Strada cobora spre port şi deasupra pavajului, la foarte joasă înălţime, zburau rândunele. Zburau cu o iuţeală ameţitoare şi, planând în volte ambiţioase şi elegante, nu atingeau nimic din jur. Nu atingeau trunchiurile pomişorilor — subţirei şi puţini la număr câţi erau pe acea stradă —, nici stâlpii felinarelor, nu atingeau zidurile, nici pe trecătorii care se opreau să le admire zborul. Nimeni nu le văzuse vreodată aşezându-se pe pământ. Nimeni. Şi Luca cu atât mai puţin. În privinţa lor, Luca avea mai multe întrebări de pus. Prima, iată, o punea chiar acuma:
— De ce zboară rândunelele atât de jos? *** *Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca
Mami zâmbi, înălţă din umeri şi îşi întoarse întrebător capul spre Tati. De ce zâmbea? Asta ar fi fost o altă întrebare, dar Luca ştia că nu trebuie să pună prea multe întrebări deodată. Aşa era Mami, când nu ştia ceva, zâmbea şi, după caz, ridica... sau nu ridica din umeri. Tati însă se pricepea la multe, de fapt cam la toate. Îi răspunse deci tacticos lui Luca:
— Fiindcă rândunelele se hrănesc cu insecte, pe care le prind din zbor. Iar insectele, după cum ştim, zboară la mică înălţime. Aşa sunt rândunelele, tot ce le trebuie îşi iau din zbor. Mâncarea, pământul, de fapt lutul, cu care îşi construiesc cuibul... Apropo, Luca, ai văzut, la noi acasă s-au întors la cuibul de anul trecut. Dacă e încă solid, de ce şi-ar pierde ele vremea să facă altul?... Aşa că asta fac rândunelele: totul din zbor. Chiar şi apa şi-o iau din zbor.
— Chiar şi apa? se miră Luca.
— Chiar şi apa. Trec razant cu suprafaţa apei, deschid ciocul şi... aşa se descurcă cu toate. Înţelegi?
— Dar de ce nu se aşează niciodată pe pământ?
Asta era a doua întrebare. Mami zâmbi şi de data asta deşi avea un răspuns de dat. Ba chiar o pufni râsul.
— Dacă aş putea să zbor, ca ele, răspunse Mami, te rog să mă crezi că, la cât e de murdar pământul, nici eu nu m-aş aşeza pe el.
Cu ochii mijiţi, Luca îi cercetă faţa încercând să ghicească dacă vorbeşte serios sau glumeşte. Nu puteai să ştii niciodată. Rândunelele îl ocoleau şi pe bătrânul care stătea în picioare în colţul străzii, avea în faţa lui o cutie veche de lemn... O întrebare ar fi fost: de ce e aşa de veche? Dar Luca se gândi că aşa ceva n-are rost să întrebi. Privi mai atent cutia. Bătrânul o ţinea suspendată cu ajutorul unei curele petrecute pe după umăr şi ceafă, dar în acelaşi timp cutia se sprijinea totuşi de pământ cu un picior. Unul singur. Piciorul stătea un pic înclinat şi de aceea nici cutia nu era foarte dreaptă. Bătrânul învârtea o manivelă şi din cutie se ridica o melodie cam adormitoare şi cam străbălată, dar care nu suna totuşi rău. Nu suna rău deloc.
— Aceea e o flaşnetă, îi explică Tati lui Luca. Erau la modă pe vremuri. Nici eu nu le-am apucat, doar am citit despre ele în Wikipedia. Şi pe mine mă surprinde că s-a ivit din nou una. Ha! E chiar nostim! O flaşnetă în ziua de azi, cine-ar fi zis!
