Autobiografia Roșului*, de Anne Carson. Nobel, 2026

Când deschizi pentru prima oară cartea, îți vine să zici: Măiculiță, ce-i asta? Fragmente? Zi tu, Anne Carson, ce-s astea dacă nu fragmente?
Ei, nu. Ai răbdare. E doar partea introductivă. Treci peste fragmente și
   dai peste
   romanul propriu-zis.
   Fragmentele-s doar despre cum am scris cartea.
   Și încă ceva: fragmentele nu-s din fitecine. Sunt din Stesichoros...
   Cine e Stesichoros?
   Stesichoros? E cel care a scris despre Geryon — cel pe care l-a ucis Herakles în „Munca a zecea”. În Geryoneis. (Probabil primul scriitor din istorie care a scris povestea lui Geryon, după cum remarcă Elizabeth Macklin, în Boston Review.)
Și cum ai scris cartea? Zău, pe bune. în versuri?!

   Ei, am încercat și eu. Am încercat mai întâi în proză dar suna ca dracuʼ. Și-atuncea m-am gândit,
   Ia să vedem cum ar suna versuri.
   Și a sunat mai bine? Multă lume zice că da.
Eu îl știu pe unuʼ, un român, care te cam ia peste picior,
„Autobiografia unui clișeu”, așa i-a zis. Cică te-ai apucat să reabilitezi monștrii — că Geryon e un monstru, nu?
Absolut. Roșu. Și cu aripi, pe care și le ascunde sub un pardesiu larg. Și de care îi e tare rușine.
   Vai săracuʼ!... Dar la tine în roman e un tip simpatic. Doar că-i un pic cam homo... Ca și Herakles!... Cică e la modă să reabilitezi monștri. Rubish! Fiecare cu
   calea lui.
   Apropo, am citit și interviul tău din The Paris Review. Cu Will Aitken. Fain interviu. Te referi acolo chiar și la Dumnezeu. Spui așa:

„El nu este disponibil pentru că nu este o ființă de un fel care ar putea încăpea în disponibilitatea noastră. «Necunoscut», cum ar spune misticii. Iar cunoașterea este ceea ce un credincios vrea să obțină de la Dumnezeu — sentimentul că se află într-un schimb de cunoaștere, că cunoaște și este cunoscut. Este ceea ce vrea oricine din orice relație de iubire, iar relația cu Dumnezeu ar trebui să fie una de iubire. Dar nu cred că vreun fel de cunoaștere se va materializa vreodată între oameni și zei.”

Foarte mișto. Cu alte cuvinte, nu le prea ai cu Dumnezeu. Mă rog, trecem
   peste.
   Mi-a plăcut chestia aia... Care?
Cu Geryon, care zboară taman la Buenos Aires împreună cu
   Herakles. În capitolul XXVI, „Avion”. Ce i-a apucat, zău așa? De ce taman la Buenos Aires?
   Păi... Ce pot să-ți spun... Cartea mea a fost analizată și răsanalizată. Unii i-au găsit tot felul de sensuri. Păi așa se întâmplă cu romanele
   astea, croite pe calapodul unui mit antic. Găsești sensuri cu duiumul.
    Așa o fi... Uite, să-ți dau un exemplu — site-ul GradeSaver spune așa despre capitolul cu pricina, ai răbdare s-asculți?

„În avion, Geryon citește despre cultura poporului Yamana, indigen din Tierra del Fuego, care «dispăruseră/la începutul secolului al XX-lea». Printre altele, acest pasaj din ghidul său prefigurează descoperirea finală de către Geryon a tribului Yazcamac, un popor legendar în care locuitorii din Jucu credeau. Se spune că yazcamac sunt martori oculari ai interiorului vulcanului: oameni care au fost aruncați în vulcan, dar au supraviețuit și s-au întors ca oameni roșii, nemuritori, cu aripi. Yamana sunt o civilizație pierdută a cărei poveste persistă; yazcamac sunt un popor mitic al unui adevăr neverificabil. Geryon este produsul ambelor linii, fiind o creatură a mitologiei creată de o civilizație greacă antică ale cărei povești încă se imprimă asupra culturii noastre de astăzi. Geryon nu știe că călătoria sa în America de Sud va implica potențiala descoperire a propriei istorii, dar începerea călătoriei sale în America de Sud citind despre o civilizație pierdută prefigurează subtil această eventualitate. În timpul zborului său, Geryon se simte strâns ca un acordeon de «timp», iar plămânii i se contractă pe măsură ce «frica de timp îl lovește». În mod normal, anxietatea legată de timp este legată de trecerea sa — cât de repede se scurge timpul. Dar Geryon experimentează timpul ca fiind legat de spațiu și vrea să înțeleagă mediul sau materialitatea timpului: «Din ce este făcut timpul?» este întrebarea sa preferată. Ceea ce este cel mai apăsător pentru Geryon în privința timpului nu e cât de trecător este, ci cât de puternic este. Fotografiile timpului ale lui Geryon se joacă cu «relațiile perceptive», extinzând și contractând distanțele dintre subiecți. Dar ceea ce îl face pe Geryon să se teamă de timp este că are o formă inexorabilă: «Un om se mișcă prin timp. Nu înseamnă nimic altceva decât că, precum un harpon, odată aruncat, va ajunge.» Nu are de ales, decât să ajungă. Având în vedere că Geryon poate fi nemuritor, aceasta este o înțelegere a profunzimii timpului care durează chiar dacă cineva este nemuritor. Frica lui nu este de apropierea morții, ci de modul în care timpul îi modelează viața, indiferent de dorințele sale.”

Cu alte cuvinte, Guerion e omul, mă rog, monstrul roșu, ai cărui strămoși au supraviețuit aruncării în vulcan, de unde au ieșit roșii, da? Daʼ ia spune-mi,
   Anne Carson, tu ai avut în minte toate astea?
   Dovedește-mi!...
   Sau ți le-au găsit alții — cum ziceam — după ce toată chestia a fost scrisă?...
   He-he, știu eu — Épater le bourgeois! Sau, mai pe românește, Să rupem
   gura târgului!
   Rubish! Ești un cârcotaș...
Nu doar asta e mișto în interviul tău. Mai sunt și altele. Ia uite. Te întreabă:

„Opera ta a fost întâmpinată cu o nedumerire totală: «Dar asta nu e poezie, e proză, clar. E scrisă cu paragrafe, pot face diferența între proză și poezie.» Reacțiile au fost de desconsiderare totală.” Așa zice.

Și tu ce-ai răspuns?

„Da, iar de atunci a avut loc ceea ce oamenii numesc o schimbare de paradigmă, ceea ce înseamnă că acum nu mai pot greși cu nimic, dar de fapt asta înseamnă că oamenii emit judecăți la fel de oarbe despre opera mea. Nu știu de ce se întâmplă asta. Cred că oamenilor le este pur și simplu frică să gândească. Le place să aibă o categorie gata pregătită pentru a putea spune: Gata, acum știm că asta e bine, ne putem bucura de ea.”

Ești cam aspră cu oamenii, Anne Carson... Mă rog... Te mai întreabă Will Atkins: „A avut câștigarea premiului MacArthur un efect similar? Știu că nu a dus la un stil de viață mai luxos.” Ce vrea să zică cu asta?
   „Păi, cred că am cumpărat niște șosete” — răspunzi tu. „Șosete și o față de pernă nouă. De asemenea, mă lasă să intru în bancă la orice oră acum. Chiar și după ce ușa este zăvorită, se grăbesc să urce și să mă conducă în camera din spate. Găsesc asta fermecător. În rest, nu e prea multă diferență.”
   Daʼ ia uite mai încolo.... Ce-i ăsta?...
Da, capitolul XXXIV. „Harrods”. Mai pe la sfârșit...

"S-a declanșat alarma peste tot în magazin și Herakles li s-au alăturat în fugă
și apoi toți trei aburcau tigrul pe umerii lui
și o luau pe scara rulantă. Vamos hombres! a strigat Herakles. Și așa
au plecat în Peru."

   În Peru ce dracuʼ au căutat, poți să-mi spui, Anne Carson?
Asta se explică în capitolul următor, „Gladys”.
   Unde? Păi tot în GradeSaver. Spune așa:

„În avionul spre Peru, Geryon ajunge în situația umilitoare atât de a-i fi foame, cât și de a se simți excitat, prins între Herakles și Ancash [noul iubit al lui Herakles]. Cartea pe care a cumpărat-o de la aeroport se dovedește a fi o poveste pornografică despre o femeie pe nume Gladys, al cărei nume Geryon îl detestă. Stinge lumina de citit și împinge dă cartea la o parte. Se preface că doarme pentru a se putea sprijini de umărul lui Herakles. Apoi, Herakles își pune mâna pe coapsa lui Geryon și îl sărută. Plin de fericire, Geryon simte o afecțiune bruscă pentru fiecare pasager din avion, chiar și pentru Gladys cea dezgustătoare.”

Vasăzică așa...
   Dar ia zi, Anne Carson, spui — în interviul din The Paris Review — că citești din Marcel Proust... Sincer, nu citești și din James Joyce? Ulise, ceva?... De ce întrebi?...
   Mă gândeam și eu...
_________________
* Editura Trei, 2025 — o traducere inspirată/inventivă, pe măsura originalului, de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Bruno Schulz: Manechinele* — poezia ascunsă în proză

Noaptea târziu

„Iar când noaptea târziu
se întorc tăcute în vila încăpătoare,
cufundată în mijlocul grădinilor,
în camera albă și joasă, cu pian negru
lung și strălucitor
ce tace din toate strunele sale,
iar noaptea primăvăratică, albă,
sclipind de stele privește o clipă
prin peretele mare de sticlă,
ca prin geamurile unei oranjerii,
din toate flacoanele și vasele
se răspândește
peste așternutul răcoros al patului
mireasma amăruie de mălin —
atunci prin noaptea imensă,
stăpânită de insomnii
aleargă tulburarea,
se ascute auzul
iar inima vorbește prin somn
și zboară
și se împiedică, și plânge
prin noaptea întinsă,
plină de fluturi,
amară de mălin
și luminoasă...”

Nu există nicio poezie în proza lui Bruno Schulz, dar aproape întreaga lui proză poate fi așezată pe coloană, ca un poem. Subiectul e secundar și general — viața —, tot ce ți se cere este disponibilitatea. Nu totdeauna o ai.

Bruno Schulz scrie în Polonia interbelică, într-un orășel de provincie (Drohobycz, azi în Ucraina), unde predă la școală desenul. Era evreu polonez, trăind într-o zonă cu influențe multiple: poloneză, austro-ungară, evreiască, ucraineană. Atmosfera asta multistratificată se simte în proza lui, care amestecă miticul, fantasticul, grotescul și cotidianul provincial.

