ion Păun Pincio.

— Citeşte, Rareş. N-am vreme de pierdut.

Avea în faţa ochilor o pagină acoperită c-un scris străin. Privirea fugea fără voie peste rânduri în jos dar se întorcea atrasă de titlu. Secerişul. Rareş se lăsa încet pe scaun fără să-şi ia ochii de pe foaie.

Cu o zi înainte de seceriş, Moş Ion şi-a pregătit uneltele pentru lucru. Iată-l: s-a sculat cu noaptea în cap şi s-a îndreptat spre ogor. Soarele se ridica de după culmi, iar vântul adia uşor, făcându-l să creadă că se află într-o lume nespus de frumoasă...

Doamna Muşat stătea în spatele lui şi aştepta în picioare.

— Hai, Rareş. Citeşte până la capăt. Ai de învăţat. Sper.

...Ia un spic, îl freacă între palme şi încearcă cu dinţii rezistenţa bobului de grâu.

S-a apucat de lucru. Sudoarea curge şiroaie pe zbârcita lui faţă. Lucrează ne’ncetat cu mai mult avânt... S-aşează într-o rână în iarbă, pufăie din lulea şi gândurile îl fură şi-l duc în trecut. Pământul care-i aparţine lui acum era al lui Conu Iancu. Iar acum statul l-a împroprietărit pe el. Ogorul împrăştie un miros de grâu copt. E linişte! Numai luleaua lui Moş Ion pâcâie încet.

Acum s-a apucat din nou de lucru. Apucă cu mâna firele de grâu, le taie cu secera şi le face snopi.

Ziua a trecut repede! E seară!... Moş Ion are mult de secerat, dar va mai secera şi mâine. Se ridică în picioare, îşi îndreaptă şalele şi pleacă’n spre casă. Din sat se aude lătratul câinilor. Îşi mai priveşte o dată ogorul, vede snopii aşezaţi în formă de colibă. Ajungând în sat, i se pare firea încremenită. Afară de lătratul câinilor, nu se mai aude decât sunetul tălăngilor de la gâtul berbecilor, care se-ntorc de la păşune.

Trecuse o dimineaţă întreagă, trecuseră zile şi doamna Muşat aşteptase tot timpul ăsta în picioare, tăcută.

— Ei, Rareş? Ce-ai de spus? Ai văzut?... Pământul era al lui conu’ Iancu, dar acum e al lui moş Ion. Statul l-a împroprietărit! Iar moş Ion încearcă cu dinţii rezistenţa bobului de grâu. Asta face, nu se ocupă de fleacuri, înţelegi ce vreau să spun... Nu merita lucrarea asta premiul întâi? Vreau s-aud de la tine, Rareş. Merita sau nu?

Ai vreun răspuns, Rareş?... Ai vrut să nu faci rău, şi uite ce-a ieşit! Ai strivit cu piciorul un biet puişor. Vezi?... Dacă n-ai uitat ce s-a petrecut cu atâţia ani în urmă, nu-i bine, Rareş. În ţară se întâmplă atâtea lucruri frumoase. Tu, Rareş, nu-ţi iubeşti patria?...

Nelu Mârza, clasa a II-a. Lic. N. Bălcescu. Poezia închinată Uniunii Sovietice e frumoasă. O s-o publicăm când o să-i vie rândul. Nu-i aşa că n-o să te supere dacă o să mai corectăm câte ceva? De la un băiat atât de serios şi prieten atât de bun al revistei aşteptăm să ne scrie mai multe...

— Hei, Rareş!...

Ce mai era de făcut într-o vacanţă lungă de-o vară?... Rareş se căţăra pe tamponul ruginit şi cămaşa îi ieşea din pantaloni în timp ce se răsucea să se aşeze cu faţa la teren. Nu era nimeni. Nici stolul de grauri zburând pe deasupra terenului şi nici Radocea nu-l striga de lângă stâlpul porţii. Un nor negru se ridica peste acoperişul tribunei, de partea cealaltă a gazonului verde, stârnind adieri înfiorate. Venea ploaia şi avea să ude din nou terfeloaga de coadă zdrenţuită a zmeului agăţat sus în colţul acoperişului, acum câţiva ani, la sfârşitul războiului.

***

^*Din volumul de povestiri Infanteristul umanist
Publicat și în almanahul Origini, 2002

Stagiune de-o seară*

2011-10-09T11:05:00.000-07:00

Pentru cei mai mulţi dintre locuitorii micului oraş de provincie care trec pe lângă el, avizierul cinematografelor plasat în buricul târgului chiar asta reprezintă: un avizier şi nimic mai mult. Dacă îl bagă în seamă sau măcar au observat că există. Pentru că celor mai mulţi dintre locuitori numai de filme nu le arde în vremurile grele ale anilor ’50. Dar să mai şi observe că pe lângă filme avizierul anunţă uneori şi alte spectacole! Ce spectacole? De revistă? E mult spus. Adolescentul care s-a oprit în faţa avizierului şi citeşte nici măcar nu ştie exact ce-i aia revistă şi n-ar fi de mirare ca, auzind rostit acest cuvânt, gândul să-l ducă la o publicaţie pe care o vede în vitrina unui chioşc. Dar adolescentul care vede anunţul din avizier intuieşte imediat despre ce-i vorba: la casa de cultură se va juca o piesă de teatru; asta nu-l prea interesează; deocamdată. În schimb la teatrul de vară va fi la sfârşit de săptămână un spectacol muzical. Înainte de a şti exact ce se va cânta acolo, el ştie dinainte care va fi atmosfera în ziua spectacolului: dacă astăzi când citeşte anunţul e, să zicem, o zi mohorâtă (şi poate că e şi ăsta un motiv ca avizierul să treacă neobservat pentru cei vârstnici), el ştie că în ziua spectacolului va fi cu totul altfel. Adică vremea propriu-zisă, meteorologic vorbind, nici nu va mai conta. Şi încă intuiţia (flerul) nu-l duce atât de departe cât ar trebui. Pentru că ziua spectacolului vine mai strălucitoare decât orice îşi putea imagina. Mai bine zis seara. Fiindcă nu-i de închipuit un spectacol muzical cu mari vedete din capitală care să umple de strălucire un bulevard întreg, pe o rază de multe zeci de metri în jurul teatrului–grădină, altfel decât scăldat în luminile nocturne — şi generoase — ale bulevardului. Un vârstnic trecător-întâmplător prin zonă poate că se va mira de o atât de mare iluminaţie dar niciodată nu-şi va ridica privirea până la vârful coroanelor arborilor decorativi ca să vadă cât de intens-verde-primăvăratic luminează înseşi frunzele din vârf, cele care aproape că vin în contact cu luminile electrice din vârful stâlpilor de fier, pe câtă vreme restul frunzişului rămâne ascuns în misterul întunericului. Şi dacă nu face asta, adică dacă nu se străduieşte cât de cât să observe acel verde crud, acum când, totuşi, verdele vegetal nu mai e chiar atât de crud, apoi poate să treacă mai departe liniştit, fără să se fi dumirit ce se-ntâmplă acolo, fiindcă înseamnă că n-are chemare pentru un adevărat spectacol cu vedete sosite anume de la marile teatre muzicale din Capitală.

Nimeni nu ştie ce înseamnă un sfârşit de stagiune la un adevărat teatru muzical (sau, mă rog, să zicem, de revistă), dar aici în provincie stagiunea de-o seară este un adevărat triumf fie şi numai dacă o judeci după aura de lumină şi de rumoare de voci vesele ale publicului care înconjoară teatrul de vară în seara spectacolului, acum la început de vară. Început de iunie. Dar înăuntru prea puţini se înghesuie să intre cu bilet în regulă. Cel puţin, aşa pare. E cazul, poate, să ne întrebăm de ce. Fiindcă biletul ar fi prea scump? Fiindcă cei rămaşi pe din afară, mulţi la număr, ar fi amatori de chilipiruri? Nu neapărat. Alta trebuie să fie explicaţia. Însuşi spiritul spectacolului de divertisment te îndeamnă să cauţi aventura evaziunii şi a clandestinităţii. Adolescentul amator de spectacole muzicale se va căţăra, împreună cu toată puştimea, pe gardurile împrejmuitoare, trecând fraudulos prin curţi care încă mai sunt proprietate privată, la vremea când caisele deja au început să se coacă. Putem să ne întrebăm dacă o face cu acordul proprietarilor sau de-a dreptul hoţeşte; deşi, la drept vorbind, nu fură nimic fiindcă n-are ochi decât pentru spectacolul ce străluceşte. Deocamdată printre uluci. Iar îmbulzeala e atât de mare (la fel ca şi dorinţa de a vedea spectacolul de altfel) încât adolescentul nici nu va observa că ceea ce îi trosneşte sub picioare sunt crenguţe rupte din pomii vandalizaţi, iar ceea ce stâlceşte ici şi colo călcând pe lângă garduri sunt caise — poate chiar caise deja coapte.

Crâmpeiele unui cântec nou, nedesluşit, îmi tot umblă prin minte. Cuvintele nu merg. Melodia cam şchioapătă. Va trebui s-o refac, s-o mai lucrez, să mă mai gândesc la ea. Într-o zi cântecul îşi va lua zborul, ducând până departe un snop de scântei. Şi poate că va ajunge la urechea unui băiat de şaptesprezece ani, şi dacă va trezi în el nu ştiu ce dorinţă, încă nelămurită, dacă îl va face pe adolescentul acesta necunoscut să urce treptele scenei, cântecul meu va fi încheiat un ciclu straşnic, dând naştere unui soare tânăr.

Nu trebuie să ai neapărat du soleil pleine la tête, cum zice Yves Montand în cărţulia lui, ca să simţi la fel ca el, când, adolescent de şaptesprezece ani în anii ’50, cauţi în seara spectacolului muzical, ce? Drumul ce duce la treptele scenei? Ovaţiile publicului? Nu neapărat. Deşi pare a fi un drum peste care scânteiază doar steaua norocului şi nimic altceva. Dar, oricum, un drum — unul singur. Aşa pare. În realitate însă grădina de vară luminată feeric este locul de unde pornesc drumuri către oriunde în viaţă. Au bal de la chance, cum spune Edith Piaf.

Dar ce vede adolescentul care îşi iţeşte capul peste gardul curţii învecinate (în pofida celor trei rânduri de sârmă ghimpată întinse peste uluci de administraţia teatrului) tocmai când cântăreţul de pe scenă cântă, aproape la fel de bine ca Yves Montand

Le route est un long ruban
Qui défile, qui défile
Et se perd à l’infini
Loin des villes, loin des villes?

şi în plus mimează — n-are importanţă cât de reuşit — condusul unui camion de mare tonaj, să zicem.

Îi zăreşte licărul de succes din ochii în care se reflectă luminile aşa-zisei rampe? Da, sigur, vede şi asta. Dar nu numai. În primul rând îl izbeşte planşeul uşor înclinat al grădinii de vară, din beton deschis la culoare, chiar nou am putea spune, şi poate şi cablurile negre şi groase care şerpuiesc printre scaune dar mai ales pe interval, către difuzoarele instalate unde nici nu te-aştepţi. Dar pe unde, în ce lume şerpuiesc cablurile negre? Fiindcă ceea ce i se dezvăluie ochilor peste gardul cu sârmă ghimpată este o lume de o culoare incredibilă, întrupată din ce? Din cenuşiul cotidian, bineînţeles; care niciodată până în seara asta nu-şi dezvăluise resursele de culoare şi de prosperitate. Îl izbeşte aerul victorios al spectatorilor bine îmbrăcaţi din sala (să-i spunem) care s-a umplut totuşi până la urmă, în ciuda tinerimii care s-a tot codit să intre. E sub demnitatea lor să dea din cap sau să bâţâie din picior în ritmul muzicii. Aer victorios, de ce? Aici e greu de dat un verdict. Poate pentru că şoferul de camion despre care cântă artistul de pe scenă e mai mult decât un şofer de camion. În definitiv nu-i chiar de colo să ţii între mâinile vânjoase ditamai volanul unui camion care goneşte pe şoselele Franţei (şi, de ce nu, şi ale României). Dar nu-i numai asta. Bineînţeles că nu. Căci şoferul de camion, în ziua lui liberă, iese pe marile bulevarde... Şi bulevardul micului oraş de provincie seamănă destul de mult cu marile bulevarde ale Parisului... Unde

Y’a tant de choses, tant de choses
Tant de choses à voir.

Iar astăzi uite că-i tocmai ziua liberă, sau seara liberă a atâtor oameni maturi care câştigă bani din muncă, probabil mai mulţi decât s-ar fi putut crede, şi au atâtea de văzut şi bani de cheltuit pe un bilet de spectacol la teatrul de vară, şi şi-au pus pe ei hainele noi şi pantofii noi, maro deschis, cu talpă de crep atât de curată încât, călcând peste cablurile negre şerpuitoare printre scaune, le-au lăsat la fel de negre cum erau la început, adică fără nici o urmă de noroi sau de praf. Toată sala (să-i zicem aşa) emană un aer de curăţenie şi de prosperitate şi, dacă a plătit — dacă a avut bani de plătit — spectatorul aşezat confortabil, dacă nu chiar degajat, pe scaun merită un spectacol pe cinste. Muzical, evident. Încât toată evaziunea şi clandestinitatea tinerimii visătoare în legătură cu acest spectacol aproape că pălesc faţă de splendoarea dinăuntru. Până la urmă. Splendoare la care n-au acces.

Petrecându-ţi câteva ore în acest loc scăldat în lumină, era clar că ceilalţi, trăitori la periferie, cu viaţa lor de fiecare zi lipsită de strălucire şi de sonoritate, nu merită decât dispreţul.

Spectatorul încă tânăr de pe rândul întâi, răsturnat peste speteaza scaunului rabatabil, cu aerul lui victorios-prosper, probabil că se şi vede cu volanul camionului între mâinile sale, conducând pe panglica şoselei, care se pierde în infinit. Dar numai volanul camionului? De ce nu şi volanul maşinii lui personale, pe care — se citeşte pe faţa lui — dacă n-o are încă, o va avea foarte curând cu siguranţă. Şi atunci va veni cu ea, negreşit, la un spectacol asemenea celui de astăzi. Iar capota strălucitoare lăsată în apropierea luminilor de la intrarea în grădina de vară va spori şi mai mult splendoarea locului din jurul intrării. La o asemenea privelişte (imaginată), adolescentul de şaptesprezece ani de care vorbea Yves Montand şi care, iată-l aici, au bal de la chance, priveşte peste gard, parcă nu mai e foarte sigur că teatrul de vară e locul care poate duce oriunde (în viaţă).

Dar, să nu ne facem griji, ezitarea e de scurtă durată: de vină a fost aerul neaşteptat de victorios degajat de sală şi pantofii nou-nouţi, cu talpă de crep imaculată, ai spectatorului de pe rândul întâi, şi cu siguranţă şi ai altora. Dar dincoace de gard nu-i numai el. Pe garduri s-au căţărat nenumăraţi tineri care au tot viitorul în faţă, chiar dacă astăzi nu s-au înghesuit la casa de bilete. Vorba aia: cum ai să răzbaţi tu (în viaţă) am să răzbat şi eu.

Dar dacă drumul ce porneşte de aici duce, totuşi, vorba lui Yves Montand, spre treptele scenei? În definitiv, de la melodiile de muzică uşoară cântate în seara asta la ariile de operă sau de operetă distanţa nu-i chiar aşa de mare. Să fii ducele de Mantua şi să faci o pasienţă şezând pe o margine de masă dintr-o colibă romantică înconjurată de vegetaţie în timp ce îţi aştepţi iubita şi cânţi cu dezinvoltură La donna è mobile. Cu dezinvoltură? Da, fireşte, şi cu dezinvoltură. Dar şi cu câtă strălucire! Fiindcă vocea unui Mario del Monaco sau a unui Beniamino Gigli are o anumită strălucire ascunsă în acutele care îţi umezesc ochii. Ei nu s-au adresat niciodată tânărului de şaptesprezece ani în speranţa că-l vor determina să urce cândva treptele scenei. Dar nici nu era nevoie, fiindcă tânărul de şaptesprezece ani ştie şi singur ce are de făcut. Iar dacă pe moment se lasă atras de alţii şi îl pune dracu’ să dea admiterea la o facultate de ştiinţe exacte, el ştie că oricând poate s-o cotească spre marea artă vocală. E de-ajuns să descopere că poate să ia o acută care să-i umple ochii de lacrimi. Ai lui şi ai unui, oricând posibil, profesor de canto dispus să descopere tinere talente. Fiindcă trebuie să fie şi asemenea profesori de canto, care scotocesc peste tot, nu?

Iar dacă nu asta se va fi dovedit a-i fi fost chemarea, tânărul de şaptesprezece ani poate să viseze cu ochii deschişi la clopotele înserării despre care tocmai cântă Rodion Hodovanschi, imitându-le cu braţul lăsat să atârne moale, aproape de rampă, legănatul calm.

Wenn die Glocken hell erklingen...

Fiindcă ele, clopotele, au darul să mângâie, cu vocea lor de alamă, şi să consoleze destinele ce ani de zile rămân incerte. Şi mai ales ultimul sunet, cel de încheiere, pe care cântăreţul, cu vocea lui de bas profund, îl redă atât de bine. Şi de vibrant:

Boommmmmmm...

***

^*Din volumul de povestiri Laurenţia şi cerşetoarea
Publicat și în revista Familia, 7-8, 2004

Alexandra*

2011-10-09T07:37:00.000-07:00

Fuseserăm nevoiţi să ne mutăm într-o altă locuinţă, undeva la mahala. Se dovedea că eram o familie mult mai numeroasă decât îmi imaginasem. Aveam destule rubedenii răspândite prin ţară şi probabil că, dintr-un motiv care pe mine, copil fiind — de vreo opt ani pe-atunci —, nu mă privea, trebuise să ne mutăm cu toţii laolaltă. Se număra printre acele rude şi mătuşă-mea Varvara, cea care avea să se prăpădească la douăzeci şi opt de ani de nefrită, singura dintre surori care n-a ajuns la vârsta de şaptezeci de ani; ca să nu mai spun că cea mai în vârstă, Margareta, a murit la nouăzeci şi doi de ani.

Curtea era neîngrijită, plină de bălării, iar printre bălării se plimbau şi ciuguleau păsări de curte — găini şi curcani. Toţi considerau situaţia un provizorat detestabil şi nimeni nu mişca un deget pentru ca lucrurile în jur să aibă un aspect cât de cât agreabil. Dincolo de gardul pe jumătate dezmembrat, cu uluci putrezite sau încălecate sau pur şi simplu lipsă, se întrezărea un desiş încâlcit şi prăfuit, crescut parcă dintr-o întindere de gunoaie, învechite şi ele. Să fi fost curtea unei case părăsite? Sau la gardul nostru se termina oraşul şi începeau vestitele pădurici de salcâmi, fără umbră şi pline de praf, pe care nimeni nu le iubea?

Odaia cea mare a casei era una întunecoasă — fie că n-avea ferestre fie că, mai degrabă, avea o singură fereastră pe care o ţineau, dintr-un motiv oarecare, mai mult închisă, şi anume cu oblon, decât deschisă. Iar în mijlocul odăii se căsca o gură de beci care stătea mai tot timpul deschisă fiindcă ai casei aveau mereu treabă acolo jos şi coborau pe scara abruptă după alimente luminându-şi calea cu o lumânare.

Auzeam vocea înfundată a mătuşi-mi Jeni venind din adâncul stătut al beciului:

— Unde sunt gogonelele, lua-le-ar naiba de gogonele! Niciodată nu le găseşte omu’! Cum coboară cineva, cum le mută în altă parte!

— Cască ochii şi nu mai bodogăni atâta! o repezea soră-sa Ana. Vezi în dreapta, la perete, pe raftul de jos! Unde le-a pus nimeni alta decât tu, pisăloago, nu mai departe decât săptămâna trecută! Uiţi de la mână pân-la gură şi bodogăneşti întruna!

— Da’ gogoşarii? Şi pe ăia tot eu i-am rătăcit în hruba asta nenorocită?

— Păi hotărăşte-te pe care-i vrei! Că doar n-o să mâncăm şi dintr-unele şi dintr-altele! Ce, suntem falsificatori de bani? Te-ai pus cu gura pe mine şi mă cicăleşti tot timpul de parcă eu aş fi de vină c-am ajuns în casa asta blestemată. Întreab-o pe soră-ta Nina de ce n-a putut să găsească alta mai acătării!

Dar soră-sa Nina nu era casnică. Avea serviciu. Aşa că fetiţa ei, Alexandra, de trei ani şi jumătate, rămânea în grija familiei până la ora cinci după-amiază când maică-sa se întorcea de la lucru. De fapt, care grijă? Alexandra n-avea nevoie să-i poarte nimenea de grijă, decât să i se dea să mănânce. Încolo, umbla de colo până colo, fără astâmpăr, zâmbăreaţă şi gureşă, cât era ziua de lungă. Nici găinile nu se fereau de ea. Se lăsau mângâiate de parcă erau pisici.

Cât despre chepeng, nimeni nu se învrednicea să-l închidă, în schimb toată lumea stătea cu sufletul gură — nu cumva să se prăvălească fetiţa în beci.

Păsările din curte intrau şi ieşeau din odaie, oricând doreau, pe uşa lăsată veşnic deschisă, ca la ele acasă, şi nimeni nu le alunga. Între gura de beci şi pat spaţiul era strâmt şi tocmai acolo s-a găsit să se oprească într-o zi un curcan încăpăţânat. Alexandra voia să iasă din odaie dar n-avea pe unde deoarece curcanul îi bara calea dintre pat şi gura de beci. De partea cealaltă a chepengului se afla plita, şi mătuşă-mea Ana, cea mai vârstnică dintre surori, toată ziua nu făcea altceva decât să gătească. Aşa că, era lucru ştiut, prin dreptul plitei nimeni n-avea voie să treacă — era teritoriul sacru de unde izvodeau bucatele pentru toată suflarea din casă.

Căposul de curcan stătea neclintit acolo şi doar îşi ridica şi cobora capul roşu-vineţiu cu mişcări sacadate, cumva speriat dar totodată şi ferm pe poziţie. Alexandra voia cu tot dinadinsul să treacă, să iasă în curte, dar curcanul nu se lăsa cu niciun chip alungat. Şi atunci ea s-a aplecat cu gingăşie spre el şi a încercat cu binişorul să-l împingă într-o parte. Şi fiindcă pasărea nu s-a clintit din loc, i-a spus pe un ton de scuză:

— Pardon, curcanule.

Curcanul se uita la ea c-un ochi, atent şi, de parcă ar fi vrut s-o vadă mai bine sau să-şi facă o idee asupra situaţiei, îşi muta brusc ochiul când mai sus, când mai jos, când într-o parte, când într-alta. Dar de clintit nu se clintea din loc.

La vremea aceea Alexandra mai avea de trăit mai puţin de un an.

***

^*Din volumul de povestiri Infanteristul umanist

Vatman de plăcere*

2011-09-21T10:49:00.000-07:00

Mă uit câteva secunde în oglinda retrovizoare de deasupra capului, care mă ajută să am o vedere de ansamblu asupra întregului interior al tramvaiului. Ce să spun... Totul pare în ordine.

Sunt absolvent al Academiei de Arte Frumoase, Facultatea de Istoria şi Teoria Artei. Asta i-am spus într-o zi, la capăt de linie, unui călător guraliv, aflat la o vârstă matusalemică, care m-a privit sceptic şi mi-a replicat că pe vremuri legea nu permitea aşa ceva, adică să faci studii universitare într-o specialitate şi să lucrezi în altă specialitate; şi că el, personal, era de acord cu legea fiindcă statul cheltuieşte sume importante pentru formarea profesională a cetăţenilor, aşa că e normal ca după aceea să-şi recupereze investiţia făcută în cetăţenii ei, nu să le tolereze capriciile. Poate că-i aşa. Dar eu unul, de când mă ştiu, am oscilat între a practica, mă rog, a comenta operele de artă, şi alte îndeletniciri care n-au nicio legătură cu artele. Mi-am permis asta pe banii mei; sau, mai precis, fără niciun ban. Noroc că legea de care amintea călătorul nu mai există astăzi... La un moment dat chiar s-a ivit oportunitatea să practic meseria de vatman. Da, de ce nu! Este o meserie frumoasă, care — ca idee — împleteşte, în viziunea mea, libertatea de mişcare cu rigoarea respectării unor reguli. În particular a unor trasee şi mai ales a unui orar. Bineînţeles că mai sunt şi alte reguli, n-am de gând acum să le trec în revistă pe toate. În definitiv, asta se cheamă disciplină liber consimţită, nu? Ţinând cont de viaţa mea dezordonată de până mai ieri, aveam nevoie de disciplină, trebuie să mărturisesc. Liber consimţită sau impusă, n-are importanţă. Oricum, arta nu te îndeamnă la autodisciplină. Iar comentarea ei, cu atât mai puţin.

E nevoie de altceva.

Odată căpătată diploma (acum vorbesc de Bele-arte), am considerat că pot să experimentez orice. Inclusiv să pun în practică pasiunea mea pentru vehicule, în particular pentru tramvaie. Cum spuneam, s-a ivit ocazia.

Aşa că asta fac acum, conduc tramvaiul. Sunt la manete, cum se zice. Vatman de plăcere. Nu?

Suntem într-o zi obişnuită de lucru, cu câteva minute înainte de ora amiezii. De la ieşirea din depou am deja ore bune de condus. Cinci sau şase la număr, nu mai puţin. De obicei la ora asta deja trebuie să fac eforturi să nu mă las învins de oboseală. Ştiţi cum e, orice clipă de neatenţie costă. De data aceasta însă se pare că sunt în formă. Şi asta de ce? Fiindcă nu încetez să mă gândesc, împletind gândirea raţională cu imaginaţia, ăsta-i secretul meu. Iar gândurile şi imaginaţia sunt la fel de fortifiante precum cafeaua. Stând la panoul de bord, văd apropiindu-se — e încă departe — refugiul pentru pietoni din staţia Tamara de Lempicka de la intersecţia cu strada Varşovia. Slavă Domnului, le-am învăţat pe toate — toate staţiile de pe traseu. Binecuvântat fie cel căruia i-a venit ideea să dea străzii acest nume. Tamara de Lempicka! Mi se perindă în minte o serie nesfârşită din tablourile pictoriţei. O, ce frumuseţe de tablouri! Art deco! Întregul amestec de culori al anilor nebuni, când Europa toată credea că a aflat singurul mod în care merită să-ţi trăieşti viaţa: modul riscant!

