Mătuşa Zumi*

Tiberiu îşi amintea încă din primii ani ai copilăriei când mama îl lua în vizită la casa mătuşilor din Cetatea–Albă, surorile tatei — erau câteva, şi toate fete bătrâne. Cu două excepţii, mătuşa Nana şi mătuşa Rozalia. Dar îndeosebi îşi amintea de mătuşa Liliana. Atunci, pe la începuturi, ea era emblema casei. De ce — asta nu mai ţinea minte. În orice caz, era slăbuţă, copilăroasă în multe privinţe, micuţă, cu un corp de adolescentă, altminteri, culmea! destul de ştearsă. Şi fiindcă mătuşile aveau la uşă o sonerie electrică — ceea ce prea puţină lume avea la vremea aceea — maică-sa nici nu-l tenta altfel să accepte o vizită la toate acele fete bătrâne decât propunându-i să meargă la Mătuşa Zumi. Era semnalul care îi aprindea în ochi nerăbdarea şi interesul. Mergem la mătuşa Zumi! Mama le vizita cu plăcere pe toate acele mătuşi, cumnatele ei, deşi nu le era decât rudă prin alianţă... O dată Tiberiu chiar descoperise de unde venea electricitatea pentru sonerie — fiindcă în casă n-aveau lumină electrică ci îşi luminau casa tot cu lămpi cu petrol lampant, la fel ca mulţi alţii. Ei bine, electricitatea venea de la o pilă electrică aşezată pe o băncuţă, în hol. Iată câteva vase în şir, legate cu sârme între ele, fiecare cam de mărimea unei sticle, doar că fără gât. Şi acolo, în acele vase umplute cu chimicale — i se explicase — se „fabrica” electricitatea, într-un mod care pentru el rămânea un mister. Şi acea electricitate chiar dădea viaţă soneriei. Mama îl ridica în braţe ca să ajungă la butonul din tocul uşii de la stradă, Tiberiu apăsa, şi undeva departe în interior, dincolo de uşi şi de ziduri, auzeai exact aşa cum maică-a îi spunea despre mătuşa Liliana: Zumi! Doar că prelung, atât cât ţineai degetul apăsat pe buton.

Le întâlnise apoi pe mătuşile sale la începutul Refugiului, întâmplător, în drum către Vechiul Regat, într-o gară necunoscută. Călătoreau tot cu un vagon de marfă, ca şi ei, doar că acoperit. Ceea ce lui Tiberiu i se păruse un lux. Vagonul în care călătoreau ei era descoperit, un vagon–platformă, cum îi auzise pe cei mari numindu-l. Mătuşa Liliana şi cu surorile ei îi păruseră de-a dreptul privilegiaţi. De rang mare, nu alta! Başca că, spre deosebire de ei, mătuşile aveau drept destinaţie Bucureştiul. Fusese veselie mare la întâlnirea lor din gara aceea necunoscută, între liniile de cale ferată. Dar de scurtă durată căci fiecare dintre cele două familii îşi urmase apoi propriu-i drum. Şi de-acum încolo mătuşa Liliana n-avea să mai fie Zumi fiindcă cine ştie în ce locuinţă aveau să fie cazaţi, la fel de necunoscută ca şi gara unde întâmplarea făcuse ca ei să se întâlnească. Şi chiar dacă avea să aibă sonerie şi la casa cea nouă din Bucureşti, n-avea să mai fie acelaşi zumi. Maică-sa îi păruse lui Tiberiu foarte emoţionată de întâlnirea dintre trenuri — nu uitase asta. Iar după ce se instalaseră fiecare în noua casă din Vechiul Regat, ea fusese prima care dorise să reînnoade legătura cu familia cumnatelor sale, mătuşile lui Tiberiu, din care se simţea şi ea parte, şi fusese cea mai curioasă dintre toţi să vadă sub ce auspicii începea noua lor viaţă, pe care nu şi-o aleseseră dar cu care trebuiau să se obişnuiască.

La fel de dragă ca mătuşa Liliana, dacă nu chiar mai dragă, la un moment dat, îi devenise lui Tiberiu mătuşa Georgiana. Păstra chiar vreo două–trei poze împreună cu ea, în casa din Cetatea-Albă. Iat-o pe mătuşa Georgiana într-una din poze, şezând pe divan, iar el jucându-se pe covor, jos, la picioarele mătuşii, sub privirea ei matern-oblăduitoare. Tiberiu se joacă cu un titirez de tinichea, mare cât o farfurie, pictat cu cercuri concentrice de culori diferite, dar pe care a reuşit să-l dezmembreze deja, încât s-ajungă din el două emisfere. Iată-le în fotografie zăcând pe covor, într-o rână, devenite de nefolosit, dezvăluind în mod surprinzător interiorul de culoarea cositorului.

