♠
Lângă laptopul lui Axinte Pascal, în dreapta, se mai afla un dosar, nu prea gros, de culoare verde, pe a cărui etichetă stătea scris: ARHIVA RECENTĂ. Redactorul-şef îşi lăsase pe el telefonul mobil, iar alături, tot pe dosar, o altă legătură de chei, una mai mică, probabil de la sertarul biroului şi poate şi de la alte sertare şi uşiţe de pe undeva din această încăpere. În colţul din dreapta-sus era aplicată destul de neglijent o ştampilă vineţiu-cenuşie: CONFIDENŢIAL. Iovan împinse într-o parte, cu dosul palmei, mobilul şi legătura de chei şi deschise dosarul. Deodată o alarmă se porni să urle cu furie în toată redacţia. Privirea lui Iovan sări în tavan speriată, dar nu găsi acolo nicio cameră video, niciun senzor din aceia care sesizau mişcări suspecte. Se gândi că ar putea încerca să facă alarma să tacă ieşind în sala cea mare şi căutând sirena, undeva pe sub muchea tavanului. Nu se ridică însă de pe scaun şi rămase să îndure vacarmul. Îi trecu apoi prin minte, mai mult aşa, ca un joc al minţii, că deschiderea dosarului confidenţial fusese cauza declanşării alarmei. Ce stupid! Deodată alarma tăcu de la sine, la fel de neaşteptat cum se declanşase. În sală şi în biroul lui Pascal reverberaţia sunetului strident ce izbise pereţii îşi prelungi vigilenţa vibrantă o secundă sau două înainte de a muri. Sunetul care tocmai încetase îi aminti de alarma declanşată la benzinăria unde dispăruseră în explozie Mara şi părinţii săi, pe care îi lăsase la masa aceea din colţ când se dusese la toaletă. Nimeni nu alergase în ajutorul lor şi la întoarcerea de la toaletă el însuşi se simţise total dezorientat, neştiind încotro să-şi deplaseze scaunul, căci pe locul unde stătuseră ei nu mai rămăsese decât un gol plin de praf luminos în mişcare lentă, deasupra căruia atârna, neagră, perdeaua sfâşiată... Dar alarma de aici?... Oare de ce fusese înclinat s-o lase să urle în voie? Doar fiindcă la orice alarmă amintirea sa îi spunea că cineva, o fiinţă omenească, cel puţin una, iese întotdeauna la iveală până la urmă, ca din pământ, şi aleargă să dea o mână de ajutor?... Privirea lui Iovan se adună din gol şi coborî pe prima filă a dosarului. Pentru moment însă nu reuşi să vadă nimic acolo. Nu putu să se concentreze. Telefonul mobil şi mai ales legătura de chei lăsate pe dosar sugerau că Pascal fugise în pripă din biroul său în clipa când simţise răul Perdelelor de Lumină năvălind aici în interior. Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, n-ar fi lăsat el la vedere un dosar confidenţial. Dar ce anume ar fi putut să fie confidenţial într-o agenţie publică de ştiri? Păcat — îşi spuse. Fuseseră prea multe de aflat, şi erau şi acum, când nu mai foloseau la nimic...
Aşadar, dosarul verde...
Prima foaie era o copie — cum şi scria deasupra titlului — după o scrisoare expediată organizaţiei neguvernamentale Academia Indezirabililor, în care se spunea: „Considerăm că interpretarea Dvs. privind riscurile Zonei Talbot XQ, pe care Pământul, în traiectoria sa, urmează să o străbată în viitorul apropiat, sunt mult exagerate. Agenţia Spaţială Europeană estimează că sunt de aşteptat unele perturbaţii ale câmpului magnetic terestru, preponderent în stratosferă, cu unele consecinţe — minore spre medii — asupra telecomunicaţiilor şi, eventual, asupra funcţionării unor aparate şi dispozitive de interes public şi privat, cum ar fi centralele telefonice. De asemenea, A.S.E. nu poate face nicio estimare sigură asupra datei când fenomenele amintite se vor produce. Previziunile A.S.E. sunt în cea mai mare parte în concordanţă cu cele ale N.A.S.A.” Uitându-se mai bine, Iovan observă că expeditorul nu era agenţia de ştiri LANS–Delta ci Ministerul de Externe, Biroul de Presă.
Iovan trecu la foaia următoare.
Acelaşi Birou de Presă al Ministerului de Externe se adresa de astă dată agenţiei de ştiri LANS–Delta, cu sugestia de a face tot posibilul pentru a contracara ieşirile publice ale unor organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice neautorizate în legătură cu Zona Talbot XQ, pentru a se evita crearea de situaţii de panică şi a se menaja moralul cetăţenilor.