Schulz aparține modernismului central-european, dar într-o zonă mai puțin „instituționalizată” decât Parisul sau Londra, să zicem. Are legături de spirit cu expresionismul german, suprarealismul francez și, în același timp, cu simbolismul decadent de tip Maeterlinck

„La acest rezultat te conduce analiza atentă a primăverii, analiza gramaticală a frazelor și perioadelor ei. Cine e? al cui? Trebuie eliminată flecăreala nesocotită a păsărilor, atributele și prepozițiile lor ascuțite, speriatele lor pronume reflexive, ca să poți desprinde sâmburele sănătos al sensului.”

Și asta nu e tot!

...Mai este și:

Toamna
„Toamna aceasta
e un mare teatru ambulant
care minte cu poezia lui,
cu uriașa lui ceapă colorată
ce-și despoaie foile
   una după alta
descoperind mereu alte priveliști
fără să ajungă însă
   vreodată
   la miez.
Toamna, epocă alexandrină a anului
care adună în uriașele ei biblioteci
înțelepciunea sterilă
   a celor 365 de zile
parcurse de soare.
O, dimineți îmbătrânite,
galbene ca pergamentul,
dulci de înțelepciune
   ca serile târzii.”

...Și altele
_______________________
* Ed. Univers, colecția Globus, 1976. Traducerea (excelentă): Ion Petrică

Nino Haratischwili, A opta viață (pentru Brilka) *: o saga–thriller XXL

Impresii

Nino Haratischwili, o georgiancă născută la Tbilisi, naturalizată germană, care scrie direct în limba germană (pe care o consideră limba ei maternă „literară”), a lansat acum câțiva ani un roman, A opta viață (pentru Brilka) , probabil opera ei cea mai cunoscută și mai apreciată. Este un mare roman?... Ce să spun? Mare este, fără doar și poate — sau voluminos: are nouă sute de pagini. Bestseller este de asemenea. Dar un mare roman, în sensul de punct de reper al literaturii secolului XXI, mi se pare însă puțin probabil să ajungă vreodată. Deși nu te lasă indiferent și nici nu-i lipsit, pe alocuri, de calități stilistice — ce-i drept mai mult ca implanturi de „stil” într-un text preponderent narativ.

Autoarea își propune o construcție sofisticată, cu mai multe „fronturi de lucru” — contrapunctică — cu ambiția de a zugrăvi mai mult decât o bucată din istoria Georgiei; prin destinele unor personaje se dorește a fi o parte din istoria Europei — și într-o oarecare măsură reușește. Povestea este narată de Niza Jashi, o tânără care trăiește la Berlin și care decide să scrie istoria familiei sale pentru nepoata ei, Brilka, o adolescentă rebelă care a fugit de acasă. Prin intermediul acestei relatări, suntem martorii unei călătorii peste șase generații de femei și de bărbați, ale căror vieți sunt strâns legate de evenimentele majore ale secolului XX: Revoluția Rusă, regimul stalinist, Al Doilea Război Mondial, Războiul Rece și prăbușirea Uniunii Sovietice.

Stasia, fiica unui faimos ciocolatier georgian, a cărei rețetă secretă devine simbolic un fir roșu al blestemului care pare să-i urmărească pe toți membrii familiei, și străbunică a Nizei, a visat să devină balerină la Paris, dar viața i-a fost deturnată de evenimentele istorice. Christine, sora Stasiei, în ciuda frumuseții ieșite din comun are parte de un destin tragic. Kostia, fiul Stasiei, este un militar devotat regimului sovietic, ale cărui decizii au consecințe devastatoare asupra familiei. Kitty, fiica Stasiei, o muziciană talentată, suferă (și ea) traume de nedescris. Și, bineînțeles, Brilka, generația a opta — povestea ei este încă nescrisă, constituind o speranță pentru ruperea blestemului familiei: „Se spune că cifra opt este echivalentul eternității, al fluxului repetitiv. Îți dăruiesc ție optul meu.”

„Lumea fantomelor s-a trezit preț de o clipă, luna a devenit lividă, verzuie, zăpada, țurțurii din grădină s-au înfierbântat și s-au topit, iar în șampanie au explodat mici particule. Totul s-a dat peste cap, lumea a sughițat cât o fracțiune de secundă. Totul s-a învârtejit și a gemut, dar nimeni nu a remarcat. Era doar o ușă greșită, care s-a deschis un răstimp abia perceptibil și s-a închis la loc, dar suficient pentru ca ceva negru să se târască afară — poate că nici nu era negru, poate era incolor și infinit de delicat, dar era crud și rece și tânjea după pieire. Trădarea s-a născut în acea clipă.
   Și ceva fără nume a început, a fost eliberat, trimis în lume, pentru a aduce tuturor delirul, pentru a infesta creierele și a amorți sufletele. Pentru a smulge o bucată din viață, nesătul și mare.
   Ușa s-a deschis larg și cineva a intrat.”

„În clipa aceea, dacă nu mai înainte, Stasia a știut — coaja lumii se crăpase. A știut că pământul va vomita și ruinele vor deveni vizibile, că o fisură abisală va traversa secolele, se va deschide și va da la iveală un hău însângerat.”

„Se formau umbre cenușii pe pereți, fantomele șopteau răgușit, nimeni nu auzea nimic. Cuvintele mai aveau să se dizolve încă mulți ani în gură. Mulți ani avea să mai miroasă pe străzi a disperare ridicolă, lipsită de demnitate, trădătoare.”... Cam excesiv — totuși, nu?

Trecând pe o stradă (în Leningradul asediat) aude pe o fereastră un pian. Intră. O fată oarbă, orbită în urma unui bombardament, se ridică și îi pipăie fața... Esteticul se întâmplă să scape de sub control sub asaltul patimilor.

Uneori toate de potrivesc precum ca într-o piesă bulevardieră. Alla, agentă NKVD, o torturează pe Kitty, sora lui Kostia, eroul, provocându-i avortul copilului făcut cu Andro, naționalistul georgian și trădătorul de patrie (sovietică), folosindu-se de asistenta Mariam (devenită apoi doctoriță); apoi NKVD-ista Alla devine amanta lui Kostia, care Kostia se logodise cu Mariam, pe care, deci, o trădează cu Alla. Mariam, ajutată de Kitty, o omoară pe Alla, care se pare că era nimfomană și, având la activ nouă avorturi provocate (la comanda NKVD-ului), nu mai putuse suferi femeile însărcinate. Așadar, Mariam, cu complicitatea lui Kitty, o omoară pe Alla.

Condimentat și cu ceva LGBTQ+, așa cum îi stă bine unui roman modern care așteaptă o apreciere din partea organizațiilor neguvernamentale de profil — și a juriilor internaționale. Dar și patimile evreilor în Holocaust, care nu trebuie niciodată ratat. Prinde bine în orice împrejurare... Implanturi de fantome pentru a evita bănuiala de realism (exagerat). Andro, iubitul din tinerețe al lui Kitty vine la ea în Anglia. La fel și lui Stasia și sorei lui Christine. Se afirmă că există/vin fantome. Asta nu schimbă totuși caracterul realist al romanului. (Christine și cu Ida vin să-l ia pe Kostia care tocmai a murit.) Și mai vin Thekla și Kitty „nu știu cine a venit după ea. Dar mi-am imaginat că în dimineața aceea au venit toți, așa cum își dorise: Thekla în capotul roz, locotenentul roș-alb, frumoasa Christine împreună cu soțul ei, Sopio cea cu limba ascuțită, Kitty, Mariam, Andro cel care cioplea îngeri din lemn și Mikha, fiul lui cârlionțat. (Sau poate au venit chiar doi fii?) Kostia și Nana, poate și Ida, care se ținea undeva în spate. Și, mai, ales, sora mea Daria, cea cu ochii în două culori.”

Accente romantice: Vocea de la telefon care o îndrumase pe Kitty de-a lungul exilului ei la Praga și în Anglia.

„Multe s-au spus și s-au scris despre legenda în care Kitty, în Piața Wenceslas, înconjurată de tancuri, în mijlocul unei mulțimi dezlănțuite, și-a scos chitara și a început să interpreteze un vechi cântec popular din țara ei.”

Pasaje excesive: „Eu sigur aș fi fost dorită și primită cu drag, dacă Thekla ar fi suportat vremurile care nu mai erau ale ei, dacă Stasia ar fi putut pleca după Piotr Vasiliev, dacă Ramas Iosebidze ar fi împiedicat-o pe soția lui să-și scoată masca la balul acela de Revelion, dacă Ida ar fi învins speranța, dacă bunicul meu ar fi găsit și ar fi deschis ușa dintre mare și orizont, dacă n-ar fi fost nevoie de mese de operație în săli de clasă, dacă Andro Eristavi ar fi aflat că din cauza ereziei lui îi smulseseră lui Kitty un copil din burtă, dacă Kitty ar fi reținut moartea, dacă ar fi rămas, dacă lumea i-ar fi castrat pe Micii Oameni Mari [aluzie la Beria], înainte ca ei să-și poată arunca sămânța, dacă fantomelor li s-ar fi îngăduit să-și cânte cântecele până la capăt și dacă foamea n-ar fi fost mai puternică decât iubirea. Da, atunci totul ar fi fost mai bine, totul ar fi fost așa cum îți dorești să fie când vii pe lume: părinți iubitori, o țară liberă, fără Brejnev — și Lou Reed pentru toată lumea.”

Starea morală, corupția, sunt adăugate, exterioare, nu parte din narațiune: „Se fura ghips, televizoare marca Rubin, tipare din Burda, ciment, analgezice, termosuri chinezești imprimate cu flori roșii, lână, lapte condensat, lentile de ochelari, caiete la trei copeici bucata, pudră de talc, șosete bej de poliester, blănuri, combinezoane de zăpadă (și în regiunile în care nu ningea), obiective foto, castroane de plastic verzi, borcane, discuri (indiferent cu ce muzică), țigări Astra sau Kosmos, loțiune după ras marca Igiena.”

Personajele — unele dintre ele — trec cu multă ușurință dintr-o stare emoțională în alta; de unde, consistența discutabilă a unor caractere.

Alteori naționalismul estic își face auzită vocea critică la nivel de satiră ieftină: „Ce să fi făcut noi în Europa de Vest sortită pieirii, decadentă, răsfățată, ca să nu mai vorbim de America, cea mai rea dintre toate? Ce să fi făcut în Franța, unde se mâncau melci, sau în Italia, unde era plin de mafioți și lumea se ruga la un boșorog în rochie albă? Ce să fi făcut în America Latină (cu excepția Cubei), unde erau insecte parazite și junglă? Ce să fi făcut în Japonia, unde femeile erau încălțate cu pantofi prea strâmți, ca să le rămână picioarele mici? Ce să fi făcut în Scandinavia, unde nu puteai nici măcar să bei zdravăn? Ce să fi făcut în America cea periculoasă, unde drogurile erau la îndemâna tuturor și toți oamenii care nu erau bogați deveneau depresivi și săreau pe geam cu duiumul, pentru că nu aveau un stat care să se ocupe de ei!? Unde mișuna de negri și evrei?”.

„A închis ochii. A văzut chipul lui Andro aplecat deasupra ei. A închis ochii. A văzut-o pe Fred zâmbindu-i. A închis ochii. A văzut-o pe Mariam în șura însorită, ținându-i capul. A închis ochii. A văzut-o pe blonda luminată de un bec fără abajur. A închis ochii. Nu, nu contenea niciodată. L-a văzut pe Giorgi Alania acoperindu-i corpul de sărutări. Și s-a încleștat de el din răsputeri. Voia să dispară. Să se împuțineze, să se dizolve, să se evaporeze.”... Forțat, prețios, fals.

Ultimele câteva zeci de pagini par mai degrabă a fi un jurnal personal, destul de superficial, expeditiv: „Pe urmă am fost la Praga. De la Praga m-am dus iar la Moscova. De la Moscova, iar la Londra.” (...) „am trăit prin cuvinte și mereu pe picior de plecare, mi-am împărțit zilele și nopțile între mese de joc și mese de scris, m-am mutat dintr-o cameră străină în alta” — purtând amprenta unei virtuale școli de creative writing.

Și un final apoteotic: „Fii tot ce am fost și nu am fost noi. Fii locotenent, dansatoare pe sârmă, marinar, actriță, cineast, pianistă, iubită, mamă, infirmieră, scriitoare, fii roșie și albă sau albastră, fii haos și rai și fii ei și eu și nu fi toate acestea, dansează mai ales nenumărate pas de deux.”
_____________________________
* Editura Trei, 2023. Trad. Laura Karsch

Recitind Ulise, de James Joyce. Încercare*

N-am să spun că a reciti „Ulise” a fost pentru mine o provocare, după ce la prima lectură am fost entuziasmat. Se vede treaba că între timp entuziasmul meu s-a cam plafonat. Poate și datorită vârstei. Astfel că, la un moment dat, după o experiență asemănătoare cu alte faimoase romane, cineva m-a sfătuit să mă abțin să le recitesc.

Faptul că fiecare frază conține o cantitate semnificativă de inteligență și de talent și că denotă o cantitate semnificativă de erudiție nu-i suficient pentru a emoționa? Unii, cârcotași, ar zice că nu. Nici măcar a provoca o plăcere intelectuală?

În general nu există dubii cu privire la genialitatea lui James Joyce: maximum de îndrăzneală pe care l-am întâlnit este cum că ar fi discutabil dacă este sau nu cel mai mare scriitor irlandez. Că nu i s-a dat premiul Nobel este de asemenea discutabil: Academia Suedeză e prea pretențioasă, dorește ca autorul ales de ea să fi avut contribuții umaniste majore. Nici Nabokov nu l-a primit, tot din lipsă de „umanism major”.

Apropo de simbolistica din „Ulise”, am să-l citez pe Dostoievski — cred că l-am mai citat (că tare bine li se potrivește multora): „Puteți să-mi dați tot ce doriți... Însemnările unui nebun, oda Dumnezeul, Iuri Miloslavski, poeziile lui Fet, tot ce vreți, și mă oblig să vă găsesc în primele zece rânduri că e vorba de o alegorie despre războiul franco-prusac sau un pamflet împotriva actorului Gorbunov, într-un cuvânt, despre ce vreți.” (Jurnalul unui scriitor, citat de A. Migdal: De la îndoială la certitudine, 1989, p. 32)

Cineva care ar afirma că romanul este în întregul său o extravaganță sau o ciudățenie ar putea pretinde că pentru a-și proba afirmația n-ar trebui să caute prea mult ci ar putea cita din oricare pagină luată la întâmplare. Da, în aparență așa este. Doar că acel cineva ar putea fi sfătuit să-și asume riscul de a părea lipsit de perseverență și să renunțe să mai citească romanul și a doua oară. Plus plăcerea cufundării în detaliu și a concentrării atenției.

   „Dar uite. Stelele strălucitoare pălesc. O, roză! Castilia. Zorii. Ha. Lidwell. Pentru el deci nu pentru. E-nnamorat. Și eu tot așa sunt? De aici o văd oricum. Dopuri scoase, băltoace de sumă de bere, stive de sticle goale. (...)
   Cu un toc și o cara.
   Tap. Tap. Tap.
   Eu stăpânesc această casă. Amin. Scrâșnea de furie. Trădătorii să se legene-n ștreang.
   Acordurile consimțeau. Foarte trist lucru. Dar trebuia să fie.” (p. 344–5)

În episodul identificat a fi „Circe” (identificat de către exegeți — autorul n-o face, lăsându-i pe critici să-și bată capul cu „identificările” — după propria-i afirmație — timp de trei sute de ani to come) fantezia joyceană pare a ajunge la paroxism. Personajele apar ca din pământ și se multiplică fără limită. Vorbesc: „Câinele de vânătoare” (și anume lătrând), „Calul” (care nechează), „Un Grosolan”, „Loja Portocalie” (care rânjește) etc. etc. Cum vorbesc? Delirând. Dar! Există și o explicație. Traducătorul o dă în nota finală corespunzătoare, nu fără o oarecare jenă: „Transformările rapide ale statutului și înfățișării personajelor (...), violențele de limbaj (...) ar încerca să sugereze amețeala (și oboseala) personajelor, care au trecut prin libațiuni repetate (...), precum și obsesiile lor mai mult sau mai puțin freudiste, atât în atmosfera specifică a locului unde se află cât și rememorarea, mai mult sau mai puțin coerentă, a unor împrejurări de mai devreme din cursul zilei.”
________________________
* Editura Univers, 1984. Trad. Mircea Ivănescu

Un zâmbet digital merge la tipar la Editura Institutul European din Iași

Virgil Nemoianu (1940–2025): „Laudă minciunii — schiță”

Se spune că relațiile dintre oameni sunt guvernate de incomunicabil. „Guvernate” este cuvântul potrivit: el sugerează un monarh absolut care împarte legi și porunci, care nu este capabil cu adevărat să le aplice întocmai, să verifice respectarea tuturor dispozițiilor în fiecare caz în parte. Există multe posibilități de a le evita ocazional, dacă nu chiar sistematic. Acest rege al Necomunicării ține, la urma urmei, de uman: vigilent, nu omniprezent. Este ușor de imaginat că pentru a obține pe ascuns o comunicare autentică ai nevoie de experiență și de practică. Desigur, problema nu este să te faci înțeles (această întreprindere repetitivă și necurmată este din capul locului cauza eșecului când e vorba de comunicare), ci mai degrabă de a înțelege pe altcineva. Și dacă îți propui să înțelegi ceva sau pe cineva neobișnuit, atunci exercițiul ales trebuie să fie cât mai dificil și mai radical: căci cel ce se dovedește capabil să alerge zece stadii va fi cu siguranță considerat apt să alerge trei stadii. Dar cel ce înțelege Viciul în sine, Răul în sine, nu va fi oare capabil să înțeleagă simpla alteritate a aproapelui său? Așa că dacă vrem să comunicăm, dacă vrem să fim altruiști, trebuie, ca un prim exercițiu, să prețuim viciile și păcatele, să găsim părțile lor bune și să le preamărim.

Și acum să discutăm despre minciună. Câte calități minunate i se cer omului ca să fie un mincinos adevărat! Acesta trebuie să fie bun și amabil: ce este minciuna dacă nu dorința de a vedea lumea mai bună și mai frumoasă decât groapa de gunoi mizerabilă, noroioasă, în care trăiește? Trebuie să fie isteț și reținut, căci altfel cine să-i dea crezare? Trebuie să fie precum un poet, un arhitect sau un compozitor, căci altfel cum va fi capabil să proiecteze după bunul său plac, impetuos, acest nou edificiu a cărui responsabilitate o deține în exclusivitate, și care se numește minciună? Să ne amintim apoi cutezanța mincinosului: precum aventurierul sau pionierul, el va risca să se expună sau să se descalifice la fiecare pas. Să mai amintim cât de ferm și de tenace este mincinosul în a ascunde adevărul în interiorul său; el îl adăpostește și îl leagănă ca pe o comoară neprețuită, pe care numai câțiva ochi sunt demni să o vadă.

Așa arată, în linii mari, zidul de calități înalte ridicat în jurul miezului dur al viciului; păcatul este un magnet pentru virtuți, folosindu-se de calitățile bune ca de niște auxiliare fără de care n-ar putea supraviețui. Răul este profund îndatorat binelui. Este, vai, atât de stânjenitor uneori să-ți încasezi polițele! (Briefly, in praise of lying, The Kenyon Review, 1981. trad. Paul Tumanian)

“Yo era princesa”...*

Sus traducciones del rumano al español fueron en primer lugar opciones estéticas personales y muestras de generosidad por las que siempre seré agradecido a Joaquín Garrigós Bueno.

“Yo era princesa, tú eras príncipe.”
Sí, amada mía, eras princesa
Mi princesa...
Yo...

    no sé lo que era.

Los dos, en el sendero del jardín
En el corazón del verano
Vestidos en frutas
En sazón

“Yo era princesa – tú venías
Y pedías mi mano.”
Así es, amada mía, pedía tu mano...
Es lo que tenía que hacer.
Los dos, pies descalzos,
A lo largo del verano

“Yo era princesa, mi padre era
El Rey...”
¡Oh! ¿Sí?
Claro, amada mía, tu padre era el Rey...
Pero yo no te creí

“Te ponía a prueba
Tenías que conquistarme
Que vengas a caballo, a galope
Que cojas el anillo.”

Sí, amada mía, tenía que conquistarte
Mas...
No sé por qué,
No lo hice.

Tus pechos empezaban a brotar...
y nuestras vacaciones estaban por acabar

“Yo era princesa – tú tenías
Que matar al dragón.”
Sí, amada mía, tenía que matar al dragón
Pero...
    tuve miedo.

“Yo era princesa – tú eras príncipe”...

¿Era yo príncipe? ¿Eras tú princesa?
¿Cuándo fue esto, amada mía en cierne?
¿En qué pasado que todavía no llegó?
¿En qué futuro que ya pasó?
________________
*Publicat în Ágora , nr. 32, număr dedicat memoriei lui Joaquín Garrigós Bueno. Traducere de Anca Ștefana Nițulescu

Mein Trampf

One of my sucker predecessors said: Ich bin Berliner.
You want me to be Berliner, too? No, cute. Danke schön.
Anybody else want me be, what? Parisian? Madrilenian? Any thing.
If you want that, you have to pay. Fifty million dollars.
Understand?