Neobişnuit de aglomerat, refugiul, pentru ora asta. Sunt uneori evenimente în câte un cartier, cu care, oricât de umblat ai fi, nu totdeauna eşti la curent. Numai ce te trezeşti cu o mulţime de oameni într-o staţie şi îţi ajunge imediat după aceea la ureche, din flecăreala lor, că tocmai s-a terminat nu ştiu ce întrunire sau că au ieşit credincioşii de la o slujbă despre care în tramvai se discută cu pioşenie. În sfârşit, nu-i treaba mea. Oamenii sunt liberi să se întrunească unde vor, când vor şi cu cine vor.

Istoria artelor mi-a deschis ochii asupra jocului perpetuu între imaginarul realităţii şi realitatea imaginarului. (Am nimerit-o bine? Scuze, dar n-am cu cine să schimb o impresie; unii ar putea zice, A! lucrează cu oamenii; ei bine, nu-i aşa, în cabină eşti mereu singur.) Istoria artelor m-a învăţat că trebuie să fii întotdeauna precaut înainte de a saluta inovaţia care vine să înlăture o modă. Deşi, ca să fiu sincer, am fost mereu, din instinct, de partea inovaţiei, pe care am cultivat-o, fie că a fost vorba de arte sau de viaţa de fiecare zi. Oamenii încadrează de obicei operele de artă în curente şi leagă curentele de realitatea istorică. Dar scapă din vedere capriciile fanteziei — ale fanteziei pure. În artă se vorbeşte la un moment dat de manierism. Nu ştiu de ce nu i se spune pe şleau: saţietate. Da, saţietate şi neputinţa de a ieşi din şablonul–capcană. Îmi amintesc că nu cu mulţi ani în urmă, când am absolvit Academia de Arte Frumoase, încă mai cochetam, la fel ca în adolescenţă, cu ideea de a avea o diplomă de înalte studii şi a practica o meserie umilă. De ce m-a atras o asemenea combinaţie insolită? Poate fiindcă este un mod convenabil de a le da peste nas, la o adică, celor neobişnuiţi să judece lucrurile în profunzime. Şi care din păcate domină mentalitatea zilelor noastre. Eminescu în prima tinereţe, rândaş în grajd, tolănit pe paie şi citind din Schopenhauer! — iată o imagine seducătoare care mi-a rămas întipărită în minte de la una din lecţiile de română, încă din liceu. Dacă aş zice că important e ca cineva, exersând umilinţa, să aştepte totuşi să vină altcineva şi să-i descopere adevărata valoare — ei bine, ar putea să mi se spună că ăsta-i fariseism. Poate că este. Dar eu nu numai că am cochetat cu ideea de care vorbeam, ci iată că am şi pus-o în practică!

Revin cu gândul la staţia unde urmează să opresc.

Dar ce văd acolo! Un orb stă pe şină, în picioare, jos lângă bordura refugiului care se apropie. Încep să frânez încă de departe. Orbul pipăie bordura cu vârful bastonului său alb şi se urcă pe ea. Nici acolo nu-i încă în siguranţă. Apăs pe semnalul sonor. E un tip tânăr, îmbrăcat ca la carte şi dotat cu toate cele necesare: costum şi cravată, ochelari negri şi bineînţeles bastonul alb de rigoare. Totdeauna un orb pe refugiul pentru pietoni îmi dă un fior de îngrijorare: niciodată nu le poţi prevedea mişcările. Deşi sunt, zice-se, foarte precauţi de felul lor. Întotdeauna mi-am dorit să stau de vorbă cu un orb. Nu despre handicapul lor, de care n-am nicio îndoială că sunt obsedaţi, ci despre viaţă. Presupun că e un anumit gen de experienţă existenţială acumulată în ei. Şi, după cum am mai auzit — dar mi-a şi fost dat să observ cu ochii mei — niciodată orbii nu sunt crispaţi. Iată-le feţele destinse, care trebuie că ascund o anumită filozofie a vieţii. Ei bine, asta mi-ar plăcea să aflu de la ei: de unde forţa lor interioară de a privi cu seninătate viaţa? Sau poate că unul o să-mi spună deschis: Seninătate? Dom’le, să ştii de la mine, asta-i de faţadă!... Dar chiar şi-aşa, dacă la ei, la nevăzători, e o chestiune de faţadă, de ce n-ar fi uşor pentru toată lumea să adopte o asemenea faţadă? De multe ori aparenţa sfârşeşte prin a naşte o realitate. Nu?

Dar, ia stai! Cine-i tipul ăsta orb de pe refugiu? Să nu-mi spuneţi că... Ei, fir-aş al naibii!... Să mă bată Dumnezeu de nu-i chiar... Da, el e! Chiar el! Prietenul meu Andrei, reporter la ziarul „Zilele noastre”! Mă gândesc îngrozit, Dumnezeule, când să fi orbit băiatul ăsta? Ce să i se fi întâmplat? Duc o viaţă aventuroasă reporterii ăştia, e-adevărat, se expun la fel de fel de riscuri. Şi totuşi! Nu mai departe decât luna trecută ne-am întâlnit întâmplător pe stradă într-una din zilele mele libere, am intrat într-o cafenea şi am stat de vorbă. Era teafăr şi nevătămat, ba chiar într-o dispoziţie care mi l-a reamintit pe Andrei din zilele lui bune de odinioară. Andrei, excentricul raţional şi sobru! Avea planuri mari cu nişte reportaje din lumea celor umili, care, spunea el, sunt victime nevinovate ale propriei ignoranţe, cam asta era ideea... Când a orbit deci? Opresc tramvaiul chiar în dreptul lui, deschid uşa de la cabină şi îl strig: — Andrei! Dar el nu tresare, nu dă niciun semn că m-ar fi auzit şi iată-l că a trecut mai departe preferând să se urce împreună cu toţi ceilalţi pe uşa a doua. Să mă fi înşelat oare? Mă uit prin oglinda retrovizoare de deasupra capului şi îl regăsesc printre cei abia urcaţi, la mijlocul vagonului, unul printre mulţi. Ei bine, nu pot să las lucrurile aşa. Închid uşile şi pornesc, tot cu ochii în oglinda retrovizoare. El e, nu-i niciun dubiu! Andrei, orb! Pentru Dumnezeu, sper să fie ceva trecător! Nu putea Andrei să orbească pentru totdeauna! Sau — mă bate gândul — te pomeneşti că experimentează ceva! În calitatea sa de reporter. Deghizat! Sau, mă rog, sub acoperire, cum se zice. Deşi, uite, arată foarte îngrijit şi în privinţa asta nu se deosebeşte cu nimic de toţi ceilalţi nevăzători... Oare de ce orbii arată totdeauna îngrijiţi? mă întreb. Să fie oare pentru că alţii le poartă de grijă, iar acei alţii, fiind de felul lor firi foarte devotate, depun mult zel îmbrăcându-i decent şi curat pe cei pe care îi au în grijă?... Aşadar iată-l pe Andrei la costum, cu cravată, cămaşă albă. Îmi trece prin minte că îndeobşte orbii nu poartă totuşi cravată ci mai degrabă preferă să-şi ţină gulerul alb al cămăşii răsfrânt peste reverele hainei. Dar, mă rog, poate fi un simplu amănunt.

Las tramvaiul să meargă încet. Ies din cabină. Andrei a căpătat deja, surprinzător de repede, unul din locurile rezervate. Şade ca orice nevăzător, cu bastonul între genunchi, sprijinit în podea, cu mâinile puse una peste alta pe mâner şi cu faţa inexpresivă îndreptată fix înainte, înconjurat de şoapte şi de priviri compătimitoare. Dar asta nu durează decât câteva secunde. — Hei! aud numaidecât o voce contrariată prin preajmă, da’ tramvaiul ăsta cine-l conduce?... Nu-i dau nicio atenţie. Mă aplec spre Andrei şi îi pun mâna pe umăr.

— Omule, ce-i cu tine? îl întreb neliniştit. Ce ţi s-a întâmplat?

Andrei abia dacă îşi suceşte bărbia o idee spre mine în sus, fără să-mi răspundă. Sunt sigur că mi-a recunoscut vocea. Ceva îmi spune că da, mi-a recunoscut-o.

— Hei! reia aceeaşi voce mânioasă din apropiere, care acum aproape că-mi ţipă în ureche. Eşti iresponsabil, sau ce! Cine conduce tramvaiul ăsta?

N-are pic de răbdare individul, n-are pic de respect pentru oamenii în suferinţă.

Îi răspund fără să clipesc:

— E pe pilot automat.

Îl simt c-a rămas fără replică. Până şi murmurele din jur au încetat. Le trebuie secunde bune să se dezmeticească.

— Pilot automat, pe dracu’! Vrei să ne bagi pe toţi în spital? Uite, tocmai se apropie staţia Tamara de Lempicka. Cine opreşte tramvaiul?

— Tamara de Lempicka a fost, îi răspund pe un ton superior. Urmează Friedensreich Regentag Dunkelbunt Hundertwasser... Nu mai stau să-i explic cine a fost Hundertwasser.

Înainte de a mă ocupa în continuare de Andrei, îl rog să mă aştepte un minut: trebuie să mă duc să opresc tramvaiul. Ca să nu mai fie nicio suspiciune. Şi apoi revin.

În staţia Hundertwasser decuplez tramvaiul de la reţea, scot plăcuţa pe care scrie cu roşu DEFECT şi o pun în geam. Ies iarăşi din cabină şi mă întorc la Andrei. Îi propun să mergem să-mi povestească totul pe-ndelete, dar bineînţeles fără s-o lungească totuşi prea mult, la barul de peste drum — asta ca să scăpăm de teroarea mulţimii. Iată, deja vocea mânioasă de adineaori nu mai e singură. S-au pornit să vocifereze tot soiul de indivizi de prin jur. Încep să se coalizeze. — Hei! strigă o voce nouă. Ce-i cu tramvaiul ăsta, a încremenit aicea? N-aveţi orar, n-aveţi nicio regulă? Fiecare, cum i se năzăreşte, pocneşte din degete şi strigă Evrika, asta e, am agăţat în geam „Defect” şi dus am fost! Mă doare-n cur de tot şi de toate!... Îl ignorez pe boşorogul gură-bogată cu voce de bas. Bag mâna-n foc că a fost mare ştab înainte să iasă la pensie. Aşa fac ăştia mereu, îşi închipuie că dacă au fost cândva ştabi, aşa rămân toată viaţa şi toată lumea trebuie să stea smirnă când se răţoiesc ei.

Andrei se lasă condus, împins de braţ şi merge cu pas nesigur. Din obişnuinţă continuă să pipăie drumul cu vârful bastonului alb. Exces de zel? mă întreb. Nu mai caut zebra ci coborâm de pe bordură, cam pe la mijlocul refugiului pentru pietoni. Maşinile se năpustesc într-o nebunie. Îi iau lui Andrei bastonul alb din mână şi îl ridic deasupra capului agitându-l. Scrâşnesc câteva frâne, în sfârşit, ducă-se. Traversăm trotuarul şi intrăm drept în bar. Alături, între bar şi o biserică veche şi prăpădită, se înalţă o clopotniţă joasă, construită la vreme de criză, nu mai înaltă decât un pavilion de grădină — o ştiu, trec de câteva ori pe zi prin dreptul ei; nici n-am idee cum de nu se prăbuşeşte sub greutatea ditamai clopotului... Îl aşez pe Andrei la masă şi dau fuga la bar după două cafele. La masă, îi urmăresc mâna să văd dacă dibuie ceşcuţa pe pipăite sau se duce spre ea la sigur. Mă abţin să-i îndrum mâna. Încă nu ştiu dacă dindărătul ochelarilor săi negri mă urmăreşte o privire de orb sau una normală. Să-mi fie iertată suspiciunea.

Andrei îşi pune coatele pe masă. O anume încordare se degajă dindărătul ochelarilor săi negri. Stă cu faţa deasupra ceşcuţei de cafea şi începe să vorbească.

— Ştii, spune, există oameni care aleg o cale, cum să-i zic, foarte cuminte în viaţă. De fapt, cei mai mulţi. De departe cei mai mulţi. Alţii aleg o cale riscantă. Dar cu multe posibilităţi...

Fără grabă, Andrei îşi scoate cu mână sigură o ţigară din pachetul pe care îl ţine în buzunarul de la piept al cămăşii. Mă grăbesc să-i întind flacăra brichetei. Suflă fumul în sus şi arată ca un tip cu măsură în toate şi cu stagiu îndelungat într-ale meditaţiei. Doar un pic cam prea sobru, după părerea mea. Continuă:

— ...Inovează, experimentează, mă rog, fac tot felul de chestii... neobişnuite, să le zic. Ceilalţi, cei cuminţi, nu prea au posibilităţi. Cuminţenia nu te duce prea departe. În schimb, le oferă protecţie celor ce joacă riscant. Poţi să crezi una ca asta? Nu poţi, nu? Nici mie nu-mi vine să cred. Şi totuşi aşa se-ntâmplă. Cei... imprudenţi, să le zic, simt uneori nevoia să se pună sub ocrotirea celor cuminţi. Asta, când? Când nu le iese, evident! Când nu le iese ce şi-au propus. E un târg prost pentru cei cuminţi? Eu sunt de părere că nu. Nici pentru ceilalţi, pentru cei nesocotiţi. E avantajos pentru ambele părţi. Numai că cei cuminţi ţin cu orice preţ să le dea lecţii celorlalţi. Nu-şi găsesc liniştea până ce nu-şi impun regulile. Adevărul e că ei n-ar risca. N-ar risca în veci! Dar pe de altă parte ştiu foarte bine că numai cu cuminţenia n-ajungi prea departe...

Andrei soarbe din cafea.

— Aşa aş fi vrut să fie nevastă-mea, reia el. Să mă pot întoarce la ea când mă simt obosit şi să duc o viaţă cuminte şi lipsită de riscuri. Pentru o bucată de timp. După care să am posibilitatea să mă întorc la riscurile mele şi nimeni să nu aibă nimic împotrivă. Nici ea, nici părinţii, nimeni. Doar popa să-mi ţină o predică, asta nu mă deranjează. Duminica, la sfârşitul slujbei. Sau după liturghia de Sfântul Andrei.

Într-o zi obişnuită poate c-aş fi cerut câte o tărie pentru fiecare. Una mică. Totuşi, de câte ori în viaţă te-ntâlneşti c-un vechi prieten într-o asemenea ipostază? Dar acuma suntem pe fugă. Ia uite! Voci mânioase, din nou. Prin peretele de sticlă dinspre stradă văd cum o mulţime indignată de călători coborâţi din tramvai dă să coboare de pe refugiul pentru pietoni cu intenţia vădită de a năvăli peste noi. Vor să traverseze toţi odată, dar unii şoferi nu se lasă intimidaţi de agresivitatea lor şi, atâta vreme cât au verde la semafor, nu încetinesc în dreptul pasajului. Aşa că pentru moment grupul de indivizi indignaţi se fragmentează. Le sunt recunoscător în secret şoferilor care nu cedează. Prea multe grupuri indignate în ultima vreme!

În faţa primejdiei, barmanul dă fuga şi încuie uşa. Dar uşa, la fel ca şi întregul perete dinspre stradă, este de sticlă. Sper să fie şi rezistentă. Fiindcă, ia uite, toată acea mulţime furioasă s-a repezit să zgâlţâie uşa cu furie, se lipeşte de sticlă, bate şi urlă.

Îi spun barmanului:

— Vă mulţumesc, domnule, trebuia să găsim eu şi prietenul meu un loc unde să putem discuta în linişte.

— Linişte? exclamă sarcastic barmanul. Sper să nu-mi spargă geamurile! Şi îşi reia locul dindărătul tejghelei. Dar privirea cu care ne aţinteşte nu mi se pare deloc prietenoasă. În definitiv e perfect explicabil, trebuie să recunosc: omul e îngrijorat pentru avutul său. Iar dacă cineva e de vină că avutul îi este ameninţat, noi suntem aceia. Sper c-am început să învăţ că înainte de a condamna pe cineva e bine să te-ntrebi: tu ce-ai face în situaţia cutare?

Pe Andrei toate acele voci mânioase de pe stradă nu par să-l neliniştească. Îl văd ducând ceşcuţa la gură şi luând încă o înghiţitură de cafea. Mă întreb prosteşte: oare e orb de prea puţină vreme şi încă n-a ajuns să i se sensibilizeze simţul auzului în compensaţie pentru pierderea simţului văzului?... Suflă fumul drept înainte şi duce încă o dată ceşcuţa la gură, de astă dată c-un gest oarecum pripit. Îl avertizez:

— Trebuie să ne pregătim de o confruntare. Şi completez în gând: Tot îţi doreai tu un joc riscant.

Până la urmă însă, nu ştiu de ce îl implic pe Andrei, când el n-are nicio vină pentru tot ce se-ntâmplă. Dar am intuit bine: grupul indignat ne apostrofează pe amândoi deopotrivă. Se aude destul de desluşit de dincolo de sticlă:

— Nu vă e ruşine?... O voce strigă mai tare acoperindu-le pe celelalte. Zgâlţâie cu furie clanţa, cu gura schimonosită de ură. — Unde s-a mai pomenit una ca asta! Să laşi baltă un tramvai întreg cu oameni cu tot şi să te duci la cârciumă!... Inutil să le spun că asta nu-i cârciumă. Barmanul priveşte cu interes dar şi cu teamă îmbulzeala protestatarilor care continuă să vocifereze dincolo de peretele de sticlă. — Uitaţi-vă câte tramvaie s-au strâns în urmă! reia vocea mânioasă arătând cu braţul întins în direcţia presupusă a tramvaielor. Un şir întreg! De parcă-i tren! N-am mai pomenit aşa ceva!... Îl văd pe barman că, neslăbindu-ne din ochi, pune mâna pe telefon şi începe să vorbească cu voce scăzută aţintindu-ne pe Andrei şi pe mine cu o privire ticăloasă de pervers. E cât se poate de clar că de noi e vorba. Cui ne reclamă şi pentru ce?

— Ţi-aduci aminte de Luiza? spune Andrei... S-a lăsat pe spate, sprijinindu-se cu omoplaţii de stinghia de sus a spetezei şi cu picioarele întinse pe sub măsuţă. Pare acum relaxat. Dacă nu cumva pozează. — Taică-său ne-a prins dimineaţă în cameră la ea. A făcut un scandal monstru, cam ca tipii ăştia de-acuma.

Da, mi-aduc aminte de Luiza. Cea din liceu? Da, cum să nu.

— Deci e-adevărat! zic.

— Ce anume?

— Circulau zvonuri cum c-ar fi fost o combinaţie între voi doi.

Andrei surâde neîncrezător îndărătul ochelarilor negri.

— Să înţeleg că mă compătimeaţi.

Ceea ce aud din gura lui mă surprinde. Să-l compătimim?

— De ce?

— N-o consideraţi voi pe Luiza cea mai nasoală fată din clasă?

Arunc o privire spre geamul dinspre stradă. Mulţimea a devenit tot mai agitată si mai furioasă. Cineva bate cu putere în sticlă, presupun că are în mână un obiect de metal. Contondent, parcă aşa se spune. Au devenit atât de numeroşi încât se îmbrâncesc între ei ca să ajungă la geam şi să-şi manifeste furia; probabil că li s-au adăugat călători de la tramvaiele oprite în spatele tramvaiului meu. Îmi întorc privirea spre barman şi îl văd încordat, aproape panicat, dând instinctiv să bată în retragere, lipindu-se cu spatele de rastelul cu băuturi de la perete.

Mda, Andrei poate că are dreptate, cred că niciunul din băieţi nu se masturba cu gândul la Luiza. Şi totuşi parcă avea ceva interior, ca o promisiune. Parcă spunea oarecum implorând: Dacă aveţi puţină răbdare, o să vedeţi cum ştiu să mă schimb.

— Ştii ce s-a întâmplat cu ea? îl întreb pe Andrei.

Are o uşoară tresărire de interes:

— S-a întâmplat ceva cu ea?

— Nu ştiu. Eram curios dacă ai mai întâlnit-o după şcoală. Ce s-o fi ales de capul ei?

Andrei redevine blazat. Spune:

— Toate se mărită mai devreme sau mai târziu. Iar dacă nu se mărită, cu puţin noroc se apucă de ziaristică. Sau de istoria artei.

Văd că Andrei îşi păstrează sarcasmul chiar şi în situaţii critice. Mă uit la el şi vreau să-i dau de înţeles că apreciez umorul dar mă lovesc de zidul ochelarilor săi negri. În clipa aceea o izbitură puternică face prima breşă în geam. Văd cioburile pulverizate în aer, iar câteva ajung până la piciorul măsuţei la care stăm. Probabil că a fost un baston sau o rangă. Mulţimile astea au totdeauna la îndemână obiecte dure sau sticle incendiare. Le ajută din umbră demonul răzmeriţelor rânjind pe faţă cu gură de foc. Întorc capul spre tejghea şi văd că barmanul a dispărut. Nu mai e o clipă de pierdut. Îl înhaţ pe Andrei de braţ şi îl târăsc pe după capătul tejghelei, într-un coridor îngust. Răzvrătiţii încă n-au dat năvală în local, probabil că pentru asta breşa trebuie mai întâi lărgită şi le e teamă să nu se taie în cioburi. În capul coridorului e o uşă întredeschisă, dar se dovedeşte a fi o toaletă împuţită, cu o ferestruică înaltă deasupra scaunului de porţelan crăpat şi îngălbenit. De fapt nici nu-i ferestruică ci o simplă deschizătură fiindcă n-a rămas decât tocul, cu un foraibăr ridicat în sus, de care va trebui să ţinem seama de-o fi să fugim pe-acolo. Acum nu mai e de joacă, de data asta ar trebui să ştiu.

— Andrei, povestea asta a ta e adevărată?

— Te referi la Luiza?

— Pe dracu’! Mă refer la ochi. Vezi sau nu vezi? Fiindcă în minutele următoare prevăd o să ne prindă bine să vedem pe unde călcăm.

— Asta-i la fel ca şi povestea cu Moş Crăciun, zice. Fiecare crede ce vrea. Dar nu-ţi face griji, ne descurcăm noi.

Nu-i împărtăşesc deloc convingerea. Mă chinuiesc să mă strecor prin ferestruică fără să-mi sfâşii pantalonii. Şi oricât de dramatică ar fi situaţia, odată ajuns de partea cealaltă tot mă umflă râsul când îl văd pe Andrei, îmbrăcat în costum şi cu cravată, căznindu-se să treacă printr-un loc atât de strâmt şi de murdar.

— Tot aşa am scăpat şi de la Luiza în dimineaţa aia — spune Andrei printre gâfâieli —, când taică-său a-nceput să bată cu pumnii în uşă ca un apucat.

Am nimerit într-o curticică interioară, murdară şi plină de stive de lăzi goale, care dă într-un gang întunecos şi umed de la urină abia zvântată. Arunc în urmă o privire neliniştită: niciunul din furioşii noştri urmăritori nu s-a ivit încă în ferestruica de la toaletă. Şi chiar dacă s-ar ivi, sunt aproape toţi oameni în vârstă, corpolenţi, nu-i văd în stare să se strecoare printr-o deschizătură atât de strâmtă.

Iată şi salvarea noastră, îmi zic: curticica se deschide către o peluză verde, dincolo de care, foarte aproape, se văd trecători, maşini — e o stradă acolo. Îl examinez fugitiv pe Andrei. În chip miraculos, nu şi-a pierdut nici ochelarii negri, nici bastonul alb, e întreg şi nevătămat, doar cu costumul prăfuit pe revere şi pe piepţii sacoului. Şi dacă tot ne pregătim să reintrăm în lume, îmi permit să-l scutur cât de cât. Îmi mulţumeşte cu destulă răceală, dar nu contează. Important e c-am scăpat. Dar am scăpat oare?

Nu, nici gând! În lungul trotuarului, la o oarecare depărtare, văd mulţimea apropiindu-se ameninţătoare, cu pas alert, aproape alergând, învăluită într-o rumoare de vociferări. Au găsit o altă cale, nemernicii! Numai coasele şi topoarele le lipsesc, agitate deasupra capetelor, ca să fie aidoma unei răscoale din evul mediu. Îl apuc pe Andrei de braţ şi traversăm strada în grabă către o clădire de cărămidă aparentă, în stilul anilor ’50, lungă, fără etaj, cu foarte multe ferestre, asemănătoare unei hale industriale. Poate că mulţimea înfierbântată nici nu ne-a zărit încă. Şi ca să nu batem la ochi, nici nu mai fac de astă dată uz de bastonul alb al lui Andrei — ne ferim de maşini cum putem. Îi explic ce intenţie am: să intrăm în clădirea din faţă, indiferent ce-ar fi, în speranţa să ni se piardă urma. Ca şi altădată, aşa cum mi-l amintesc, atunci când are în faţă o perspectivă raţională, Andrei o acceptă fără preget. Iată în dreapta uşii înalte de sticlă, la o oarecare înălţime, o tăbliţă pe care stă scris cu auriu pe fond bleu: CASA DE CULTURĂ... N-apuc să-i citesc numele. Lângă intrare, vreo trei-patru handralăi stau la taifas şi fumează tăifăsuind între ei. Îl văd pe unul că tresare la apropierea noastră precipitată, prompt se desprinde pe tăcute de tovarăşii săi şi dă să ne taie calea. Dar gata, aproape alergând am ajuns înaintea lui la uşa cea înaltă, m-am şi opintit în ea, m-am împiedicat pentru o clipă într-o draperie pe care am dat-o la o parte şi iată-ne, dumnezeule, ce-i asta! Iată-ne în toiul unei festivităţi — ăsta-i primul cuvânt care îmi vine în minte. Câteva capete din apropiere se întorc iritate spre noi sâsâind pentru linişte.

— Tu vezi unde am nimerit? îl întreb pe Andrei în şoaptă, cu o voce pe care mi-o percep contrariată.

— Unde?

Peste tot, baloane albe şi bleu, şiraguri împletite, duble, triple, peste capetele unei mulţimi care stă cuminte, în picioare şi ascultă. La peretele opus, pe o estradă improvizată, încadrată şi ea de un şirag de baloane, un tip masiv, pus la patru ace, vorbeşte la microfon. Ce pot să fac altceva decât să-mi dau silinţa să intru repede în temă?

— ...Îmi amintesc de un reportaj cu camera ascunsă, pe care l-am văzut cu ani în urmă la televiziune, despre atracţia bărbaţilor pentru femeile... ei le ziceau, acolo, interesante! Ştiţi, era modul lor de a le desemna pe cele care, mă rog, să zicem că sunt opusul celor care trec îndeobşte drept frumoase, atrăgătoare, strălucitoare, ziceţi-le cum vreţi. Dar eu vin şi vă pun o întrebare de bun-simţ: nu cumva femeile astea sunt cu adevărat interesante? Vreau să spun, poate chiar mai interesante decât cele, mă rog, frumoase, să le zicem. Nu cumva sunt ele mai interesante? Nu vreau să intru în detalii. Cert e că femeile interesante nu se bucură întotdeauna de atenţia pe care o merită...