„Avansarea datei de 23 aprilie pentru începutul aşa-ziselor fenomene ultime este lipsită de orice temei ştiinţific”, se putea citi pe următoarea foaie din dosarul verde. „O acţiune pe care Secretariatul General al Guvernului o recomandă tuturor administraţiilor locale, în ipoteza că totuşi ştirea falsă despre fenomenele ultime capătă priză la public, este să profite de Duminica Floriilor şi să dea acesteia o amploare mai mare decât în anii trecuţi: serbări religioase, câmpeneşti, sărbători ale primăverii şi ale renaşterii naturii etc., astfel ca populaţia să fie angrenată în activităţi care să sugereze că autorităţile cunosc în detaliu situaţia şi nu consideră că ar exista vreun pericol pentru cineva în perioada imediat următoare. Aceasta însă, numai dacă în ajun sau în zilele imediat premergătoare se va constata că populaţia este cu adevărat preocupată de unele evenimente nedorite în viitorul apropiat. În caz contrar, recomandăm să nu se intervină, iar activităţile curente din ziua de duminică, 23 aprilie, să fie lăsate să se desfăşoare în mod firesc.”
Soarele dimineţii lumina din plin zidul casei, şi îl scoseseră afară, la aer curat, unde îl întâmpinaseră narcisele înflorite de la marginea aleii — asta îşi aminti Iovan: să fi fost Floriile sau prima zi de Paşti? Se zdruncinase destul de tare când roţile coborâseră de pe ultima treaptă şi poate de aceea îl luase cu leşin. Sau poate că iarăşi amplificase fără voie, prosteşte, acea zdruncinătură, transformând-o, în mintea sa, într-o cădere catastrofală de pe înălţimea care veşnic îl ameninţa, aşa cum îl ameninţau multe altele. Imaginaţia sa se complăcu în acea înlănţuire care uneori îl amuza post factum, şi îl făcu să retrăiască — a câta oară? — căderea de la etaj, care îi strângea stomacul, nici nu ştia dacă din teama că nimic nu-l mai putea scăpa de zdrobirea trupului, sau fiindcă simţea cu o acuitate halucinantă, vreme de secunde bune, puterea invincibilă a gravitaţiei. Erau senzaţiile lui familiare, adevărate crize, care uneori ameninţau să devină perpetue. Şi poate de aceea îşi amintea zidul însorit de acasă, şi chiar şi umbra caisului înflorit căzând pe acel zid, în acea zi care poate că era ziua de Florii sau prima zi de Paşti, dar nu îşi amintea unde era casa. Unde? Poftim de caută prin cartierele oraşului, pustiite, caişii înfloriţi — aşteaptă până la primăvara viitoare, fiindcă acum deja se trecuseră florile — şi vezi dacă poţi găsi casa copilăriei! Iar până atunci ai la dispoziţie oricare locuinţă să te găzduiască, oricare cameră de hotel, unde trebuie să te descurci singur, doar să te serveşti cu aşternuturi noi, să te convingi pentru prima oară că oficiile de pe la hoteluri găzduiesc rezerve nelimitate de aşternuturi de pat şi feţe de pernă, pături şi toate celelalte, doar să le iei, să te serveşti singur, după pofta inimii...
Orice bucurie era însă indecentă. Şi orişice satisfacţie, la fel...
Iovan se îndreptă de spate aplecându-se peste dosarul verde. Următoarea foaie.
Mesajul era adresat agenţiei de ştiri şi venea de la Secretariatul General al Guvernului. Potrivit Comisiei de Analiză a Academiei, activarea carbonului era o teorie nu numai falsă ci şi dăunătoare. „Organizaţiei neguvernamentale Protecţia Astrală, care pretinde că deţine informaţii în sensul de mai sus, emise de o comisie europeană de experţi, condusă de un anume dr. Aston McCauley, S.G.G. îi recomandă să consulte raportul detaliat al Comisiei de Analiză a Academiei, în care se demonstrează că aşa-zisul fenomen al activării carbonului din materia organică de origine animală este un nonsens. ONG-ul respectiv se face răspunzător de panica de care va fi cuprinsă populaţia dacă aşa-zişi experţi, susţinuţi de acea organizaţie şi de altele asemenea, vor continua să dezinformeze opinia publică. Posturilor de televiziune li se recomandă să evite emisiunile având ca subiect pretinsele fenomene ultime şi activarea carbonului.”
Mai erau file destule de citit în dosarul verde de pe masa redactorului-şef Axinte Pascal, dar Iovan simţi că deocamdată era de-ajuns cât citise. Poate avea să se întoarcă în scurtă vreme.
Putea să părăsească acum agenţia — s-o lase pustie, aşa cum o găsise la venire, doar cu poza Sabinei, stingheră, pe unul din birouri şi cu dosarul ARHIVA RECENTĂ, rămas deschis pe masa redactorului-şef. De un singur lucru putea să fie sigur: că nimeni n-avea să se atingă de niciun lucru din sălile agenţiei de ştiri. În privinţa asta putea să nu-şi facă nicio grijă. Dar...
Orice bucurie era lipsită de decenţă.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