You want me to defend you with my troops? You wanna be protected? You have to pay me Protektion taxes.
You wanna come to my dinner? Welcome. Five million each.
Everything is for money, cute.
We buy German cars, yea? Why don’t you buy Amerikanische Autos?
I’ll tell you why? Cause you think you’re smart, don’t you?
Enough with the gifts. You want to sell German Autos to the States?
You have to pay twenty five percent custom duties. You and every other European country. And Canada. And China. All of you.
By the way, you don’t need Greenland, but I need Greenland.
So, let my troops be there. With no fire, no bombs, anything, just peace and good understanding, and we’ll be happy. I'll be happy. All of us will be happy.
I think, I’m sure Canadiens will be happy as part of the United States.
A new Golden Era has to come. Soon. Sooner than you maybe hope. For everybody. I already started with my Oval Office.
You maybe already saw it on TV. First, the golden curtains — real gold, believe me. Then the flags — many flags. Too many? No. Just enough. Then the portraits — big men, real men. Jackson, Lincoln, me. Then came the button. I push it, I get Diet Coke. Cold. Fast. That’s power. Then I said: this is not an office — this is a temple. A temple of winning.
And from this temple I will bless the world. I will protect it. Protektion. I will tax it. I will buy it. I will build walls around it.
Canada? Mine. Greenland? I need it. Europe? You pay.
This is the New Deal, cute. Not Roosevelt's. Mine.
A new Golden Era has begun. And I am its sun.
America first. Amerika über alles. Gott mit uns. Und mit mir.
Heil me.