Îndărătul tipului masiv care vorbeşte se află pe estrada improvizată o mică formaţie muzicală. Muzicanţii şed deocamdată pe scaune, mestecă gumă şi ascultă şi ei, cuminţi şi cu oarecare interes, la fel ca toţi ceilalţi.

— Poate vreţi să ştiţi cum de am ajuns la aceste concluzii, doamnelor şi domnilor, continuă vorbitorul. Ei bine, trebuie să vă mărturisesc că am primit o mulţime de scrisori în acest sens TOCMAI de la astfel de doamne. Doamnele care mi-au scris nu s-au plâns şi nu mi-au sugerat nimic. Mi-au povestit doar crâmpeie din viaţa lor şi vreau să spun că în ciuda afacerilor, care, după cum bine ştiţi, nu suportă amânare, mi-am făcut timp pentru aceste scrisori, sau în orice caz pentru o bună parte din ele. Şi nu mi-a părut rău, chiar deloc. Vă dau un singur exemplu...

Privesc în jur. Lumea e în ţinută lejeră. Pentru câteva secunde unii au încetat să mestece gumă şi se privesc unul pe altul cu o oarecare nedumerire contrariată. Îmi închipui că mulţi dintre ei îl cunosc pe tipul masiv de pe scenă, aşa că au toate motivele să interpreteze în altă cheie cele auzite, faţă de mine, care îl văd pentru prima oară.

Na, c-am scăpat exemplul vorbitorului! Dar cred că pot să găsesc şi eu exemple de femei interesante. Unul din acestea este chiar Luiza, febleţea lui Andrei din ultima clasă de liceu.

— Care or fi toantele alea care i-au scris? strecoară Andrei printre dinţi, c-un dispreţ reţinut. Probabil că mizau pe nişte subsidii şi nu s-au ales decât cu o serbare de doi bani.

Nu ştiu de ce i se pare lui Andrei că întrunirea e de doi bani. Mie mi se pare interesantă. Îmi concentrez din nou atenţia.

— ...Ceea ce nu trebuie să vă mire, continuă tipul masiv. Doamnele interesante sunt de cele mai multe ori mai comunicative. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar ele sunt preocupate şi de altceva decât de propria lor frumuseţe. Sau de impresia pe care o produc în jur. Sper că sunteţi de acord cu mine. De aceea, doamnelor şi domnilor, DE ACEEA am creat acest eveniment pentru care vă aflaţi astăzi în această sală. I-am rugat pe toţi angajaţii firmei mele, mai exact pe bărbaţii angajaţi la firma mea, şi totodată am vorbit şi cu patronii altor câteva firme cu care noi suntem în relaţii de afaceri, rugându-i să facă acelaşi lucru: să-i trimită pe angajaţii de sex masculin să ia parte la acest eveniment prin care dorim SĂ SE FACĂ DREPTATE. Domnii prezenţi în sală se vor ocupa în această după-amiază de femeile — nu-i aşa? — INTERESANTE!

Tipul râde degajat stârnind în rândul auditoriului o oarecare rumoare. Siguranţa de sine îi iese prin toţi porii. Cu fiecare cuvânt devine tot mai orator, acum că se apropie de finalul discursului.

— ...Şi le vor face pe cât posibil să se simtă bine! Luaţi-o ca pe un experiment! N-aş vrea ca ele să se simtă dezamăgite, şi nici eu n-aş vrea să plec de aici dezamăgit.

Andrei îmi şuieră maliţios la ureche:

— Aş fi curios cum arată o femeie din asta care se consideră interesantă!

N-apuc să-i răspund. Grăsanul dă să coboare de pe estradă, dar, sub imperiul unui gând incitant se răzgândeşte şi se întoarce la microfon.

— Dacă cineva are dubii că am primit scrisorile de care vă vorbeam, de la femeile INTERESANTE, îi stau la dispoziţie. Cu probe materiale! Şi, mulţumit pe sine, c-un zâmbet victorios, se bate cu palma peste buzunarul interior al sacoului. unde stau depozitate probele. După care coboară greoi pe scăriţa cu doar două trepte ce dă în sală, însoţit de aplauze răzleţe şi fluierături.

Continuând să vorbească cu voce scăzută, cam indispus, Andrei zice:

— Cam cât timp crezi că o să pierdem aicea?

Îi reamintesc că spectacolul de-aici din sala casei de cultură ar trebui să ni se pară raiul pe pământ în comparaţie cu ceea ce riscam pe stradă. Între timp muzicanţii de pe scenă au încetat să mestece gumă şi au început să cânte. Toată sala a devenit o forfotă.

— Încă ceva! strigă grăsanul de jos de la piciorul estradei încercând să acopere orchestra. Doamnele aşteaptă să fie invitate la dans! Ia uite-le cum stau şi-aşteaptă! Şi arată într-o parte unde, la câţiva paşi de estradă, un grup de reprezentante ale sexului frumos, ciudat de distincte de restul tinerelor din sală, stau grupate şi, cu oarecare fereală, schimbă cuvinte răzleţe între ele, conspirând timid împotriva celor care vor ezita să se apropie şi să le invite la dans. Dar prin ce se disting interesantele? Regret că nu-i pot cere părerea lui Andrei. El, dacă le-ar putea vedea, le-ar taxa imediat drept ceea ce sunt. Asta, fiindcă tot a spus el că ar fi curios să ştie cum arată. Dar uite că Andrei are păreri chiar dacă nu le vede:

— Sunt sigur că sunt genul care se indignează când vine vorba de abandon în dragoste, ştii tu. Dar nu oricum, ci din considerente religioase. Parcă le şi aud: E păcat de la Dumnezeu!... Te cramponezi de dragoste şi ajungi până la urmă să iubeşti din milă!... Tu care le vezi, mi se adresează Andrei, aşa-i că au ceva din aerul călugăriţelor?

Râd moale. Cu flerul lui, a nimerit-o şi de astă dată. Într-adevăr, dacă mă uit bine, văd că interesantele poartă toate gulere albe, rotunde, indiferent de restul îmbrăcămintei, ca nişte şcolăriţe întârziate. Sau membre ale unui ordin călugăresc. Stau ţepene şi poartă părul lins, strâns în coc sau cu cozi. A, ba nu! Ia uite, una poartă breton. Şi încă una! Ei, nu pot să zic că le caracterizează uniformitatea!... Dar cu dansul ce facem? Uite că vreo doi bărbaţi s-au apropiat de grupul lor şi stârnesc în marginea aceea de grup un soi de animaţie. Maliţios, îmi spun: probabil negociază preţul!... Ei, dar iată că prima pereche cu o interesantă se desprinde de grup şi se avântă, vorba aia, în vârtejul dansului. N-o urmăresc cu privirea fiindcă vorbitorul de la tribună s-a înfiinţat şi el prin preajmă şi îl văd încercând să creeze antren. Încă două perechi cu interesante se înfiripă la marginea grupului şi se pierd în puzderia de dansatori.

— Unde sunt angajaţii mei! rosteşte animatorul–şef şi îşi agită energic braţele a chemare. Angajaţii mei! Să-i văd! Păi cum ne-a fost înţelegerea?

Grupul interesantelor nu s-a prea împuţinat totuşi, cum ar fi fost de aşteptat sau cum spera patronul entuziast. Încă mai stau ţepene şi şuşotesc între ele, cu gulerele lor rotunde, mai degrabă nemişcate, şi cu părul lor lins. Dar unde sunt cele cu breton? Nu le mai văd, înseamnă că au fost invitate la dans. Înseamnă că bretonul are succes!

Andrei se apropie de urechea mea şi mă întreabă din nou:

— Noi cât crezi mai rămânem în sala asta?

Într-un fel, îmi pare rău că îl văd nerăbdător. Înseamnă că nu simte atmosfera. Sau poate, dimpotrivă, o simte mai bine decât mine şi nu-l încântă. În sfârşit, asta e, avem gusturi diferite. Mie îmi sugerează ceva lumina artificială de aici din sală, unde la numeroasele ferestre înalte sunt trase draperiile de culoare închisă, ceva nedefinit, între bleumarin şi indigo. E o rupere incitantă de contact cu exteriorul, unde lumina puternică a zilei trebuie că scaldă străzile, oraşul. E la fel ca într-o sală de expoziţie, unde picturile creează propria lor lumină. Ei da, aici nu-s picturi dar, mă rog, e un loc sigur, cel puţin aşa mi se pare mie... Afară nu ne aşteaptă nimic bun, în timp ce aici înăuntru, ia uite, avem chiar şi pază. La uşă, în faţa draperiei înalte până în tavan, s-au postat cei patru handralăi pe care mai înainte i-am întâlnit afară. Doi de-o parte a uşii şi doi de cealaltă, cu mâinile încrucişate la piept, ai zice că sunt din trupele antitero. Doar cagulele pe cap le lipsesc.

— Nu vrei să dansezi cu o interesantă? îl întreb pe Andrei. Organizatorul sunt sigur c-ar aprecia gestul. Dacă vrei, te conduc până la grup. Ai ocazia să afli direct de la sursă ce cred ele despre abandonul în dragoste.

— Întreabă-le tu în numele meu. Organizatorul nu cred c-ar fi prea încântat să mă vadă pe mine că-i invit una din protejate. Ar putea interpreta.

— Cum ar putea interpreta?

— Că, vezi bine, nu se găseşte alt partener decât un handicapat ca mine.

— Prostii. Tu nu eşti handicapat, tu vezi dincolo de aparenţe!

— Individul ăla cu discursul a acaparat toată sala.

— Lasă asta. Cum rămâne cu riscul? Avem o şansă, îi spun lui Andrei. Dă-mi să-ţi ţin bastonul.

— De baston nu mă despart, îmi răspunde el pe un ton ambiguu.

— Eu obişnuiesc să pun întrebări incomode — ăsta sunt, nu mă pot abţine. Dacă ea, să zicem, deschide subiectul cu abandonul în dragoste, care e păcat de moarte şi toate celelalte, s-ar putea s-o întreb ce crede despre abandonul în căsnicie. S-ar putea s-o întreb despre responsabilitatea în privinţa copiilor. Despre custodie şi aşa mai departe.

— Atunci vorbeşte-i despre ce te pricepi tu mai bine. Vorbeşte-i de istoria artei!

— Oricum, eu nu m-aş grăbi să ies din sală, îi spun.

— Dacă ţii cu tot dinadinsul, ia-o spre interesante. Eu îţi pun mâna pe umăr, parcă aşa-i în Parabola orbilor, nu?

Sigur, aşa-i în Parabola orbilor.

Abia acum stârnim interes, când ne strecurăm printre participanţii la reuniune în chip de mic cortegiu stingher, lipsit de convingerea că are cum să contribuie la distrarea interesantelor. Întâlnesc pe traseu priviri întrebătoare la adresa noastră, sau de-a dreptul ostile, fără însă ca cineva să ne apostrofeze. Ştiu, suntem străini aici... Asta e, am ajuns lângă grupul care stă în centrul reuniunii, încât iată că întâmplător, ca nou ivit în preajmă, captez câteva din privirile scrutătoare ale interesantelor din grup. Nu vor să-şi trădeze nerăbdarea de a fi invitate la dans şi de aceea îşi mută rapid privirile în altă parte. A! ia te uită, s-a întors una din interesantele cu breton!

Ei bine, da, cred că m-am hotărât.

— Andrei, îi spun, mă aştepţi aici până fac un dans? Mă întorc în locul ăsta. Mă aştepţi, da?

Nu ştiu ce-i cu el.

— Hei! strigă alarmat, şi dă să mă reţină apucându-mă de braţ.

Dar eu m-am înfiinţat deja în faţa tipei cu breton.

— Dansaţi, vă rog?

Faţa i se luminează instantaneu, îşi coboară pleoapele zâmbitoare în semn de acceptare şi, poate nu mi s-a părut, a făcut şi o miniplecăciune din genunchi, ca fetele educate la pension de pe vremuri. Lumina nu-i prea bună dar observ totuşi pe obrazul ei nişte perciuni de puf întunecat în prelungirea şuviţelor dezordonate de deasupra urechii. Ca să fiu sincer, nu mă prea încântă. Sunt sigur că are aşa ceva şi pe ceafă, dar n-am de gând să verific.

Gata, suntem în plin dans, printre coate rotitoare şi sufluri calde de deodorant ieftin şi de transpiraţie. Abia a început şi deja transpiraţie?

— Ştiţi, îmi spune cu o faţă însufleţită din senin, eu nu i-am trimis nicio scrisoare domnului Buznă ca să-i cer să fiu luată în seamă. Eu n-am nevoie de mai multă atenţie. Mi-ajunge atâta câtă am.

O suspectez de minciună fiindcă nu-mi explic altfel pe cine reprezintă grupul pe care tocmai l-a lăsat în urmă.

— Atunci poate că i-au scris altele?

— Nu cred, mă contrazice ea. Cred că de fapt nu i-a scris nimeni. Totul nu-i decât pură invenţie. Ceea ce însă nu-i micşorează domnului Buznă meritele, adaugă ea. E foarte frumos din partea dumnealui că se ocupă de noi.

— Cine-i domnul Buznă? o întreb.

Ridică ochii spre mine, mirată.

— Haideţi, fiţi serios! Chiar nu-l cunoaşteţi pe domnul Buznă? Păi asta-nseamnă că sunteţi din afară. Nu sunteţi angajat la dumnealui, nu?

— Dacă ţi-aş spune că am nimerit întâmplător aici, ar fi pentru dumneata o mare surpriză?

— Nu foarte mare. V-am văzut cu prietenul dumneavoastră orb şi m-am întrebat la care din firme ar fi putut domnul Buznă să angajeze un orb.

— Presupun că la niciuna.

— Într-adevăr, nici eu nu văd la care. Apropo — zice —, e orb de-adevăratelea prietenul dumneavoastră, sau se preface?

Ipoteza ei mă lasă perplex. Şi ea are îndoieli?

— Ai vreun motiv să crezi că se preface?

— Nu ştiu, zice, propriu-zis n-am, dar sunt sătulă de câtă prefăcătorie văd în jurul meu zi de zi.

— Atât de tânără şi deja atât de suspicioasă?

Mă înfruntă cu o ostilitate incipientă:

— Haideţi, fiţi serios! De unde ştiţi cât sunt de tânără? Presupun că nu v-aţi uitat prea atent la mine.

Începe să se contureze portretul de interesantă, pe care am să-l povestesc lui Andrei.

— Mă uit acum, îi răspund încercând să fiu conciliant.

Sper să nu mă întrebe Şi ce vedeţi?

Nu spune nimic. Doar priveşte ostentativ într-o parte, cu o margine de atenţie pe care i-o simt dedicată dansului. Şi totuşi, în ciuda atenţiei ei ne cam poticnim la mişcări. Unul hăis şi altul cea, cum s-ar zice. Poate că am de-a face cu o tipă voluntară, căreia nu-i place să se lase condusă? Oricum, revin la subiectul dinainte.

— De fapt, ce fel de firmă are domnul Buznă? o întreb.

— Are mai multe, dar din câte am auzit cei mai mulţi bani îi face din fotbal.

— Nu mai spune! Are o echipă?

— Nu cred. Face tot felul de intermedieri. Aranjează ploile, cum se spune.

E bună direcţia pe care am luat-o cu discuţia. Tipa s-a dezmorţit cât de cât. Parcă.

— Dar tu? o întreb. Eşti angajată la el?

— Eu, da, bineînţeles! Lucrez la Prolific Univox.

— Ce-i asta Prolific Univox?

— O firmă de consultanţă în concilieri pentru societăţile comerciale cu probleme. Dar eu sunt la un serviciu auxiliar, precizează ea, nu mă bag în chestiuni de fond, slavă Domnului. Mai am o soră care lucrează tot la o firmă de-a domnului Buznă.

— E şi ea aici în sală?

Râde cam anemic, dezarmată de atâta ignoranţă din partea partenerului ei.

— Domnul Buznă nu i-a invitat decât pe bărbaţi, îmi explică. Femeile n-au venit decât dacă au dorit ele. Plus cele pe care le-au adus bărbaţii, înţelegeţi? Prietene, surori şi aşa mai departe.

— Cu alte cuvinte, bărbaţii au fost obligaţi, trag eu concluzia.

Partenera mea de dans are o uşoară ezitare, pe care o încheie c-un zâmbet enigmatic.

— Domnul Buznă e un tip care a pornit de la relaţii cu publicul. Ştie să lucreze cu oamenii. Are şcoală.

— Adică vrei să spui că n-a fost nevoit să le-o spună pe şleau.

— Cu siguranţă că i-a luat pe de departe, aluziv, ştiţi, aşa cum îi stă dânsului în obicei, dar sunt convinsă că au înţeles cu toţii foarte bine.

— Deduc că sora ta n-a dorit să vină.

— Soră-mea nu-i o tipă prea sociabilă. Şi de-aia nici n-am luat-o cu mine. Riscam să mă trezesc că sare în picioare din senin şi îl apostrofează pe domnul Buznă. Aşa e ea, cu gura mare, nu se poate abţine.

— Dar de ce aveţi gulerele rotunjite, toate la fel?

Ridică ochii spre mine a mirare îmbufnată:

— Cine are gulerele rotunjite?

— Şi albe. Aşa mi s-a părut.

— Despre cine vorbiţi?

— Păi despre voi, cele pentru care domnul Buznă a organizat chestia asta. Reuniunea, nu? Sau cum să-i spun? Cele care i-au scris că nu se bucură de atenţia pe care o merită.

— V-am spus că eu nu i-am scris.

— Şi nici celelalte?

— Aţi mai întrebat chestia asta o dată. După părerea mea nu i-a scris nimeni.

— Şi atunci de ce aveţi gulerele rotunjite? Poate că nu mi-ar fi sărit în ochi dacă n-ar fi fost altfel decât moda de azi.

— Haideţi, fiţi serios!

— Dar cine sunt celelalte? Le cunoşti?

— Care celelalte?

— Cele din grup.

— N-am cunoştinţă de niciun grup!

Pare din ce în ce mai burzuluită partenera mea de dans şi aproape că a încetat să mai danseze. Brusc îşi retrage cotul dintre noi cu o mişcare circulară, smucită, ca şi cum s-ar fi hotărât, Gata, eu nu mă mai joc! De aceea nici nu mă miră prea tare că un handralău în bluză neagră şi pantaloni negri, ceva în genul trupelor antitero, se înfiinţează lângă noi şi i se adresează tipei:

— Vă rog să-mi spuneţi dacă acest domn vă face greutăţi.

Drace! Ia uite la el! Vorbeşte pe un ton imperativ, sigur că poate să controleze orice situaţie. Tipa dă s-o ia din loc, dar handralăul o prinde de braţ c-un gest de forţă.

— Nu, nu! Vă rog să mai rămâneţi. V-am întrebat dacă acest domn vă face greutăţi. Vă rog să-mi răspundeţi.

În acelaşi timp, celălalt braţ al său, numai muşchi şi bine antrenat, fără să mă atingă deocamdată, mă încercuieşte ferm împiedicându-mă să părăsesc locul. Nici n-am de gând.

— Cine sunteţi dumneavoastră şi cu ce drept interveniţi? îl întreb indignat.

Îşi întoarce pentru o clipă în direcţia mea autoritatea-i sumbră cu buze lipsite de sânge, însoţită de-un gest de îndemn la răbdare:

— Numai o clipă!

Şi din nou insistă pe lângă fosta mea parteneră de dans.

— V-am rugat să-mi spuneţi dacă acest domn v-a făcut greutăţi, dacă a fost nepoliticos cu dumneavoastră.

Tipa îl priveşte pe sub sprâncene fără să-şi ascundă dezgustul, şi izbucneşte:

— Haideţi, fiţi serios!

— Să înţeleg că domnul n-a fost grosolan cu dumneavoastră?

În jur perechile nu se opresc din dans, doar încetinesc când trec pe lângă noi şi ne urmăresc aţintindu-ne cu o nelinişte întrebătoare. Handralăul poartă atârnat de gât un ecuson, care, voit sau nu, stă răsucit pe pieptul său de bizon şi îşi arată dosul plasticului dreptunghiular, alb-strălucitor. Interesanta mea cu breton, îmbufnată, tocmai s-a îndepărtat glonţ, urmând probabil să se întoarcă la grupul despre care afirma că nu există.

— Cred că aţi face bine să nu mai invitaţi alte doamne la dans, spune apăsat handralăul. Domnului Buznă sunt sigur că nu i-ar face plăcere să ştie că...

Îl întrerupe o voce:

— Avem o problemă!

Un alt handralău în uniforma lor antitero s-a apropiat dintr-o parte şi îşi cheamă colegul. — Vino cu mine, îi spune de foarte aproape, ferm dar cu discreţie, cu faţa înclinată spre el.

Amândoi se îndepărtează, dispărând printre perechile de dansatori. E doar un fel de a spune, pentru că, haidamaci cum sunt, le văd cefele tunse milităreşte deplasându-se peste capetele tuturor. O clipă îmi trece prin cap că prietenul meu Andrei a intrat şi el în colimatorul gorilelor domnului Buznă. Dar nu, reuşesc să-l văd pe Andrei dansând la o oarecare distanţă cu o interesantă. Apare şi dispare printre perechi, nu fiindcă el s-ar mişca repede ci fiindcă ceilalţi dansează sârguincios, acum că pare să nu mai fie niciun focar de conflict printre ei. E serios, preocupat, aşa cum îl ştiu din copilărie, în timp ce partenera lui îi vorbeşte, surâzătoare. Unde şi-o fi lăsat bastonul alb?... Mă uit peste capete după cele două gorile şi le zăresc oprite la piciorul draperiilor înalte ce încadrează uşa principală. Mi se pare că sunt într-o nouă dispută cu cineva de pe-acolo dar nu sunt sigur fiindcă handralăii sunt instruiţi să fie sobri, nu gesticulează, nu ridică vocea. Cred că e timpul s-o ştergem; mulţimea care ne urmărea afară trebuie că ne-a pierdut urma; s-or fi plictisit să ne tot pândească, doar-doar om ieşi de pe undeva. Aşa că îmi fac loc către Andrei. Toţi în jur stau cu ochii pe noi; şi mă întreb: suntem pentru ei suspecţii care au provocat un incident? Sau disting în ochii lor un dram de înţelegere? În definitiv, ce-am făcut? În timpul dansului am stat de vorbă cu...

— Sper că doamnele se simt bine! aud vocea triumfală a domnului Buznă, a mereu triumfalului domn Buznă. S-a urcat din nou pe estradă şi a luat microfonul în mână. — Doamnele deja au schimbat câţiva parteneri de dans din câte observ. Nu vreau să dau niciun premiu partenerului cu care ele s-au simţit cel bine fiindcă mi-e teamă că am să fiu subiectiv! Şi nici doamnele mă tem că n-ar putea fi absolut obiective dacă le-aş întreba. Aşa se-ntâmplă în viaţă, unul e mai vorbăreţ, altul e mai zâmbăreţ! Nu?... Domnul Buznă coboară microfonul şi, euforic, îşi roteşte peste sală ochii strălucitori în care se răsfrâng lumini colorate şi lucirile metalice ale instrumentelor muzicale. Pe deasupra, la mare înălţime, îl încadrează ghirlandele de baloane albe şi bleu... — Nu-i aşa că toate doamnele s-au simţit bine?... Domnul Buznă a dus pentru câteva clipe microfonul la gură şi l-a coborât din nou, aşteptând răspuns din partea interesantelor. Sau poate nu numai din partea lor. Din sală urcă spre estradă, venind de ici, de colo, câteva sunete neconvingătoare, astfel că în privirea şefului se pot desluşi câteva aşteptări înşelate. — Nu? se arată el mirat? Să înţeleg că n-a fost totul în regulă?... Interesanta mea cu breton tocmai se întinde peste marginea estradei şi încearcă să-i spună ceva domnului Buznă, în timp ce câţiva în jur încearcă s-o facă să se răzgândească.

Ce dracu’ o fi având să-i spună? Gata, l-am înhăţat pe Andrei de braţ şi îl împing spre ieşire.

— Stai! zice. Mi-am uitat bastonul!

Îl smucesc nervos de braţ.

— Dă-l dracului de baston! Tot nu eşti tu orb de-adevăratelea!

— De unde ştii tu că nu sunt?

Andrei protestează moale şi se lasă împins către ieşire în timp ce de pe estradă vine vocea răsunătoare a domnului Buznă:

— Cine, cei doi domni care fug? îl aud pe patron vorbind de pe estradă... Se pare că interesanta cu breton s-a urcat şi ea lângă el pe estradă fiindcă o aud bălmăjind ceva la microfon, cu voce scăzută, neinteligibil, răspunzându-i patronului ei. — Numai unul din ei? repetă patronul organizator cu voce tare, de răsună în toată sala. Şi tună către oamenii săi de la uşă: — Să nu-i lăsaţi să iasă pe cei doi! Da?

După care se adresează, jovial, întregii asistenţe încercând să destindă atmosfera:

— Şi eu care credeam că totul a decurs strună, fără nici cel mai mic incident! Ei, aşa-i când ai prea multă încredere în oameni! Dar, să vă spun ceva. Eu, orice s-ar întâmpla, voi continua SĂ AM ÎNCREDERE ÎN OAMENI! În oamenii mei!...

Domnul Buznă le vorbeşte în continuare invitaţilor la reuniune, dar cuvintele lui pline de voie bună reverberează şi se sleiesc, cad ca petalele de flori ofilite, undeva la marginea câmpului meu auditiv. Asta, fiindcă uite c-am ajuns iarăşi în conflict cu uniformele antitero ale patronului. Iată-l pe cel care m-a bruscat când am dansat cu interesanta cu breton, şi pe cel de-al doilea care a venit şi i-a spus „Avem o problemă!” Dar mai sunt încă vreo trei la uşă, o forţă redutabilă. Se pare că şi alţii din sală au dorit să iasă dar s-au lovit de zidul inexpugnabil al oamenilor lui Buznă.

Protestez şi îi spun handralăului pe care îl cunosc, în timp ce vocea patronului continuă să se reverse sub acoperişul înalt şi coclit al sălii, că n-are niciun drept să ne reţină cu forţa.

— Domnul Buznă nu are cu dumneavoastră nimic personal, replică individul cu o voce de robot. Uşile sălii se deschid la ora douăzeci. Pentru toată lumea. Aşa a hotărât comitetul de organizare. Toaletele, dacă aveţi nevoie, sunt la capătul sălii, în partea aia.

Intervine şi Andrei.

— Trebuie să ajung în două ore la Asociaţia Nevăzătorilor, spune el.

— Daţi-vă jos ochelarii, vine replica tăioasă a haidamacului.

— Adică ce vreţi să spuneţi cu asta? izbucneşte Andrei.

— Daţi-vă jos ochelarii, să mă convingeţi că sunteţi nevăzător. Sau arătaţi-mi legitimaţia de la Asociaţie.

Mă grăbesc să intervin ca să preîntâmpin o dispută inutilă.

— Andrei, însoţeşte-mă până la toaletă. Chiar am nevoie... Andrei nu se poate desprinde din clinci cu una, cu două şi de aceea insist şi îl apuc de braţ cu mână fermă. — Hai, vino! Discutăm acolo. Oricum, trebuie să-ţi recuperezi şi bastonul. Da?

Se scutură de atingerea handralăului şi chiar şi de atingerea mea şi îşi aranjează furios reverele sacoului.

— Nimeni nu trebuie să fie supărat! rosteşte de pe estradă organizatorul reuniunii, pe un ton declamator, ridicându-şi vocea peste muzică... Ne facem din nou loc prin mulţime străbătând sala în lung; mi s-ar părea prea laş din partea noastră să ne strecurăm pe lângă perete. — Nimeni nu trebuie să se simtă jignit! perorează patronul. Dar, să ne înţelegem! nici nu doresc din partea nimănui să facă din asta un act de caritate! Haideţi să petrecem împreună până se lasă înserarea şi vă garantez că nimeni dintre voi nu se va simţi dezamăgit! Colegele noastre MERITĂ un mic efort!... Glumeşte prefăcându-se că nu aude bine şi se apleacă spre sală, mucalit, cu mâna pâlnie la ureche: — Aud? E cineva care consideră că nu merită să facă un efort pentru COLEGELE NOASTRE?... Din sală vin mârâituri şi huiduieli incipiente, răzleţe. Domnul Buznă, zâmbitor, se îndreaptă de mijloc şi, c-o smucitură dezinvoltă, deplasează într-o poziţie mai comodă cordonul microfonului. — Veniţi mai aproape! zice. Colegele voastre aşteaptă!... Face cu ambele mâini, dintre care una ţine microfonul, semne de îndemn la mai mult antren. — Haideţi să-i aplaudăm pe cei care de la începutul reuniunii n-au stat de-o parte NICIUN DANS!... Şi dă tonul lovind cu mâna liberă, în chip de apauze, podul palmei de la mâna cu care ţine microfonul.

Dar noi am ajuns deja departe, la uşile care dau spre toalete, una pentru femei şi cealaltă pentru bărbaţi. Nimeni nu ne bagă în seamă, toată lumea, întoarsă cu faţa la estradă, ascultă discursul domnului Buznă, aşa că intrăm val-vârtej. Uşa dă într-un vestibul cu chiuvetă şi oglindă din care se trece în încăperea cu pisoare, unde patru uşi dau în cabinele cu scaune. În căutarea unei posibilităţi de scăpare, deschid în grabă, rând pe rând, cele patru uşi şi constat că niciuna n-are ferestruică spre exterior; nu-i ca la barul unde ne-am refugiat mai devreme ca să scăpăm de mulţimea furioasă a călătorilor din tramvai. Pe o fereastră cu două canaturi, cu geam mat, intră lumina zilei, venind parcă din altă lume. Andrei şi-a luat mâna de pe umărul meu şi a rămas în picioare, dezorientat, în mijlocul încăperii cu pisoare. Îl trag la pervazul ferestrei cu geam mat.

— Stai aici, îi spun. Scoate-ţi ochelarii şi stai cu faţa la geam ca să nu fii recunoscut dacă intră cineva. Prefă-te că citeşti ceva, un carneţel, o agendă, oi fi având ceva de felul ăsta prin buzunare, nu?

— Mai bine intru într-o cabină, sugerează el.

— Şi mai bine. Te conduc.

La atâta lume câtă e în sală era imposibil să nu se găsească vreo câţiva care să aibă nevoie urgentă la toaletă. Trei voci gălăgioase dau buzna. Răsună mai întâi în vestibul, unde unul se maimuţăreşte la oglindă aranjându-şi frizura, apoi toţi trei se înşiră la pisoare. Andrei e într-o cabină, nevăzut, mie tipii nu-mi dau nicio atenţie. Vorbesc de un blocaj mare de tramvaie în staţia Lempica. Cică primul tramvai din şir a luat foc. Asta, după ce au încercat să-l împingă spre depou, dar nu s-au prins că avea frânele blocate.

Sfinte Sisoe! Când s-or fi blocat frânele alea? Şi auzi la ei, ce pronunţie! Lempica!

Dar blocajul tramvaielor şi numele staţiilor nu-i subiectul lor preferat.

— Ce-ai de gând cu Lempica în seara asta? Ai la tine un prezervativ?

— Lempica?!

— Ei, te-ai prins tu la cine mă refer! Monica! Nu mai face pe prostu’!

— După ora opt facem rost şi de prezervative!

Doi dintre ei râd aproape isteric. Al treilea se arată rezervat. Zice:

— Doamne fereşte! E o vorbă: nu te lega la cap dacă nu te doare!

Îşi trage fermoarul de la şliţ şi se întoarce cu spatele la pisoar. Din nou vorbesc de Monica şi se scutură de râs. Deduc că e una din interesante, cu care nimeni nu vrea să se încurce, indiferent ce zice patronul lor.

— Cică vatmanul era orb!

— Orb!... Şi iar se încovoaie de râs.

Ei poftim, s-au întors, un–doi, la subiectul tramvaielor blocate!

Unul din cei trei îmi aruncă o privire fugitivă, probabil i se pare suspect că stau acolo, rezemat de pervaz, fără să fac nimic, şi se referă fără îndoială la mine când le spune celorlalţi doi în timp ce se îndreaptă spre ieşire:

— Ăsta are timp să se tot pişe până la ora opt! După aia îi dau drumu’ afară!

Şi ies toţi trei sporovăind cu voce tare. Mai apuc să aud din gura unuia, înainte să trântească uşa în urma lui, tot cu referire la mine, „Ăsta era...” — doar o frântură; gata, uşa s-a închis. Şi mă întreb cine şi-or fi închipuit că sunt.

Andrei iese din cabină, fără bastonul lui alb, pe care l-a lăsat pe undeva prin sală. Parcă mă aştept să-l văd smulgându-şi de la ochi ochelarii negri şi spunând: Gata cu joaca, hai să vedem ce-i de făcut. Dar nu, prietenul meu rămâne pe loc, neajutorat, în faţa uşii deschise prin care se vede scaunul de faianţă.

Mă uit la el şi mă întreb încă o dată cu părere de rău: de ce nu l-am lăsat în voia lui când l-am văzut din tramvai pe refugiul de pietoni? La ora asta ar fi fost de mult la el acasă, în sânul familiei, odihnit, în linişte şi pace.

Din sală, prin uşa de la toaletă, se aude muzica. Îmi imaginez cum interesantele dansează într-o veselie cu ascultătorii angajaţi ai domnului Buznă sau ai partenerilor săi de afaceri.

— Te-ai săturat? îl întreb. Şi el trebuie să înţeleagă că îl întreb dacă s-a săturat de tot ce ni s-a întâmplat în ultimele ore, şi în plus aş fi bucuros să simtă că îl întreb plin de compasiune.

Clatină uşor din cap, gânditor. Trec secunde în care se aude muzica din sală, ca şi cum ar veni de departe.

— A fost cât pe-aci să mă însor cu ea, zice.

— Cu cine?

— Cu Luiza... Ia te uită! mă minunez.

Şi noi care credeam că a fost doar aşa, un fel de experienţă, ca să-şi facă o idee de cum merge cu o fată pe care n-o dorea nimeni.

— Am trăit împreună aproape trei ani... continuă el.

— Trei ani!

— Au fost trei ani minunaţi, nu mi-e ruşine s-o spun.

— De ce ţi-ar fi ruşine?

— Într-o bună zi am fugit pe fereastră de la ea din cameră. Cu ea cu tot. Habar n-am ce s-o fi întâmplat cu taică-său. Te pomeneşti c-o fi turbat de furie... Andrei se apropie încet de fereastră până se atinge de pervaz. Oare măcar simte că de afară vine prin geamul mat lumina caldă a zilei?... — Îi plăcea să meargă la teatru, continuă el să-şi depene amintirile. Am văzut cu ea, în cei aproape trei ani, piese de teatru cât n-am văzut o viaţă întreagă. Pentru ea nu era doar aşa, distracţie pură. Citea despre piese, despre autori, se documenta, se identifica cu personajele, trăia fiecare scenă cu sufletul la gură. Niciodată n-am mai întâlnit o asemenea pasiune la cineva care nu era totuşi din lumea teatrului. Mi-a transmis şi mie pasiunea ei. Care uite că durează şi astăzi. Ore întregi ascult teatru radiofonic. Asta-i tot ce-mi pot permite. Şi în multe privinţe e mult mai interesant decât să vezi teatru pe scenă. De câte ori aud o piesă la radio îmi amintesc de Luiza... Pe Andrei e clar că-l tulbură amintirile sale... — Sau... mi-aduc aminte cum prepara cocteiluri...

— Luiza prepara cocteiluri!

Asta chiar că mi-e greu să-mi imaginez!

— Avea o fantezie inepuizabilă. Amesteca sucuri de fructe cu fructe întregi, cu alcool, cu măsline... Cu boabe de piper. Ce nu punea în cocteilurile ei! Chiar şi legume, sfeclă, ţelină... Le doza cu atenţie, cu precizie de chimistă... Şi gusta mereu... ca o veritabilă degustătoare.

— Şi nu se cherchelea?

— Ba da, i se-ntâmpla! Dar nu devenea niciodată vulgară. Nu-şi pierdea nimic din farmecul ei obişnuit. Dimpotrivă, fanteziile ei deveneau şi mai extravagante, şi mai trăsnite, dar fără nimic ostentativ. Tot ce făcea nu era pentru mine, aşa cum am crezut la început. Nici chiar pentru ea. Totul izvora din ea însăşi. De la sine.

Ascult ce îmi spune Andrei şi nu-mi vine să cred. Luiza, cea cu uniformă bleumarin şi la gât cu guler alb şi colţurile rotunjite, Luiza cea ştearsă, care chiar şi când ieşeam în recreaţie stătea deoparte, lipită de gard, şi aproape că nu vorbea cu nimeni, ea să fie cea de care îmi povesteşte acum prietenul meu?

În sală muzica pare să fi încetat pentru moment. Parcă îl aud din nou pe domnul Buznă vorbind de pe estradă, dar nu sunt sigur.

— Într-o zi mi-a spus: Îmi promiţi că dacă lucrurile nu merg bine, putem lua în considerare soluţia să ne sinucidem amândoi? Am întrebat-o: Ce înţelegi tu prin „Dacă lucrurile nu merg bine”? Mi-a răspuns: Lucrurile în lume nu merg bine şi asta ne poate influenţa şi pe noi doi. N-am insistat să aflu de ce din punctul ei de vedere lucrurile nu mergeau bine în lume, dar mi-am dat seama că altceva dorea ea să spună. Avea nevoie de solidaritatea mea necondiţionată şi voia să afle din gura mea dacă o are. Nu se gândea cu adevărat la sinucidere, sunt sigur... Asta era cu Luiza...

Andrei a tăcut. Mă gândesc că într-o zi, în împrejurări mai favorabile, am să-l invit din nou la o cafea şi o să stăm de vorbă pe îndelete.

Andrei tace. Muzica din sală nu se mai aude şi parcă nici crâmpeiele dinainte din cuvântarea antrenantă a domnului Buznă. Din spatele nostru, de la mică distanţă, vine pe neaşteptate o voce feminină, clară:

— O, scuze! Se pare că am nimerit greşit!

O doamnă bine, în taior de culoare închisă, cu o pălărie cu boruri late, la rândul ei de culoare închisă, ne priveşte zâmbind mirată şi oarecum amuzată. Este şi un pic de semeţie în privirea ei. E înaltă, zveltă, de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu tocuri înalte. Îmi aminteşte de soţia unui ambasador, pe care am întâlnit-o mai de mult, la una din conferinţele mele despre pictura contemporană. Pisoarele din vecinătate nu par s-o deranjeze prea tare — mai mult pe mine mă deranjează. Prezenţa ei mi se pare atât de insolită încât nici nu-mi vine s-o întreb dacă e una din invitatele domnului Buznă.

— Mă tem că am luat-o în direcţie greşită, explică doamna cu pălărie. Toaleta doamnelor trebuie că era pe scara opusă. Scuze!

Se răsuceşte pe loc şi se îndepărtează ţocăind distins cu tocurile ei ascuţite pe pardoseala de ciment, conştientă că lasă în spatele ei confuzie. Dar în loc să iasă pe uşa ce dă în sală, o văd că dă colţul spre dreapta în vestibulul toaletei, cel cu chiuvetă şi oglindă, şi dispare. Mă grăbesc să fac câţiva paşi în urma ei şi o văd urcând, cu pasul ei maiestuos, o scară foarte lungă, care dă, sus de tot, într-o încăpere scăldată într-o lumină galbenă. Nu-mi încap în piele de bucurie: ce bine e câteodată să nu ai spirit de observaţie şi să descoperi ceva salvator la momentul potrivit! Doamna cea distinsă a ajuns deja pe la jumătatea scării. Urcă cu o sprinteneală care îi dezminte vârsta şi nu se uită în urmă. Când mă întorc împingându-l pe Andrei de braţ, doamna nu se mai vede.

— Aici e o scară, îl avertizez pe prietenul meu, fii atent la trepte.

— Ce scară?

Din susul scării, venind dinspre acea sală cu lumină galbenă, se aud voci domoale. O rumoare egală şi liniştită, fără nicio stridenţă, ca din foaierul unui teatru. O adevărată plăcere. Andrei vrea să ştie unde duce scara? De unde să ştiu? Doar văd doi tipi, cu spatele, rezemaţi de balustrada care, acolo sus, mărgineşte deschizătura scării. Conversează. În clipa următoare se desprind de balustradă şi dispar. Dar acum am ajuns sus şi pot să-i văd. Pe cei doi dar şi pe alţii. E destulă lume aici sus şi acum pot să-mi dau seama de ce, auzite de jos, vocile lor mi s-au părut domoale şi reconfortante: pentru că la fel le sunt şi îmbrăcămintea şi gesturile. Nimeni nu se grăbeşte, totul e calm. Dar ia stai! Ce tablou văd agăţat chiar lângă muchia peretelui, la două palme de intrarea în sala următoare? Să mă bată Dumnezeu dacă nu-i... Chiar ea e! Tamara de Lempicka! Şi îl şi recunosc imediat, tabloul. E Autoportretul la volanul unui Bugatti verde. Andrei mi-a simţit tresărirea, îmi simte entuziasmul şi vrea să ştie. Cum aş putea să-i descriu ceea ce văd? Tamara de Lempicka. O frumuseţe rece şi tulburătoare... Dar ea, în Bugatti-ul ei verde, către ce goneşte? Aş fi nedrept dacă aş spune că pozează, dar nu-i mai puţin adevărat că De Lempicka vrea să fie văzută într-o anumită lumină. Divinitate cu ochi de oţel în era automobilului, aşa a numit-o un ziarist. E o anumită mecanică la ea, în pictura ei, în stilul ei de viaţă — au remarcat-o mulţi. Dar o mecanică divină, care cuprinde tot ce ţine de vremea ei: viteză, risc, virilitate, independenţă, eleganţă, fie ea şi ostentativă. De Lempicka ţine o mână sigură — înmănuşată — pe volan şi priveşte undeva departe, cu ochi învăluiţi în ceaţă, încrezătoare că viitorul depinde de voinţa ei rece... Oamenii trec în pas de plimbare, se opresc în faţa tablourilor şi le contemplă în linişte. Realitatea e că Tamara de Lempicka nu stârneşte patimi, nici chiar în Adam şi Eva, nici chiar în Grup de patru nuduri, chiar dacă personajele ei exprimă patimi, şi asta fiindcă dorinţa ei de a stăpâni totul e vizibilă pretutindeni. Nu poţi să stăpâneşti lucrurile dacă te laşi robit de patimi... Cum aş putea să-i explic prietenului meu orb? Lui, care e devotat teatrului pe care a mărturisit că îl ascultă la radio...

O sală... Alta... Aceeaşi lumină. Andrei mă ţine de braţ, el pe mine de data asta, umblăm, ne oprim, îi descriu ceea ce văd. Ne ciocnim de oameni, care ne spun politicos Scuzaţi! şi se întorc în clipa următoare la discuţiile lor cu voce scăzută. Mi se pare că sunt cu toţii încântaţi de Tamara de Lempicka. Şi, după părerea mea, nici nu-i greu să fie. Iat-o şi pe doamna care a coborât ceva mai devreme, din greşeală, la toaleta pentru bărbaţi. E într-o săliţă, la mică distanţă, în picioare, faţă în faţă cu doi bărbaţi care abia dacă o egalează în înălţime, ambii mult mai în vârstă, conversează cu unul din ei şi fumează folosindu-se de un ţigaret lung, relicvă, parcă, din vremurile Tamarei de Lempicka. Ţine ţigaretul între două degete, cu dezinvoltură, la înălţimea capului, cu mâna uşor flexată ca într-o poziţie de balet abia schiţată. Doamna îşi ridică din întâmplare privirea şi mă vede. Are o uşoară tresărire veselă, îşi părăseşte pe loc interlocutorii şi se îndreaptă spre mine, neuitând să strivească ţigara de marginea unei scrumiere de metal, cu picior, înainte de a părăsi săliţa.

— Aţi venit să ne vizitaţi expoziţia? mi se adresează. Sper să vă placă... Mă priveşte direct, apoi are o mică întoarcere a capului spre Andrei. — Păcat că n-o poate vedea şi prietenul dumneavoastră.

— Mă străduiesc să-i descriu ce văd, îi răspund.

— Sper să reuşiţi să prindeţi esenţialul, se arată ea optimistă.

— Prietenul meu are exerciţiul descrierilor, îi spun. A fost reporter la un ziar şi din câte îmi amintesc, a comentat şi expoziţii de artă. Nu-i aşa, Andrei?

Andrei încuviinţează în tăcere. Nu pare dispus să se antreneze într-o discuţie la care participă o necunoscută. Dacă ar vedea-o însă, îmi spun în gând, sunt sigur că ar fi mai puţin morocănos.

— V-aţi oprit desigur şi la Bugatti-ul verde, nu-i aşa? se interesează doamna cu pălărie.

— Cu asta am început. După cum ştiţi, era primul pe traseu. E absolut impresionant. Spune totul despre autoare.

— De fapt, poate ştiţi că De Lempicka n-a avut niciodată un Bugatti. Dar îi plăcea să pozeze.

— Exact asta îi spuneam şi eu prietenului meu, dar cu alte cuvinte. La ea nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

— N-a avut decât un mic Renault galben intens, continuă doamna în taior negru. Ceea ce oricum era o îndrăzneală enormă la vremea aceea... Dar nu i-aţi spus prietenului dumneavoastră că există o oarecare asemănare între De Lempicka şi Boticelli?

— Boticelli! exclam. Aşa vi se pare?

— Dacă îi spuneaţi asta, prietenul dumneavoastră ar fi putut să-şi facă o idee mai clară despre chipurile preferate de Tamara de Lempicka. Pe Nana de Herrera aţi văzut-o?

— Încă nu.

— După gustul meu, faţa Nanei e urâtă. Dar vălul pe care îl poartă, mă rog, dessou-urile, să le zicem aşa, seamănă izbitor cu rochia Florei din Primăvara lui Boticelli. Iar ca să vă daţi seama de asemănarea între feţe, uitaţi-vă la Amethyst. Îl găsiţi — sau, mă rog, o găsiţi, fiindcă la De Lempicka, ştiţi, Amethyst e o femeie — o găsiţi în penultimul salon. Uitaţi-vă la faţa ei şi comparaţi-o cu faţa Florei lui Boticelli. De, fapt o puteţi compara cu oricare din personajele lui feminine, fiindcă toate au ceva în comun. E-adevărat că în privirea lui Amethyst există amărăciune şi neîncredere, în timp ce feţele lui Boticelli sunt toate senine şi inocente. Dar dincolo de asta, peste ambele suflă aceeaşi adiere de prospeţime, nu credeţi?

— Sigur, aveţi dreptate... Tamara de Lempicka nu pare să aibă ezitări. Mă gândeam chiar că-i păcat că nu ea a fost prima care să fi spus „Eu nu caut, eu găsesc!” I se potriveşte mai bine decât lui Pablo Picasso.

— Poate că aveţi dreptate, ca tuşă. Dar personajele ei vădesc destule nelinişti, destule întrebări. Şi chiar şi ea însăşi... N-a fost deloc o femeie împăcată cu viaţa... Apropo, ştiaţi că există la noi, mai nou, o stradă cu numele Tamara de Lempicka?

— Sincer să fiu, nu ştiam decât de o staţie de tramvai cu acest nume.

— E foarte frumos din partea edililor că s-au gândit. Doamna cu pălărie scoate un oftat de despărţire şi zâmbeşte fermecător: — Trebuie să mă întorc la prietenii mei. Mă scuzaţi. E de datoria mea să nu-i las să se plictisească.

Mă uit în săliţa de unde a plecat doamna în negru şi îi văd pe cei doi domni în vârstă, care par să nu ne fi slăbit din ochi în tot acest timp.

— Vă urez să vă bucuraţi în continuare de expoziţie, spune doamna cu pălărie. Şi se îndepărtează spre săliţă.

Sigur că da, de ce nu. Eu unul m-aş întoarce să savurez Bugatti-ul verde şi privirea de oţel a Tamarei de Lempicka. Mi se pare mie sau se ghicea în acea privire o anumită certitudine? Îmi imaginez Bugatti-ul gonind pe o şosea din Franţa anilor ’20, aproape pustie, într-o primăvară venită timpuriu, cu trunchiurile umede ale copacilor perindându-se ameţitor de-o parte şi de cealaltă a şoselei, şi deodată mi se pare că ştiu de unde izvorăşte acea certitudine din ochii ei aţintiţi în depărtări, către timpuri incerte: oricând ea putea pune capăt vieţii aventuroase de care se simţea atrasă. Doar o simplă întorsătură de volan, şi gata! La fel ca acea Luiză de pe vremuri a prietenului meu Andrei. O alegere în rezervă, pe care o putea pune în practică în orice clipă.

Dar nu sunt sigur că vreau să mă întorc să mai văd încă o dată Bugatti-ul Tamarei de Lempicka. Ce-am trăit îmi umple sufletul pentru multe zile de-aici înainte. Să dea Dumnezeu să nu mă descumpănească din cale-afară alte întâmplări neprevăzute. Iar de-ar fi să se-ntâmple totuşi, să am şi eu o alegere la îndemână, să nu devin sclavul sorţii.

S-a întunecat afară şi s-au aprins luminile străzii. Pe refugiul pentru pietoni nu mai e nimeni. Doar tramvaiul oprit în staţia Hundertwasser, cu uşile deschise, cu interiorul luminat şi câţiva călători aşezaţi pe scaune, indiferenţi la întâmplările străzii. Nu-mi rămâne decât să urc în cabină, să scot din geam plăcuţa pe care scrie DEFECT, să mă aşez pe scaunul vatmanului şi s-o pornesc spre staţia următoare.

***

^*Din volumul de povestiri Laurenţia şi cerşetoarea

Un loc ascuns, nu chiar în ceruri*

2011-08-18T00:15:00.001-07:00

Naşa mea a sunat la uşă la o oră târzie, chiar în seara sărbătorii naţionale. Dar venirea ei n-avea, desigur, nici o legătură cu sărbătoarea naţională. Eu însumi mă bucurasem de ea doar prin aceea că în timpul zilei străzile fuseseră mult mai degajate decât în zilele obişnuite şi putusem să circul nestingherit pe bicicleta mea semicursieră, cu sacoşa de voiaj aruncată lejer pe spate, la o vârstă când energia mea, liberă de orice constrângere, se manifesta cu o forţă poate chiar mai mare decât în prima tinereţe. În lipsa unui telefon acasă, toate treburile care presupuneau alergătură şi întâlniri le rezolvam bătând oraşul în lung şi-l lat pe bicicletă.

Naşa mea a intrat aţintindu-mă cu o privire concentrată, care se dorea neutră. Trebuia să mă fi bucurat de surpriză? Lumina slabă din tavanul holişorului îi îngroşa umbrele de sub arcade şi de sub pomeţii obrajilor.

— Bănuieşti de ce am venit, nu? m-a întrebat ea, gravă, continuând să mă fixeze drept în ochi cu privirea ei pătrunzătoare în timp ce păşea în holişor. Dar timpul curgea prea repede şi nu puteam să fac vreo legătură între vizitele ei rare de după moartea tatei, cu doi ani şi jumătate în urmă, şi vizita ei neaşteptată de astăzi. Aşa că am tăcut şi ea mi-a spus: — S-a prăpădit maică-ta. Şi mă privea pătrunzător drept în ochi.

Când, îndată după aceea, a adăugat referindu-se la tata, «Repede a mai luat-o cu el!», nici nu-mi dau seama dacă a spus-o pe un ton de reproş, în sensul că a fost egoist şi n-a lăsat-o să mai trăiască, sau aprobator, în sensul că a ţinut atât de mult la ea încât a vrut-o mai repede alături de el sus în ceruri. Oricum, ceea ce îmi aduc aminte este că vorbele ei m-au revoltat întrucâtva: cum adică, tata, în lumea lui de dincolo avea atâta putere aici pe pământ încât să dispună de viaţa mamei după bunul lui plac?

Pentru mama poate că misterul se dezlegase, acum că trecuse şi ea marele prag. Fiindcă mai ales în primele zile după dispariţia tatei ea dăduse glas unei adânci nedumeriri, mai mult, poate, decât durerii: — Cum aşa? A existat un om până mai ieri şi acum deodată nu mai există? Cum e posibil?... Nedumerirea ei poate că se atenuase în lunile ce urmaseră, dar cu siguranţă nu dispăruse.

Se nimerise ca în bucăţica de vacanţă de vară pe care Iulia şi-o petrecea la Braşov, numai între ele două, bunică şi nepoată, să cadă ziua de naştere a Iuliei. Chiar în acea zi, cu puţin înainte de prânz, cineva sunase la uşă şi mama ieşise să deschidă. Era poştaşul. — Aveţi o telegramă, a spus el. Nu vă neliniştiţi, e de bine. O felicitare de la bunicul. Mamei i s-au tăiat genunchii. Răvăşită toată şi poate şi revoltată, a strigat la el, gata să izbucnească în plâns: — Cum, de la bunicul? Care bunic?