Când se apropiară de bătrânul cu flaşneta, Luca observă ceva şi mai ciudat: deasupra flaşnetei, pe o stinghiuţă albă, stătea o păsăruică cu totul deosebită de rândunelele care trăgeau săgeţi de zbor prin jur. În prima clipă n-o recunoscu. Era verde din cap până-n coadă, arăta cât se poate de vie deşi stătea nemişcată ca un tablou şi avea ciocul coroiat ca o mică agăţătoare întoarsă în jos. Bătrânul învârtea la manivelă şi se uita cu ochi binevoitori în jurul său. Pe cutie puteau fi văzute tot felul de desene nu mai puţin ciudate decât ce avea deasupra. Iată de pildă Soarele şi Luna... Dar erau şi alte câteva mici desene aşezate în cerc, dintre care Luca recunoscu un leu şi un berbec cu coarne răsucite.
— Zodiacul! Sigur că nu putea să lipsească tocmai zodiacul! spuse Tati, pe faţă cu aceeaşi mulţumire cu care ar fi întâmpinat o veche cunoştinţă. Am să-ţi explic, Luca, promise Tati. Dar nu acum. Sunt prea multe de spus. Zodiacul, o chestie complicată! Înţelegi? Şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, la zodiac Mami se pricepe mai bine.
Mami râse, dar nu negă.
— Aflaţi-vă Planeta! striga bătrânul cu o voce răguşită dar veselă. Şi învârtea la manivelă.
— Cum adică Aflaţi-vă Planeta? vru să ştie Luca.
— N-ai văzut tot, îi atrase atenţia Tati. Dacă te-ai fi uitat mai bine, ai fi văzut că sub ciocul papagalului... Aşa se cheamă pasărea flaşnetarului, cea verde. Papagal.
— Ştiu, spuse Luca. Între timp îşi amintise. — Am unul în cartea de colorat.
— Foarte bine, spuse Tati. Papagalul trăieşte în ţările calde, dar se descurcă şi la noi. Cum spuneam, sub ciocul papagalului ai să vezi un şir de bileţele puse unul lângă altul într-o casetuţă. Le vezi, Luca? Unele roz, altele bleu. De ce sunt colorate aşa, asta n-aş putea să-ţi spun. Dar arată bine.
Luca era atât absorbit de ceea ce vedea, că abia dacă încuviinţă din cap.
— Atunci când flaşnetarul îi cere, continuă Tati să-i explice, papagalul scoate un bileţel şi i-l dă...
— Cui? întrebă repede Luca.
— Păi... începu Tati, şi se poticni. Celui care plăteşte şi crede în prostia asta.
Luca nu ştiu ce să creadă. În faţa flaşnetarului tocmai se opriseră vreo trei sau patru băieţi mai mari, înconjurându-l. Şi alţii se uitau la flaşnetar, dar mai de departe. Unul dintre băieţi îi întinse ceva flaşnetarului... Adică bani, ce altceva? Deci băieţii credeau în prostia asta? Sau cum? Flaşnetarul se opri din cântat, luă banii, bâigui ceva spre papagalul său şi acesta, ţopăind sprinten într-o parte pe stinghiuţa lui, ca şi cum ar fi ştiut exact unde să se oprească, ciuguli un bilet, flaşnetarul preluă biletul şi i-l dădu băiatului de la care primise banii. Luca se uită la ei toţi cu o curiozitate fremătătoare.
— Luca, uite ce-i, spuse Mami, Tati şi cu mine nu credem că un papagal poate ghici viitorul cuiva. Dar, cum să-ţi spun, tu trebuie să ştii un singur lucru.
— Ce?
— În sfârşit, că... unele lucruri se fac, şi altele nu se fac.
Luca o privi neîncrezător. Ba chiar un pic încruntat.
— Dar ce scrie acolo? întrebă el.
— Unde, pe bileţel?
— Da.
— Păi, se zice că fiecare om se naşte cu o ursită. Asta înseamnă că cineva acolo sus, mă rog, ştii tu... Cineva acolo sus hotărăşte pentru fiecare ce soartă va avea, ce îl aşteaptă în viaţă... În sfârşit, dacă va fi fericit, dacă într-o zi va ajunge cineva... şi alte chestii de-astea. Dar noi în general nu ştim.