Memorii

Din locul unde oprise mașina se vedea prin parbriz poarta școlii, pe unde el ar fi trebuit în cele din urmă să se hotărască să intre. Dacă mai aștepta ceva? Nu știa nici el ce mai așteaptă. Pur și simplu îi era greu să se urnească de pe scaun și să deschidă ușa. Pe scaunul de alături își pusese servieta, cu... Cu ceea ce ar fi trebuit să înapoieze. Dar trecuseră atâția ani, răstimp în care i se păruse că furtul cărții ba era un gest prea mărunt, prea neînsemnat față de toate nenorocirile lumii, ba o faptă de neiertat, un stigmat care strica iremediabil ordinea propriei sale vieți. Și poate ordinea lumii. Observă adolescenții care intrau pe poartă, unii dintre ei înghiontindu-se în glumă. Nimeni nu mai ducea cu el vreo servietă, ca pe vremea lui. Toți purtau rucsacuri pe spate, rucsacuri mici, de toate culorile, care păreau să fie una cu ei, parte din ei, din trupul lor, de parcă le stătuseră acolo pe spate dintotdeauna. Rucsacuri de toate culorile, într-adevăr, dar mai ales negre. Se schimbaseră multe de pe vremea lui. Și prima și cea mai mare schimbare era că el nu mai făcea parte din fluxul vesel și nepăsător care îi sugea pe poarta școlii. Ședea în mașină, la distanță, și făcea parte din altă lume.
   Nici nu știa cum avea să-nceapă. „Am venit să vă restitui o carte”. „O carte? avea să ridice din sprâncene bibliotecara — tânără, sau bătrână, sau drăguță, cum s-o fi nimerind să fie. Probabil de la nepotul dumneavoastră?”... Și așa mai departe. Bibliotecara? Sau poate secretara — Dumnezeu știe cum mai erau împărțite încăperile, și coridoarele, și scările, și viața lor... Greu. Al naibii de greu... Probabil că era ora când copiii intrau în seria a doua... Copiii. Înseamnă că și el fusese pe-atunci copil? Șaptișpe ani, sau cam pe-acolo. Pe-atunci n-ar fi zis asta.
   Erau în bucătărie, el și Maică-sa.
   Ce rușine! a spus Mama. Să furi o carte din bibliotecă! Nu se uita la el când vorbea ci își vedea de gătit. E ca și cum ai fura din cutia milei de la biserică. Ai văzut vreodată pe cineva furând din cutia milei? Cum îi fug ochii în toate părțile ca la o dihanie... Derbedeii ăia... să nu-i vadă cineva! I-ai văzut?
   N-a fost din bibliotecă, a spus Dragoș.
   Poftim? a făcut Mama. Și pentru o clipă s-a întors spre el, l-a săgetat cu privirea.
   N-a fost din bibliotecă, a repetat el un pic iritat. Era într-un dulap, pe hol, lângă cancelarie.
   Mama a continuat, cu năduf, adâncită în îngrijorările ei, mai degrabă decât atentă la detaliile pe care Dragoș era gata să i le dea:
   Aștept de-atâta timp să te văd responsabil și pe picioarele tale. Dar se pare că mai am de așteptat.
   Dragoș a privit, fără s-o vadă, plita pe care ea gătea. Sfârâiau toate și ieșea fum.
   N-am luat-o eu de-acolo, a-ncercat Dragoș să se dezvinovățească; simțea că ceva nu-i iese.
   N-ai luat-o tu? Mama s-a întors din nou spre el, de data asta pentru mai mult de-o clipă, și arunca flăcări din ochi. Cum adică n-ai luat-o tu? Da’ cine a luat-o?
   Un coleg, a răspuns Dragoș fără convingere.
   Observă prin parbriz că lângă poartă, înăuntru, apăruse o gheretă de portar, așa cum și în vise i se arătase de-atâtea ori. Căci cineva trebuia să păzească școala, nu? Să păzească porțile. Să nu umble lumea încoace și-ncolo, brambura. Așa că prima întâlnire, când avea să se hotărască să intre, avea să fie cu portarul. Nimeni nu-i întreba pe copii ce caută acolo, dar pe el, un adult stingher, spre vârsta a treia, cum să-l lasă se treacă? Așa, pur și simplu? La privirea interogativă a portarului, Dragoș Samoilă avea să răspundă: „Trebuie să mă duc să restitui o carte.” Portarul avea să se uite la el și el avea să se uite la portar. „La bibliotecă?” avea să-l întrebe portarul, gata să accepte. Dragoș se uita la el fix și nu putea să-i răspundă nimic. „Încă nu v-ați obișnuit cu mine, nu?” avea să-l întrebe portarul...
   Dar nu, asta era din alt vis. Poarta liceului era încuiată și îl împiedica să-și ducă la bun sfârșit nobila și jenanta sa misiune. Chiar și-n vis știa că avea să mai încerce și altă dată, și încă o dată. Dar îl apăsa tristețea și vinovăția și se trezea. Între vis și veghe vedea, parcă neschimbată, etajera cu uși de sticlă de la etaj, de lângă cancelarie, și, cu durere în suflet, observa chiar și acum, după atâția ani, locul gol unde fusese așezată cartea, rezemată de peretele din fund. Cioburi de sticlă zăceau împrăștiate peste tot în jur, până la mare distanță, semn că geamul fusese spart cu o lovitură violentă. Iar cineva încercase să culeagă din cioburile de pe jos și se tăiase, sau poate cel care izbise în vitrină se tăiase: câteva picături de sânge se puteau vedea printre și peste cioburi...
   Dar în realitate nu se întâmplase deloc așa. Colegul său profitase de încuietoarea proastă, improvizată, pe fapt două belciuge c-un lacăt, care permitea forțarea spațiului dintre rame. Nu prea mult, doar atât cât să ai grijă să nu încovoi prea mult ramele ca să nu plesnească sticla, și să strecori mâna.
   Cine făcuse asta, o făcuse și gata.
   Treceau zile și treceau nopți în care visa fel de fel de fleacuri și grimase și mutre scălâmbe și dintr-o dată portarul îi ieșea în întâmpinare și venea spre el cu brațele deschise, ca spre un vechi și bun prieten, lăudându-l ca pe unul ce se-ntoarce curajos, cu fapta bună în suflet, și i se adresa părintește deși Dragoș era mai în vârstă decât el, chiar mult mai în vârstă: „Ce bine ați făcut că v-ați întors, domnule Samoilă! Fapta dumneavoastră a stârnit un mare scandat și a durat ani de zile. N-am fost eu de față dar mi s-a povestit.” Dragoș Samoilă era deja c-un picior spre curte și mai zăbovea un pic. „De fapt, n-am fost eu, începea să-i explice Dragoș. A fost o...” „Se știe și asta, domnule Samoilă. Unii au fost pro, alții contra, ce să zic. Știți cum se-ntâmplă. Unuʼ spune așa, altu-ntr-alt fel. Lume împărțită. Dar având în vedere că vorbim de premiantul clasei, nu știu, zău, ce să mai zic. Nimeni nu se-aștepta.” Dragoș înțelegea foarte bine ce fel de legături făcea în minte portarul și îi dădea dreptate.
   Prin parbriz, se uita la copiii care intrau veseli pe poarta școlii, unii dintre ei dându-și ghionturi prietenești. Numele școlii era nou pentru el. Deasupra, pe sticla mată a unui panou care probabil seara se lumina, stătea scris: Colegiul Național Iosif Moga. Pe vremea lui școala n-avea niciun nume, poate doar un număr. Parcă. Dar îl știa pe acel Moga, scriitorul, care își avusese casa pe o străduță din apropiere. Învățase despre el la școală, chiar dacă școala încă nu-i purta pe-atunci numele, și rămăsese c-un gust amar: pe vremea când trăise abia dacă îl cunoscuseră câțiva vecini. Iar după moarte fusese recunoscut ca unul dintre întemeietori, ceva de genul ăsta le spusese doamna Țone la una din orele de română. Își ridică privirea spre panoul de deasupra intrării și parcă îl văzu luminându-se la lăsarea serii. Iosif Moga. Frumos. Nu se gândise niciodată la el în toți anii care trecuseră. Dar acum și-l închipui în căsuța lui sărăcăcioasă, întins în pat, cu ani în urmă, seara după lumina stinsă — poate lumânarea, poate un bec chior, naiba știe cum o fi fost pe-atunci —, sub țolul lui de lână aspră, cu ochii deschiși în întuneric ațintiți în tavan, încrezător, totuși, în viitor. Pe Dragoș îl încălzi gândul că totuși oamenii sunt recunoscători, că nu uită, că dau cinstire. Cui? Acel Moga, Iosif Moga, nu apucase nimic din ce era, rezonabil, de sperat, și se dizolvase în ceața uitării.
   Ce coleg? a întrebat Mama, contrariată. Nu minți?
   Nu, a răspuns Dragoș.
   N-are nume, colegul ăla al tău? Sau nu vrei să apui? Sau făceai și tu la fel dacă erai în locul lui? îl provocă Maică-sa.
   Nu, nu făceam la fel. Nu cred.
   Nu crezi! Adică vrei să spui că colegul ăla al tău, cine-o fi fost, a furat cartea și după aia ți-a făcut-o ție cadou?
   Nu. Am cumpărat-o de la el.
   Ai cumpărat-o? a strigat Mama.
   Da. La jumate de preț.
   Adică tu nu știai de unde a luat colegul tău cartea? Că a furat-o?
   Dragoș a lăsat capul în jos și n-a răspuns.
   Toate astea îl iritau.
   Spune! s-a răstit Mama. Ai știut sau n-ai știut?
   Iarăși Dragoș n-a răspuns. A continuat să stea cu capul plecat, măcinând în el gânduri negre.
   De fapt, ce stau eu să-mi pierd vremea cu tine! Să faci bine să duci cartea înapoi!
   La bibliotecă? a făcut Dragoș ochii mari.
   Își amintea și acum fiorul care îl săgetase.
   La bibliotecă, sau unde oi ști. Da’ parcă ziceai să n-a furat-o de la bibliotecă. Spuneai de un dulap lângă cancelarie. Acolo s-o duci înapoi. Și să-ți ceri scuze! Să-i spui Doamnei, sau cui o fi: uitați, Doamnă, am pus cartea la loc și n-o să mai fac niciodată una ca asta. Așa să-i spui.
   Servieta cu cartea stătea pe scaunul de alături și parcă se strângea în ea, se contracta, îngrozită sau pradă îndoielii. Cartea nu era la vedere și el nici nu voia să ridice clapa de la servietă, s-o vadă. Curios era că nu-și amintea nimic din ea, de parcă n-ar fi citit-o niciodată. Abia dacă își amintea titlul. „Memorii”. Cert era doar că autorul era acel Iosif Moga și fusese așezată în acel dulap-vitrină de lângă cancelarie, ca un fel de blazon al liceului, un fel de trofeu, cu care generațiile viitoare trebuiau să se mândrească.
   Dar Maică-sa uita repede. Măcar cu atâta putea să se laude, că nu ținea supărarea.
   Mă bucur s-aud asta, Dragoș, avea să spună la vestea că în sfârșit înapoiase cartea. Mult ți-a trebuit. Dar niciodată nu-i prea târziu, să știi. Mă bucur că sufletul tău n-a rămas înnegrit de păcat. Măcar ai citit-o?
   Da, bineînțeles c-am citit-o.
   Și?
   Dragoș stătea cu fața îndreptată spre ea, dar cu pleoapele coborâte, fără s-o vadă, stăpânit de o ușoară iritare, pe care nu trebuia în niciun chip s-o trădeze.
   Ce-ai vrea să-ți spun? Că mi-a înălțat sufletul? A fost o... carte ca oricare alta.
   Și-atunci de ce-ai furat-o? Sau, mă rog, de ce-ai ținut s-o ai?
   S-a-ntâmplat... A fost o simplă întâmplare.
   Era atât de simplu. Nu trebuia decât să deschidă ușa, să apuce servieta de mâner, să iasă cu ea din mașină, să traverseze strada și să intre în curtea școlii.
   Chiar înaintea lui intră pe poartă, providențial, un alt bărbat, care imediat se opri să stea vorbă cu portarul. Așa că portarul se mărgini să arunce, mașinal, o scurtă privire spre Dragoș, probabil fără să-l vadă, și probabil fără să vadă nici curtea, care se golise. Neatenția era totul. „Aici și acum”, ăsta era principiul de lucru pe care psihologul i-l împărtășise cu ani în urmă. Și se ținuse de el. Potrivească-se la orice, dar când te regăseai deodată în mijlocul trecutului, în vacarmul lui, nimic nu mai era imposibil și toate dădeau năvală.
   Cu servieta în mână, Dragoș a pornit să traverseze curtea școlii cu neliniște în suflet.
   Cum ai găsit școala? îl întreabă Mama. Ți s-a părut că s-au schimbat multe?
   Curtea mi s-a părut tocită, îi răspunde el.
   Tocită? se miră Mama.
   Tocită de pași.
   E de-nțeles, zice Mama. Și râde. După atâția ani...
   E o curte mare? întreabă tot ea.
   Mai mare decât mi-aduceam eu aminte.
   Se lasă tăcerea și Mama găsește nimerit să-l încurajeze:
   Să te duci cu fruntea sus, Dragoș. Ești pe cale să faci o faptă bună. Să știi că niciodată nu-i prea târziu. Știi asta, nu? Apropo, nu mi-ai zis niciodată despre ce carte e vorba. Cum se cheamă?
   „Memorii”, îi răspunde Dragoș în silă.
   „Memorii”? Foarte interesant. Totdeauna memoriile mi s-au părut interesante, indiferent ale cui. Te ajută să vezi viața din alt unghi. Și cine-i autorul?
   Autorul?... Chiar mentorul școlii, răspunde Dragoș.
   Mentorul? se miră Mama. N-am știu că școala ta are un mentor.
   Are. Îl cheamă Iosif Moga.
   Iosif Moga? N-am auzit de el.
   N-ai auzit pentru că pe vremea ta școlile aveau numere, nu nume, ca-n ziua de azi.
   „Pe vremea ta”? îl dojenește cu blândețe Mama. Era și vremea ta, fiule. Și pentru tine a trecut mult timp. E drept că pentru mine a trecut prea mult... Încă n-ai ajuns?
   Acuma intru pe ușă. Urmează scara. La etajul întâi e cancelaria. Și un pic mai încolo trebuie că-i biblioteca.
   Și nu-i nimeni pe-acolo să te-ntrebe ce cauți?
   Nimeni. E pustiu.
   Bun. Deci mai ai un pic. Ai grijă cum te porți, Dragoș. Și să nu te mai dai pe balustradă, ca pe vremuri. Vezi, că oasele devin fragile cu vârsta. Eu am pățit-o, știi bine.
   Da, așa e, mai era un pic, și gata.
   „Ce servietă drăguță! avea să-l întâmpine bibliotecara. Mă bucur că se mai poartă.” Parcă o și vedea întâmpinându-l c-un zâmbet înțelegător, potrivit vârstei.
   Dulapul cu uși de sticlă dispăruse de lângă ușa cancelariei. „Aici și acum” parcă era cu totul altceva. Dragoș își aminti de psihologul său care era totdeauna dispus să-l ajute. În felul lui. Coridorul se pierdea în umbră și de acolo nu se vedea nimeni venind. Cancelaria fusese dintotdeauna o grimasă învăluită în fum de țigară, și ușa ei la fel. Treceai pe lângă ea și nu-ți venea să te uiți înapoi. Dar biblioteca?
   Dragoș deschise ușa și, de la biroul ei din fundul încăperii, bibliotecara, o femeie tânără, își ridică spre el ochii luminoși. Trebuie că nu era obișnuită decât cu copiii. Ce să caute în biblioteca liceului unul ca el?
   — Vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă cu o curiozitate binevoitoare.
   Și îl așteptă, nedezlipindu-și ochii de fața lui, să se apropie.
   Dragoș păși prin dreptul șirurilor de etajere înalte până aproape de tavan și se opri în fața biroului ei.
   — Aș vrea să rezolvăm o încurcătură, spuse. Și adăugă: O încurcătură veche.
   — Da? Spuneți. Despre ce e vorba?
   — A rămas la mine o carte... își începu Dragoș Samoilă explicația. De pe vremea când eram elev...
   — Ați fost elev la Colegiul „Iosif Moga”? întrebă bibliotecara neascunzându-și plăcerea surprizei. Cred că n-are rost să vă caut în baza de date fiindcă pe vremea dumneavoastră precis nu exista o evidență digitalizată a cititorilor. Așa că vă rog să-mi spuneți despre ce carte e vorba.
   Dragoș ezită.
   — Trebuie să vă spun mai întâi că e o carte furată.
   — O! râse bibliotecara înveselită. Dumneavoastră ați furat-o?
   Pe Dragoș veselia bibliotecarei nu-l prea molipsi.
   — N-are rost să inventez explicații, zise el. Da, e ca și cum aș fi furat-o eu. Era expusă în etajera cu uși de sticlă de pe hol, de lângă cancelarie. Am văzut că nu mai e acolo.
   — Într-adevăr, zise bibliotecara. Eu sunt angajată de unsprezece ani la Colegiu și n-am apucat-o.   
   — Era încuiată c-un lacăt pe vremea mea, explică Dragoș. Dacă trăgeai puțin de uși, puteai să-ți strecori mâna printre ele.
   Bibliotecara era fără doar și poate o fire veselă.
   — Cu siguranță că „fapta” dumneavoastră s-a „prescris” de mult. Să știți că ni se-ntâmplă și astăzi să dispară câte-o carte. Dacă nu se găsește „făptașul”, după câțiva ani se radiază din evidență... Trebuie să fi fost o carte importantă pentru dumneavoastră dacă ați riscat pentru ea.
   — Nu știu dacă a fost foarte importantă. Era mai mult curiozitatea. Am vrut să aflu mai multe despre mentorul școlii. Încă de pe-atunci...
   — Mentorul școlii?
   — Da. Iosif Moga.
   Biblioteca tresări surprinsă.
   — „Memorii”, de Iosif Moga? Asta spuneți dumneavoastră că ați furat?
   — Mă rog, furat e un fel de a spune. Dacă vreți, vă explic.
   Bibliotecara păru foarte contrariată, contrariată într-un fel binevoitor, și se ridică brusc în picioare.
   — Vreți să veniți un pic cu mine?
   O luă înainte și dispăru pe un culoar dintre etajere. Dragoș Samoilă o urmă.
   O zări către capătul coridorului de cărți, cu mâna ridicată undeva unde ajungea cu greu și scoțând un volum de pe raft.
   — Asta-i cartea pe care ați furat-o?
   Și îi arătă o carte cu o copertă de un galben spălăcit, veche și totuși nu prea uzată, fără nicio ilustrație, pe care scria simplu: Iosif Moga MEMORII. Iar la baza copertei era scris numele unei edituri de care Dragoș nu auzise: Remus Cioflec. Bibliotecara îndoi un pic cartea și îi vântură rapid foile lăsându-le să scape de sub apăsarea inexistentă a degetului ei mare. Apoi deschise coperta și îi arătă prima pagină:
   — Aici e dedicația autorului însuși către școala noastră, vedeți? Data, 30 aprilie o mie nouă sute treizeci și doi. Și semnătura. Vedeți? Cartea aste e unică. N-aveați cum s-o furați. Fiindcă dacă ați fi furat-o, n-ar mai fi fost aici. Sunteți de acord?
   — Poate că a mai fost un exemplar, îngăimă Dragoș. Și totodată simți că ceva nu-i iese cum trebuie. Ceva era întors pe dos.   
   — Dovediți-mi că a mai existat un exemplar! îl provocă bibliotecara în glumă. Aveți dumneavoastră încă un exemplar? Arătați-mi.   
   — Sigur că-l am! Imediat vă arăt, spuse Dragoș simțind că începe să-și piardă suflul.
   Descuie rapid închizătoarea și ridică clapa servietei. Înăuntru nu găsi nimic. Servieta era goală.
   Privirea sumbră a lui Dragoș întâlni ochii limpezi ai bibliotecarei ridicați spre el, fără nicio lucire întrebătoare.
   Nu era mai bine pentru tinerii de astăzi, elevi ai colegiului „Iosif Moga”, să umble cu rucsacuri în spate, decât să târască după ei serviete grele și demodate cum fuseseră pe vremea lui Dragoș Samoilă? Pentru el și pentru oricine era sigur că nici nu le simțeau greutatea în spate, chiar dacă erau pline. Compacte și armonioase cu corpul, una cu corpul. Poate că aveau alte tentații, dar unele le fuseseră înlăturate din cale. Era de-a dreptul stupid să așezi pe hol, chiar dacă lângă ușa cancelariei, etajere-vitrină, cu uși care se puteau îndoi ușor. Chiar și numai cu forța gândului. Toate la locul lor, și nimic la locul lui.
   Mama îl însoțește primii pași pe drumul de întoarcere.
   Ei, cum a fost, băiatule? Ai înapoiat cartea?
   Da, mamă, îi răspunde el posomorât. Am înapoiat-o, sigur că da. Doar pentru asta m-am dus.
   Unde ești acuma?
   Tocmai cobor scara.
   Vezi, să nu-ți treacă prin cap să te dai pe balustradă. Oasele nu mai sunt ca-n tinerețe. Și nici agilitatea ca odinioară.
   Fii liniștită, mamă, nu mă dau pe balustradă. Cobor treaptă cu treaptă și sunt foarte atent.
   Mă bucur, fiule. Asta înseamnă că pân-la urmă te-ai maturizat... Sper că nu te-au dojenit prea tare, Dragoș. Măcar pentru că n-ai uitat de carte vreme de atâția ani, măcar pentru atâta, și tot merita să te scutească de dojană. Pentru conștiința ta încărcată atâta amar de timp. Nu?
   Fii liniștită, mamă. S-au purtat foarte drăguț cu mine. Nimeni nu m-a certat. Toată lumea a fost zâmbitoare. Mi-au apreciat gestul, poți să fii sigură.
   E multă lume la școală acuma?
   Nu. E tot pustiu. Probabil că orele s-au terminat și le-au dat drumul să plece acasă.
   Nu-i plăcut să trăiești cu conștiința încărcată, spune Mama. Știu din proprie experiență. Mă bucur pentru tine că în sfârșit te simți ușurat. Te simți, nu?... Unde ai ajuns acuma?
   Tocmai traversez strada, mamă.
   Să fii atent, te rog. Să fii foarte atent. Totdeauna te-am rugat, când erai mic, să fii atent când treci strada. Fii atent cum conduci, bine?
   În mașină, Dragoș Samoilă stă cu ambele mâini pe volan și privește prin parbriz. Privește în gol. Peste câteva clipe va porni motorul.