I se umpluseră ochii de lacrimi şi îi tremurase buza de jos chiar şi câteva zile mai târziu, când, venit s-o iau pe Iulia acasă, îmi povestise întâmplarea. Pe moment, nu-şi dăduse seama că Iulia mai avea încă un bunic, cel din partea mamei, de la care sosise telegrama. Cuvintele poştaşului zămisliseră instantaneu În mintea ei un loc magic, nu chiar în ceruri, unde tata se ascundea şi de unde putea să comunice cu noi fără să ne dezvăluie acel loc ascuns. O continuare, de dincolo, a şotiilor pe care tata obişnuia să le facă, uneori atât de plauzibile încât, în toiul discuţiei mama se oprea contrariată şi îl scruta încercând să ghicească dacă e vorba de ceva adevărat sau de o născocire. De pildă: Se zvoneşte că începând cu întâi, luna viitoare, proprietarii îşi vor recăpăta magazinele naţionalizate! Ne întoarcem la viaţa normală de dinainte de război. Şi cum mama nu prea gusta acele şotii, o telegramă de-a lui sosită, acum, din lumea de dincolo era mai mult decât putea să accepte.

Părea că nedumeririi ei i-a luat definitiv locul împăcarea îndurerată în ziua când am adus-o la Bucureşti, foarte curând după înmormântare, ca să n-o las acasă în singurătate. La ieşirea din Gara de Nord, în timp ce ne îndreptam spre staţia de tramvai, recunoscând locurile pe care tata, la începutul eternităţii sale, pentru prima oară nu le mai vedea, durerea ascunsă cu greu i-a încreţit faţa într-un spasm dureros fără a-i stăvili lacrimile. Dar a continuat şi după aceea să fie nedumerită. Nedumerită şi nefericită, aşa cum fusese toată viaţa, fără să fi apucat vreodată să-mi spună cam ce-şi dorise totuşi de la viaţă. N-a spus niciodată Sunt nefericită, şi nici nu obişnuia să se plângă, dar mi-a mărturisit într-o zi, cu mulţi ani în urmă, în timp ce străbăteam Strada de Mijloc întorcându-ne din oraş: Nu, nu sunt fericită. În egoismul meu de copil, i-am reproşat în gând că, dacă nu altceva, măcar simplul fapt că mă avea pe mine ar fi trebuit s-o împiedice să spună asta.

Într-un vis care se repeta mereu, cu cine dansam în vals? Cu ea? Nu. Dansam cu tata. Ne aflam amândoi pe un debarcader în formă de U, înconjurat de pădure, închizând între cele trei laturi ale sale un mic golf de apă clipocitoare, ceva mai întins decât un bazin de înot, în care se răsfrângeau în pete instabile de verde coroanele umbroase ale copacilor. În vals mă roteam cu tata înaintând către capătul dinspre larg al debarcaderului, el un pic jenat dar şi amuzat totodată să danseze cu fiul său, ca între doi bărbaţi tandri, privind în jos, în golul dintre noi, atent la paşii de dans dar, poate, şi să nu se poticnească în scândurile debarcaderului, fixate de-a curmezişul. Ne învârteam în vals trecând pe lângă provele dănţuitoare ale bărcilor şi tata se amuza, în timp ce mama...

Ei bine, totul se petrecea fără ea. O vedeam gânditoare, chiar posomorâtă, uneori, aş putea spune, arătându-mi fără entuziasm fotografia surorii ei celei mari, Ana, masivă şi autoritară, pozând în picioare, cu cotul sprijinit de un fragment de coloană care făcea parte din recuzita oricărui studio, în timp ce pe fundal stăruiau pete de umbră peste alte pete de umbră şi mai întunecată, creând o atmosferă cam lugubră, parcă şi cu nişte cârcei de viţă căţărându-se pe undeva printr-o margine, în stilul caracteristic începutului de secol.

De ce posomorâtă? Mama nu-şi amintea cu drag nici de copilăria ei şi nici de familia în care îşi trăise copilăria şi adolescenţa.

— Ana a trebuit să aibă grijă de noi, spunea mama, după ce am rămas de timpuriu orfani de ambii părinţi.

Dar de ce muriseră tineri părinţii ei, bunicii mei pe care nu-i cunoscusem niciodată, n-a apucat să-mi mai spună. Doar despre un frate mai mare aflasem de la ea că murise de tuberculoză.

— Iar fratele meu cel mic a murit, copil fiind, în împrejurări tragice.

— Ce fel de împrejurări tragice? am întrebat-o.

— Am să-ţi spun, poate, într-o zi, când am să fiu în stare.

Mă gândeam şi, uneori, stând pe balcon mă uitam în jos la clădirea de dincolo de alee, începută şi neterminată de ani de zile, peste care treceau unul după altul anotimpurile. La ultima vizită a mamei la locuinţa mea din Bucureşti, locul era gol. Un loc întins, înconjurat de blocuri cenuşii, plin de buruieni crescute peste rămăşiţele unei cărămidării. Apoi, într-o vară nivelaseră locul şi înălţaseră cu sârg, până la sfârşitul verii, clădirea cu două etaje pe care o vedeam şi astăzi ori de câte ori ieşeam pe balcon: stâlpi, planşee, scările dintre etaje, cu paliere la fiecare jumătate de etaj, o pădure de ţevi ruginite de susţinere pentru cofrajele planşeelor, rămase neîndepărtate după întărirea betonului. Totul înconjurat de o curte întinsă unde iarba creştea tot mai înaltă şi mai sălbatică... Se zvonea printre vecini că se construia un spital, alţii auziseră că va fi o şcoală, ba chiar se vorbea de o şcoală pentru copii handicapaţi... Orice ar fi urmat să fie, clădirea neterminată era destul de mare, în formă de U, cu deschiderea către blocul în care locuiam; eram, cum s-ar zice, în largul acelui U, aşa că puteam să văd ceea ce cândva avea să fie, poate, o curte interioară. Ziduri se construiseră foarte puţine, numai într-o aripă. Aşa că în acea aripă, la parter, peste demisol, se putuse încropi o cameră, sau poate un apartament întreg pentru paznic. Pe paznic, un bătrân, îl vedeam ieşind uneori în curte să umple la cişmea o găleată de apă. Când se instalase acolo sunt sigur că nu se gândise că şederea lui avea să se prelungească ani de zile.

De câte ori ieşeam în balcon mă uitam, în treacăt, să văd ce mai era nou în gospodăria paznicului...

Improvizaţie, mă gândeam. La fel ca şi viaţa mamei. Aşa cum trebuie că o percepea ea... Ne mutasem toţi trei într-o cameră şi o bucătărioară pe care ni le închiriase doamna Baumbach. Pentru câteva luni — asta fusese înţelegerea. Chit că mai târziu lucrurile se aranjaseră într-un fel.

— Până se întoarce soţul meu din Rusia. Fără supărare, v-o spun de pe acum ca să nu vă iau prin surprindere: de îndată ce se întoarce, cu ajutorul lui Dumnezeu, vă căutaţi altă locuinţă. Suntem înţeleşi?

Aflată într-o situaţie disperată, practic fără nici un venit, în absenţa soţului ei, deportat în Rusia la sfârşitul războiului doar pentru că era neamţ, îşi păstrase o singură cămăruţă alăturată, o construcţie anexă, mai degrabă improvizată, de lemn, unde locuia împreună cu fiica ei, Erika, sperând să supravieţuiască măcar din chirie până la întoarcerea domnului Baumbach. Pentru câteva luni? Lunile deveniseră ani.

Pe vremea aceea, pentru mine, lucrurile se vedeau cu totul altfel. Pentru copii nu există improvizaţie, totul e definitiv. Pentru mama însă lucrurile refuzau să se aşeze. Atât doar că poate Braşovul avea să rămână ultimul oraş în care ne mutam după război.

Erika, cu vreo cinci ani mai mare ca mine, era o nemţoaică drăguţă, bineînţeles blondă, cu trăsături tipic germane, destul de zvăpăiată. Trebuie că făcuse o trăsnaie, motiv pentru care doamna Baumbach s-a pus într-o seară cu bătaia pe ea. Se întâmpla pentru prima oară de când ne mutasem în casa lor şi avea să fie şi ultima. Blajina doamnă Baumbach îşi ieşise din fire. Din odăiţa alăturată se auzeau prin perete ţipetele fetei. Bătaia nu mai contenea. Mama a ascultat îngrozită, un timp, ţipetele fetei dar la un moment dat n-a mai putut răbda. S-a năpustit pe uşă afară dând fuga la odaia doamnei Baumbach şi s-a pornit să lovească disperată cu pumnii în uşă: «Doamnă Baumbach! Doamnă Baumbach! Ce faceţi? N-o mai bateţi pe Erika! Mâine o să regretaţi! Doamnă Baumbach!»...

A fost singura dată în viaţă când am văzut-o pe mama atât de activă sărind în apărarea semenului.

Altfel, viaţa ei s-a scurs între amărăciune, revoltă mocnită, apatie şi puţine bucurii. Şi totuşi era ataşată de viaţă într-un fel mistic, cred că ăsta-i cuvântul potrivit, fără să fi fost vreodată în ceea ce îndeobşte unii numesc miezul ei. Câtuşi de puţin. Câteodată eram revoltat de izolarea ei, de ruptura dintre ea şi spiritul vremii. Obiecte, concepte ale lumii moderne deveniseră, dacă nu cumva fuseseră dintotdeauna pentru ea, complet străine. Era deja, cred, în ultimul ei an de viaţă când, în timp ce îmi petreceam, ca de obicei, o parte din concediu la Braşov, a vizitat-o o vecină nu cu mult mai tânără. Cam la fel de puţin şcolită ca şi mama, vecina vorbea cu însufleţire despre mai tot ce era la modă, inclusiv despre aplicaţiile microprocesoarelor, un subiect de ultimă oră pe vremea aceea. Mama nu auzise de microprocesoare. Era clar pentru mine, mama trăia într-o altă lume şi nu mai avea nici o şansă să recupereze timpul pierdut.

Pierdut, oare?

Timp de mulţi ani mama a refuzat cu încăpăţânare să se recunoască bătrână. Pe la şaptezeci de ani încă protesta, fără cochetărie, la orice aluzie la bătrâneţea ei. În cei nici trei ani pe care i-a trăit singură după moartea tatei, totul s-a prăbuşit însă în ea. La un moment dat am văzut la televizor, împreună, un filmuleţ cu primele automobile de la început de secol. A rămas cu privirea pironită la ecran şi în final a decis cu un calm resemnat: «Sunt bătrână. Când eram mică şi se întâmpla să oprească pe strada noastră o maşină, noi copiii dădeam năvală cu strigăte şi chiote: O maşină! O maşină!... Acum le întâlneşti pe toate drumurile, ba chiar sunt prea multe. Aşa că sunt bătrână, asta e şi gata, n-are nici un rost să neg.» Încercând s-o contrazic a repetat cu calm dar fermă: «Sunt foarte bătrână.» Sentinţa era definitivă. Încă un motiv de nefericire se adăuga la cele de până atunci.

Mă gândeam mereu la ea şi îmi era ciudă că nu apucasem s-o întreb mai multe despre trecutul ei. Nu ştiam nici măcar numele fratelui ei mai mare, mort de tânăr de tuberculoză, şi nici pe al celui mic, care murise în împrejurări tragice. Nu ştiam mai nimic din trecutul ei dinainte de venirea mea pe lume. Dar nici nu cred că aş fi reuşit să scot mare lucru de la ea.

— Nu-mi place să povestesc despre mine, îmi mărturisise într-o zi.

Nu numai să povestească despre ea nu-i plăcea, dar, aş zice, în general vorbea destul de puţin. Iar dacă aş fi asaltat-o cu întrebări, sunt sigur că mi-ar fi replicat — nici nu ştiu dacă resemnată sau scandalizată:

— Mă descoşi fiindcă ştii că nu mai am mult de trăit?

Fiindcă aşa era ea: suspicioasă, găsea peste tot în jurul ei semne prevestitoare de rele. Într-o zi, căzându-i ochii pe şosetele mele, a exclamat cu oroare:

— Tu porţi şosete negre?

— Nu, mamă, i-am răspuns, ţi se pare din cauza luminii slabe. Sunt bleumarin.

N-a mai adăugat nimic dar nici n-a părut convinsă că şosetele erau bleumarin. Dumnezeule, cum adică — m-am revoltat în sinea mea — mă credea capabil de practici oculte, chiar aşa? spre a aduce nenorocire propriilor mei părinţi?... Înţeleg acum şi cred că ai fost şi ai rămas nefericită fiindcă singură ţi-ai dorit-o. Sau, mă rog, dacă nu ţi-ai dorit să fii nefericită, nici fericită nu ţi-ai dorit să fii.

Vedeam în depărtare, de pe balcon, o fâşie din lacul Fundeni. Dar oricât de seducătoare ar fi fost întinderea apei, departe peste pâlcuri de copaci şi pajişti verzi, privirea îmi era mereu atrasă de ceea ce se petrecea în clădirea neterminată, în capătul acela de aripă locuită provizoriu.

Bătrânul paznic aducea în casă o găleată umplută la cişmeaua din curte. Deşi turnaseră scările dintre etaje, parterul rămăsese fără scară de acces, aşa că improvizaseră acolo o scăriţă de fier. Cărând găleata cu apă, bătrânul urca anevoie acea scăriţă, mult mai anevoie decât ar fi putut-o face tata în ultimele sale zile de viaţă. În rest, se înmulţea, se pare, familia paznicului de construcţie neterminată. Mai întâi am zărit, în treacăt, o bătrână. Apoi a apărut o tânără — o femeie simplă, de la ţară, care poate că era fiica celor doi vârstnici. De fapt, nu mă interesa nimic în amănunt. Remarcam doar cişmeaua din curte, la fel cum avusesem şi noi la Braşov. Sau scăriţa de fier pe care bătrânul se opintea s-o urce. Şi mai era ceva. Încropiseră un răzor cu flori — un colţişor vag de intimitate în acel uriaş spaţiu părăsit. Iar răzorul îl împrejmuiseră cu cărămizi pe jumătate îngropate în pământ, aşezate oblic, alcătuind împreună un contur zimţat, întocmai cum făcusem eu însumi în strâmta curticică de la Braşov, chiar la piciorul zidului casei învecinate. Dar la un moment dat am observat la piciorul scării un cărucior de copil. Iar asta nu-mi evoca nici o amintire din copilărie, fiindcă niciodată cât locuisem noi la Braşov nu se pomenise cărucior de copil în curtea doamnei Baumbach. Şi, la drept vorbind, nici nu ştiu de ce să fi făcut vreo legătură între curtea strâmtă, cu aspect intim, a doamnei Baumbach şi acea întindere părăsită din jurul construcţiei neterminate, unde doar un petic de pământ dintre scăriţa de fier, răzor şi cişmea vădea semne de locuire.

Cele mai importante amănunte din trecutul ei — puţine, câte au fost — mama mi le destăinuia pe stradă, în timp ce ne întorceam de la cumpărături şi, mai rar, când ieşeam împreună în oraş. M-am gândit că poate casa era spaţiul în care, conform convenţiilor sociale, totul trebuia să fie aşezat şi orientat doar spre viaţa de familie. Familia de astăzi, desigur. În timp ce strada o dezlega cumva, prin întreaga ei ambianţă, de prezent şi de legăturile familiale. Pe stradă am aflat de fratele ei mai mare, mort de tuberculoză, şi tot pe stradă de cel mic, mort în împrejurări tragice. Într-una din rarele ei confesiuni, venind vorba de mamele mult mai tinere decât ea ale multora din colegii mei de clasă, mi-a spus:

— Puteam să am şi eu un copil când eram mai tânără.

Imediat m-am gândit la colegii mult mai mari din ultimele clase de liceu, faţă de care noi nu eram decât nişte ţânci, şi pe care îi priveam ca pe nişte tineri zei în timp ce se întreceau în partide de volei pe terenul şcolii, cu menirea clară să sucească minţile fetelor la rândul lor mai mari decât noi. I-am spus mamei, încântat:

— Asta înseamnă că astăzi aş fi fost şi eu, poate, în ultima clasă de liceu.

Dar ea m-a făcut să amuţesc când mi-a răspuns fără ezitare:

— N-ai fi fost tu.

Mi-era imposibil să înţeleg. Cum adică n-aş fi fost eu? Ce-ar fi putut să mă împiedice să mă nasc cu câţiva ani mai devreme? Am privit-o contrariat şi am observat cu un sentiment acut de jenă şi de revoltă că era ruşinată şi emoţionată. Dacă mi-o spusese fără ezitare, ezita acum. Ruşinea cuvintelor rostite se degaja din zâmbetul ezitant al buzelor ei şi din uşoara roşeaţă care le înconjura.

Ar fi trebuit să-mi spună abrupt ca să mă scoată din starea de contrariere:

— Copiii sunt egoişti.

Şi n-aş fi înţeles nimic pe moment şi, cu siguranţă nici în următorii câţiva ani. Ba poate chiar destui ani. Dar înţelegeam acum sau, mai curând, încercam să înţeleg şi să reconstitui acel puzzle care fusese viaţa ei. Probabil că atunci, pe stradă, când îmi spusese că ar fi putut să aibă un copil la o vârstă mult mai tânără se referise la faptul că fusese însărcinată şi scăpase de sarcină. Sau poate chiar rămăsese însărcinată de la un alt bărbat, înainte de a se mărita cu tata. Că nu avusese o căsătorie anterioară, asta era sigur. Aş fi aflat-o... Dar aş fi aflat-o oare cu adevărat?

Mama recunoscuse cu cuvinte că îmbătrânise abia după ce văzuse la televizor filmuleţul cu automobile de la începutul secolului. Dar în sinea ei trebuie s-o fi recunoscut mai de mult. În ultimii ani luase destul de mult în greutate, continua să facă piaţa şi în zilele când îmi petreceam acasă la ei câte o bucăţică de concediu, dar n-o mai însoţeam în oraş. O vedeam întorcându-se cu sacoşa plină, intrând cu mersul ei de-acum greoi şi legănat, albită toată, în curticica doamnei Baumbach, îmbrăcată, în dimineţile mai răcoroase, cu fulgarinul ei verde spălăcit. Mă durea s-o văd astfel, ea care era totuşi ataşată de viaţă, chiar şi la bătrâneţe, poate, în felul ei mistic — continui s-o cred.

Mă amuzam valsând în vis cu tata, cel din ultimii ani, în timp ce provele bărcilor dănţuiau în contratimp peste vălurele care se spărgeau clipocind pe undeva dedesubt, de picioarele debarcaderului. De fapt nici nu mai era vis. Îmi făcea plăcere să fac din valsul meu cu tata — cu el, care iubea atât de mult valsurile şi mai ales Dunărea albastră — un joc al imaginaţiei în minutele dinainte de sosirea somnului. Zâmbea sau râdea fără voce, privind amuzat în jos, în spaţiul dintre noi, atent să nu se împiedice de scânduri. Dar altminteri nici el nu se întrecuse în dezvăluiri din trecut. Atât doar că viaţa lui nu se scursese nici în revoltă mocnită, nici în apatie şi, poate, nici în puţine bucurii.

Ieşeam dimineaţa pe balconul însorit al locuinţei mele din Bucureşti, să scot aşternutul la aerisit, înainte de a pleca la serviciu. Ca de obicei, aruncam în treacăt o privire spre peticul de pământ ce vădea semne de locuire, la piciorul acelei aripi, acum umbrite, a clădirii rămase neterminată, între scăriţa de fier, cişmea şi răzorul cu flori. Pe un burlan de tinichea scos afară pe fereastră ieşea fum. Bătrânul paznic nu se vedea pe nicăieri. Căruciorul de copil stătea gol, ca de fiecare dată, în umbra de la piciorul scăriţei. O bătrână în fulgarin, corpolentă, pleca pe poarta împrejmuirii improvizate scoţând cercul de sârmă de deasupra, care ţinea loc de zăvor. Nimic n-avea culoare pe toată întinderea aceea unde bălăriile năpădiseră în mare parte rămăşiţele de materiale de construcţii. Se strecura totuşi printre blocuri o rază de soare care aproape că ajungea până la împrejmuire. Bătrâna s-a întors să aşeze la loc cercul de sârmă care ţinea poarta închisă. Apoi, după câţiva paşi, în timp ce se îndepărta, a trecut pentru o clipă prin raza de soare cu părul ei complet alb.

***

^*Din volumul de povestiri Infanteristul umanist.
Publicat și în Euphorion, 7-8, 2006.

Bulevardul Regina Elisabeta*

2011-08-16T12:35:00.001-07:00

În fiecare an au schimbat sala de clasă.

1945, 1946, 1947...

Toate clasele dădeau în holul central, cu pardoseala lui lucioasă de mozaic, toată numai careuri albe şi negre, ca o tablă de şah. Holul era mare poate cât toate cele cinci săli de clasă la un loc. Uneori, în recreaţia mare, în rarele zile când nu ieşeau în curte din cauza ploii, aruncau la ţintă cu un săculeţ umplut cu nisip, mare cam cât palma. Ţinta era la zece pătrate distanţă de linia de aruncare. Avram Botea a trasat cu creta cercuri concentrice în jurul ţintei. De altfel ideea cu jocul tot a lui a fost. Aruncau de-alunecatele şi bineînţeles că săculeţul ştergea de fiecare dată porţiuni din cercurile de cretă. Directorul şcolii, domnul Ionescu, s-a oprit într-o zi şi, c-o mână în şold, a stat de-o parte şi a urmărit plin de interes, în tăcere, preţ de un minut sau două, jocul lor, zâmbind amuzat. După care, însufleţindu-se brusc, le-a spus: — Uite cum cred eu că-i mai bine să aruncaţi. S-a aplecat, a luat săculeţul de pe jos şi, de la linie, respectând regula jocului, l-a aruncat prin aer, cu boltă, nimerind drept în ţintă. A râs mulţumit de isprava sa şi şi-a continuat drumul spre cancelarie. Băieţii s-au uitat lung în urma directorului lor, plini de admiraţie, până când domnul Ionescu a dispărut pe uşa cancelariei.

Din clasă, dacă se apleca mult peste pervaz, Cătălin putea acum să vadă pe fereastră bustul lui Nicolae Grigorescu în mijlocul unei grădiniţe de trandafiri, chiar în intersecţia dintre Strada Principală şi Bulevardul Regina Elisabeta. Era pentru el un motiv de mândrie că putea în sfârşit să-l vadă dinăuntru, după ce în toţi anii dinainte de şcoală trebuise să se mulţumească să se uite la el de pe stradă ori de câte ori trecea prin dreptul şcolii şi îl vedea aşezat pe un piedestal înalt, aproape lipit de o teşitură a zidului şcolii, înconjurat de un lanţ greu şi masiv de fier forjat.

Peste drum putea să vadă clădirea cenuşie cu un etaj a primăriei, chiar pe colţ, cu faţada spre Strada Principală, şi mai ales părculeţul cu alei asfaltate, plin de umbră, din spatele primăriei.

Începeau fiecare zi de şcoală cântând, în picioare, Imnul Regal.

O, Doamne sfinte,
Ceresc Părinte,
Susţine cu a Ta mână
Coroana Română.

Nelu Manolache nu învăţase nici acum cuvintele. Pornea să cânte cu însufleţire începutul: Trăiască Regele în pace şi onor, după care avântul i se tăia brusc şi continua să mişte doar din buze, complet anapoda, evitând orice privire, stânjenit.

În abecedar, la pagina 41, Zamfir sărea peste un foc aprins pe culmea unei măguri. Poala cămăşii ţărăneşti i se aprindea, spre disperarea tovarăşului său de joacă, Dinu, care striga după ajutor. Sătenii veneau în fugă ivindu-se de după clinul măgurii cu contur galben. Culoarea secetei. Dar în locul unde băieţii se jucau, dacă te uitai bine la desen, nu simţeai decât dogoarea focului, fiindcă el era mai parşiv chiar decât seceta lungă de-o vară întreagă.

Cătălin îşi amintea că la începutul şcolii, aruncându-şi nerăbdător ochii pe ultima lecţie din abecedar îl cuprinsese spaima şi ameţeala: Dumnezeule, cât era de lungă! Avea oare să fie vreodată în stare s-o citească de la cap la coadă? Îţi venea să baţi în retragere. Puteai oare să renunţi la şcoală şi să dai timpul înapoi până în ziua însorită de mai când sirena de la Steaua Română suna peste acoperişurile caselor vestind sfârşitul războiului?

Alexe este un băcan bun şi cinstit. Are multe bunătăţi în băcănia lui. Xenia este săracă şi necăjită. Ea vine să-şi cumpere câte ceva pentru casă.
— Te rog, dă-mi un kilogram de făină, un kilogram de sare şi o jumătate de kilogram de brânză.
Alexe măsoară cu cântarul cele ce i-a cerut Xenia.
— Câţi bani costă?
— Nu costă nimic. Ţi le dau gratis.
Xenia mulţumi şi plecă bucuroasă.
— Ţi-e rudă? îl întrebă un client care se afla de faţă.
— Nu, dar suntem toţi fraţi şi se cade să ajutăm pe cei mai necăjiţi decât noi.
Ce inimă bună are Alexe!

Iar după multă-multă vreme, când serbarea de sfârşit de an era deja aproape, pe Cătălin încă îl mai treceau fiori reci când constata că tot nu era în stare să citească dintr-o suflare ultima lecţie cu Xenia şi cu băcanul Alexe. Ultima lecţie, şi ultima literă învăţată: X. Se uita apoi atent, minute în şir, la faţa băcanului din poză, observând că ochii nu erau decât două linioare negre: băcanul Alexe privea în jos în timp ce turna cu scafa făină în punga deja aproape plină, atent să se echilibreze talerele cântarului terminate cu două capete de pasăre, îndreptate unul spre celălalt. Capetele trebuiau să ajungă până la urmă cioc în cioc. Dar dacă tot îi dădea făina aia de pomană, de ce trebuia să se concentreze să cântărească atât de exact?

— Fiindcă ideea nu i-a venit decât după ce i-a umplut punga, deşteptule! îl apostrofa Damian, maliţios.

Cătălin se apleca şi mai atent peste poză, doar-doar o să desluşească vreun semn după care Damian putuse să ghicească în ce moment anume s-a hotărât băcanul s-o servească pe Xenia fără să-i ceară bani.