Tiberiu îşi mai amintea de mătuşa Georgiana când venise în vizită la ei acasă, câţiva ani mai târziu, în Vechiul Regat — nu că între timp nu s-ar mai fi vizitat! —, ea singură, mai umblăreaţă decât celelalte mătuşi. Tiberiu se întorsese dintr-una din hoinărelile lui zilnice din timpul vacanţei mari, când totul era verde şi plin de seva verii calde şi ploioase, şi terasa casei lor, unde încă de departe, venind pe alee, o zărise şezând pe iubita lui mătuşa Georgiana împreună cu ai săi, i se păruse, aşa cum era, înconjurată toată de verdeaţă, mai veselă ca oricând. Sosită pe neanunţate, ea îl întâmpina şezând pe-un taburet, c-un zâmbet care aducea cu cel din poza cu sfârleaza stricată, doar că de astă dată fără acea nuanţă oblăduitoare ci mai degrabă cu adresă către o rudă de-acum aproape matură, care îşi mai permite din când în când — şi, desigur, nu era nimic de condamnat în asta — să mai dea câte o raită, cu picioarele goale, în împrejurimile oraşului.

Dar cea care avea preocupări mai serioase în privinţa memoriei familiei şi ţinea socoteala rubedeniilor răposate şi în viaţă — fiecare ce-a fost sau ce este, cu ce s-a ocupat şi ce-a mai dres — era mătuşa Magdalena, cea mai în vârstă dintre ele. Şi nu numai că era o mândrie pentru ea să fie depozitara memoriei tuturor acelor nume, dar ţinea ca şi Tiberiu să ia cunoştinţă de ele, fiindcă, cine ştie, poate că el, ajungând bărbat, avea să preia într-o zi registrul nescris al trecutului familiei. Cel puţin dinspre tată. Arborele genealogic, cum s-ar zice. Cât despre maică-sa, la întrebarea lui Tiberiu — care încă nu se obişnuise să facă distincţie între cele două filiere ale familiei sale — mătuşa Magdalena ridica din umeri neputincioasă şi severă: acolo, în partea mamei, cunoştinţele ei n-ajungeau prea departe.

— Cum aş putea să ştiu eu, dacă nici maică-ta nu ştie? N-a părut niciodată interesată să descopere de unde vine.

Şi, drept concluzie, scotea un hm! enigmatic şi plin de scepticism. Şi, c-un pic, de reproş.

Dar în rest, despre trecutul lui Tiberiu pe linie paternă, care era şi trecutul ei, desigur, mătuşa Magdalena avea, slavă Domnului, destule date. Ştia de pildă că pe mama lor, adică pe bunica lui Tiberiu, care nu mai era în viaţă, o chema Varvara, dar i se mai spunea — Tiberiu nu prea înţelegea prin ce minune —, şi Kuimgi. Fusese căsătorită cu Tuman, tatăl mătuşilor şi bunicul lui Tiberiu, iar copiii lor, printre care şi tatăl lui Tiberiu, se ştia cine erau. Ceea ce se ştia însă mai puţin era că ea avusese trei surori şi un frate, Ştefan. Pe surori le chema Takuí, căsătorită cu Sarkis, Duduká, căsătorită, culmea! tot cu un Sarkis, şi Marta, care rămăsese toată viaţa celibatară. Dezvăluind asta, mătuşa Magdalena nu comenta faptul că, iată, în familie se purta celibatul. Lui Tiberiu nu-i era prea clar cum avea să ţină minte toate astea, cu atât mai mult cu cât prima din surorile enumerate, Takuí, avusese şi ea nu mai puţin de cinci copii, dintre care doi băieţi şi trei fete: Armeneak, Hambarţum, Mariam, Hatuna şi Ripsimé. (Trebuia să ţi le notezi fiindcă altfel nu puteai să memorezi atâtea nume.) Cu toţii, înainte să se stabilească la Cetatea–Albă, locuiseră într-o comună mare, Străşeni, la vreo 20 de kilometri distanţă de Chişinău. Dar ceea ce era demn de reţinut din toate cele povestite — şi mătuşa Magdalena o spunea cu nedisimulată mândrie —, era că unchiul ei, fratele maică-si, adică al bunicii lui Tiberiu, acel onorabil Ştefan, fusese, zice-se, administratorul unei moşii de-a lui Lev Tolstoi. Deşi avusese şi el, la rândul lui, propria-i moşie, de care s-a îngrijit fără niciun ajutor — adăuga mătuşa Magdalena cu o oarecare amărăciune. Lui Tiberiu nu-i era prea clar din partea cui se aşteptase Ştefan la ajutor şi nu-l primise.