Lezmaiestate la Thomas Mann: Muntele vrăjit*

Thomas Mann a recomandat, se pare, cititorilor săi care vor să înţeleagă romanul, să-l citească de două ori. Iată, eu tocmai am terminat a treia lectură. Şi mă opresc aici.

Ce regăsesc? Dialoguri fantasmagorice, lungimi inacceptabile... la alţi autori — dirijate cu mână forte, înţesate de preţiozităţi, urcate la un nivel intelectual neverosimil — v. Hans Castorp, un biet student în inginerie, care zburdă dezinvolt prin filozofie în conversaţiile sale cu filozoful blazat şi cinic Settembrini etc. etc. Şi cu toate astea, cititorul semnează contractul cu scriitorul, acceptă toate acele convenţii inacceptabile. Până la un punct.

Hans Castorp vine la sanatoriu într-o simplă vizită la vărul său internat acolo. Suspiciuni asupra propriei sale sănătăţi apar încă din primele pagini. Dar abia după 175 de pagini eroul este declarat „oficial” bolnav. Dacă Mann şi-a închipuit că scrie 175 de pagini de suspans, sunt sigur că a supraestimat cu mult efectul de surpriză: la un moment dat, după încă un semn şi încă o aluzie a doctorului Behrens şi încă o vorbă răstită a infirmierei-şefe şi după încă o hemoptizie severă, te întrebi: oare când are autorul de gând să-şi diagnosticheze protagonistul?

Până la urmă Thomas Mann îşi garniseşte romanul cu două sinucideri şi un duel, toate trei fiind „spirituale”. Prima sinucidere este a masivului olandez Peeperkorn, însoţitorul doamnei Chauchat, cea care încă de la prima şedere la sanatoriu trezise pasiunea lui Castorp; cealaltă este a radicalului Naphta. Mobilurile celor două sinucideri nu sunt foarte clare. Olandezul se pare că miza pe puritatea morală desăvârşită a însoţitoarei sale şi nu a suportat ideea că pupila tindea totuşi să răspundă sentimentelor eroului. Iar Naphta nu a suportat ideea ca adversarul său în duel (declanşat şi el din motive „spirituale”) să-şi fi irosit lovitura trăgând în aer; drept care, lovitura rezervată lui o foloseşte pentru a-şi trage un glonţ în cap.

Dar cele trei ingrediente de care am amintit mai sus nu sunt considerate suficiente de autor, care plusează cu o şedinţă de spiritism. Care şedinţă, pentru a nu-i părea cititorului gratuită, este condimentată cu „chemarea” spiritului lui Joachim Ziemssen, vărul lui Castorp. Şi în felul acesta, prin acţiuni, Thomas Mann are pesemne senzaţia că a reuşit să contrabalanseze multele pagini anterioare unde nu s-a întâmplat nimic vrednic de remarcat. Este cam la fel ca în Simfonia Surpriza a lui Haydn, unde, după o parte monotonă, andante, când se presupune că ascultătorii au început să moţăie, compozitorul vine cu câteva note forte, menite să-l scoată pe ascultător din adormire. La fel face și Mann:

„Unde ne aflăm? (...) Amurg, ploaie, noroi şi roşeaţa tulbure a cerului incendiat, un bubuit surd răsună fără încetare, umple aerul jilav sfâşiat de şuierături ascuţite, de urlete turbate şi infernale, a căror traiectorie sfârşeşte într-o explozie de ţăndări, împroşcături, trosnituri şi pălălăi, de gemete şi de răcnete... Un drum noroios acoperit de crengi, ca într-o pădure; un drum de ţară, hurducat şi desfundat, goneşte spre colină...” Mann desăvârşeşte ambiţioasa sa frescă şi pare că mizează pe bunăvoinţa şi pe memoria noastră scurtă, înclinată — consideră el — să dea uitării zecile de pagini de filozofie mai degrabă improvizată, euristică, de regulă mult peste resursele intelectuale ale celor mai mulţi dintre eroi, care are prea puţină legătură atât cu naraţiunea, cât și cu spiritul întemeietor al acesteia. Reuşeşte? Judecând după bilanţul elogii lor vs. critici/rezerve din deceniile de critică de după roman, se pare că da. Cu brio. Câţi şi-ar permite să îşi exprime public măcar o mică îndoială faţă de arta marelui scriitor? Cum ar putea cineva să aibă îndrăzneala să se declare în dezacord cu filozofia lui Thomas Mann sau măcar cu oportunitatea prezenţei ei în corpusul romanului, fără a risca să fie taxat de obtuz, incapabil să înţeleagă respectiva filozofie?

Şi dacă tot se întrec comentatorii în a găsi simboluri în fiecare din faptele cărţii (din faptele oricărei cărţi), de ce n-am presupune că titlul i se trage şi de la acel detaliu anatomic al celei pe care o venerează, Clavdia Chauchat, deşi nu se referă explicit la el: Muntele lui Venus? Nu este acesta de-ajuns de magic? În definitiv, dacă muntele de la Davos se pretează şi el la simbolistica existenţei, ce-l împiedică pe autor (şi pe noi odată cu el) să accept/e/ăm o simbolistică multiplă?

* Editura pentru literatură universală, 1967, trad. Petru Manoliu

Nemurirea accidentală: Simone de Beauvoir, Toți oamenii sunt muritori*

Ca membră a familiei existențialiștilor, era firesc ca Simone de Beauvoir să se arate interesată de nemurire. Inclusiv în ficțiune, unde a avut unele succese importante și destulă notorietate. „Purtătorul ei de cuvânt” din romanul („metafizic”) Toți oamenii sunt muritori (publicat în 1946), nemuritorul, este Raimundo Fosca, un italian născut în 1279, pe care Régine, eroina principală (așa-zisă), îl întâlnește în „prezent”, și care în Partea I începe să-și depene amintirile de 650 de ani lungime (și nu se mai oprește până la Epilog).

Intenția autoarei a fost, de bună seamă, să ne convingă de tragismul unei vieți eterne. Prin însăși scriitura ei, prin „conținut”, cum e astăzi la modă să se spună, de Beauvoir reușește însă să ne convingă că eternitatea este nu doar tragică ci și plictisitoare. Ceea ce era de bănuit. Oricum, concluziile ei nu par a fi valabile „dincolo”. Poate pentru că, fiind atee, pentru ea nu exista niciun „dincolo”, drept care cu ceea ce nu există nu merită să-ți pierzi vremea.

Principala concluzie a romanului — dacă nu unica — este că omul devenit nemuritor iese din rândul oamenilor, și tot ce are sens pentru ceilalți, lui, nemuritorului, îi este străin. „Într-o zi vei muri și te voi uita (...). Lucrul acesta nu face orice prietenie cu neputință de legat?” (p. 387) Este ceea ce îi spune Raimundo Fosca Laurei, una dintre ultimele lui iubite. Partea proastă este că Fosca a devenit nemuritor nu prin forța destinului, să zicem (într-un mod „existențial”), ci accidental, nerefuzând o licoare care i se oferă și care îi dăruiește nemurirea — fără să știe ce pacoste îl așteaptă.

În realitate, ceea ce ni se propune este să urmărim doar comportamentul, uneori cinic, alteori extravagant, al unui nemuritor care traversează marile epoci ale istoriei, de la Renaștere până în prezent, și cutreieră aproape întreg Mapamondul (părțile I–III), acceptând, tot mai rar — și tot mai blazat —, să încerce să-și învioreze existența cu câte o aventură amoroasă pe secol. Problemele fundamentale pe care o ipotetică nemurire le-ar ridica în fața oamenilor rămân pe altă dată. Tragismul nemuritorului este mai degrabă asertiv decât emoțional convingător. Iar cea care, în Prolog, se contura a fi eroina principală, actrița Régine, devine pentru tot restul romanului o ascultătoare a peripețiilor povestite de Fosca, reapărând doar fugitiv, pentru câte o pagină sau două, între părți și în Epilog, doar ca să nu uităm că există și ea pe undeva pe-acolo.