În clasa a doua se mutau în sala de dincolo de cancelarie. Era pe colţul clădirii, iar ferestrele de pe latura lungă a clasei dădeau în Strada Principală. Pe fereastra de pe latura scurtă, dacă te urcai cu picioarele pe-o bancă şi te sprijineai cu coatele de pervaz, puteai să vezi în stânga bustul pictorului Grigorescu. Ca amintire din clasa întâi nu mai rămânea decât fâşia îngustă de curte cu pământ bătătorit dintre zidul şcolii şi gardul dinspre strada Matei Basarab. Departe în urmă rămăsese Alexe din ultima lecţie a abecedarului, băcanul cel cu inima bună şi ochii din două linioare negre. Şi încă şi mai departe rămăsese Zamfir, cel cu poalele cămăşii în flăcări, sărind peste focul de pe culmea deluşorului conturat cu galben.

Damian era şi acum primul care răspundea la întrebările puse de Doamna, prompt, c-un zâmbet de satisfacţie neascuns. Premiantul de anul trecut. Între colţul ochiului şi vârful sprâncenei subţiri, un loc neobişnuit de înalt şi arcuit spre tâmplă îi dădea un aer zeflemitor şi sigur pe sine când te fixa drept în ochi, fără să clipească, ironic, în aparenţă fără niciun motiv. Către sfârşitul anului şcolar, în curte, privea şi el din când în când cerul tulbure de arşiţă, dar seceta nu părea să-l îngrijoreze, cum nu-l îngrijora nimic.

— Are tot ce-i trebuie acasă. E dintr-o familie bogată, taică-său e proprietar de atelier.

Cătălin auzea lângă ureche şoapta înveninată a lui Gigi Velicu. Întorcea iute capul şi întrezărea în ochii lui o licărire de invidie. Rămânea nelămurit ce fel de atelier are în proprietate tatăl lui Damian. Şi dacă e onorabil sau nu să fii proprietar de atelier.

Cătălin scruta şi el cerul, de multe ori, în recreaţie şi mai cu seamă dimineaţa când o pornea către şcoală şi atunci speranţele că peste zi o să vină în sfârşit ploaia parcă erau mai mari. Dar norişorii albi, strălucitori şi pufoşi călătoreau în lungul Văii Prahovei, venind de peste dealurile dinspre Brebu, traversau oraşul şi dispăreau peste Băneşti, spre sud, unde dealurile, tot mai joase, se depărtau unul de celălalt topindu-se în câmpia netedă ca în palmă şi fără pic de umbră.

— În curând n-o să mai facem religie, îi spunea Sorin Botea. Tata a auzit de la cineva. Zice că-i sigur. Ţie îţi place religia? Dar n-aştepta răspunsul şi adăuga imediat: — Mie puţin îmi pasă că n-o să mai facem religie.

Cătălin îşi amintea cum îngenunchease între catedră şi fereastră, pe duşumeaua de scândură, la picioarele preotului sosit la şcoală, în ziua de spovedanie. Şi atunci fusese o zi însorită. Din clasa întâi nu-i rămăsese în amintire nicio zi ploioasă. Toate zilele fuseseră însorite şi începeau cu Imnul Regal. Sub patrafirul pus peste creştet era aproape întuneric şi stăruia mirosul dulceag de biserică. Cătălin auzise vocea preotului:

— Mărturiseşte păcatele, băiete. Ai fost cuminte? Da?

Cu vocea sugrumată îi răspunsese:

— Am supărat-o pe mama.

— Bine, să n-o mai superi. Hai, du-te.

La drept vorbind, nici lui nu-i prea păsa că n-o să mai facă religie.

În clasa a treia se mutau în sala de dincolo de intrarea principală. Pe uşa intrării principale nu intra nimeni şi nici nu ieşea. Nici chiar profesorii, care foloseau şi ei intrarea dinspre curte. Trei trepte coborau dinspre holul central către uşa veşnic încuiată, cu geamuri mate, ce da în Strada Principală. De acolo se filtra, venind dinspre stradă, o lumină odihnitoare, care se reflecta, gălbuie, în luciul pardoselii cu careuri negre şi albe.

Într-o zi în clasă şi-a făcut apariţia un elev nou. Dogaru. S-a răspândit numaidecât vestea că tatăl lui e activist de partid. În prima recreaţie s-a învârtit printre ceilalţi fără să intre în vorbă cu nimeni, fără să se ciocnească de nimeni.

— De fapt unde lucrează taică-tu? l-a întrebat abrupt Avram Botea.

Şi alţi băieţi erau curioşi să audă răspunsul. Nimeni nu ştia ce-i aia activist de partid. Dar Dogaru s-a mulţumit să-i arunce o privire pe sub sprâncene. A spus în cele din urmă, scrâşnit:

— Ce te priveşte pe tine! Şi a adăugat îndată după aceea cu ură mocnită: — Îl verifică pe taică-tu să vadă dacă nu-i exploatator!

Era ceva neobişnuit ca un elev nou să fie atât de ţâfnos. La doi paşi de grup, Damian zâmbea maliţios. Ochii căprui i se îngustau, puţin oblici, dar în colţurile ochilor porţiunea arcuită către vârfurile sprâncenelor subţiri îi rămânea la fel de netedă şi de plină de mândrie.

Dogaru însă nu se uita la el. Nu se uita la nimeni. Umbla prin curtea şcolii, printre băieţi, fără să se atingă de nimeni, cu privirea aţintită în pământ, încruntat, cu coatele depărtate de trunchi, oho! depărtate bine, şi cu pumnii strânşi. Cu cine să se bată? Cu cine să se bată?

— Vine de la Tecuci, le şoptea băieţilor Marcel Voinea, confidenţial.

Cătălin nu pricepea dacă să vii de la Tecuci e de rău sau e de bine.

— Unde-i asta Tecuci? întreba el.

— În Moldova, deşteptule! venea prompt răspunsul lui Damian. E reşedinţa judeţului Tecuci.

Dar acum veneau şi zile mohorâte. Dacă nu ploua, zile întregi cerul rămânea acoperit de nori — o pânză cenuşie şi deasă întinsă peste oraş. Ferestrele de pe latura lungă a clasei dădeau tot în Strada Principală, ca şi anul trecut. Se vedea capul bulevardului Regina Elisabeta, cu castanii lui deşi, afundându-se ca într-o pădure întunecoasă. Cătălin stătea de vorbă cu Nelu Manolache. Îl întreba:

— Noaptea tu visezi întâmplări? Eu visez locuri.

Nelu Manolache râdea:

— Eu îl visez pe tata că vine şi mă croieşte c-un băţ pe spinare. Aş zice că-s întâmplări, nu? Tu ce fel de locuri visezi?

Cătălin se gândea la bulevardul Regina Elisabeta şi deşi ştia că e străjuit de castani de la un capăt la celălalt, urmând curbura lină a văii Pravohei, pe malul drept, în vise se pomenea la un moment dat mergând pe malul stâng. Era acelaşi bulevard şi Cătălin nu-şi amintea să fi trecut vreun pod. Şi bulevardul nu mai era plat aşa cum îl ştia ci urca, urca mereu, iar într-o latură castanii nu mai erau castani ci o pădure adevărată, sălbatică, la o oarecare distanţă de drum. Iar capătul drumului nu se zărea.

— Asta trebuie că-i viaţa ta! îi explica Avram Botea cu convingere. Urci mereu, înţelegi? La fel povesteşte şi tata. A tot visat că urcă un drum şi uite că până la urmă a ajuns cineva. E avocat.

— Tu crezi în vise?

Chiar în capul bulevardului, la întretăierea cu Strada Principală era o vitrină de afişaj. Sub geam găseai în fiecare luni dimineaţa anunţul cu noul film care avea să ruleze peste săptămână la cinematograful ARPA. Vrăjitorul din Oz, Tarzan, Omul cu o mie de feţe, Fiul regimentului.

— Şi? îl provoca Avram Botea pe Dogaru apropiindu-se de el sfidător, afară în curte. Până la urmă l-au găsit pe taică-meu că-i exploatator?

— Las’ că vedem noi! răspundea pornit Dogaru. Nu-şi ascundea câtuşi de puţin ostilitatea.

— Şi? continua să-l zgândărească Botea. Sunt mulţi ca tine acolo la Tecuci de unde zici că vii?

— E plin de jidani ca tine! Da’ las’ că-i punem noi la treabă! Mult n-o să mai huzuriţi voi!

Rumoarea vocilor creştea din ce în ce. Era ca un vuiet continuu, insuportabil. Doamna întârzia la oră. Asta se întâmpla destul de rar. Dar şi când se întâmpla! Puteau să sară chiar şi peste o oră întreagă, pe care de obicei o petreceau într-o hărmălaie de balamuc. La fereastră, Cătălin îşi mută privirea de la vitrina cinematografului ARPA la atelierul foto Olteanu. Hărmălaia din spatele lui ajunsese aproape un urlet şi când se întoarse îl văzu pe Dogaru călcând peste bănci şi îndreptându-se spre fereastră. Îşi trase iute mâna de pe pervaz pentru ca noul coleg să nu i-o strivească sub talpa ghetei. Fiindcă asta făcea Dogaru, de pe bancă păşea de-a dreptul pe pervaz, rămânând cu o mână agăţat de cremonă, în timp ce cu cealaltă scotea din buzunar un teanc de petice de hârtie. Dumnezeule, ce-avea de gând? În văzul tuturor, Dogaru îşi trecu limba peste dosul unui petic şi îl apăsă de geam. Peticul rămase lipit strâmb. Erau mai multe cuvinte acolo, unele prea mici ca să le poţi desluşi de la distanţă. Dar în mijloc puteai să citeşti clar cuvântul COMUNIŞTI, scris cu roşu. Luca Băleanu răcnea ca ieşit din minţi agitându-şi braţele ridicate. Cătălin se uita la ei, mut, ca şi cum i-ar fi văzut pentru prima oară. Urlau, ca apucaţi. Ia uite, lui Lucian Anghel i se umflaseră vinele de la gât. Cătălin nici că mai văzuse vreodată aşa ceva — gâtul pur şi simplu i se îngroşase şi i se înroşise. Îl căuta cu ochii pe Damian, dar Damian parcă intrase în pământ. Sus pe pervazul ferestrei Dogaru mai lipise vreo câteva petice de hârtie, toate la fel şi toate strâmbe.

Uşa se deschise brusc, dată de perete, şi în clasă intrară Doamna şi directorul, domnul Ionescu. Domnul Ionescu avea pe faţă o umbră nouă, sumbru-vineţie, întinsă peste zâmbetul lui de-o viaţă întreagă, pe care toţi băieţii îl cunoşteau. O luă spre catedră dar nu pe lângă perete, aşa cum făcea de obicei, ci pe intervalul dintre bănci şi băieţii se feriră din calea lui în tăcere. În tot timpul ăsta nu-l slăbi din ochi pe Dogaru, care rămăsese cocoţat pe pervaz, în aşteptare. Şi cum Dogaru nu se uita niciodată în ochii cuiva, nu se uită nici în ochii domnului Ionescu, ci îşi aţinti privirea în jos, undeva între bancă şi fereastră, ca şi cum şi-ar fi ales locul unde să sară. Dar rămase sus pe pervaz. Iar în ochii domnului Ionescu ce se vedea? Perplexitate? O concentrare surâzătoare ca atunci când se pregătea să arunce la ţintă săculeţul cu nisip? Cătălin se putea aştepta la orice. Dar nu era timp de amânare. Lucrurile se clarificau precipitat. Perplexitate poate că fusese, dar surâs în niciun caz, fiindcă dindărătul concentrării de pe faţa domnului Ionescu ţâşni mânia.

— Cine ţi-a dat voie să lipeşti porcăriile alea acolo pe geam! La mine în şcoală nu faci politică! Ai înţeles? N-ai decât să te duci să le lipeşti acasă la tine! Sau la closetul public dacă ai nevoie de public!

Abia atunci Dogaru se hotărî să sară de pe pervaz.

— Cum te cheamă?

Domnul Ionescu îl fixa cu privirea, aşteptând.

Dogaru se uita în pământ, cu pumnii strânşi şi coatele depărtate de trunchi, ca şi cum ar fi fost gata oricând să se încaiere cu oricine. N-avea nicio vină! N-avea niciun regret! Puteai s-aştepţi mult şi bine un răspuns de la el. Mai mulţi băieţi îi spuseră numele dar nimeni nu era prea convins că face bine ceea ce face şi în plus vocile li se suprapuseră.

— Cum? se încruntă domnul Ionescu neînţelegând, adresându-se băieţilor de astă dată.

— Dogaru, zise Săuceanu cu jumătate de glas. Şi îndrăzni chiar şi mai mult: — Tatăl lui e activist de partid.

Domnul Ionescu îl privi fix preţ de vreo trei secunde. Şi din nou în ochi i se ivi acea concentrare care aducea a zâmbet. Dar nu, nu era zâmbet nici de astă dată. Se întoarse din nou spre Dogaru şi rosti apăsat:

— Urcă-te şi dezlipeşte imediat mizeriile alea de-acolo!

Dar Dogaru tăcea încrâncenat. Domnul Ionescu aştepta, şi băieţii aşteptau şi ei. Deveni clar că Dogaru n-are să se urce niciodată la loc pe pervaz ca să dezlipească peticele alea de hârtie.

— Ieşi afară, şuieră cu mânie reţinută domnul Ionescu.

Şi cum Dogaru tot nu se clintea din loc, răcni scos din minţi:

— Afară!

Abia atunci Dogaru ţâşni ca din puşcă, trecu glonţ prin faţa catedrei şi numai când ajunse în apropierea uşii din fundul clasei încetini pasul două clipe ca să mârâie ceva. Dar nu-şi întoarse capul către domnul Ionescu ci se întoarse doar pe sfert înapoi către clasă, părând mai degrabă că se adresează ultimei bănci:

— Las’ c-o să vedeţi dumneavoastră!

Şi ieşi trântind uşa în urma sa.

Ce ciudat... Cătălin se uită la ochii domnului Ionescu şi nu mai zări în ei nicio concentrare apropiată de zâmbet. Doar o lumină pe jumătate stinsă. Cenuşie la fel ca lumina de afară. Domnul Ionescu o porni la rândul lui către uşă. Se opri după doi paşi şi se întoarse obosit către Doamna:

— Ţineţi-vă ora, doamnă Mateescu. În recreaţie am s-o trimit pe Niculina c-o scară şi c-un burete. În rest, faceţi abstracţie...

Nu numai că vremea mohorâtă stăruia, dar se pornea să şi plouă. Ba chiar vreo două tunete de vară întârziată făceau să tremure geamurile. Pe hol băieţii aruncau săculeţul cu nisip peste zece careuri numărate de la linia de aruncare. Unii trăgeau cu coada ochiului către uşa cancelariei, sperând să-l vadă pe domnul Ionescu ieşind vesel, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să le arate încă o dată magistrala lui aruncare cu boltă drept la ţintă. Dar oare ce înseamnă abstracţie? se întreba Cătălin.

— Înseamnă să nu ţii cont, deşteptule! îl lămurea zeflemitor colegul său Damian.

Şi tot zeflemitor părea gata în orice clipă să se ferească de o lovitură venită pe neaşteptate.

— Tu visezi locuri sau întâmplări? îl întrebă Cătălin.

— Ce?! făcu Damian, surprins, c-o uşoară zvâcnitură înainte.

Cătălin visa în multe nopţi că se afundă în desişul castanilor de pe bulevardul Regina Elisabeta, care te scoate afară din oraş, şi merge şi tot merge până când în dreapta sa valea Prahovei se lărgea şi se adâncea imens, însorită, până într-atât încât departe pe versantul celălalt abia mai puteai desluşi o cărare ce cobora domol către oraş. Şi drumul pe care el mergea nu mai era bulevardul Regina Elisabeta, ci un drumeag în plin soare, de-a lungul coastei dealului, abia cu puţin mai lat decât o potecă de munte. Mergea încrezător că mai devreme sau mai târziu avea să dea peste punctul de întâlnire cu cărarea de pe celălalt versant ca să se poată întoarce în oraş. Îşi întorcea privirea spre dreapta şi, la un pas distanţă, mai jos, pe coastă, îl zărea pe Damian mergând alături, dar nu pe drumeag ci de-a dreptul prin iarba scundă şi îngălbenită. Ridica spre el privirea zâmbind zeflemitor şi spunea: Asta se cheamă joncţiune, deşteptule! În curând o să-ţi explice cineva. Cătălin rămânea cu îndoiala că vreodată i-ar fi fost de folos ca cineva să-i dea vreo explicaţie.

***

^*Din volumul de povestiri Infanteristul umanist.
Publicat, într-o variantă nerevizuită, și în almanahul Origini, 2002.

Blana de urs*

2011-08-15T09:52:00.000-07:00

Ultimele zile ale anului au fost ceţoase şi umede.

Cu destul de mult timp înainte de vacanţă steaua de colind a lui Florian Popa era deja începută. Florian Popa îşi petrecea în casă ore întregi şi meşterea, iar pentru asta vacanţa de Crăciun era binevenită. Stătea la doi paşi de Valentin, peste drum, la numărul 132, şi nu făcea niciun secret din munca lui. Oricare din băieţii de prin vecini putea să intre la el în casă şi să se uite la el cum meştereşte. Valentin descoperea în cartierul său tradiţia meşteşugurilor, pe care o bănuia deja judecând mai ales după cele auzite la el în clasă despre îndeletnicirile taţilor. Acum însă avea prilejul să vadă ceva încropindu-se în mâinile fiului unui meşteşugar. E drept, un fiu cu vreo câţiva ani mai mare decât Valentin. La ei în familie o asemenea tradiţie nu exista, din păcate.

Deocamdată steaua lui Florian Popa era în stadiul de schelet. Fiecare din cele cinci colţuri lua naştere din patru stinghii le lemn, rezistente şi totodată fine, unite în vârf — o piramidă ascuţită, goală pe dinăuntru. Hârtia glasată, pentru fiecare colţ câte o culoare, avea să vină înfăşurată peste stinghiile de lemn şi nimic n-avea să mai rămână la vedere din construcţia interioară. Lanţuri de hârtie glasată urmau să fie întinse dintr-un vârf într-altul, alcătuind un pentagon magic, şi, mai minunat şi mai neaşteptat decât toate celelalte, o iconiţă cu Isus Hristos avea să fie fixată în fundul tamburului deschis din centru. În faţa ei, reflectată în aurul iconiţei, avea să ardă în seara de Ajun flacăra unei lumânări, la fel cum o văzuse arzând şi anul trecut la alţi colindători.

Valentin adormea în gând cu steaua de colind a lui Florian Popa, care se construia. Era vremea când începea să descopere partea ascunsă a lucrurilor aparente, reversul multora dintre lucrurile obişnuite care îl înconjurau. Aproape că nu trecea an fără ca de pe o creangă a bradului să cadă, dintr-un motiv sau altul, un glob roşu sau unul albastru, şi să-l doară pierderea lor ireparabilă. Dacă se apleca pe podea să culeagă cioburile, avea însă prilejul să observe argintiul mat dinăuntru ca revers al roşului strălucitor sau al albastrului strălucitor din afară. Într-un fel era o compensaţie. Şi la fel se întâmpla şi cu interiorul tancului-jucărie care, înainte de a fi dezmembrat, scosese pe ţevuşca de tun, de culoare verde-cenuşiu, snopi de scântei ca de pe piatra unui polizor minuscul. Tancul nu mai putea fi făcut la loc. Dar asta nu era o pierdere prea mare. Valentin contempla încântat interiorul, până atunci nevăzut. Un relief întors pe dos, asta puteai vedea acolo înăuntru: unei adâncituri în interior îi corespundea o ridicătură în exterior. Argintiu mat. În scobitura turelei, răsturnată jos pe covor, se putea vedea, pe dinăuntru, orificiul unde începea ţevuşca tunului. Scânteile nu lăsaseră acolo nicio urmă. Cum îi spusese cineva, era un foc rece. Şi Valentin verificase asta punând mâna în snopul de scântei care ieşeau pe ţeava turelei în timp ce tancul înainta huruind pe covor. Scânteile nu erau fierbinţi.

Trecând deunăzi pe lângă liceul Barbu Ştirbey, mama lui Valentin îi atrăsese atenţia, amuzată, cum vocile celor de-o seamă cu Florian Popa, din clasele mai mari, răsunau dinspre coridoare, în timpul recreaţiei, groase ca nişte voci de bărbaţi. Ochiuri de geam erau deschise pe coridorul acela, chiar şi-acuma, în ultimele zile umede şi ceţoase dinaintea sărbătorilor. Vocile erau înfierbântate şi repezite, întretăiate de hohote de râs.

— Râd, ce le pasă! observase înţelegătoare maică-sa. Lasă-i să se bucure. Indiferent că au sau nu au voci bărbăteşti, sunt ultimii ani ai copilăriei, cum s-ar zice. Şi după aia, gata, începe calvarul.

Calvar? Ăsta era pentru Valentin un cuvânt nou.

— Ce-i aia calvar? o întrebă fără curiozitate.

Se întorceau acasă şi urmau să înceapă pregătirile de Crăciun. Valentin nici nu-şi aducea prea bine aminte ce podoabe îi rămăseseră de anul trecut. Era curios să revadă globurile, câte mai rămăseseră dintre ele după ce anul trecut se spărsese cel puţin unul.

— Ce-i aia calvar?... Maică-sa devenea melancolică. — Ţi-aduci aminte casa de la Chişinău, nu? I-am lăsat cheia doamnei Duşelevici... Poate tu nu ţi-o mai aminteşti, erai destul de mic pe-atuncea. I-am lăsat cheia şi i-am spus: Mai aruncă şi dumneata câte-o privire din când în când spre casă. Şi poate că mai şi intri o dată pe săptămână să-ntorci pendula ca să nu se-oprească până ne întoarcem... Dumnezeule, când mă gândesc!... Calvar înseamnă să te tot muţi dintr-un oraş într-altul şi să ştii c-ai lăsat acasă toată mobila, toate covoarele, cea mai mare parte din vasele de bucătărie, o mulţime de lucruri de suflet. Maşina de cusut şi blana de urs, asta-i tot ce-am luat cu noi mai de preţ. Îţi închipui tu ce-a putut să spună biata doamnă Duşelevici când au venit bolşevicii şi i-au bătut în uşă. Nu vă dau cheia c-aşa au zis proprietarii!... O, Doamne, biata de ea!

Deja lăsaseră mult în urmă liceul Barbu Ştirbey şi ziua ceţoasă era o zi numai bună pentru ciori. Nici nu ştiai de unde li se aud croncăniturile, de deasupra acoperişurilor scunde ale caselor din apropiere, de peste coroanele copacilor desfrunziţi. Şi mama tot îşi mai vărsa năduful.

— Ce-nseamnă calvar?... N-am de unde să-ţi dau bani pentru hârtie glasată, Valentin. Aşa-i după război. Te descurci cu ce poţi... Revista aia, Femeia muncitoare sau cum dracu-i zice... Alegi şi tu foile ceva mai colorate, nu c-ar fi cine ştie ce culori, dar oricum... Le alegi pe alea mai colorate şi le tai fâşii, ştii tu. Aşa cum ai mai făcut. La anu’ o să-ţi faci lanţ din hârtie glasată adevărată. Poate c-o să prindem un pic de cheag pân-atuncea. Vremurile trebuie să se normalizeze o dată şi-o dată. Şi poate, cine ştie, chiar ne-ntoarcem acasă...

Să se-ntoarcă acasă? Florian Popa să rămână aici, el, cel din generaţia nouă de meşteşugari care duceau mai departe tradiţia familiilor? Şi Florin Cârciumaru, băiatul croitorului, care încă nu se hotărâse ce avea să se facă? Şi de el să se despartă? Şi de Marcel Racoviţă? De cei mai buni prieteni?... Mama nu prea ştia ce-nseamnă calvar. Îşi amintea mereu de locurile lăsate acasă, departe, şi uneori o apuca plânsul. Multe din ce spunea sunau cam anapoda.

Treceau prin dreptul sălii de popice, cu multele ei ferestruici luminate; vreo două din ele deschise, chiar şi-acuma în plină iarnă. Valentin auzi reverberând dinăuntru zgomotul răsunător al bilei izbind popicele de la capătul pistei. Un fior de nerăbdare îi dădu ghes să ajungă acasă şi să-şi vadă mai repede gata podoabele pentru pomul de Crăciun. Sigur, avea să cotrobăiască printre revistele vechi şi să caute pagini colorate, din care să taie fâşii şi să facă un lanţ. Şi printre abţibildurile lipite în caietul de desen putea să caute, să dezlipească unele din ele şi să le atârne în pom.

Vremea era mohorâtă, şi strada la fel. Ciori croncănind certăreţ zburau prin ceaţă peste acoperişuri umede de case sărăcăcioase, peste curţi cenuşii unde, prin câte un colţ, mănunchiuri de scânduri şi de grinzi vechi, aşteptau, rezemate de ziduri, umede — aşteptau vremuri mai bune.

Deodată îi veni să-i pună maică-si o întrebare, sperând într-un răspuns negativ din partea ei:

— Noi suntem săraci?

Iată, tocmai treceau pe lângă casa Petculeştilor, colţ cu strada Tudor Vladimirescu, apoi casa Bocanu, casa Viforeanu, cu etaj, cândva mic hotel, cu obloane care stăteau închise de când se mutaseră ei în cartier.

— Bogaţi n-am fost niciodată. Dar acuma am pierdut totul... Mă gândesc doar la pendulă şi parcă mi se face dor de ea. A rămas singură în cameră şi poate că mai ticăie şi-acuma, draga de ea, dacă au lăsat-o pe doamna Duşelevici să intre în casă la noi şi s-o întoarcă. Taică-tău obişnuia să se odihnească seara tolănit, cu o pernă sub cap, rezemată de braţul canapelei. Spune şi tu, Valentin, poţi să stai, acuma, tolănit, pe-un divan străin? Zaci pe el pur şi simplu după o nenorocită de zi de muncă şi, c-un dram de noroc, apuci să dormi câteva ceasuri.

— Nici mobila nu-i a noastră? se miră Valentin.

Mama nu mai aşteptă să treacă strada ca să-i răspundă cu amărăciune în glas. Şi cu năduf:

— Şi tu mai întrebi ce-i aia calvar...

Dar Valentin nu se simţea în pat străin şi nici în casă străină. Oricum, cuvertura de pat, pe care şi-o amintea dintotdeauna — roşu cu negru şi cu verde — făcea în colţul divanului un pliu ce cădea bine. Ce, tata nu putea să stea tolănit seara, privindu-l pe Valentin, când creioanele colorate de desen erau împrăştiate pe toată întinderea mesei? Nu s-ar fi zis. Stătea lungit pe-o rână, cu genunchii uşor îndoiţi, cu cotul rezemat de o pernă moale, şi cele trei perne ovale, cu broderie şi fund de satin roşu, erau ale lor, nu încăpea nicio îndoială. Jos între capul patului şi măsuţa de toaletă cu oglindă, pe podeaua de scândură nevopsită se vedea un loc gol.