În casa mătuşilor venea în vizită foarte multă lume. De pildă, venea o prietenă din tinereţe de-a mătuşii Magdalena, pe nume Sonia, care avea un fel foarte afectat şi mieros de a vorbi, articulând caraghios de precis fiecare cuvânt; spunea: fiindcă n-am putut să fiu de faţă la acea întâlnire, auzindu-se foarte clar, ba chiar cam bolovănos, d-ul pe care toată lumea îl omitea îndeobşte în vorbire; sau spunea: cincisprezece, cu cinci-ul caraghios de distinct; în timp ce Tiberiu nu auzise o asemenea dicţie nici măcar la crainicii de la radio sau televiziune... Mama lui era şi ea de faţă şi o simpatiza pe prietena de-o viaţă a mătuşii Magdalena, Sonia, pentru acea unică însuşire a ei, de a-i fi fost prietenă cumnatei sale, la care ţinea foarte mult. Drept care îi zâmbea prietenos şi nu ezita să intre în vorbă cu ea. În timp ce Tiberiu o evita pe cât posibil, nefiindu-i deloc simpatică; iar atunci când se aflau în aceeaşi încăpere, îi evita ostentativ privirea, afectată şi ea şi de o intensitate căutată, şi se uita indiferent în altă parte... Mai venea în casa mătuşilor şi un unchi de-al doilea, Krikor, un tip cu părul lins, c-un oval plăcut al feţei, cu părul alb ca neaua, şi cu pielea feţei foarte netedă, aproape fără zbârcituri la cei peste şaizeci de ani ai săi. Zâmbea tot timpul şi avea o rostire blândă care lui Tiberiu i-l făcea simpatic... Erau cu toţii fie prieteni vechi, fie rude de sânge ale mătuşilor (fără ca mătuşa Magdalena să-i explice pentru fiecare în parte gradul de rudenie), cu care mama lui Tiberiu nu numai că se purta prietenos, dar chiar şi în absenţa lor, după ce se întorceau acasă, vorbea despre ele folosind cuvinte de apreciere.

Iar pe când băiatul mătuşii Nana, văru-său Teodor, era logodit şi urma să se însoare, a adus-o în casă la un moment dat pe logodnica sa Diana. Tiberiu nu ştia dacă era pentru prima oară când logodnica vărului său Teodor intra în casa mătuşilor, care era şi casa lui, fireşte, dar sigur era că el o vedea pentru prima oară. Încă nici nu aflase în momentul acela care îi era numele. Fata, politicoasă şi destul de timidă, a scos destul de puţine cuvinte cât a durat vizita, răspunzând doar câtorva întrebări convenţionale. După plecarea ei şi a lui Teodor, ieşit să o conducă, mătuşa Magdalena s-a întors cu tot trupul, întrebătoare, către Tiberiu, chipurile să-i afle părerea despre tânăra abia ieşită din casă, dar de fapt având pe faţă un aer de superioritate, care l-a surprins în chip neaşteptat pe Tiberiu. Şi, desigur, neplăcut.

— Ce zici de-o asemenea achiziţie? a spus mătuşa Magdalena din vârful buzelor. Şi Tiberiu s-a întrebat de unde venea acel aer de superioritate pe care ea îl afişa. — Cam de pe la margine, nu? a completat ea.

Tiberiu n-a răspuns nimic. A ridicat doar din umeri, neutru, nedorind să-şi contrazică rudele.