„Simone de Beauvoir abordează eternitatea nu ca o promisiune metafizică, ci ca un blestem în interiorul lumii umane, iar acest cadru impune limitări care fac din roman mai degrabă o reflecție asupra condiției umane decât o explorare a ideii de infinit existențial. Fosca nu transcende umanitatea în sensul unui salt ontologic, ci doar o părăsește, devenind un outsider care asistă la repetitivitatea și efemeritatea vieților celorlalți, fără a mai putea simți nicio implicare.” [IA]

„Și furnicile mișunau într-un necurmat du-te-vino, mii de furnici, de mii de ori aceeași furnică” (p. 389), este, la Simone de Beauvoir, laitmotivul, uzat, al eternității — unul din ele —, într-un roman pe care autoarea însăși, dacă ar fi s-o credem, l-a considerat un eșec. Ei, aș zice că e o afirmație exagerată... pe jumătate.

* Ed. Univers, 1976, trad. Florica-Eugenia Condurachi

Jon Fosse, Eu este un altul. Realitatea stratificată

O carte care se respectă trebuie să dea un pic de bătaie de cap cititorului. Cititorul să facă bine să se întrebe de ce sunt doi Asle — dacă a uitat asta din volumul anterior —, unul care, ca să capete băutură, trebuie să dovedească la restaurant că are 18 ani, și îl cunoaște pe Sigve, care ține morțiș să-i facă cunoștință cu celălalt Asle, pictorul. Dar atunci „Eu” cine este? „Eu”, care stă la fereastră și se uită la mare, își aduce aminte de un Sigve care a murit subit, și totodată își amintește că aseară Ales, soția lui, care de fapt a murit cu câțiva ani în urmă, nu știu ce-a făcut. Și atunci în ce „prezent” ne aflăm? Într-unul care a cam trecut? Ei, și uite-așa se (re)țes „misterele norvegiene” în Eu este un altul, Septologie III–V (Ed. Trei, 2024, trad. Ovio Olaru), care vine în prelungirea „misterelor norvegiene” din volumul anterior, Numele celălalt, Septologie I–II, premiat cu Nobel.

Din acalmia cotidianului din primele 90 de pagini, Jon Fosse plonjează în plin existențialism: „Sora lui e moartă și nu e niciun sens în asta și din cauza asta nu există niciun sens în viață și trebuie să trăiești cu asta sau la fel de bine poți să mori, își zice Asle, și ca să ai putere să trăiești cu suferința asta fără sens ar trebui să nu mai asculți prostii fără sens precum cele debitate de Pastor, își zice Asle, fiindcă sensul de care vorbește Pastorul e o suferință și o pedeapsă, în vreme ce lipsa de sens îți oferă cumva un soi de pace.” (p. 116)

Apoi perspectiva se schimbă: „Deschid ochii și îl apuc pe Brage [câinele] și-l trag mai aproape de mine și închid ochii la loc și Brage se foiește puțin și-l mângâi pe blană, închid ochii și-l văd pe Asle zicându-i lui Beyer că nu vrea să participe la vernisaj.” Nu zice că e amintire, ci îl vede pe Asle, pictorul, deci se poate deduce că cel care îl vede este „celălalt” Asle, puștiul, pe care Sigve îl îndemna să-i facă cunoștință cu pictorul; dar Brage este câinele prietenului pictorului. Fosse mizează mai puțin pe fapte remarcabile, preferând „relativitatea” perspectivelor.

La un moment dat Asle se și întâlnește cu Tizul Asle, cu câțiva ani mai mare, într-un local, la o bere, se dovedește că seamănă între ei, și cum lui Asle (cel mic) îi cam place berea, ospătăriței trebuie să-i arate cartea de identitate spre a-i dovedi că e matur; ocazie cu care ne amintim (cei cu memorie bună) că Asle pictorul îl salvase pe Asle „celălalt” încă din primul volum, culegându-l din zăpadă, unde zăcea fără simțire și ducându-l la spital; cu alte cuvinte, premisele alcoolismului lui Asle (cel mic — dar sigur nu e celălalt?) se află hăt în prima tinerețe. Iar „acum”, Tizul Asle trebuie să se întoarcă acasă la soția sa însărcinată, Liv, de care ne amintim din volumul anterior că a divorțat — deci, din nou, suntem într-un „prezent trecut”.

„Neputința e cea care îi conferă putere, atotputere, fiindcă veșnicia, adică Dumnezeu, este neputință și nu putere, îmi zic (...) și mă gândesc cum toate astea sunt doar gânduri goale, dar așa cred și eu acum, că neputința oferă putere, dar ce gândesc sau nu gândesc eu nu are absolut nicio importanță.” (pp. 121–2)

Lecția pe care ți-o dă Fosse este că niciodată să nu te temi de simplitate, căci din simplitate „se întrupează semnificația”; sau se poate întrupa, dacă nu urmărești cu orice preț minimalismul și ai geniu. La o adică, cineva ar putea crede că Fosse, pentru a evita suspiciunea că stranietatea construită de el este gratuită, a introdus miza unei meserii prin excelență creativă: pictura. Dar nu, miza este fluxul neîntrerupt al memoriei, care pendulează între prezent și mai multe trecuturi; aș zice deci că personajele puteau foarte bine să fie muncitori care lucrează la o bandă de asamblare a orice (și nu creează „conținut”); fluxul memoriei ar fi fost la fel de primordial pentru cititor. Fosse este scriitorul care nu mai simte nevoia să fragmenteze textul după timpul povestirii. Trecerea de la un timp la altul se face „pe furiș”, într-un text continuu; cititorul n-are decât să-și încordeze atenția dacă vrea să știe în ce „timp” se află.

Pentru mulți, trecutul e mort; pentru Fosse nu este, ci trăiește în fiecare din noi; viața nici n-ar avea sens fără trecut. Scrisul lui Fosse chiar amintește de Faulkner, cel care practica fraza lungă, cu justificarea că opera trebuie să reflecte viața, care e o împletire de trecut, prezent și viitor. Frazele înlănțuite ale lui Fosse, fără alt semne de punctuație decât virgula și semnul întrebării, merg pe urmele frazelor lungi ale lui Faulkner. Dar ajung, poate, ceva mai departe în materie de mobilitate a gândului.

[IA:] În cazul lui Eu este un altul, Jon Fosse joacă inteligent cu identitatea, timpul și memoria, într-un fel care amintește de literatura lui Beckett sau Faulkner — dar într-un stil propriu, profund ritmat și hipnotic.

Se poate spune că Fosse explorează o conștiință în care timpul e simultan și identitatea e fluidă. Nu e un roman care să ofere un răspuns clar, ci unul care obligă cititorul să trăiască în incertitudine. Aici e măiestria lui: ne pune față în față cu întrebări fundamentale despre cine suntem și în ce măsură trecutul, prezentul și viitorul sunt cu adevărat separate.

Te apuci de citit și pare că intri într-o poveste relativ clară, cu un personaj care își amintește, reflectează, trăiește un prezent recognoscibil. Dar, pe măsură ce avansezi, straturile realității încep să se destrame, iar lucrurile care păreau limpezi se amestecă într-un flux unde timpul și identitatea nu mai au contur fix. Fosse își prinde cititorul într-o rețea de ecouri, repetiții și suprapuneri care te fac să simți mai degrabă decât să înțelegi rațional.

Fosse a reinventat minimalismul și a transformat limbajul într-un soi de mantra existențială. E unul dintre puținii scriitori contemporani care reușește să creeze o literatură aproape mistică, fără să fie dogmatică, o literatură a tăcerilor și a vidului dintre cuvinte.

Răzgândire merge la tipar, la Editura Institutul European din Iași

Mario Vargas Llosa: Eroul discret. Cârcoteli

Mario Vargas Llosa se relaxează/amuză după Premiul Nobel. Căci ce mai poți spera după Nobel? Relaxare înseamnă aici un fel „populism literar”, echivalentul populismului din politică; că tot a făcut Llosa, la viața lui, politică, atunci când, exasperat de corupția din Peru, a candidat, în 1990, la președinția țării; și n-a fost să fie: a pierdut în turul doi cu Alberto Fujimori; care, fie vorba între noi, a făcut-o de oaie în final.

Paranteză. Aviz amatorilor de premiu Nobel: n-ar strica să candideze la președinția României. A mai încercat un literat român, Nicolae Manolescu, dar el n-a făcut-o pentru Premiul Nobel, ci pentru Patrie. Închid paranteza.

Eroul discret derulează două fire narative, sau chiar trei (cel puțin): Felícito Yanaqué, un „moșulică” înstărit, patron de firmă de transporturi în Piura, Don Ismael Carrera, alt „moșulică” înstărit, patronul unei firme de asigurări din Lima — și încă un „moșulică” înstărit (mai puțin; dar cu o căsnicie fericită), Don Rigoberto, fost contabil la firma lui Carrera. Cu toții sunt pensionari, cu toții au, sau au avut, aventuri amoroase (sau serioase), mai puțin Don Rigoberto (care are alt gen de necazuri), și își justifică aventurile prin: „era ultima mea șansă, nu puteam s-o ratez”; la fel cum o făcuse — și o declarase — autorul însuși, când, la vârsta de 79 de ani își părăsește soția pentru o iubițică cu 15 ani mai tânără. (Se putea și mai mult — o dovedesc eroii lui Llosa: Felícito Yanaqué își găsește o iubițică cu aproape patruzeci de ani mai tânără, Mabel, pe care o instalează într-o casă numai pentru ea (și pentru el, bineînțeles) și o vizitează o dată sau de două ori pe săptămână (ceea ce nu-i rău deloc, ținând cont de vârstă); iar Carrera se însoară cu „menajera” sa (ca să nu-i spunem slujnica), Armida, mai tânără, și ea, cam tot cu-atâta.

Dar nu se poate roman fără probleme. Și acestea, în Eroul discret, sunt: 1) Copiii lui Carrera, gemenii Miki și Escobita, bad guys, supranumiți „hienele”, fac tot posibilul să anuleze căsătoria tatălui lor, pentru că văd că le fuge averea lui de sub nas; și 2) patronul Felícito Yanaqué este presat de Mafie să plătească o „taxă de protecție”; și fiindcă acesta rezistă, trec la amenințări, incendieri și răpiri, în stilul lor mafiot; dar don Felícito trebuie să țină cont de sfatul-poruncă, lăsat de tatăl său, om simplu, neștiutor de carte, cu limbă de moarte: „Niciodată să nu te lași călcat în picioare, fiule!”

Criticii americani evită în general părerile tranșante: prea e mare Llosa pentru a fi „atins chiar și cu o floare”, nu? Unii zic totuși că Eroul discret seamănă cu o telenovelă, alții cu o soap-opera, alții că la câtă corupție e în Peru, personajele sunt prea simpatice ș.a.m.d. Carry La Seur, de la Kenyon Review, îndrăznește totuși în final:

„Eroul discret este un divertisment excelent. Dar ne mișcă? Modifică percepția noastră despre lume? Este literatură? Cititorii sunt împărțiți, iar autorul însuși este înțelept cu privire la intențiile sale. Tot ce pot spune este că la jumătatea romanului, m-au interesat suficient răspunsurile la aceste întrebări pentru a transporta coperta cartonată într-o excursie de patru zile cu rucsac. O carte care ne poate implica în întrebările fundamentale — să ne facă să suportăm într-un fel greutatea culturii — este întotdeauna binevenită.”