— Unde te uiţi, Valentin?

De ce nu era la locul ei blana de urs? A, da... Valentin îşi aminti. Se vărsase lapte pe jos. Masa era atât de şubredă şi, abia atinsă, se legăna ca o barcă, încât îţi lua ceva timp să te obişnuieşti să-ţi controlezi mişcările atunci când pe masă se afla farfuria cu ciorbă sau o cană plină cu ceai sau cu lapte.

— N-ai pic de astâmpăr, Valentin. Hotărăşte-te, bei lapte sau desenezi?

Pe duşumea laptele se prelinsese de-a lungul scândurii uşor scobite de atâta frecat şi de atâta umblat pe ea, dar se prelinsese şi de-a lungul rostului, întinzându-se pe sub blana de urs. Blana fusese clătită cu apă şi atârnată afară la uscat.

— Dumnezeule, oricât de străină mi-ar fi nenorocita asta de casă, dacă mai lipseşte şi blana de urs tocmai în seara de Ajun, chiar că m-apucă plânsul.

Tata găsea oricând motiv să glumească. Zâmbind, spunea doar:

— Cu umezeala de-afară, poate prin martie o luăm uscată de pe gărduleţ.

Astă-toamnă Valentin se rezemase de gărduleţul de la intrare aşteptând ca părinţii să cadă la învoială cu doamna Pfaff asupra chiriei. Gărduleţul, atât de drept şi de îngrijit, fusese pentru el un motiv să spere că vor închiria până la urmă acea locuinţă. Astă-toamnă încă mai erau înflorite crăiţele. Între timp, domnul Albert, fratele doamnei Pfaff, venise într-o duminică să se ocupe de grădiniţă fiindcă pe domnul Pfaff bolşevicii îl trimiseseră la muncă în Rusia. Domnul Albert smulsese toate crăiţele uscate şi înfăşurase în hârtie de împachetat tufele de trandafir legându-le fedeleş ca să nu îngheţe la iarnă.

Pe pământul gol, negru şi ud, cădea lumina venită din casă pe fereastră — un dreptunghi alungit şi deformat. Gărduleţul cu blana de urs aruncată peste ulucile scunde se confunda cu bezna nopţii de Ajun.

Lipsea deocamdată blana de urs din casă şi pe locul gol dintre capul patului şi măsuţa de toaletă cu oglindă se zvântase pata udă rămasă după ce mama ştersese cu o cârpă laptele prelins pe duşumeaua nevopsită. Dar mai erau şi alte motive să simţi o uşoară strângere de inimă. Prin curţile vecine lătrau câinii. Se porneau să latre mult mai des şi cu mai multă îndârjire decât în alte seri, semn că deja colindătorii începuseră să umble din curte în curte. Valentin se gândi la Florian Popa. Oare cu cine se însoţise, acum că steaua lui de colind era de bună seamă gata? Flăcăi, zicea despre ei taică-său. Flăcăi cu apucături de copii, de vreme ce umblau cu colindul. Doamna Pfaff nu mai avea câine şi rareori ieşea seara din casă — din odaia pe care şi-o păstrase de partea cealaltă a scării, în speranţa că într-o bună zi domnul Pfaff avea să se întoarcă din Rusia şi n-avea să mai fie nevoită să închirieze restul casei ca să aibă din ce trăi.

Fără să-i latre niciun câine, colindătorii ajunseseră până în mijlocul curţii, la treptele de la intrare, probabil oprindu-se dincolo de gărduleţ. Să fi fost Florian Popa printre ei? După voci, erau cel puţin trei. Cântau. Şi oricât de mult şi-ar fi dorit Valentin să le deschidă uşa şi să se vadă cu ei, faţă în faţă, nu putea să le ceară asta părinţilor. Pentru colindători nu le mai rămăseseră bani. Aşa că ai lui hotărâseră să nu deschidă. Mama arunca priviri neliniştite spre fereastră. Doar asta făcea, arunca priviri neliniştite, deşi, dacă ar fi fost să glumească la fel ca tata, poate că tocmai acuma ar fi fost momentul să remarce: I-auzi ce voci groase au! Ca de bărbaţi!... Colindul era gata. Vocile de afară tăcuseră deocamdată. Mama îşi muta privirea neliniştit-întrebătoare către tata. Flăcăii de afară schimbau cuvinte între ei, cu vocile lor groase, vesele şi nepăsătoare, în voia lor, de parcă nu s-ar fi aflat într-o curte străină ci undeva pe stradă, şi pesemne că făceau şi glume fiindcă, uite, îi pufnea râsul. Nu se puteau abţine şi hohoteau fără jenă în curte la ei, la doi paşi în afara zidurilor, justificând neliniştea mamei. Tata nu schiţase niciun gest. Încerca să salveze aparenţa că ceea ce se întâmpla afară îl lăsa nepăsător şi că nu exista niciun motiv de nelinişte.

Gata, colindătorii de afară se îndreptau spre poartă. Judecând după vocile lor vesele, nu se amărau câtuşi de puţin că nu li se deschisese. Nici nu se grăbeau să iasă din curte. Zăboveau sporovăind şi râzând, indolenţi, la mică distanţă de uşă, apoi tot mai departe în drum către poartă. Până când în sfârşit poarta se auzi scârţâind şi trântindu-se.

În casă la ei încă se mai aştepta cu încordare. De afară nu mai venea niciun zgomot.

— Gata, a vorbit tata în cele din urmă, s-au dus. Şi a răsuflat uşurat.

— Slavă Domnului, a spus mama. Sper să nu mai vină şi alţii.

Valentin spera din toată inima să nu fi fost Florian Popa printre colindătorii care tocmai trecuseră pe la ei.

Alţii n-au mai venit.

A doua zi dimineaţă au descoperit că blana de urs dispăruse de pe gărduleţ.

***

^*Din volumul de povestiri Infanteristul umanist.
Publicat, într-o formă nerevizuită, și în Convorbiri literare, nr. 12 (96), 2003.

Repetentul după uşă*

2011-08-08T12:43:00.000-07:00

Trecând de casa cu etaj şubrezită de explozia unei bombe, c-un semn de salut Relu dădu colţul luând-o pe strada Radovici. Daniel rămase doar cu Horia Victor să-şi continue drumul destul de lung de la şcoală până acasă. Iarna nu prea vedeai mişcare dincolo de perdelele de la uşa magazinului de miere şi lumânări de la parterul casei din colţ. Totuşi uşa se deschise şi un bărbat neras, întrerupând pentru o clipă sporovăiala cu cineva dinăuntru, scuipă vârtos drept în zăpada călcată în picioare din mijlocul trotuarului. Că doar nu era s-aştepte până ce-i dispar din cale doi mucoşi de doişpe ani, abia intraţi la gimnaziu.

Cei doi purtau, ambii, matricolă pe braţul stâng. Aşa era regula. Scris galben pe fond bleumarin.

Doamna directoare Bruda ieşi din curtea Şcolii de Fete, pe poarta dinspre Primărie, unde era anexa cu atelierul de croitorie. Şi, înaltă, masivă, băţoasă, cu gâtul înconjurat de jur împrejur de o blană de vulpe, trecu la doi paşi de Daniel fără să-şi coboare măcar privirea către el. Ştiind prea bine cine este, Horia Victor i-ar fi expediat totuşi un bulgăre de zăpadă drept în spate şi chiar se aplecă iute după zăpadă la piciorul unui castan.¬

— Hei, tu nu eşti zdravăn! îi şopti şuierat Daniel. Pe Horia Victor îl scutură un râs la fel de şuierat, pe care nu şi-l putu reţine. Ceva nu era tocmai în regulă cu băiatul ăsta.

Într-una din primele zile ale anului şcolar, Daniel abia reuşise să-l scoată pe noul său coleg din cercul celor care îl înghesuiseră într-un colţ şi îl batjocoreau fără pic de milă ţopăind în jurul lui, strâmbându-se şi dând din mâini... Repetentul după uşă bate toba la păpuşă!... Horia Victor repeta clasa întâi de gimnaziu... Câteva zile mai târziu însă, gata, supărarea îi trecuse şi Horia Victor era prieten la toartă cu toată coada clasei...

Din locul pe unde trecuse directoarea Bruda până la celălalt capăt al gardului, colţ cu strada Judecătoriei, mai făceai pe puţin o sută de metri. În curtea şcolii, la stradă, nu era niciun teren de joc. Peri şi gutui tineri, cu trunchiul încă destul de subţire, brăzdau cu negru o întindere de zăpadă albă strălucind în soare. Horia Victor găsi şi pe bucata aceea de drum în ce să mai arunce cu sârg câte un bulgăre de zăpadă: dacă nu după vrăbii, măcar în trunchiuri de castan, la ţintă. Dar abia în locul unde începea strada Judecătoriei găsi ţinta adevărată. O necunoscută. Era o femeie încă tânără, zveltă, bine îmbrăcată, care tocmai dăduse colţul şi abia apucase să facă vreo câţiva paşi pe strada Judecătoriei. Daniel văzu bulgărele nimerind-o drept în mijlocul spinării şi pulverizându-se într-o mică explozie albă de zăpadă împroşcată. Fiindcă ştia ce avea să urmeze, ca să se facă nevăzut, Horia Victor ţâşni chiar prin spatele femeii, inspirat ca-ntotdeauna, fentând ghinionul, luând-o pe strada Judecătoriei, pe unde nu era nicidecum drumul lui către casă, în timp ce necunoscuta se întorcea rapid către Daniel. Şi nu numai că se întorcea dar uite că venea de-a dreptul spre el. De ce? Daniel observă pe faţa ei un zâmbet de neînţeles, ca şi cum s-ar fi pregătit să facă o şotie, şi ar fi gustat dinainte satisfacţia pe care urma să i-o provoace şotia, dar toate acelea, şotia şi satisfacţia şi însăşi prezenţa ei, erau ale unei femei mature, aproape tot atât de matură ca doamna Bruda sau ca oricare altă profesoară de la gimnaziu. De ce venea tocmai spre el? Niciodată femeile ca ea, mature şi înalte şi pe faţă c-un zâmbet nesincer, nu veneau spre tine, apropiindu-se atât de mult, cu intenţii bune. Necunoscuta ajunse atât de aproape de Daniel că pur şi simplu nu mai exista cale de întoarcere; şi nici cale de răzgândire. Daniel văzu cu coada ochiului mâna ei întinzându-se implacabil spre el şi aproape instantaneu provocându-i o arsură la capătul maxilarului, ceva mai jos de ureche; sau poate era chiar urechea! O ciupitură? Sau poate şfichiuitul unei palme, una venită de la o femeie necunoscută? Daniel fusese tras de ureche, de fapt asta era. Urechea îl ardea, şi umilinţa pe care o simţi era incomensurabilă. Dumnezeule, de-ar fi bănuit ce avea să se întâmple! Ei bine, dacă ar fi bănuit, nu s-ar fi întors în ruptul capului acasă de-a dreptul pe strada I.C. Brătianu, ca de obicei. Ar fi făcut un ocol, oricât de lung, ar fi ocolit pe bulevardul Carol, sau dincolo de el; ar fi ocolit tot oraşul! Ar fi meritat orice efort. Dacă ar fi bănuit la ce umilinţă avea să fie supus, nu s-ar fi dus la şcoală în ziua aceea! Iar dacă totuşi s-a dus, ar fi trebuit să nu se mai întoarcă acasă în veci!

Necunoscuta se îndepărtase deja, reluându-şi calea, pe strada Judecătoriei, fără să mai privească în urmă. Deşi chiar şi spatele ei proiecta stăruitor acel zâmbet viclean cu care Daniel o văzuse apropiindu-se de el cu doar câteva clipe mai înainte. În apropiere, un bătrân îmbrăcat într-o pufoaică gri, murdară şi zdrenţăroasă, cu căciulă pe cap, se oprise în mijlocul intersecţiei şi i adresa răstit lui Daniel; răstit şi plin de reproş, dar şi de compătimire, compătimirea unui vagabond:

— Acuma du-te şi ia-l şi tu de ureche pe adevăratul vinovat!

Dar nu mai era nimeni în jur s-audă. Horia Victor chicotea din nou, neruşinat, din depărtare, uitându-se zeflemitor îndărăt în timp ce fugea, dar acum era deja departe, alergase roată, întorcându-se pe strada I.C. Brătianu după ce primejdia trecuse, şi aproape că ajunsese la următoarea intersecţie, dintre I.C. Brătianu şi strada Haşdeu, unde începea rafinăria „Steaua Română”. S-ar fi hlizit toţi ăia cu care Horia Victor era înhăitat, dacă ar fi fost pe-acolo şi ar fi văzut ce se întâmplase. Şi-ar fi dat coate şi s-ar fi distrat ca nişte laşi ce erau, Bărbuceanu şi Romoşan şi Gomoiu şi toţi. S-ar fi bucurat cu toţii, ca de fiecare dată, cu toată ticăloşia de care erau în stare, acum după ce pentru ei nu mai conta că Horia Victor rămăsese repetent.

Daniel traversă strada Judecătoriei trecând la mică distanţă de bătrânul în pufoaică. Acesta continua să bombăne boscorodindu-l pe adevăratul vinovat, fără să se adreseze cuiva anume. Îi boscorodea pe toţi. Dar nu era cu nimic mai breaz decât Horia Victor, şi decât femeia necunoscută, şi decât toţi ceilalţi, care ar fi trebuit să fie de faţă dar nu fuseseră.

Arsura din ureche n-avea să mai treacă niciodată!

Repetentul după uşă
Bate toba la păpuşă...

Adevăratul vinovat?... Horia Victor fugea înaintea lui, îndepărtându-se şi, aruncând priviri înapoi, rânjea neascunzându-şi satisfacţia. Era de felul său agil, la fel de agil ca o sălbăticiune, şi nu putea fi prins. Şi trebuia să ai şi multă energie ca să-l ajungi din urmă. Daniel nu mai avea energie.

Satisfacţie şi un soi de jenă inexplicabilă, asta putuse desluşi Daniel în zâmbetul necunoscutei în timp ce se apropia de el fără a se grăbi, sigură fiind că nu-i va rata urechea; cu o privire derutantă, vicleană, îşi paralizase victima precum şarpele; mizase ca o laşă pe cavalerismul băiatului pe care ea nu-l cunoştea şi despre care era sigură că spiritul său cavaleresc avea să-l împiedice să fugă; faptul că el nu avea intenţia să fugă nu-i trezea nicio bănuială, în timp ce păşea spre el, cum că altul era făptaşul; şi, în loc să-i preţuiască onestitatea şi bărbăţia, îl umilea.

Se apropia de el, ajungea foarte aproape, până într-atât încât lumina soarelui şi lumina zăpezii din jur nu mai ajungeau la el decât într-o măsură infimă. De fapt, se întuneca totul în jur. Femeia era atât de aproape şi mâna ei dibuia un loc de pe corpul lui Daniel, un loc asupra căruia ea n-avea niciun drept, un loc undeva la capătul maxilarului, unde se afla urechea şi, împreună cu ea, izvorul umilirii fără seamăn pe care ea i-o provoca.

...Urechea îi ardea şi Daniel stătea lungit pe divan, tăcând, cu sufletul întunecat de ciudă şi de ură neputincioasă. Pe maică-sa tăcerea lui nu părea s-o mire. Pe acelaşi divan, cu spatele la el, şedea pe o margine tatăl său, abia întors acasă de la serviciu. Era la masă, şezând pe divan, şi nici pe el nu părea să-l mire tăcerea fiului său. Daniel nu vedea din partea lor nici urmă de interes.

Pe taică-său mama nu-l aşteptase cu masa, mâncase înainte, iar acum n-avea altă treabă decât să se ocupe de el. Îi punea în farfurie, apoi se aşeza în capul mesei, pe un taburet, îşi lăsa mâinile în poală şi n-avea alt ţel decât să sporovăiască.

Daniel ar fi vrut să nu-i asculte cum stau la taclale, dar n-avea de ales.

— Acuma lucrurile s-au lămurit, o auzea pe maică-sa spunând. Continua o discuţie începută mai înainte.

Cu capul pe perna acoperită de cuvertura patului, Daniel îi vedea chipul şi observa cu mirare un zâmbet nesigur pe faţa ei.

— Nu crezi că s-au lămurit lucrurile? insista ea. Acum că au venit comuniştii, nu mai putem avea rege.

Daniel întrebă:

— De ce nu mai putem avea?

Dar mama vorbea cu tatăl său şi numai cu el. Daniel îşi atinse cu vârfurile degetelor lobul urechii, care era fierbinte. Existenţa lui nu conta în casă. Mama continua să-l descoasă pe taică-său:

— Şi atunci ce crezi, or să-l lase să plece din ţară, sau or să-l omoare, ca pe ţarul Rusiei?

Dar tata pesemne c-avea îndoielile lui, pe care, ca întotdeauna, le păstra pentru sine. De obicei nu-şi prea ridica nasul din farfurie, doar că uneori clătina uşor din bărbie a nehotărâre, evitând răspunsul.

Să-l omoare pe rege?... Faţă de nenorocirea lui Daniel, asta n-ar fi fost o nenorocire aşa de mare. E drept, regele era tânăr, Daniel îşi amintea de poza lui din manualele din şcoala primară, dar dusese totuşi până atunci o viaţă de rege. Aşa că mai mult ce-ar fi putut să-şi dorească?

Sirena de la „Steaua Română” suna de ora unsprezece. Ora unsprezece din noapte. Daniel stătea lungit, cu ochii deschişi în întuneric, către tavan. Nu era chip să adoarmă.

Repetentul după uşă
Bate toba la păpuşă...

Femeia străină, ea singură, se apropia mereu, cu pas încet; nu era decât ea pe toată lungimea străzii I.C. Brătianu şi a străzii Judecătoriei şi în intersecţia pustie dintre I.C. Brătianu şi strada Haşdeu, şi pe întinderea tuturor străzilor din jur. Numai ea conta. Avea un zâmbet prefăcut dar şi, cumva, ademenitor, ca într-un coşmar în care zâna cea rea era confundată cu zâna cea bună, şi în capul lui Daniel se făcu deodată lumină. Zâmbetul necunoscutei era ademenitor cu un scop precis, acela de a-l induce în eroare cu privire la intenţia ei şi de a nu-l pune pe fugă. Băiatul de care se apropia trebuia să nu-i ghicească adevărata intenţie, aceea de a-l umili, ci să creadă că doreşte doar să-i pună mâna pe umăr sau să-l mângâie pe obraz, cel mult dojenindu-l cu blândeţe.

Daniel continua să stătea lungit în pat, cu ochii larg deschişi şi cu privirea aţintită în tavan. Ce ispită, ce gând ruşinos: să plângă! În gură dinţii i se încleştau de la sine. Nu, trebuia să facă ceva! Nu putea s-o lase nepedepsită! În odaie nu era beznă. Chiar deloc. De afară, din noaptea geroasă, intra pe fereastră luna plină.

Repetentul după uşă
Bate toba la păpuşă...

Femeia străină întindea mâna cu o încetineală mieroasă şi c-un zâmbet superior. Îi provoca o arsură în partea de jos a lobului urechii drepte. Nu te apăra nimeni, nimeni! Doamna Bruda trecea fără să-i dea vreo atenţie. Era directoare, dar fără nicio obligaţie. Bătrânul în pufoaică bombănea ceva în barbă. Cică adevăratul vinovat!... Dar nu striga după ea! Nu striga HEI, MUIERE! ÎL VEZI P-ĂLA CARE FUGE? P-ĂLA TREBUIA SĂ-L IEI DE URECHE! HEI, MUIERE ÎMPUŢITĂ! JEGOASĂ! CU TINE VORBESC! MIŞCĂ-ŢI FUNDUL DUPĂ REPETENTUL ĂLA CARE A TULIT-O, N-AUZI? PUTOARE!...

Ce mare lucru să scoţi din sertar un cuţit de bucătărie?... Lucire metalică în lumina lunii pline, ca-n filmele poliţiste...

Dacă ziua de azi trebuia să nu vină, nimic nu mai era imposibil!

Şi bătrânul mototol în pufoaică îi tot dădea zor răcnind răguşit: Ştiu încotro ai luat-o! Nu scapi! Te-ai tot dus în sus pe strada Judecătoriei, până unde? Păi n-aveai prea mult de mers. Ai dat de bulevardul Carol! Nicio casă de prin părţile alea nu-i de nasul tău, muiere scârbavnică! Aşa că de-acolo trebuie c-ai traversat şi ai luat-o pe strada Lascăr Catargiu. Şi-apoi pe strada Griviţei! Fiindcă abia acolo dai de case amărâte, unde stau ăia de teapa ta!

Acolo, tupilat pe după trunchiul cu coajă netedă al unui platan, cu tot gerul nopţii puteai să pândeşti până la lumina zorilor. Şi toată noaptea următoare! Şi toate nopţile ce aveau să vină! Oricât era nevoie! Fiindcă mai importantă decât orice era liniştea sufletului! În cele din urmă trebuia să iasă la iveală. O pufoaică trenţăroasă de bătrân vagabond era numai bună să-ţi ţină de cald în timpul pândei şi să te ascundă. Câteva ore? Oricâte! N-avea importanţă! Până ce-avea să iasă la iveală! Odată şi-odată tot trebuia să se-ntâmple! Fiindcă cine trecea o dată printr-o intersecţie din oraş nu se putea să nu mai treacă şi a doua oară! Doar chestiune de timp. Atât.

Şi-atunci, ivindu-se în sfârşit, merita s-o întâmpini cu acelaşi zâmbet mieros ca să nu-ţi ghicească adevărata intenţie, să nu-ţi zărească mâna ascunsă sub pufoaica cenuşie strângând în pumn cuţitul ucigaş. Căţea ticăloasă şi perfidă! Capeţi ce meriţi! Uite!... Cu furie oarbă cuţitul de bucătărie străpungea! Putoarea dracului! Putoare! Putoare! Putoare!...

Daniel privea drept în sus cu ochii larg deschişi. După atâta timp şi după atâta durere în suflet tavanul ar fi trebuit să înceapă să se albăstrească încet-încet de la lumina firavă a zorilor. Dar uite că rămânea negru ca smoala. Luna apusese. Dinţii i se descleştaseră de mult.

Repetentul după...

Femeia necunoscută, cu silueta ei elegantă, înaltă, zveltă, se îndepărta pe strada... Ia te uită! Nu mai era strada Judecătoriei, acum se numea strada Republicii... Mergea, mergea. Până la intersecţia cu bulevardul... Carol? Nu, nu mai era Carol! Acum se numea 23 August. Radovici nu mai era Radovici. Ci Olga Bancic. Lascăr Catargiu era acum I.C. Frimu. Şi nici strada lui nu mai era strada I.C. Brătianu, ci devenise Filimon Sârbu.

Firma „Steaua Română” fusese înlocuită cu „Sovrompetrol”. Regele scăpase cu viaţă şi plecase în străinătate. Maică-sa avea toate motivele să nu mai fie îngrijorată.

***

^*Din volumul de povestiri Infanteristul umanist.
Publicat, într-o formă nerevizuită, și în Luceafărul, nr. 27, 2000.

Filip Florian: „Degete mici”

2011-08-05T08:03:00.001-07:00

Vorba multă, sărăcia omului

„Liniştea unui oraş de munte e spulberată când, în incinta unui castru roman, un copil descoperă o groapă comună. În furtuna care se stârneşte — şi care aduce laolaltă procurori, arheologi, foşti deţinuţi politici şi soldaţi — teoria cea mai plauzibilă pare a fi aceea a unei crime comuniste din anii ’50. Poveşti de viaţă, povestiri citite în zaţ de cafea şi o tulburătoare relaţie de dragoste...” Asta este caracterizarea succintă a romanului „Degete mici” de Filip Florian, prezentată pe coperta a patra a celei de-a patra ediţii a romanului, 2011, editura Polirom.

Noroc cu această notă venită din partea editurii, fiindcă altfel n-aş fi putut decela un fir narativ în tot acest roman care, în mod paradoxal, are semnalmentele unuia eminamente narativ. De ce spun eminamente narativ? Pentru că ar fi inutil să încerci să găseşti în cuprinsul lui vreo construcţie spirituală organizată, fie a unei conjuncturi, a unei idei cât de cât finisate şi durabile, a unui personaj sau a mai multora, şi cu atât mai puţin a vreunei relaţii oricât de puţin convingătoare între personaje. Nu că lipsesc personajele, dimpotrivă. Cred că nu greşesc dacă le apreciez la o medie de 3 (trei) personaje noi la fiecare pagină, purtătoare sau nu de nume (în niciun caz de semnificaţie), dintre care cele mai multe dispar fără urmă (în sensul tare al cuvântului) în pagina următoare, lăsând cititorul nedumerit cu privire la raţiunea lor de a intra în scenă şi de a dispărea.

În textura prozei sale autorul pare a fi mizat pe formula cărtăresciană Totul — sau nimic —, fără vreo gradaţie între cele două. Şi, cum totul se dovedeşte a fi o ambiţie peste puterile autorului (de fapt, ale ambilor), rămâne... reversul. Proza lui Florian se prezintă ca un şuvoi impetuos şi incontinent de impresii, sau mai degrabă de fragmente de impresii, decupate fulgurant din propriu-i trecut sau inventate, n-are importanţă, nelăsându-i cititorului nicio şansă să încerce vreo sinteză în cursul lecturii. Şi cu atât mai puţin ulterior, fiindcă nu numai memoria, dar nici sensibilitatea nu reţine vreun element cu o minimă putere de sugestie, care să-i ofere material (şi motivaţie) pentru meditaţie. Nu mai vorbesc de seducţie, nu mai vorbesc de stranietate, atuuri ale marilor romane din literatura universală, absente în totalitate în cazul de faţă. Iată un fragment (luat aproape la întâmplare):

„...aşa se întâmpla, pretutindeni era tăcut şi supus până înjura cineva de Dumnezei şi de Cristoşi, până simţea că e tras de limbă ori urmărit, până vedea măgării ca acelea ale bijutierului sau ale zidarilor (care făceau să dispară din sacii, din cărămizile şi din grinzile cărate de el), până era încolţit de câte-o femeie (ca-n atelierul de tapiţerie, când îl pipăise pe fund şi între picioare o pistruiată care tot încerca să-i aşeze pe faţă un sân), până era lovit (şoferul, un plăvan blonziu, îi arsese o palmă fiindcă nu golise scrumiera din cabina camionului), până descoperea pe cineva scotocindu-i printre lucruri (ca la brutărie) sau până se alegea praful de iluzii şi fervoare (ca la spital, unde stătuse ca nicăieri, unsprezece săptămâni, închipuindu-şi că ajută bolnavi şi rude îngrijorate, dar se trezise într-o zi cu doi indivizi pe targă, tată şi mamă de copii, ambii căsătoriţi, un inginer şi o proiectantă...” ş.a.m.d.

