Se afișează postările cu eticheta Poezii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Poezii. Afișați toate postările

joi, 1 mai 2025

“Yo era princesa”...*

Sus traducciones del rumano al español fueron en primer lugar opciones estéticas personales y muestras de generosidad por las que siempre seré agradecido a Joaquín Garrigós Bueno.


“Yo era princesa, tú eras príncipe.”
Sí, amada mía, eras princesa
Mi princesa...
Yo...
    no sé lo que era.

Los dos, en el sendero del jardín
En el corazón del verano
Vestidos en frutas
En sazón

“Yo era princesa – tú venías
Y pedías mi mano.”
Así es, amada mía, pedía tu mano...
Es lo que tenía que hacer.
Los dos, pies descalzos,
A lo largo del verano

“Yo era princesa, mi padre era
El Rey...”
¡Oh! ¿Sí?
Claro, amada mía, tu padre era el Rey...
Pero yo no te creí

“Te ponía a prueba
Tenías que conquistarme
Que vengas a caballo, a galope
Que cojas el anillo.”

Sí, amada mía, tenía que conquistarte
Mas...
No sé por qué,
No lo hice.

Tus pechos empezaban a brotar...
y nuestras vacaciones estaban por acabar

“Yo era princesa – tú tenías
Que matar al dragón.”
Sí, amada mía, tenía que matar al dragón
Pero...
    tuve miedo.

“Yo era princesa – tú eras príncipe”...

¿Era yo príncipe? ¿Eras tú princesa?
¿Cuándo fue esto, amada mía en cierne?
¿En qué pasado que todavía no llegó?
¿En qué futuro que ya pasó?

________________
*Publicat în Ágora , nr. 32, număr dedicat memoriei lui Joaquín Garrigós Bueno. Traducere de Anca Ștefana Nițulescu

sâmbătă, 24 august 2024

Trec vase. Aval

Trec vase pe Dunăre — lungi
   Sau poate e un alt fluviu
Semnalizează îndelung sirena mare
Glas bătrân vibrează grav
   între maluri ierboase
Alte sunete — melodioase puncte
   în aerul solemn și stagnant
Unii vorbesc de șenale navigabile
Alții doar privesc spre zare: romanticii
Nimeni nu se gândește la vreo avarie
Totul clocotește ritmic undeva în adânc
Deasupra însă trec în zbor stoluri de păsări
Își leagănă dezinvolte aripile necunoscute
Prova spintecă foșnind smaraldul mâlos al apei
   La concurență cu unda înceată a fluviului.
Aval...

sâmbătă, 18 noiembrie 2023

Carton

O căsuță de carton
Și o moară de vânt
   De carton colorat
Dop de plută în chip de rotor
Pale alungite lipite de sârme
Suflarea mea de copil
În locul vântului
Pentru o rotire de-o secundă
   Sau două — sau trei
Pridvor în relief, verandă
Și hrube și comori ascunse
La rădăcinile mestecenilor
   Din curtea cu iarbă colorată
   Cu verde
Ferestre decupate cu foarfeca
   Spații abstracte
Binevenite toate din viitor —
Și-o strângere de inimă.

duminică, 12 martie 2023

Viața, o sărbătoare?

În sala înaltă, finală
ferestre înalte
confeti, serpentine
mese pline
zumzet de voci
Șampanie
Un pahar de Șampanie
un pahar de Răsfăț și unul de Umilință
un pahar de Iubire, un pahar de Ură
un pahar de Solidaritate
și un pahar de Carieră
un pahar în Doi și un pahar în Unul
un pahar de Amărăciune și unul de Uitare
Punct. Sala goală, înaltă, ferestrele înalte,
   goale
Nimeni
Umbre mătură serpentine și confeti
   tăcute
Cineva stinge lumina
Nu se știe cine.
O sărbătoare?
Se poate spune și-așa.

marți, 31 martie 2020

Unda remanentă

Peste tot erau ecourile undei rătăcitoare
menite să hălăduiască peste timp de la
Big-Bang-ul primordial al venirii pe lume.
Era nevoie doar de-un ghioc lipit de ureche —
Precum o undă reflectându-se neîncetat
de liziere de pădure doldora de umbră,
   de povești din cărți colorate
   și de sfârșit de vacanțe mari

Foșnetul îndepărtat al timpului
spațiu astral dintre soare și veri trecute
între zăpezi topite la sfârșit de martie
   și trotuare zvântate
Între albe cearșafuri întinse la uscat
   — unduind în adierile primăverii
și zmeie înălțate pe-un cer strălucitor:
   ochi mijiți către soare

Între zumzetul albinelor trebăluind de Paști
   peste galbenul câmpiilor de rapiță
și trenul de fum de acum decenii
tăind peste câmpii umbrele norilor
cu vuietul vag umplând valea necuprinsă
   Gara ca o ilustrată de demult

Pașii moi și rostogoliți ai zarurilor
aruncate pe cartoane cu jocuri: trasee
   pline de serpentine, scărițe și scurtături
capcane, de care și-acum mă-nspăimânt.
Figurile improvizare și forme efemere
foșnind pierdut în tânjirea timpului...

Și iată că pe fereastra larg închisă
   a sufletului de-acum
mă regăsesc în liniștea ancestrală
a undei remanente care persistă —
doar că, precum vechile fotografii sepia,
devine în timpul ce-a mai rămas
   tot mai palidă.

luni, 24 februarie 2020

Iluzie optică

Închide ochii, iubito
Strânge pleoapele, strânge-le
   tare, tare.
Acum deschide ochii și spune-mi,
   ce vezi?
Cercul luminos a devenit roșu?
Sau verde? Sau poate n-a fost nicicând?

Dar cele două linii colorate?
Le vezi cum se-apropie, iubito?
Sau de fapt nu, ele
   doar par că se-apropie
   și de fapt
   nu se-ntâlnesc niciodată?
Știi, e doar o iluzie optică, iubito

Zigzaguri, unghiuri, croșete
Tot ce vrei și nu vrei
Romburi și cercuri, de toate
   triunghiuri
già s’avanzan, si ritiran
Și nu-i doar poveste
Dar parcă nici amintire...

Spune-mi, iubito, când
închizi ochii și strângi pleoapele
   tare, tare
Pe mine mă mai vezi acolo
   în lumină? Sau nu
mai sunt nici eu decât
o iluzie
   optică?

miercuri, 21 ianuarie 2015

Puzzle cu norii

Ce joacă plăcută să priveşti cerul!
Ce joc instructiv — puzzle cu norii,
Vezi? Acolo-i un dragon — cum, nu vezi?
Uite, un picior... creasta... coada
E-adevărat că se destramă: acum
   e-un taur — tre’ să te grăbeşti!
   alb, pufos şi lent pe câmpia cerului
   albastră...
Acum e-un chip de bătrân: mustaţa
   căzută, gura râzătoare şi aspră
Ce face, plânge? Sau dispare? Sau
   intră în sânul familiei?... Nu,
E-un continent acolo — Europa: Iberia şi
Regatul Unit al Marii Britanii, ambele
   deschise către Atlanticul albastru
   în lumina vântului înalt.
Vezi, Iberia o porneşte încet, se-ndoaie
   către Golful Biscaya: Grande
   y Felicísima Armada
de norişori — asta-i!
Norişori pufoşi în soare: n-a fost
   nimic adevărat în Istorie
   Doar Captain Drake trimis
   de-a sa Stăpână, pe când Scandinavia
Stă încă neclintită, agăţată de Cercul Polar
Iar la sud Gibraltarul, ia uite, se deschide —
   cine-ar fi crezut
Spre Oceanul Atlantic — mereu Atlantic
Se deschide să treacă Santa Maria — vezi?
Ăsta-i jocul norilor, puzzle — toate
s-amestecă şi, gata, nu mai e nimic.

