Am intrat în biroul meu. Masa mea de lucru dispăruse, biroul era complet gol. Mi-a stat inima în loc. L-am întrebat pe colegul meu, din dispoziția cui a fost scoasă masa mea de lucru? N-a reușit să fie prea clar: la început mi-a spus că a fost dispoziția conducerii, apoi a recunoscut că ei toți s-au gândit și au ajuns la concluzia că nu am de ce să mai vin la serviciu. Încă o dată mi-am spus, cu durere în suflet — pentru a câta oară? — că e cazul să încetez cu activitatea mea pro bono și să mă limitez la pensie.
Am plecat de la serviciu și m-am urcat în autobuz. Casierul mi-a spus că biletul costă trei lei și cinzeci de bani. Am înțeles de ce era așa de scump, linia fiind preorășenească. L-am rugat să-mi rupă un bilet și mi-am scos portofelul. Aveam acolo, fără doar și poate, trei hârtii de câte un leu. Numai că pe lângă ele, îmi rămăseseră tot felul de hârtiuțe — chitanțe, bilete vechi de călătorie, simple bilețele cu însemnări, rămășițe — și eu nu reușeam să aleg bancnotele de celelalte hârtiuțe. M-am apucat să răsfoiesc din nou teancul și parcă n-am mai găsit de astă dată bancnotele. Casierul și-a pierdut răbdarea:
— Aveți, sau n-aveți trei lei cinzeci?
Era o situație îngrozitor de jenantă. Încă o dată mi-am spus, umilit până în adâncul sufletului, că n-are niciun rost să mai vin la serviciu de vreme ce beneficiez de o pensie.
luni, 29 iunie 2020
Pro bono
Abonați-vă la:
Postări (Atom)