— Şi papagalul ştie? întrebă Luca cu o faţă cât se poate de serioasă.
Mami dădu ochii peste cap, de fapt nu se supără, se răsfăţă un pic, râse în felul ei şi îşi coborî faţa spre Luca:
— De fapt, tu ai înţeles foarte bine, spuse ea. Era veselă, chiar mai veselă decât s-ar fi cuvenit. Poate.
Pentru moment, Luca uitase de rândunele. Se uită gânditor la flaşnetar, la băieţii care stăteau în jurul său curioşi, şi, privind lung la căpşorul verde şi chioşcogit al papagalului, se întrebă de unde îi venea puterea de a ghici soarta oamenilor. Tot ce avea în faţa ochilor i se păru fermecător.
— Vreau şi eu un bileţel, spuse Luca. Te rog, spune-i domnului să-i spună papagalului să-mi dea şi mie un bileţel.
Era rândul lui Tati. În privinţa asta se înţelegeau foarte bine ei doi.
— Luca, uite ce e. Omul îşi construieşte viito... Nu, hai să nu folosim cuvinte mari. Depinde de fiecare ce îl aşteaptă în viaţă, înţelegi? De unde să ştie un biet papagal? Asta vreau să-ţi explic. Dacă la şcoală o să fii silitor când o să te duci, la toamnă... Dacă, mai târziu, ai să ştii ce vrei să faci în viaţă şi n-ai să te răzgândeşti de pe-o zi pe alta — ştii la ce mă refer, nu?... Dacă, dacă, dacă. Sunt mulţi de dacă, dar nu depinde nici de papagal şi nici de flaşnetar dacă tu iei sau nu hotărârea care ţi se potriveşte la un moment dat, atunci când e nevoie de, cum să zic, clarviziune... Adică de o privire limpede, în sfârşit. Numai de tine depinde. Înţelegi? Şi acum, şi mai târziu, când ai să te faci mare.
Când va fi mare?
Hm!
Luca se văzu pe sine în carlinga unui StarFighterJet, survolând Planeta de Argint, unde, în vizorul Lansatorului se vedeau fugind Zwolfii ca potârnichile, după ce făcuseră atâta rău Pământului şi pământenilor, iar acuma încercau să scape, dar nu le mergea, flăcările phlamph-urilor îi nimiceau unul câte unul explodându-le în cefele de gronand, pulverizându-le armurile de glemb, iar el se întorcea către copilot şi dădea comanda: Back to Earth! şi ajungeau în câteva minute deasupra plajelor din Punta Branca, îşi alegeau locul de catapultare, exact printre palmieri şi şezlonguri întinse sub palmieri, unde îşi făceau siesta şi dormitau leneşii, care visau şi ei s-ajungă cândva într-o carlingă, dar...
— Hei, Luca! Unde îţi umblă gândul?
De fapt strada cu rândunele se putea vedea şi de la ei de-acasă, de la fereastra de la etajul patru, ultimul, de pe scara comună, şi, dacă îţi încordai auzul, puteai auzi flaşneta şi chiar şi piuiturile rândunelelor care zburau de colo-colo, doar că nu mai puteai vedea dacă în jurul flaşnetei mai erau sau nu mai erau copii. Se însera şi se auzea piuitul neîntrerupt al rândunelelor, care săgetau aerul, şi acolo deasupra pavajului străzii, şi aici, unde...
— Aşa ceva este imposibil! exclamase deunăzi unchiul Liviu. Adică cum? Rândunelele să-şi facă cuib în interiorul scării? Adică să treacă peste tocurile uşilor, peste capetele locatarilor? Să nu se teamă de ei? Nu! Rândunelele sunt sperioase! Se tem de oameni! Fug de vecinătatea oamenilor! Ceea ce spuneţi voi nu se poate întâmpla!