De ca un cap la altul te întâmpină un exces greu suportabil de „circumstanţialitate”, rod al unei asimilări mimetice şi defectuoase a prozelor din literatura universală, în care preocuparea (şi reuşita) marilor autori a fost şi rămâne aceea de a găsi dreapta cumpănă între detaliu şi esenţă, între semnificativ şi circumstanţial. Puhoiul de detalii din „Degete mici” alungă orice (virtuală) esenţă. Balanţa se înclină dezastruos către nesemnificativ. Aş putea spune că stilul lui Florian este unul coelhian mioritizat până la anihilare prin adaos, cu devieri jurnalistico-istorice minimaliste; vezi incursiunile complet neavenite — raportate la ţinta autohtonă a naraţiunii — în istoria recentă a dictaturilor sud-americane, a războiului pentru insulele Malvine (!) etc.

Cât despre relaţia de dragoste anunţată pe coperta a patra, trebuie să mărturisesc că, în ciuda avertismentului editurii, mi-a fost imposibil să detectez vreuna, darmite tulburătoare.

Dacă aş spune că 10% din substanţa cărţii sunt dedicate subiectului propus (dacă există cu adevărat aşa ceva), probabil că aş exagera.

Aud că „Degete mici” a fost iniţial respins de Humanitas, înainte de a apărea la Polirom. (Şi că Liiceanu ar fi regretat tardiv incidentul.) Mi se pare ciudată respingerea la Humanitas întrucât romanul lui Florian posedă toate ingredientele romanului autohton al „noului val”, printre care, pe locuri privilegiate, entropia ridicată şi minimalismul. Semantic de astă dată.

P.S. Am citit romanul cu mare întârziere. Era cât pe-aci să regret neglijenţa dat fiind că este un roman foarte bine cotat în literatura românească contemporană. N-a fost cazul. Dacă e bine cotat, probabil că beneficiază, la fel ca şi multe altele, de „punctele din oficiu” de care vorbeşte Paul Cernat.

Necunoscutei din staţia de autobuz*

2011-07-29T03:19:00.001-07:00

Stau în spatele tău, aşteptând autobuzul, şi mă uit cum în vântul răcoros de dimineaţă vălurele fine aleargă discret peste materialul mătăsos al bluzei tale prin care se străvăd bretelele negre ale sutienului. Mâna ta stângă se odihneşte indiferentă pe fermoarul genţii închise, cu curelele petrecute peste umăr. Iar partea din spate a braţului tău, între mâneca scurtă şi cotul îndoit — acea părticică unică a corpului femeiesc — cer să mi se recunoască prioritatea să afirm că nu are legătură cu sexul ci doar cu feminitatea ta de nimeni contestată. Atenţia ta, aşa cum o percep judecând după conturul feţei văzut din trei-sferturi-spate, se împarte între tot ce, aici în staţia de autobuz, te înconjoară, şi nimic. Dacă te-ai întoarce spre mine pentru o secundă sau două, aş putea vedea, sunt sigur, linia nasturilor sidefii pe care i-ai încheiat unul câte unul azi-dimineaţă ca să nu laşi să se risipească emanaţia diafană a zorilor care ţi-au mângâiat trupul gol şi s-au impregnat în pielea ta catifelată. (Cum altfel?)

Din întâmplare îţi întorci un pic capul şi, cu coada ochiului, mă surprinzi studiindu-te. Cu coada ochiului, şi nu numai: o fracţiune de secundă ţi-ai întors toată faţa spre mine, incitată... Gata, de-acum atenţia ta nu se mai împarte între nimic şi proximitatea imediată a locului de aşteptare. Cu intuiţia ta feminină infailibilă ai detectat prezenţa în preajmă a admiraţiei. Dacă autobuzul mai întârzie, o mică jubilaţie interioară îţi va nutri în minutele următoare setea irepresibilă de seducţie.

Îţi schimbi provocator greutatea de pe un picior pe celălalt, prilej cu care privirea mea îţi apreciază şoldurile, perniţele bine proporţionate, fesele, un minunat compromis (anticipat) între fermitate şi moliciune; reconstituie ceea ce e ascuns de materialul fustei: conturul miraculos al coapselor; totul sintetizat în ceea ce într-un muzeu de artă se expune privirii de cunoscător sub denumirea de tors de femeie. Căruia de obicei îi dai ocol în mijlocul sălii cufundate într-o penumbră învăluitoare ca să-l deguşti din toate unghiurile şi în toate profunzimile. Cum însă nu pot s-o fac, aici în staţie, mă mulţumesc să mă întorc cu privirea la bluză şi să simt odată cu tine mângâierea vântului; să-ţi ridic părul în închipuire, dezgolindu-ţi ceafa şi admirându-ţi lănţugul fin de argint; sau poate de aur, de ce nu.

Şi apoi ce crezi că urmează?... Cineva dintre noi doi va găsi pretextul. Duhul desfătării iminente va insufla inspiraţie unuia dintre noi doi să rostească primul cuvânt de apropiere. Iar al doilea cuvânt, cu puţin noroc, va arunca ancora statornicind o nouă legătură. Va veni apoi ceea ce ştim amândoi — prima întâlnire, primul schimb de date personale, primele preferinţe mărturisite. Apoi ne vom lăuda unul pe celălalt pentru însuşiri reale sau imaginare... Îţi voi căuta pe corp (şi îţi voi găsi negreşit), pe undeva, o aluniţă. Undeva, într-un loc intim. Cel puţin una. Pe care, stând lungit în pat alături de tine, ţi-o voi înconjura visător, abia atingându-ţi-o, cu vârful degetului, declarând (nu-i aşa?) că îmi era destinată. Îţi voi redesena cu acelaşi deget, de sus în jos, rezemat în cot, conturul profilului, fruntea, scobitura de deasupra nasului (dacă există), nasul, buzele, bărbia, tăcând dar dându-ţi de înţeles că o fac pentru prima oară; sau, dacă nu, dându-ţi de înţeles că un asemenea contur nu mi-a fost dat să mai întâlnesc vreodată... În faţa şifonierului tău cu uşile larg deschise, voi sta cu mâna la bărbie şi te voi întreba unde-i bluza pe care o purtai în ziua când ne-am cunoscut în staţia de autobuz, ţi-aduci aminte? Dar fusta? Dar pantofii? Dar geanta?... Va trebui să pierd secvenţe dintr-un film de la televizor ca să răspund invitaţiei tale de a-ţi admira o bijuterie nouă în timp ce faci, în faţa mea, o piruetă graţioasă... Voi rămâne întins în pat, cu mâinile sub cap, în timp ce tu, goală, vei da fuga la baie, dându-mi prilejul să-ţi admir (încă o dată) nudul perfect în mişcare, văzut din spate. Voi aştepta în pat ca tu să te întorci de la baie, clocind în minte cuvintele cu care te voi întâmpina când te vei ivi din nou în pragul uşii, adăstând câteva secunde: nud de femeie, văzut din faţă de astă dată. Nu voi putea nicicând să-ţi mărturisesc că am mai văzut destule asemenea trupuri, la fel de perfecte. Indiferent cât eşti de inteligentă, indiferent cât eşti de pregătită să afli adevărul (dacă există) şi cât de puţin doritoare să intri în competiţie cu fostele, (şi eventual cu viitoarele) eu mă voi simţi obligat să-ţi spun că eşti unică. Etc. Etc. Etc.

Aşa că... Nu, mulţumesc! Mi-a ajuns.

Autobuzul opreşte în staţie.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri în pregătire Bucuria din vis

Despărţire*

2011-07-28T12:20:00.001-07:00

Furios, Horaţiu şi-a aruncat într-o bună zi câteva lucruri în valiză şi dus a fost. După foarte mulţi ani nu îşi aminteşte ce anume l-a făcut deodată să fie atât de definitiv convins că nu mai poate trăi o singură zi împreună cu Diana; nu îşi aminteşte ce lucruri a aruncat în valiză; nu îşi aminteşte nici ziua când s-a întâmplat. Să fi fost primăvară? Să fi fost toamnă? Îşi aduce aminte doar că scena plecării intempestive de acasă ar fi putut să pară niţel cam teatrală cuiva care nu era la curent cu împrejurările. Şi admite că lui însuşi i se păruse cam teatrală chiar în timp ce se desfăşura. Astăzi poate că n-ar mai putea spune acelaşi lucru, cine ştie. Aşezată pe scaun, biata Diana l-a urmărit cu o privire abătută, cu mâinile în poală, lipsită parcă de vlagă, şi n-a făcut nicio încercare să-l întoarcă din drum. Probabil n-a crezut că Horaţiu avea s-o părăsească de-adevăratelea. Ieşind, valiza i s-a lovit cu zgomot de tocul uşii. Diana a tresărit violent, mai mult speriată decât iritată, şi abia atunci starea ei de spirit s-a schimbat brusc şi a fost nervoasă şi cuprinsă de indignare. Nu-i faci una ca asta unui om cu care ţi-ai petrecut câţiva ani din viaţă! Chiar dacă n-au fost decât vreo trei-patru la număr — primii ani ai tinereţii, imediat după adolescenţă. Probabil că asta a fost în mintea ei.

În acvariul de sub fereastră peştişorii roşii şi aurii au zvâcnit nervoşi unduindu-şi cozile moi şi abundente. Acvariul era al gazdei şi aceasta li-l lăsase lor în grijă — Dianei şi lui Horaţiu. De acum înainte însă doar Diana avea să se îngrijească de el.

Horaţiu a ieşit din casă fără niciun cuvânt de despărţire, cu gândul s-o lase pe ea să dispună după bunul ei plac de cele câteva lucruri pe care le cumpăraseră împreună şi mai ales de cărţi. Dacă totuşi îşi aminteşte ceva este că valiza era foarte uşoară. Deci în ea nu luase mai nimic. Străbătând curtea către poarta ce dădea în stradă a avut câteva momente de panică dându-şi seama că, luat de val, nu se gândise unde avea să se ducă, unde avea să-şi petreacă prima noapte — prima şi a doua şi următoarele nopţi şi zile. Abia ajuns pe stradă i-a trecut prin minte că singurul loc unde putea să se ducă era la Clarisa. Doar că la câţiva ani după ce o părăsise pentru Diana, n-avea nicio certitudine că avea s-o găsească în acelaşi apartament, şi tot singură, şi pe deasupra dispusă să-l ierte.

Dar cel mai ciudat dintre toate era că nu îşi amintea unde se dusese până la urmă.

Iar valiza... Ei bine, Horaţiu nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu valiza. E adevărat că încă de pe-atunci era una veche şi demodată — o valiză de carton presat, de un maro spălăcit, cu întărituri de lemn. Aşa că logic ar fi fost s-o fi aruncat în cele din urmă. Sau s-o fi abandonat undeva. Dar unde?

***

Micile crize ale lui Horaţiu încetaseră s-o mai sperie pe Diana. La un moment dat a început să le considere de-a dreptul furii copilăreşti. Nici nu îl ţineau prea mult. Iar motivele lor erau de cele mai multe ori puerile. Fireşte, nu putea să pretindă că în doar cinci ani de căsnicie ajunsese să-l cunoască perfect. Era posibil ca, pe măsură ce trecea timpul, după fiecare mică furie Horaţiu să nu mai redevină exact cel dinainte. Adică să devină, câte un pic, tot mai abătut şi mai posomorât. Asta, fiindcă el se lua în serios şi probabil că era convins că are întotdeauna dreptate. Dar în acelaşi timp pe Diana o amuza să observe cât era Horaţiu de dependent de confortul pe care ea i-l asigura. Şi aici nu avea în vedere neapărat confortul material. Sau, în orice caz, nu numai. Diana intuise că Horaţiu avea nevoie de ajutor pentru a se reîmpăca din când în când cu lumea şi cu el însuşi. Şi ea îi dădea acel ajutor cu toată discreţia de care era capabilă. În viaţa lui, Diana preluase pe nesimţite rolul mamei lui, care pesemne că îi făcea multe hatâruri şi îi suporta întreaga nerecunoştinţă.

După una din micile lui furii, pe vremea când locuiau într-o cameră închiriată, Horaţiu a plecat de acasă. Şi-a aruncat câteva lucruri într-o valiză şi a ieşit val-vârtej pe uşă, poticnindu-se prosteşte. Ce pusese în valiză? Nu era ea prea curioasă să afle şi, în toiul furiei lui, nici n-avea cum. Îl ştia însă foarte ataşat de amintiri şi, dacă ar fi fost să-şi bată capul, ar fi putut presupune că lucrurile puse în valiză aveau legătură cu amintirile sale. Deşi, la cât era el de dezordonat şi, pe moment orbit de furie, era în stare să fi aruncat în valiză tot ce-i căzuse sub mână, la nimereală. Oricum, n-avea importanţă: scopul lui nu era decât spectacolul... Diana s-a ridicat fără grabă de pe scaun şi s-a dus să se uite la acvariul de la fereastră. Peştişorii înotau atât de liniştiţi încât ai fi zis că nimic nu era mai binefăcător pe lume decât să-i vezi vieţuind în liniştea lor adâncă şi tăcută. N-au trecut nici două minute şi proprietăreasa a dat buzna în cameră, cuprinsă toată de îngrijorare că, după ce auzise prin perete cearta dintre ei, îl văzuse pe domnu’ Horaţiu traversând vijelios curtea cu o valiză în mână şi ieşind în stradă. Iar acum venise să se intereseze dacă nu cumva domnu’ Horaţiu o părăsise pe doamna Diana. Diana însă a întâmpinat-o liniştită, aproape veselă. I-a cerut proprietăresei să iasă cât mai repede din cameră ca să nu-l pună pe Horaţiu într-o situaţie jenantă când avea să se întoarcă acasă.

— Sunteţi sigură, doamnă Diana, că aşa o să se-ntâmple?

Diana a încuviinţat înclinând uşor capul cu un surâs calm care sugera smerenia unei măicuţe.

Când s-a întors un sfert de oră mai târziu, îmbufnat, Horaţiu i-a strigat din uşă:

— Da’ să ştii că asta-i ultima oară când mă mai răzgândesc!

Diana şi-a dat silinţa să-şi ascundă zâmbetul şi s-a abţinut de la orice ironie. Asta, deşi i-a stat pe limbă să-l întrebe dacă ajunsese măcar până la staţia de tramvai.

Doi ani mai târziu a divorţat de Horaţiu.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri în pregătire Bucuria din vis

Notaţii literare (VIII)

2011-07-26T09:03:00.001-07:00

Final necunoscut

Când un scriitor spune că nu cunoaşte finalul propriei sale opere literare — fie ea roman sau nuvelă — aflată în lucru, el îşi poate impresiona prin această afirmaţie interlocutorul (şi pe cititori) într-un interviu, să zicem. Sau se poate impresiona pe sine oferindu-şi o (plăcută) stare de exaltare. Pentru că necunoaşterea finalului poate accentua însuşirea scrisului de a fi o aventură completă. Am spus „accentua” fiindcă scrisul este oricum o aventură. Dar dacă scriitorul care ignoră felul cum se va termina opera sa are darul introspecţiei critice, atunci s-ar putea să înceapă să aibă unele dubii cu privire la onestitatea demersului său artistic. De ce? Pentru că semnificaţia (vizată) a operei este dată, printre altele, de firul epic în integralitatea sa. Adică inclusiv de final. Şi atunci, cât de onest s-ar putea simţi un scriitor care produce o operă literară a cărei semnificaţie este la „voia” hazardului? Pe de altă parte însă, odată „construită” o anumită semnificaţie, fie ea şi ivită pe parcurs, cu alte cuvinte neintenţionată la început de drum, coerenţa operei, reuşita ei, îl pot face pe scriitor îngăduitor cu propria-i labilitate semantică. Iar scriitorii se pare că au, prin natura lor, înclinaţia de a fi pe cât de intransigenţi cu alţii, pe atât de îngăduitori cu ei înşişi.

Furtul*

2011-07-19T09:10:00.000-07:00

Întorcându-se de la serviciu, Mona a văzut învârtindu-se pe trotuar, în faţa blocului, un ins dubios care vindea ţigări de contrabandă. Nu-şi amintea să fi întâlnit vreodată până atunci asemenea indivizi în locul acela atât de depărtat de orice vad, pe care numai un tip suspect putea să şi-l aleagă pentru a-şi vinde marfa. A intrat în holul blocului cu o nelinişte străvezie în suflet.

Din întâmplare, a ajuns la lift în acelaşi timp cu vecina ei de palier (şi cam de aceeaşi vârstă), Florenţa. În lift au schimbat câteva vorbe în timp ce Florenţa îşi căuta în poşetă legătura de chei. Liftul a oprit la etajul patru, Florenţa a ieşit prima, prietenoasă ca întotdeauna i-a spus Monei, ridicând uşor bărbia, „Pa!”, urmat de „Poftă bună!”, cheile au clincăit în mâna ei, a descuiat repede şi s-a făcut nevăzută în apartament. Dacă n-ar fi dispărut atât de repede, Mona ar fi strigat după ea cu o voce înspăimântată, căci, ducând cheia la broască, a observat că uşa îi fusese spartă. În dreptul yalei o aşchie era sărită, iar în tocul uşii se vedea o adâncitură grosolană şi rea, la marginile căreia ieşise la iveală fibra lemnului, niciodată văzută până atunci. Mona a pus mâna pe clanţă aşteptându-se la orice. A apăsat uşor clanţa şi în faţa ei s-a deschis vederea asupra unui apartament necunoscut. Apoi, printr-o reaşezare caleidoscopică a detaliilor, apartamentul a redevenit al ei. Mona s-a prelins înăuntru până când şifonierul cu uşile larg deschise s-a rotit spre ea indecent şi i s-a oprit în faţă. Atât de larg şi de strâmb ea nu deschidea uşile niciodată. Rochiile îi erau aruncate pe jos cu umeraşe cu tot. Pe unele le recunoscu. În dreapta, toate sertarele erau trase afară, unele mai mult, altele mai puţin, iar unul, scos de tot, căzut şi răsturnat, zăcând peste lucrurile ei împrăştiate, îşi arăta fundul nelăcuit şi aspru, pe care Mona nu-l văzuse niciodată până atunci. La celălalt perete, etajera cu cărţi fusese deplasată nu se ştie de ce de la locul ei, o palmă sau două, lăsând să iasă la iveală marginea unui dreptunghi al peretelui, aflat până atunci îndărătul ei — amprenta nedorită a etajerei —, murdar şi plin de pânze de păianjen vechi, îmbâcsite şi rupte în urma dislocării. Nenumărate cărţi zăceau împrăştiate pe jos, în poziţii nefireşti, cu copertele căzute ca nişte păsări ucise, cu fascicule întregi îndoite şi chircite sub propria lor greutate. Cărţile nu le recunoscu. Nu recunoscu niciuna. Mâini murdare lăsaseră în urma lor tot felul de atingeri străine şi scârboase profanându-i întreaga intimitate. Dar unde era...? Mona nu se gândise din prima clipă la el. Drag uşor alb şi pufos. Richi! Se scutură toată de plâns şi de neputinţă. Nu puteau să-l fi luat şi pe el! Se trezi jos în stradă uitându-se disperată după Richi. Nu se putea să nu i-l fi lăsat măcar pe el. Undeva trebuie să-l fi lăsat. Trotuarul se întindea cenuşiu în lungul străzii. Ambele trotuare se întindeau goale — un cenuşiu însorit tăiat de umbrele castanilor. Nu mişca nimic la piciorul castanilor. În depărtare, un trecător intra nepăsător pe strada ei. Cineva îi striga la ureche. Florenţa îi striga la ureche

...Poliţia! Trebuie să chemi poliţia! Mona, ai sunat la poliţie?

Mona îşi întoarse spre vecina de palier faţa-i plânsă.

Pe lângă faţa Florenţei se uita disperată după Richi. Atât de uşor şi de alb! Urechea îi era pregătită să-i audă, oricât de stins şi oricât de departe, lătratul subţirel, speriat şi plângăreţ.

Individul care vindea ţigări de contrabandă se făcuse nevăzut.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri în pregătire Bucuria din vis

Biciclete de vânzare*

2011-07-09T07:21:00.001-07:00

Pentru a-i tenta pe trecători, la magazinul Margaleone s.r.l. de pe strada Regele Ferdinand I scoseseră afară pe trotuar tot felul de obiecte, printre care aspiratoare de praf de diferite mărci şi mărimi, maşini de spălat rufe, calorifere şi radiatoare electrice, biciclete pentru adulţi şi pentru copii şi chiar şi o piramidă înaltă de oale de inox. Aspiratoarele de praf se vedea dintr-o ochire că erau mai scumpe decât în alte magazine; la fel, poate, şi celelalte, dar patronul nu părea să se sinchisească de asta: dacă le doreau aşa cum erau, bine, dacă nu, treaba lor. Trecătorii treceau, unii se opreau câteva secunde şi căscau gura. Mărfurile erau aşezate chiar lângă vitrină, unele chiar rezemate de geam şi toate la un loc arătau ca un bazar sclipitor de emailuri, metale şi un curcubeu întreg de culori. Prin toartele turnului de oale de inox fusese trecut, de sus până jos, un lanţ nu prea gros împotriva furtului, încuiat cu lacăt la capăt, pe după o bară a stativului. Bicicletele fuseseră aşezate mai departe, la marginea trotuarului, chiar la bordură, cu roţile din faţă imobilizate într-un soi de furci de metal speciale şi cu cadrele legate la rândul lor, la fel ca şi oalele, cu lanţuri anti-furt. Erau mai multe mărci de bicicletă, majoritatea semicursiere, cu schimbător de viteză, unele prevăzute chiar şi cu amortizoare într-un joc sofisticat de pârghii şi arc undeva pe la mijlocul cadrului, şi cu anvelope antiderapante, adânc crestate.

De pe partea cealaltă a străzii, din umbra impozantei clădiri a Băncii Centrale, domnul Filip încerca să aprecieze din ochi efectul expunerii în aer liber a unor mărfuri, indiferent că aparţineau firmei Margaleone s.r.l. sau oricărei alteia. Astfel, observă că destul de mulţi se opreau în dreptul magazinului, se scotoceau în buzunar dar asta numai ca să-şi scoată din portofel cardul de credit cu care apoi se îndreptau spre bancomatul de alături. Ceea ce nu însemna însă că ceea ce se întâmpla în legătură cu magazinul trecea neobservat. Fiindcă domnul Filip păstra în suflet amintiri neasemuite despre bicicletele din copilăria sa şi nu putea să se uite cu un ochi indiferent la bicicletele din ziua de astăzi. Pe care puştii opriţi pe trotuarul de vizavi le vedeau expuse în faţa magazinului Margaleone s.r.l. şi bineînţeles că le jinduiau. Cu o mână care dorea să păstreze — fără să reuşească — o aparenţă strict tehnică, unii le mângâiau ghidoanele, cadrele, maneta schimbătorului de viteză... ceea ce în copilăria domnului Filip nu s-ar fi putut întâmpla deoarece pe vremea aceea schimbătorul de viteză la biciclete încă nu se inventase. Domnul Filip îi vedea aplecându-se să examineze îndeaproape lanţul, pinioanele de la roata din spate, mecanismul schimbătorului de viteză, manetele de la ghidon ale frânelor. Îi vedea sfătuindu-se între ei cu o anume emoţie ca şi cum cumpărarea ar fi fost iminentă. Dar domnul Filip, cât a stat şi a privit de pe partea cealaltă a străzii, nu a văzut pe niciunul din puşti să plece de la magazin cu o bicicletă cumpărată. Cineva a atins lanţul anti-furt (care a zornăit discret), l-a cântărit în palmă căci era lăsat destul de slobod, şi a râs către puştiul de lângă el, care privea totul cu o mină neîncrezătoare. Cu alte cuvinte: după cum vezi, nu-i de noi.

Adică lanţul anti-furt să fi fost o piedică?

Domnul Filip şi-a amintit cu nostalgie că nici el nu ajunsese să aibă parte de o bicicletă cât timp fusese copil; şi că după aceea îşi pierduse interesul pentru ca vreo bicicletă să ajungă în proprietatea sa. Şi-a îndreptat apoi privirea spre interiorul întunecat al magazinului, atât cât putea fi văzut prin uşa lăsată larg deschisă, însă n-a observat înăuntru nicio mişcare. A văzut doar capătul unei mese cu un vraf de dosare.

În faţa magazinului cineva tocmai ridica un pic de şea o bicicletă, iar cu cealaltă mână îi dădea un impuls roţii din spate, care nu mai atingea pământul, şi o urmărea cu încântare cum se roteşte la nesfârşit în gol. Pârâitul fin şi precis al roţii în mişcare liberă, tipic unei biciclete de curse, nu ajungea până la urechea domnului Filip. Dar el cu siguranţă îl putea ghici.

Apoi umbra Băncii Centrale s-a topit în umbra unui nor negru de furtună care a acoperit cu iuţeală, în chip neaşteptat, toată strada Regele Ferdinand I şi probabil tot centrul oraşului. Au fâlfâit neliniştite colţurile fâşiilor atârnate în prelungirea prelatelor întinse oblic, pe cadre de metal, deasupra vitrinelor. Cei interesaţi de mărfurile expuse pe trotuarul din faţa magazinului Margaleone s.r.l. şi-au ridicat privirile contrariate în sus către cer şi avangarda ploii de vară le-a plesnit feţele cu primii stropi grei. Apoi ploaia s-a dezlănţuit agitându-şi draperiile străvezii de-a latul străzii şi de-a lungul trotuarelor. Domnul Filip i-a văzut pe curioşii interesaţi de biciclete adăpostiţi pe sub prelatele de deasupra vitrinelor învecinate, căci magazinul Margaleone s.r.l nu avea deasupra vitrinei nicio prelată. Ploaia şi-a temperat nervozitatea de început şi a udat minute şi minute în şir, metodic, doar cu uşoare tresăriri de nedumerire, mărfurile expuse în faţa magazinului: aspiratoarele, frigiderele, oalele de inox, prelingându-se abundent pe trotuar de-a lungul răbdătoarelor lanţuri anti-furt. Şi a udat şi bicicletele, care oricum erau făcute să fie surprinse de ploile de vară în mijlocul drumurilor care uneori tăiau lanurile de grâu şi de secară încă neculese.

Din magazin n-a ieşit nimeni.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri în pregătire Bucuria din vis