joi, 14 noiembrie 2013

Soarele pe covor


Soarele intrat pe fereastră
s‑a făcut covrig pe covorul somnoros
Se‑ncălzesc în lene arabescurile
răsucite printre flori deja adormite      
lujere moi se‑ntind inerte şi palide
franjuri neglijente albesc amorţite
Pisici de lână roşie torc în gând
            sub pleoape lăsate
Picotesc de jur împrejur statui hieratice
            de aduceri amine
Doar moneda de‑argint stă de veghe
            distinctă‑n chenar
aşteptându-mă să‑mi duc visul până la capăt.

miercuri, 1 mai 2013

Ochi de piper

Mâinile tale au plămădit cozonăceii de Paşte
cu chip de pui, cu ochi de piper

Puii au înotat pe torentul de primăvară
care a trecut pe la noi prin curte
pe sub florile de vişin
            şi duşi au fost.
Linişteşte-mă, spune-mi
            că în curând vine vara
şi‑mi voi atârna de urechi
            cercei de vişine.

duminică, 24 februarie 2013

Luna plouă tăcere


Luna plouă tăcere peste ţârâit de greieri
licurici argintii peste ace vii de pin
fulgi de coajă de mesteacăn peste
reginele adormite ale nopţii
Plec de la fereastră şi
mă lipesc cu trupul de
iubita adormită
Mai sunt zile...
Au mai rămas
nopţi cu
lună...
Nu?

vineri, 22 februarie 2013

Povesteşte-mi

Povesteşte-mi totul de-a fir a păr
Povesteşte-mi primele ploi şi primele tale ninsori
            privirea ta spre noaptea de-afară, chipul tău
            răsfrânt în oglinda geamului
Povesteşte-mi prima ta zi luminoasă
            ochii tăi mijiţi în soare
            lumea văzută prin ochelarii cu celofan roşu
Povesteşte-mi prima vrăbiuţă aşezată pe pervaz
            încercând disperată să desluşească interiorul
            unde pândesc ochii tăi încântaţi
Povesteşte-mi prima păpuşă legănată în braţe
            culcată pe perna miniaturală
            în căruciorul cu o roată clăpăugă
Povesteşte-mi prima păpădie suflată în luna lui mai
            risipită de suflarea ta viforoasă
            peste gălbenele şi ciuboţica-cucului
Povesteşte-mi primul tău abecedar şi prima ta
            vacanţă mare, nesfârşită cât o viaţă
            şi prima revedere de întâi septembrie
Povesteşte-mi primii pantofiori cu cataramă
            primul şnur alb-roşu şi prima ilustrată
            expediată din tabără, „cu drag”
Povesteşte-mi dulceţurile şi amărăciunile
            şi cuvintele toate, vrutele şi nevrutele
            dojenile şi alintările şi bezelele
Povesteşte-mi primul ruj de buze furat poşeta mamei
            primii cercei de cireşe şi oglinjoara
            răsfrângând-o pe „cea mai frumoasă din ţară”
Povesteşte-mi primul hohot de râs şi primele lacrimi
            primele încruntări şi prima umilinţă
            prima neîncredere şi primul spate întors
Iar când ajungi la prima ispită, opreşte-te!
Nu mai vreau să te-ascult.

miercuri, 20 februarie 2013

Sunetele vechi, şoaptele vechi

Se spune că Leonardo da Vinci fredona în timp ce picta pe zid. Şi că la fiecare trăsătură viguroasă a penelului său umed vibrând în ritmul undelor sonore, în vopseaua rămasă în urmă, repede uscată, ar fi rămas întipărită amprenta vocii sale. Rămâne doar să se descopere cum vor putea-o auzi oamenii curioşi, peste secole.

De‑ar fi să fie, de‑ar fi s‑aud într‑o zi
            sunetele, vocile trecute, zgomotele lumii,
            şoaptele vechi de‑o viaţă
Mi‑ar fi dor de ticăitul ceasului însăilând
secundele treierând zâmbăreţe tăcerea nopţilor
            din trimestrul întâi —
            fugărind orele neliniştilor
Sirena fabricii, care
            a‑ncetat de mult să spintece
            cerul dimineţilor însorite,
            cu ultima vibraţie a chemării la lucru
            stingându-se în aerul de cristal
            aidoma ultimului sunet al unui concert se orgă
            disipându-se, instabil
            sub domul străveziu al cerului primăverii
Nu se poate să nu se fi întipărit toate —
            inscripţii ale timpului în regatul realului
            avid de semne trecătoare...
Dar asurzenia nimicitoare a deşteptătorul! —
            în războiul de fiecare dimineaţă
            împotriva dulceţii somnului
„Ai să‑ntârzii la şcoală!”. Vocea mamei —
de care parte a zidului să‑mi lipesc urechea
            s‑o găsesc din nou renăscută din susurul
            adânc în ghiocul timpului scurs?
Dar cântecele tatei? Oho, se vedea Tito Gobbi
            se vedea — în oglindă — Jan Kiepura
            glumea tot timpul — tot timpul lui liber
            Dar zidurile, ehei, ele da!
            l‑or fi luat în serios, cine ştie...
            Pe toţi ne‑au luat în serios
            zidurile...
Dar oaspeţii — câţi n‑or fi fost!
            Şi‑atâta sporovăială cu
            mina mara luci virgi
            sile tole mircea bengi
Rosturile dintre cărămizi s‑or fi umplut
de vocile lor, de râsete–chicoteli
            de sunete câte‑n lună şi‑n —
            nu mai vorbesc de stele...
Cântecele — cântările
Certurile — împăcările
Sub-pervazurile ascunse s‑or fi îmbelşugat
            de zgomotele lumii, de şoaptele secundelor
ticăite tot mai îngheţat
patinate de cocleala nopţilor...

De care părţi ale zidului să‑mi lipesc însă
rând pe rând urechea
ca să nu stric armonia unei vieţi?
Şi din toate sunetele şi şoaptele vechi
şi din zgomotele unei lumi trecute
să nu se‑aleagă un talmeş-balmeş
de nedescâlcit.

miercuri, 6 februarie 2013

Răbdare s-aştepţi


N‑ai răbdare s‑aştepţi? — îmi spuneau
Dincolo de barieră începe ţinutul ploilor
     lungi de‑o vară
     peste‑ntinsele lanuri
     unduind sub penelul ud
     al pictorului ghiduş
     din „Lumea copiilor”
N‑ai răbdare s‑aştepţi? — îmi spuneau
Dincolo de ploi, vezi bine
începe ţinutul căluşeilor unde duc
     tramvaiele roşii trecând
     pe lângă vechiul magazin mic
     unde ai fi putut să cumperi
     dar n‑ai cumpărat niciodată.
Magazinul cel mic, umbrit, cu clienţi puţini
     care se cunosc între ei şi îşi dau bineţe
     zăbovind până pe‑nserat — flecărind
     câte‑n lună şi‑n stele...
N‑ai răbdare s‑aştepţi? — îmi spuneau
Dincolo de ţinutul căluşeilor cu panaşuri aurii
Or să vină şi nopţile cu stele licărind
     cu Ursa Mare pe cerul ultramarin
     tăiat de lainere cu luminiţe roşii —
     babord, ştii? cu faruri nevăzute
     ground based, cu oameni inteligenţi —
     controlând traficul smaraldelor
     sclipitoare de la tribord
Iar dincolo de lainere, dacă ai răbdare s‑aştepţi
     poţi să te‑ntorci în trecut
Dincolo de cuptoarele de mangal de la marginea câmpului
     unde s‑a prăbuşit Aurel Vlaicu
     pe 13 din luna a 13‑a din anul al 13‑lea,
     pe locul înconjurat de merişor tuns
     dincolo de orice „dincolo”
     unde nu mai e decât fanfara
     mărşăluind pompos pe covorul de asfalt
     turnat în ajun, cu Munţii Carpaţi
     pe fundal însorit, până‑n pragul
     micului magazin umbrit
     unde întoarcerea nu costă nimic
decât doar o viaţă printre clienţi flecari.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Locotenent Elvira


Mănuşi albe de bumbac,
părul ieşind şuviţe de flacără
de sub chipiul seducător
O, ce bine-ţi stă în uniforma bleumarin!
Iată-te la răspântia anotimpurilor
cu mişcări de balet
unduioase
pe-un piedestal
dirijând elegant circulaţia
automobilelor imaginare
gonind dinspre primăvară către vară
şi dinspre toamnă spre iarnă
dinspre nicăieri către oriunde.

Surâzătoare locotenent Elvira
înfiripată în zorii de ziuă
când se-ncropesc fantasmele
şi sunt chemate pădurile-foşnitoarele
şi dorinţele-neîmplinitele
şi ideile-uitatele
spre a le reda viaţă
la răspântia unde domnia-ta
locotenent Elvira
rotindu-ţi braţul cu mănuşă albă
dai undă verde primăverii
şi înălţându-ţi braţul faci să adaste
pentru o clipă
asfinţitul
imortalizându-l
întru desfătarea aducerilor aminte
Stârneşti
singură
doar cu puterea zâmbetului
învolburări de frunze arămii
de sub roţile automobilelor imaginare —
arămii precum ţi-e părul
ieşind de sub strălucitorul chipiu
în timp ce suliţele soarelui
străpung ceaţa luminoasă a dimineţii.

Ce noroc pe mine, locotenent Elvira,
că-mi răsari în cale
din când în când
înainte de mijitul zorilor
când se-nfiripă nălucirile
şi ursirile târzii!

vineri, 18 noiembrie 2011

E ora elegantă


E ora când
culoarea toamnei se înveşmântează
     cu splendoarea luminilor de neon
     ale bulevardului
Când emailul multicolorelor maşini
stârneşte vârtejuri de frunze căzute
     în rigolă
Dezgolind luciul asfaltului vineţiu
în care se răsfrâng şiraguri mişcătoare
     de luminiţe roşii
E ora când
asfinţitul, licărind trandafiriu,
păleşte resemnat deasupra vitrinelor
     luminate à giorno
unde stau de veghe coliere de perle false
     cu luciri înşelătoare
E ora când
blândeţea poleită se înstăpâneşte
peste oraşul ispitit de cosmetice scumpe
     şi de adieri nocturne
Când ambulanţele trec neobservate
gonind pe bulevardele toamnei
să-şi vadă prietenii în suferinţă incertă
E ora elegantă când
tinerele sortite unei vieţi banale
îşi văd viitorul
în strălucirile limuzinelor de lux.

duminică, 6 noiembrie 2011

Dintele pe acoperiş


Primul dinte care mi-a căzut cândva
tata l-a aruncat pe-acoperişul casei
iu–huuu! şi-a luat avânt şi braţul
i s-a rotit victorios: dintele pe casă
avea să-mi ţină de noroc în viaţă
De pe ţiglă s-a rostogolit în streaşină
unde urmau să-l acopere frunzele veştede
     muiate de ploi
În vis m-am înălţat cu tricicleta
în zbor peste acoperiş
pedalând repede-repede, neobosit
peste ţigla decolorată mirosind
     a anotimpuri viitoare
     şi-atât
Dar ploaia se scurgea pe burlan
de-a dreapta ferestrei
bătând toba de tinichea tram–dram
în timp ce mama toca preocupată
la maşina ei de cusut Singer...
— Unde îmi duci norocul, dinte al meu căzut?
— Fii liniştit, copile, ploaia m-a dus cu ea
pe burlan în jos, m-a rostogolit
odată cu puhoiul de primăvară
printre firele de iarbă
din curte-n rigolă, pe străzi povârnite
de departe am trimis spre tine noroacele:
de pe fundul unui râu
de pe fundul unui fluviu
de pe plaja unei mări
rostogolit împreună cu scoicile
spălat de valurile de smarald
Vino şi găseşte-mă.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Am pierdut cheia-cheiţa

Am pierdut cheia de la beci
Cheiţa coborârii treaptă cutreaptă
Către întunericul
Unde pepenii se umpleau derăcoare
Printre pânze de păianjen mirosind
A plictiseală
Înconjurat de pietrele zidurilor
Printrecare se prelingeau
De veacuri
Fântânile învecinate
Păşind pe pământ neudat de ploi
Cramă de sticle goale prăfuite,iată una —
Praf din anul de graţie 1938,
Şi alta
Dintr-unan rămas necunoscut
Lafel ca mulţi alţii — cine
Săle mai fi ştiut numărul?
Dar pepenii erau verzi şi vii —pepenii
Plesnind de sănătate, înconjuraţiacum
De priviri vesele şi pofticioase—
Cinesă le uite, ha–ha!
Când, în arşiţa zilei de august,
Îşi răsfirau feliile
Petava de-argint, cu roşul
Sprezenit râzând, drăgălaşele
Dar uite c-am pierdutcheia-cheiţa
Şi pepenii au rămas pentru totdeauna
Pe pământul din beci
Neudat de ploile de vară
Sub zdrenţuitele pânze plictisiteale
Păiajenilor nemuritori.

vineri, 17 decembrie 2010

Post-restant

Plecând,
am încuiat poarta şi am lăsat grădina

singură.
Nimeni n-a mai plecat, nimeni n-a mai venit.
Totul acolo s-a petrecut în absenţa

şi-n neuitarea mea.
A poposit o stăncuţă şi s-a uitat cu nelinişte

în dreapta şi-n stânga.
S-a prelins o dâră de rugină pe stâlpul porţii.
Vântul a legănat genţianele albastre.
A răpăit ploaia cu

„miile ei de picioruşe transparente”.
Privirile trecătorilor au lăsat-o indiferentă.
Pisicile vizitatoare au aşteptat în zadar

cu privirea aţintită la clanţă.
A căzut un măr şi s-au speriat gâzele.
Am întrebat la post-restant şi n-a venit

nicio scrisoare.
Mierla a început să cânte

„Timpul cireşelor”
sub două picături de sânge.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Culorile mele

Galbenul meu pal cuprinde aburul foşnitor
   care se destramă în lumină.
Galbenul meu tare cuprinde vârful
   mereu rupt al creionului.
Roşul meu stins cuprinde aripa de înger
   de la serbarea de sfârşit de an.
Roşul meu intens cuprinde buzele rujate
   ale lui Bette Davis.
Cărămiziul meu cuprinde piciorul lămpii
   care aruncă lumină peste cartea deschisă.
Verdele meu deschis cuprinde colina
   presărată cu flori din caietul de desen.
Verdele meu închis cuprinde toate colinele
   încă nedesenate.
Cenuşiul meu deschis cuprinde dimineţile ceţoase
   şi mâhnirile zilelor şi gândurilor.
Cenuşiul meu închis cuprinde lemnul ud
   al gardurilor şi al porţilor închise.

Cutia mea cu creioane colorate le cuprinde pe toate.
Le cuprindea...

joi, 30 septembrie 2010

Topirea Nopţii




Înainte de auroră
pândind clipa când Noaptea
vine să-şi ia rămas-bun
Pădurea
încă adormită
în tăceri de cristal
Poiana: zid verde
încremenit
de jur-împrejur
Firele ierbii, ude,
smarald
în fum adormitor
prelins albăstrind
peste curgeri de iederă
Iar în poiană, Ea,
Noaptea
Femeie redevenită fecioară
translucidă
întinsă pe-o rână
rezemată-ntr-un cot
de sidef
leneşă, voluptuoasă
surâzând istovită de dragoste
Chemări umede
în lucirea palidă
a ochilor ei
Înveşmântată în văl
de lintiţă,
cu luciri de lună:
Veniţi şi vedeţi-mă
voi ceilalţi
istoviţi de dragoste,
până nu mă destram
în abur
până nu mă topesc
în ape stătute



De unde, Doamne,
atâta fericire?
Am meritat-o oare?
Lumea mea aşteptată.
Iat-o,

în sfârşit.