Şi totuşi aşa se întâmplase. Încă de anul trecut. Rândunelele îşi construiseră cuib în casa scării. În casa scării! Mami se concentrase să-şi aducă aminte:
— Dacă stau să mă gândesc, şi-au făcut cuib în casa scării încă de acum doi ani! Sau te pomeneşti că sunt deja trei?
Nimeni nu îşi mai aducea aminte exact. De fapt, rândunelele veneau în interiorul casei scării dintotdeauna, intrând pe ferestruica lăsată deschisă toată vara — ferestruica cea mai de sus. Asta era realitatea. Luca oricum nu îşi amintea ca lucrurile să fi fost altminteri vreodată. Doar că...
— De la o vreme au început să strâmbe din nas, spunea Mami.
— Cine? întrebă Luca. Şi se uita nedumerit în sus, când la Mami, când la Tati, găsindu-i pe amândoi cam sumbliguri.
Mami nici nu voia să-i numească pe acei vecini, atât era de dezamăgită de purtarea lor. Bineînţeles că, vorbind cu Tati, se referea la ei. Doar că nu dorea să-i numească. Le evita numele, pur şi simplu. I se adresa lui Tati şi împungea aerul cu degetul arătător, pe muţeşte, având un aer misterios, indicând către vecinul de pe acelaşi palier cu al lor. Şi toate astea, de ce? Ca să nu priceapă Luca şi să înceapă prea de timpuriu să-i urască pe oameni. Spunea: — Şi el! Şi îl aţintea pe Tati cu privirea — Tati nefiind, se pare, la curent —, spre a se asigura că înţeles despre cine vorbea ea. — La fel şi... celălalt! spunea Mami, continuând să i se adreseze lui Tati pe acelaşi ton conspirativ. Împungea aerul cu arătătorul spre etajul de jos şi voia să se asigure că Tati a înţeles la cine se referea ea. Şi bineînţeles că Tati înţelegea. Nu şi Luca. Luca vedea doar că sunt neînţelegeri în privinţa rândunelelor din interior, pentru că fac murdărie. Asta înţelesese.
— Nu-i destul pentru ei că mă străduiesc şi pun ziarul dedesubt, în dreptul cuibului, şi îl schimb îndată ce se murdăreşte! se plângea Mami. Nu-i destul! Şi uite că de astă dată au bătut fereastra în cuie!
În cuie?!
Luca îşi înălţă privirea îngrozită spre rama de lemn a ferestruicii rândunelelor şi o văzu închisă, cum nu fusese niciodată până atunci, blocată, înţepenită cu ajutorul cuielor, din care se mai puteau vedea doar capetele izbite cu ciocanul. De mirare că geamul rămăsese întreg. Se putea ghici o anumită furie cu care fuseseră bătute cuiele. Luca se întoarse cu privirea spre cuibul de deasupra uşii, sus, între tavan şi perete, exact pe muchie, unde zări, scoase peste marginea cuibului, ciocurile căscate ale puilor. Deja ştia că sunt cinci — îi numărase. Tot cinci erau şi-acuma, şi aşteptau cu ciocurile larg deschise. Aşteptau să li se vâre în cioc insectele de care vorbise Tati, că le prind rândunelele din zbor. Iar la ferestruică, în afara ei, ce să vezi! Se roteau disperate două rândunele piuind sfâşietor. Nu aveau pe unde să mai intre în casa scării, la puii lor! Nu mai aveau pe unde, Dumnezeule! Mami şi Tati se uitară unul la altul, dezarmaţi. Luca încropi în minte o furtună întunecată şi furioasă, încropi fulgere, care să spargă geamul. Se gândi, ca alternativă, la carlinga lui de pe StarFighterJet, îşi închipui glomberii lui îndreptând asupra geamului tunurile lor de raze Larx, dar pentru prima oară se împiedică de starea lui de imaginaţie şi se simţi pentru moment neputincios. Piuiau sfâşietor rândunelele de afară, despărţite de puii lor, Mami se uită îngrijorată la Tati, anticipând cine ştie ce acţiune violentă şi nesăbuită din partea lui Luca, iar Tati, deşi la rândul lui oarecum îngrijorat, o linişti prin semne, mutându-şi privirea de la ea la Luca şi negând pe muţeşte, conspirativ: Nu, n-are cum s-ajungă la geam!
Dar ceva se întâmplă curând.
Prăjinile sunt câteodată de-ajuns de lungi. Mai ales când cei mari sunt cu atenţia îndreptată în altă parte.
Prăjinile lungi ajung la geamurile înalte.
Geamul de la ferestruică sări în ţăndări.
Nicio uşă nu se deschise pe la vecini.
Minune!
Alte mări nu se ştie cum erau faţă de punctele cardinale, dar marea lor era la răsărit şi de acolo, din apele albastre sau verzui, răsărea soarele, când rândunelele erau deja în plină activitate, vânând din zbor insectele cu care veneau apoi să-şi hrănească puii. Şi piuiau ascuţit, umplând aerul de piuitul lor, care nu se ştie ce însemna: mulţumirea că îşi pot creşte puii cu toată dragostea, sau nemulţumirea că ceva le-a stat o vreme în cale, împiedicându-i? Ceva... inexpugnabil!
— Inexpugnabil? zicea Tati. Hai să nu folosim cuvinte mari. Pe înţelesul tuturor, inexpugnabil înseamnă de neînvins. Or, aşa ceva, hai s-o spuneam pe-a dreaptă, este o exagerare! Nimic nu-i de neînvins dacă ai voinţă şi eşti stăruitor!
Cel care ieşi primul din casă în dimineaţa aceea fu chiar Luca, căci curiozitatea îi dădea ghes. La picioarele lui, pe covoraşul aspru pentru şters picioarele zări un bileţel. Era bleu. Îl recunoscu din prima clipă şi îşi ridică recunoscător privirea spre ferestruica înaltă, cu geamul spart. O rândunea tocmai intra pe ferestruică şi zbura glonţ către cuibul unde puii aşteptau cu ciocurile larg deschise.
Câteva minute înainte însă, se întâmplase un lucru ciudat. Bătrânul flaşnetar tocmai ieşise în strada care cobora spre port, cu flaşneta lui, ocupându-şi locul ştiut. Era prea devreme să treacă cineva pe stradă. Dar el o lua din vreme, ca în fiecare zi. Proptise pe caldarâm piciorul flaşnetei, tacticos, şi pusese mâna pe manivelă, de fapt nu apucase să facă nici măcar un tur cu manivela, când o rândunea ţâşni săgeată pe deasupra casetuţei cu bileţele. Razant.
— Asta ce mai e! strigă bătrânul, uluit, întinzând mâna în urma rândunelei. Hei! Hei!
Apucă să vadă rândunica îndepărtându-se în zbor cu un bileţel în cioc. De astă dată fie nu fusese de-ajuns de atentă, fie o făcuse dinadins, căci nu îşi respectase regula de a nu atinge nimic în zbor. Îi zburvăşise papagalul, făcându-l să arate ca un papagal înfuriat, cu ochi rătăciţi şi înfoiat, şi pe deasupra răsucit cu ciocul în partea cealaltă, în exteriorul casetuţei cu bileţele.
Planeta!
Soarele şi Luna.
Luca se aplecă şi ridică de pe jos bileţelul bleu. Apoi, fremătând tot de nerăbdare, dădu fuga la Mami cu bileţelul, care îl despături şi îi citi din el:
Te cheamă Luca. Vei face o carieră strălucită în Marina Militară. Vei parcurge toate treptele ierarhiei, până la treapta cea mai de sus. Te vei bucura de onoruri şi vei trăi până la adânci bătrâneţi, înconjurat de cei dragi.
Tati avea să-i explice într-o bună zi ce-i aceea carieră şi ce-i aceea ierarhie. Dar până atunci, cele două cuvinte grăiau de la sine şi promiteau tot ce-i mai bun şi mai liniştitor pe lume.
** Publicat și în Discobolul, nr. 1-2-3 2018
