Când de pe exteriorul peretelui de nord al casei noastre a căzut, pe o întindere de două-trei palme, tencuiala deasupra ferestrei care dădea spre linii, nu mi s-a părut a fi chiar o catastrofă. Multe dintre casele rămase în picioare din anii aceia de după război erau în paragină, iar altele nu fuseseră niciodată tencuite, fie pentru că proprietarii lor plecaseră în război şi nu se mai întorseseră, fie pentru că după război nimeni nu mai avea bani de investit în case. Iar unora, foarte puţini, care se încumetaseră să construiască în anii aceia, bineînţeles că nu le rămăseseră bani de tencuit. O femeie tânără, pe care o cunoşteam din vedere, altminteri destul de ştearsă, la doar câteva case mai jos de casa noastră, cred că la numărul 23, câştigase la loto patruzeci de mii de lei, ceea ce era o sumă colosală pentru acea vreme, când tata avea un salariu lunar de vreo patru sute de lei. Foarte chibzuită, în loc să arunce banii pe distracţii sau pe cine ştie ce alte prostii, îşi construise o casă chiar la stradă. Casa a fost ridicată şi a rămas la roşu, cum se spunea, şi la roşu era chiar şi când, după destul de mulţi ani, părinţii mei s-au mutat în alt cartier. Treceai pe lângă ea şi îţi ziceai: iată o cărămidă robustă, bine arsă, frumos aliniată, poate să rămână chiar şi netencuită ani de-a rândul sau, eventual, definitiv, fiindcă, slavă Domnului, destui preferau în exterior cărămida aparentă...
Cărămida care a ieşit însă la iveală după căderea tencuielii pe zidul dinspre nord al casei unde locuiam nu era deloc aşa. Aspectul ei nesănătos, nuanţa palidă, te făceau să te gândeşti: iată o cărămidă care n-ar fi rezistat dacă n-ar fi fost tencuiala. N-a rezistat nici cu tencuială. La început nu i-am dat atenţie. Acolo în spatele casei era un loc strâmt, unde abia te puteai strecura dar altminteri foarte plăcut pentru a te izola de lume, nu un loc umbrit, ca restul curţii, ci un loc învăluit într-o lumină difuză, cumva mediteraneană. Uneori, în caz extrem, mă ascundeam în acel loc în jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea fiindcă era greu să fii găsit acolo şi, oricum, fie că eram în joc, fie că nu eram, nu-mi stătea gândul la tencuiala căzută deasupra ferestrei. Cel puţin, la început.
Apoi însă întinderea cu tencuială căzută s-a mărit şi, mai îngrijorător decât asta, cărămida a început să se macine. La piciorul zidului, în dreptul ferestrei, a început să crească o moviliţă de praf de cărămidă. După fiecare ploaie rece de toamnă care şfichiuia zidul dinspre nord mă gândeam că scobitura din zid s-o mai fi adâncit, că ploaia o mai fi ros din cărămidă încă un milimetru sau doi.
În scurtă vreme măsurarea în milimetri a devenit neconcludentă: trebuia apreciat în centimetri. Scobitura din zid se adâncea cu fiecare lună, cu fiecare săptămână. Mi-am făcut un obicei din a ieşi mereu în spatele casei pentru a aprecia din ochi cât de adânc se măcinase cărămida. Şi nu era nevoie, pentru asta, să mă strecor printre zidul casei şi gard: era mult mai uşor să ies pe linii — din locul acela de pe marginea terasamentului, care era mai ridicat decât curtea, zidul dinspre nord se vedea, peste gard, în întregul său dezastru. Iar când mă aflam înăuntru, şezând la masă sau întins în pat, privirea mi se îndrepta mereu, cu o strângere de inimă, către locul de deasupra ferestrei, unde deocamdată nu se vedea nimic dar mă aşteptam să văd într-o bună zi, printr-o spărtură, lumina zilei. Mă tot întrebam: la cât să fi ajuns oare grosimea peretelui? Zece centimetri? Cinci centimetri? Trei centimetri?... Şi nimeni din casă nu mişca un deget... Mama spunea: Păi cum erau construite casele la noi în Basarabia, şi cum sunt construite aici în Vechiul Regat! Ţi-aduci aminte? îmi spunea. Te aşezai pe pervaz şi te închideai între cele două geamuri! Ca într-un acvariu! Ti-aduci aminte? Atâta era de gros peretele. Cât să fi avut? Şaptezeci de centimetri? Optzeci? Pe când aici... Uite-te la casa asta. Grosimea unei cărămizi, atât are peretele, nu mai mult! Şi nu-i numai casa asta, toate-s la fel!...
Şi mai trecea o iarnă, cărămida continua să se macine milimetru cu milimetru... În primăvară, după ploi, ninsori şi viscole, pe care zidul dinspre nord le primea în plin, scobitura era încă şi mai adâncă şi mai sinistră, din cărămida îmbibată cu apă se vedeau dâre umede până la tocul ferestrei. Deja nu mă mai aşteptam, când o fi şi-o fi, într-o zi nenorocită, la o simplă spărtură, doar atât cât să treacă pumnul prin zid, să zicem. De-acum mă aşteptam să se năruiască toată partea aceea de perete, până sub acoperiş, într-un zuruit de frânturi de cărămidă şi de bucăţi de tencuială putredă. Mă şi vedeam lipind în pripă peste borta aceea care dădea spre linii, ce? O coală de hârtie? Un cearşaf pe care apoi să-l fluture vântul?... Nu ştiu cum de nu le transmiteam alor mei neliniştile mele, spaimele mele...
Cât să fi durat toată acea teroare în care începusem să trăiesc? Doi ani? Trei ani? Patru?...
Într-o vară însă, iată că domnul Alfons Hoepfner a hotărât că starea aceea de veşnică ameninţare nu se mai putea prelungi. Secondat de tata, a făcut rost de câteva bucăţi de cărămidă, a preparat o găleată de mortar şi, cocoţat pe o masă veche, în doar două ore a făcut să dispară teroarea ultimilor mei ani — scobitura din zid...
În următoarele câteva săptămâni, până am uitat de el, zidul dinspre nord al casei unde locuiam a fost convalescent. Şi eu odată cu el. Ieşeam şi acum afară din curte, pe linii, şi de la piciorul terasamentului, care era mai înalt decât partea aceea dosnică a curţii, admiram rana vindecată a zidului, care era ca o rană vindecată pe propriul meu corp, admiram tencuiala întinsă de domnul Hoepfner peste rândurile de frânturi de cărămidă adâncite în mortar, ca un mozaic, şi totuşi aliniate nemţeşte pe locul unde fuseseră înainte rândurile de cărămidă teafără. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