Aud că personaje din opera mai veche a lui Llosa sunt reînviate în Eroul discret. (Nu întâmplător, probabil, mi s-a părut că recunosc în „vedeniile” un personaj juvenil, Fonchito, o veche cunoștință.) Cu alte cuvinte, Eroul discret ar fi un fel de „Frankenstein” literar. Mai puțin fioros, desigur.

Eu însă nu-mi propun aici o cronică (nici n-am terminat cartea, abia mi-a adus-o Moș Crăciun) ci doar câteva cârcoteli. Amicale. Căci orice ar scrie Llosa, rămâne pentru mine Llosa.

Am citit romanul (ed. Humanitas, 2024, trad. Marin Mălaicu-Hondrari) cu sufletul la gură până către pagina 200 (din cele 330 ale sale). Aici (cap. XIII) au apărut unele semne de întrebare.

Mabel, deja de opt ani amanta lui don Felícito Yanaqué, „moșulică” cel înstărit (unul din ei), tocmai se întorsese din captivitatea în care o ținuseră, timp de o săptămână, „mafioții”, deocamdată necunoscuți, care încercau să-l extorcheze pe don Felícito de o „taxă de protecție” de $500 și începuseră deja să treacă la „represalii” după ce amantul se ținuse un timp bățos și refuzase să plătească taxa.

Unul din polițiștii care se ocupau de caz, căpitanul Silva, însoțit de sergentul Lituma, descinde la locuința lui Mabel, însuflețit de o intuiție. Mabel îi primește speriată și începe nu un interogatoriu ci, după cum spune Silva, o „discuție amicală”. Scena se dorește o fi una cât se poate de înfierbântată. Și totuși, pe parcursul ei, Mabel are câteva flashback-uri revelatoare intercalate în „interogatoriul amical”. Întâi Mabel rememorează viața comodă, și frumoasă până la urmă, cu „moșulică” al ei, care o iubește sincer și îi face toate hatârurile, și ea pare a-l iubi, la rândul ei. Polițiștii, fără ca autorul să fi lăsat de înțeles că dețin vreo probă, trec la învinuiri directe și anume că răpirea a fost înscenată de către amanta însăși. Aceasta neagă indignată. Polițiștii insistă, o strâng cu ușa. Mabel, într-un alt flashback, are o rememorare a unei relații de-a ei, ceva mai noi, cu Miguel, unul din fiii lui Don Felícito, la care în roman nu se făcuse anterior nici cea mai mică aluzie. Cu alte cuvinte clu-ul prefigurat nu reiese din investigațiile polițiștilor ci din înseși rememorările amantei. Este ăsta un procedeu valid într-un roman, polițist până la urmă? Apoi, continuând, polițiștii scot la iveală faptul că știau de existența lui Miguel, ceea ce, iarăși, nu reieșise anterior în niciun fel. Acum Mabel devine temătoare și își reproșează relația toxică cu fiul amantului.

Iar ca psihologie, Mabel trece de la spaimă la somnolență, din nou la spaimă și iarăși la somnolență.

„După ce polițiștii au plecat, a închis ușa și s-a rezemat de perete. Inima îi bătea gata să-i sară din piept. (...) Ținându-se de perete, se târî până în salonaș — îi tremurau picioarele, îi era în continuare teribil de somn [??] — și se prăbuși în cel mai apropiat fotoliu.” (p. 199)

Cum e posibil să-ți bată inima să-ți sară din piept și în același timp să-ți fie somn? m-am întrebat. Cam multe semne de întrebare pentru un laureat Nobel. Există — se zice — o explicație psihologică pentru această reacție aparent paradoxală. După o descărcare masivă de adrenalină (cauzată de spaimă), corpul poate intra într-o stare de epuizare extremă, ceea ce ar explica senzația de somn. (IA) Da, dar nici chiar așa — să treci în mod repetat de la spaimă la somn și înapoi la spaimă?... Hm! hm!

Solenoidiada (M. Cărtărescu) — II

„Ideal ar fi s-o citiţi în tot atât timp în cât am scris-o eu, adică în cinci ani de zile. Dar nici asta nu pot să vă cer.”

Mircea Cărtărescu

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.”

Gabriel Liiceanu

„La Judecata de Apoi unul va veni și va spune «Doamne, am scris Război și pace». Altul va spune «Doamne, am scris Muntele vrăjit, în care lumea se sprijină pe sacrificarea unui copil». Altul va zice «Doamne, am scris peste optzeci de romane și volume de povestiri». Altul va spune «Doamne, eu am primit un mare premiu internațional». Altul va spune «Am scris Finnegan’s Wake, anume pentru Tine, căci nimeni altcineva nu-l poate citi». Iar altul: «Doamne, iată Veacul de singurătate. Nu s-a scris nimic mai bun vreodată.» Vor veni șiruri-șiruri, fiecare cu teancurile lui de cărți în brațe, cu cifre de vânzare și citate din critici și decupaje din presă, asemenea ctitorilor desenați în naosul bisericilor, cu edificiile lor miniaturale pe palme. Toți vor fi conturați de curcubeie și energii, fețele tuturor vor lumina asemenea sorilor. Iar Domnul le va spune: „Da, le-am citit, firește, pe toate, chiar înainte ca voi să le fi scris. Ați adus oamenilor ceasuri de desfătare, i-ați îndemnat la meditație și reverie. Ați desenat în trompe l’oeil cele mai uimitoare, cele mai baroce, cele mai ornamentate, cele mai masive porți pe zidul interior al frunții, pe osul ei neted și gălbui. Dar care dintre aceste porți s-a deschis cu adevărat? Prin care dintre ele s-a ridicat pleoapa frunții de pe ochiul creierului? Prin care dintre ele creierul a început cu adevărat să vadă?» Mai la o parte vor sta, umili în zdrențele lor, Kafka și Președintele Schreber, Isidore Ducasse și Swift și Sabato.”

   Dar tu, tinere imberb, tu care te afli în fața Mea, tu cum te numești?
   Numaidecât consilierul artistic personal fâlfâi din aripi înălțându-se către urechea Domnului Atotputernic, și-i șopti... Dar mai înainte de asta o pană se desprinse din aripa sa — poate stângă, poate dreaptă — și pluti prin văzduhul azuriu, căci difuzia moleculară a văzduhului făcea aerul să pară azuriu sub raza soarelui pe care tot El, în mărinimia lui, îl zămislise. Și pana lunecă, gingaș, cu capătul ei pufos, căci celălalt capăt, ascuțit într-o oarecare măsură, folosea la scris (dacă se pricepea), după ce în prealabil era retezat cu un cuțit bine ascuțit, pe la rădăcina nasului meu, în josul obrazului meu de copilaș (odinioară), dar devenit între timp tânărul imberb de astăzi, gata să se bucure de atenția nesfârșită a Domnului Atotputernic. Și-i șopti consilierul la Ureche: Mircea Cărtărescu, Doamne! Acesta este numele său.
   Cărtărescu! tresări Domnul surprins și în același timp încântat. Cel ce a scris chestia aia răsucită, cum îi zice...?
   SOLENOID! îi șopti la Ureche consilierul artistic înaripat. Și se prefăcu pe dată privirea Domnului din blândă și iubitoare într-una fioroasă, fulgere se descărcară din ochii Săi, ca și cum o diferență uriașă de potențial s-ar fi creat instantaneu între Cerul de sus și Pământul de jos, cu toate că numai El ar fi putut să spună în clipa aceea unde era Sus și unde Jos și un fior rece mă străbătu pe spinare, de-a lungul coloanei vertebrale, de sus în jos, de la vertebra cervicală până la cea lombară, prin discurile intervertebrale, cu ligamenta flava, ocolind păduchii, purecii și sarcopții, și chiar mai jos...
   LEVITAȚIA! tună Domnul. Cum-ndrăznește să vorbească de ceva peste puterile lui nevolnice! Cum adică apăsa pe-un buton și se ridica deasupra patului în levitație și să se mai și dedea desfrâului, cum el însuși o mărturisește... Asta... cum îi zice... picături de spermă — scârbavnice! — cică levitau alăturea de corpurile lor desfrânate, al lui și al muierii!
   Dar îngerul-consilier artistic personal se grăbi să mă dezvinovățească în Ochii Domnului. Îi zise:
   Nu el a născocit levitația, Doamne. Și spunând asta, cu smerenie își lăsă ochii în jos și peste ei pleoapele iubitoare și umile și translucide, cu vinișoare precum aripioara de fluture alb al verzei.
   Nu el? tună Domnul. Da’ cine?
   Japonezii, îi șuieră înaripatul consilier artistic la Ureche.
   Te referi la trenurile pe pernă magnetică? întrebă Domnul încă încruntat — dar deja spre dezmorțire. Și văzduhul vibră de îndoială și de învinovățire. Iar consilierul artistic înaripat încuviință, căci nu stătea în puterea lui să nege Adevărul... Îndrăzni doar să strecoare, subtil: E același principiu... Hm! Da, bine! se lăsă înduplecat Domnul cel Atotputernic. Da’ să-i spui așa lui... ăsta...
   Cărtărescu, îi veni Îngerul artistic într-ajutor, șoptindu-i cu aceeași smerenie insidioasă ca mai sus.
   Să-i spui acestui român că în celelalte privințe sunt de acord cu el. Nici Eu n-am înțeles Veghea lui Finnegan, oricât m-am străduit. Și de-aia l-am pedepsit pe autor cu Glaucom și cu peritonită... Și că Muntele vrăjit nu m-a încântat nici pe Mine peste măsură. Căci e o aroganță fără margini să-și atribuie omul, în nimicnicia lui, puterea Vrăjii! Care doar Mie îmi aparține! Ca să nu mai spun de măiestria artistică, care este mult mai prejos de Sinele spiritual al lui Cărtărescu, într-adevăr. Așa să-i spui!... Și să-i mai spui că nu Mă impresionează câtuși de puțin nici alea optzeci de romane scrise de, nu știu... Isaac Asimov? Sau poate Nora Roberts... Sau poate Simon Scarrow sau Agatha Christie — Naiba știe! Mult mai normal Mi se pare să scrie cineva treizeci de cărți! Treizeci, nu mai mult! Ei, una-două în plus sau în minus, mă rog, merge. Dar ce mi se pare Mie că contează într-adevăr este să scrie despre Sine! Nu să bată câmpii cu tot felul de Pierre Bezuhov și Natașa Rostova, sau Hans Castorp și Joachim Ziemssen, sau José Buendía... și alte bazaconii — nu mai vorbim! Așa să-i spui! Căci doar cu Sine se deschid porțile și se ridică pleoapa frunții! Ai înțeles?
   Am zburat... să-i spun!