Şi totuşi! Cum adică de pe la margine? I s-a părut ciudat că mătuşa Magdalena, tocmai ea, se preta să facă o asemenea observaţie veninoasă. Diana, actuala logodnică a lui Teodor avea să-i devină, foarte probabil, în scurtă vreme, soţie şi deci avea să devină şi ea membru al familiei. Casa mătuşilor avea să devină şi casa ei. Cum aveau s-o privească în ochi după acea observaţie deplasată a mătuşii Magdalena, când toate mătuşile, fiind de faţă, nu numai că tăcuseră mâlc, exprimându-şi prin tăcere aprobarea lor, dar trufia lucise, iarăşi în chip neplăcut, pe buza lor inferioară, în timp ce feţele împietrite nici măcar nu şi le întorseseră una către cealaltă?

La moartea tatălui lui Tiberiu, fata mătuşii Rozalia, verişoara Dora, povestise, cu o pasiune total deplasată, pretinzând că avusese un vis cu doar câteva zile înaintea morţii tatălui său. Se făcea că mama venise în vizită acasă la ele, singură — ceea ce se întâmpla pentru prima oară, adăuga Dora — şi, la întrebarea pusă de mătuşi despre fratele lor, le dăduse un răspuns enigmatic şi de rău augur: O să aflaţi vineri ce-o să se-ntâmple! Vineri, adică exact ziua când murise tatăl lui Tiberiu... Vară-sa Dora, fata mătuşii Rozalia, era tânără şi încă nu se pătrunsese de spiritul familiei. Fantasmagoriile ei se îndreptau spre cu totul alte sfere. Ea nici nu comentase în vreun fel „achiziţia” vărului ei Teodor, o acceptase în chipul cel mai firesc, nici nu se formaliza în privinţa rubedeniilor cu ştaif dispărute, de care făcea atâta caz mătuşa Magdalena. Probabil nici n-avea ştiinţă de ele. Şi, dacă era totuşi avea ştiinţă, cu siguranţă că rangurile o lăsau indiferentă.

Mama continuase să le viziteze pe cumnatele ei, mătuşile lui Tiberiu, de fiecare dată cernită, dându-i lacrimile la fiecare două–trei vorbe, cu simţământul că numai în casa aceea îşi putea afla mângâierea şi liniştea, adică alături de surorile soţului ei dispărut.

Şi a continuat să fie dezinteresată de trecutul ei. Şi nici pentru trecutul soţului ei n-a arătat vreodată vreun interes special. A interesat-o doar el viu, şi prezentul lui şi al familiei sale. În rest...

Într-una din zile, scurtă vreme după moartea tatălui său, Mătuşa Georgiana i s-a adresat lui Tiberiu având aerul că îi face o mărturisire de suflet:

— Ştii, a spus ea, mama ta a fost totuşi o femeie cumsecade. De pildă eu n-am auzit-o niciodată să bârfească pe cineva.

Totuşi? Asta era tot ce găsea mătuşa Georgiana de spus de bine despre mama lui? Că nu obişnuia să bârfească?

Pentru Tiberiu a fost un şoc. Într-o clipă în mintea lui s-a făcut lumină: la fel ca şi cealaltă femeie, mult mai tânără, Diana, cu care Teodor se însurase scurtă vreme după prima ei vizită, maică-sa trebuie că fusese în toţi acei ani, inclusiv pe vremea când se duceau împreună în vizită la Mătuşa Zumi, la Cetatea-Albă — şi zilele acelea păreau una mai minunată decât cealaltă —, maică-sa fusese, de bună seamă, doar tolerată în casa cumnatelor sale. Tiberiu s-a întrebat, cu amărăciune în suflet, dacă nu cumva se comentase într-ascuns şi pe seama ei că fusese găsită, la vremea respectivă, de fratele lor, tatăl lui Tiberiu, prin cine ştie ce margine. De unde acele aere aristocratice? s-a întrebat Teodor. Oare doar fiindcă printre rudele lor se aflase şi acel unchi care administrase a moşie de-a lui Lev Tolstoi?...

Dar Mătuşa Liliana?

Ei bine, ea era altfel. Rememorând întâmplările mai recente, ca şi pe cele mai vechi, Teodor nu şi-o amintea, totuşi, adoptând vreodată aerul acela de superioritate al mătuşii Magdalena şi al celorlalte surori ale ei. Micuţă şi neînsemnată, puţintică la trup, din ce în ce mai adusă de spate odată cu anii, cu mersul ei legănat, simplă şi firească la vorbă, Tiberiu putea să înţeleagă de ce maică-sa îl îmbia odinioară să meargă împreună în vizită la mătuşa Zumi.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine