Amintiri fulgurante (II)*

Doamna mă trimite în cancelarie să văd cât e ceasul. Cu inima îndoită, ies din clasă. Holul cel mare e pustiu, doar soarele intră pe fereastra dinspre curtea şcolii, iar prin geamul mat al uşii din partea opusă, unde e intrarea principală, se desluşesc siluetele trecătorilor de pe Strada Principală. Intru în cancelarie, unde e la fel de pustiu. Ceasul, mare şi rotund, stă agăţat în perete deasupra uşii. Mă uit lung la el, cu inima strânsă: ce-am să fac, am să mă întorc în clasă şi am să-i spun Doamnei că nu ştiu să citesc ceasul?

●

Acasă la teotea Niunea, la Bucureşti, în apartamentul ei de pe strada Cazărmii, se nimereşte să întâlnesc, în prima zi de Crăciun a anului 1946, cred, doi copii de la o şcoală în limba rusă, un băiat şi o fată, cam de vârsta mea, odraslele unei cunoştinţe a familiei. S-au întors de la şcoală şi au nimerit direct la masa festivă de Crăciun. În timp ce copiii îşi lasă ghiozdanele pe o măsuţă, toate feţele prezente se apropie conspirativ una de cealaltă şi şuşotesc scandalizate: Ce ruşine! Uite ce reguli au ei acolo: îi cheamă la şcoală chiar şi în ziua de Crăciun!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Trupe mărşăluind în noapte*

Seara, mama mă aşeza în pătuţ, în odaia mea, şi ieşea tiptil lăsând uşa întredeschisă, pe unde pătrundea o geană de lumină. Rămâneam singur cu gândurile mele. Mă întorceam pe-o parte, cu faţa spre grilajul patului şi dacă ai mei mai sporovăiau o vreme cu voce scăzută în odaia cealaltă, curând eu nu-i mai auzeam. Închideam ochii şi un zgomot îndepărtat, surd, cadenţat, începea să se facă auzit în urechea mea lipită de pernă... Peste zi ieşeam în poartă şi stăteam acolo să urmăresc cu privirea trupele germane mărşăluind pe strada noastră în drum către front. Mi le închipuiam, acele trupe, continuând până târziu în noapte să mărşăluiască pe stradă, cu pas grăbit, regiment după regiment, fără a se opri vreo clipă. Tuc–tuc–tuc–tuc–tuc... Şi noaptea următoare la fel... Noapte de noapte trupele treceau mărşăluind pe stradă, cu pas grăbit către front. Şi eu le ascultam cu urechea lipită de pernă.

Câţi ani să fi avut apoi — treizeci şi cinci? patruzeci? Deja aproape că uitasem cum arăta strada mea de la Chişinău, când o revelaţie mi-a umplut sufletul de bucurie: Nu, nu pasul trupelor mărşăluind spre front era ceea ce auzeam seară se seară aşteptând să adorm în pătuţ, cu urechea lipită de pernă, după ce mama ieşea tiptil din odaie. Era bătaia inimii mele, cu ritmul ei grăbit de copil. De aceea sunt fericit: câţi dintre semenii mei au avut norocul să li se întipărească în amintire ritmul inimii lor din primii ani ai vieţii, asociindu-se cu cadenţa unor trupe în marş către front?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat