Tombola

Ideea cu tombola mi-a venit peste noapte. Nu că neapărat aveam nevoie de bani, dar era păcat să nu folosim o asemenea ocazie pentru a face un pic de senzație. Aveam toată partea aia de curte la dispoziție — cea unde nimeni altcineva n-avea nicio pretenție. Nu trebuia să fac niciun stelaj pentru obiecte: stelajul era pentru bâlci și pentru trasul la sorți. Aici, nu. Deși tot de tras la sorți era vorba, nu era nevoie să expunem obiectele — oricum, cele mai multe bilete urma să fie necâștigătoare. Iar cele câștigătoare nu trebuiau neapărat expuse. Părerea mea.
   — Foarte bine, a spus tata. Cu alte cuvinte, era de acord. Eu pun la bătaie ceasul deșteptător, fiindcă m-am săturat să mă trezesc în fiecare dimineață cu noaptea-n cap și să mă duc la serviciu. Ai înțeles, da? Sigur că înțelesesem, ce era așa greu de înțeles? Dar tata a continuat: Când zilele seamănă toate una cu alta te întrebi pentru cine te zbați atâta. Pentru cine și pentru ce... Poate c-am spus o prostie. Tu, băiete, să nu te simți vinovat că am făcut vreun sacrificiu pentru tine. N-am făcut. Copilul n-are nicio obligație față de părinți, pe când părintele are față de copil toate obligațiile din lume. Doar că rămâi, așa, c-un fel de nostalgie.
   Mama a venit și ea în completare:
   — Eu pun la bătaie oala cea mare de supă. Și, dacă stau să mă gândesc mai bine, le-aș pune la bătaie pe toate. Toate celelalte vase! Și tacâmuri, și răzătoare, și tigaie, și cuțitul de curățat cartofi, și tot. Fiindcă m-am săturat să fac în fiecare zi de mâncare. Mai ales că în fiecare zi stau să-mi storc creierii ce să mai inventez și de unde și cu ce bani... Tu n-o să te superi că îți spun asta!
   — Tocmai îi explicam că părinții au față de copil toate obligațiile din...
   — Bineînțeles, l-a întrerupt mama cu calm și înțelepciune.
   — Bună idee! Am intervenit și eu. De ce să mă supăr. Doar că cine are să facă de-aci încolo de mâncare? Așa, ca idee. Dumnezeu, cu mila!
   — Am și eu dreptul la un pic de variație, a explicat mama cu același calm.
   Vecina noastră de pe aceeași parte a străzii, de la numărul 31, madam Leonora, n-a stat o clipă în cumpănă să intre și ea în joc. Ea era întotdeauna slobodă la gură.
   — Eu pun la bătaie, a zis, bucuroasă de parcă abia așteptase un prilej, toate fotografiile de la nuntă! Fiindcă nu vreau să-mi mai amintesc niciodată de tâmpenia pe care am făcut-o măritându-mă cu nenorocitul ăla de Toader, care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să fugă în Italia cu boarfa lui! Dacă stau să mă gândesc, a continuat ea cu nostalgie în voce, nici nu-i posibil să te-ndrăgostești de cineva pe care nu l-ai cunoscut în copilărie. Trebuie să ai ceva în comun, să ai la ce să te gândești și să-ți pară rău când gândurile o iau razna. Sigur, poți să ai în vedere și o fotografie din copilărie a individului și să stai să ghicești ce și cum. Dar e complicat.
   A mai venit și vecina de peste drum, de la 42, madam Robescu, care se săturase de făcut pasiențe în lipsa bărbatului ei camionagiu de cursă lungă, care lipsea cu săptămânile.
   — Îmi mănâncă tot timpul afurisitele de cărți! Dacă ar fi toamna, m-aș ocupa de murături, dar acuma în plină vară ce să fac? Și cu seceta asta pe deasupra. Fluieră vântul a pustiu!
   — E al doilea an de secetă! observa și madam Cocoș, de la numărul 35, de pe partea noastră, care venise și ea cu câteva flecuștețe de care se săturase. Și mai toată lumea se săturase de câte ceva și cam de toate. Și toți aveau ceva de care să se lepede. Domnu’ Raul, Motociclistu’, cum îi ziceam noi, proaspăt ieșit la pensie, a venit cătrănit și a trântit la picioarele noastre ditamai lădița cu scule, grea de s-a ridicat de sub ea un norișor de praf.
   — Nu mai am inspirație, a zis el. Nimic nu mai îmi iese din mână ca lumea. A venit timpul să mă folosesc de lucrurile făcute de alții. Nu mai am forță, nu mai am îndemânare și nici idei. Așa că luați lădița și puneți-o la tombolă. Vă dau în scris că n-o să-mi pară rău după ea.
   — Stai, nu te arunca! a încercat tata să-l oprească. Doar n-o să pui la bătaie lada aia cu tot ce-i în ea! Ușurel. Să le luăm bucată cu bucată.
   Dar domnu’ Raul a dat din mână hotărât, a lehamite:
   — Tot! La grămadă!
   — Totul pe-un singur număr? a insistat tata neîncrezător.
   — Nu mai stau să le-aleg!

   Gata, scaunele erau așezate în fundul curții, toate câte se putuseră găsi, așa, în amfiteatru, bilețelele cu numere fuseseră scrise — mă ocupasem de ele personal — și tronam îndărătul mesei, în picioare, având în față glastra cu gură lată în care le pusesem. Ba chiar musafirii, participanții la tombolă, începeau să se adune. Se așezau pe scaune găsind, unii dintre ei, de cuviință să le deplaseze un pic într-o parte sau într-alta — doar așa, ca să strice ordinea. Când deodată a apărut și bunicul, părintele mamei, care ne tratase până în clipa aia cu un dezinteres suveran.
   Adus de spate, iată-l că venea cu pași mici, târșindu-și papucii pe alee. Și fiindcă avea gâtul înțepenit, părea că privește chiorâș pe toată lumea.
   Mama, fericită să-l vadă ieșit în sfârșit din apatie, a sărit în picioare și s-a repezit să-l poftească pe un loc cât mai vizibil.
   Bunicul nu i-a dat nicio atenție. Și-a târșâit papucii către masă și în timp ce mergea șontânc-șontânc și-a dus anevoie mâna la spate, ridicându-și cu greu cotul, și a scos ceva din buzunarul de la spate al pantalonilor.
   — Mai pot să pun ceva la tombola asta a voastră? m-a întrebat. Un obiect de care nu mai am nevoie. Vă-ncurcă la socoteală?
   — Nu ne-ncurcă deloc, bunicule, i-am răspuns bucuros și recunoscător.
   — Atunci ia aici! a hârâit el poruncitor.
   Ceea ce îmi întindea era buletinul de identitate, gri-gălbui și jerpelit, o zdreanță.
   — Nu mai am nevoie de Republica asta Populară de rahat! a spus el. Mă lipsesc de ea! Și, văzându-mă că ezit, a scuturat poruncitor mâna cu buletinul: Ia aici! Și să nu te prind că mi-l mai dai vreodată înapoi!
   Mama și tata s-au uitat cu teamă unul la altul, apoi la madam Robescu și la madam Leonora și la Motociclistu’ și la madam Cocoș și la toți ceilalți din jur și la alții care ar fi putut să fie în jur dar din fericire nu erau. Deocamdată.

Vechi manechine. Alte manechine*

Alte manechine aveau articulații nu numai la mijlocul antebrațului ci și la mijlocul gambei. Dar articulații să fi fost oare? Puteai să te întrebi de ce era nevoie de articulații la mijlocul antebrațului sau la mijlocul gambei. Tijele din interiorul membrelor puteau sugera ideea de interșanjabil. Adică cum? Dacă terminația mâinii, adică încheietura, palma și degetele și anume felul în care acestea erau îndoite nu dădeau manechinului expresia dorită, le puteai înlocui cu membre și încheieturi și degete luate de la alte manechine? Chiar dacă asta fusese cândva intenția, înlocuirea fusese desigur dată uitării. Fiindcă prea erau multe manechine cărora le lipsea ba câte un braț, ba câte un picior. Iar o parte din ele ajunseseră chiar și în magazine.
   Le vedeai acolo, prin te miri ce cotloane, și nu se putea să nu-ți stârnească revolta.

— Lucian! spunea profesoara de română, stând în picioare îndărătul catedrei, după ce pusese de o parte peste teancul alăturat ultima lucrare comentată. Avea înaintea ei, pe catedră, două teancuri, unul în dreapta, peste care tot pusese, pe măsură ce le comenta, lucrările de compunere pe teme liber alese, și altul în stânga, care se tot subțiase până ce nu mai rămăseseră decât câteva. — Lucian, trebuie să recunosc că ești surpriza zilei! Prin ochelari, ochii ei îl aținteau cu o licărire jucăușă, dar era greu de spus cât din licărirea aceea jucăușă era încântare și cât reproș. Ochii ei le conțineau pe amândouă. — Fii bun și spune tare, cu gura ta, să audă toată clasa, ce subiect ți-ai ales.
   În timp ce ținea în mână o lucrare, de bună seamă a lui, Lucian se ridica ezitant și recunoștea cu nesiguranță în voce:
   — Despre manechine.
   Câteva chicoteli răzlețe se făceau auzite în clasă. Cu siguranță era mult mai puțin decât corul dezaprobator la care se așteptase, poate, doamna de română.
   — Ce fel de manechine? insistă ea și continuă să-l fixeze pe Lucian cu un interes ambiguu. Licărirea de reproș din ochii ei câștiga teren în dauna celei de încântare.
   De fapt era greu de înțeles sensul întrebării. Ce fel de manechine?... Îmbrăcate sau goale? Frumoase sau urâte? Masculine sau feminine? Trebuia să-i ghicești gândul, dar... Lucian își aminti de manechinele abandonate în poziții grotești prin cotloanele depozitelor, goale. Dar doamna de română cu siguranță nu le văzuse și deci sensul întrebării nu putea fi decât unul singur. Așa că Lucian răspunse în chip logic:
   — Despre cele din vitrine.
   — Lucian, schimbă tonul doamna de română, e adevărat că v-am lăsat să vă alegeți liber subiectul compunerii. Crede-mă că în ziua de azi asta se cheamă o favoare. Dar nu cred că trebuie să abuzezi de libertate. Cu atât mai mult cu cât e atât de rară. Eu de pildă pot să presupun că ți-ai ales subiectul manechine numai cu scopul de a mă persifla.
   În clasă nu se făcu auzită nicio șoaptă, de parcă toți cunoșteau sensul verbului „a persifla”.
   — Ca să-mi demonstrezi că greșesc, continuă doamna de română, spune-mi, te rog, există vreun motiv anume care te-a făcut să scrii despre manechine?
   — O dată, demult — spuse Lucian într-un acces de sinceritate și pentru că i se păru că situația i-o cere — m-am speriat de un manechin și n-am vrut să intru cu mama într-un magazin.
   De data asta cuvintele lui stârniră în clasă un val de rumoare.
   Prin ochelari, interesul din ochii profesoarei deveni vizibil și licărirea de simpatie o domină pe cea de reproș.
   — Chiar așa? Te-ai speriat în așa hal de un simplu manechin încât ai refuzat să intri? Poate cu altă ocazie ai să ne explici ce anume te-a speriat la manechinul acela de care spui. Într-o altă lucrare, dacă am să vă mai cer una cu subiect liber ales... Totuși, Lucian, în lucrarea ta nu lași în niciun chip să se înțeleagă că ți-e teamă... sau, mă rog, că ți-a fost teamă de manechine. Dimpotrivă, se desprinde din cele scrise de tine un fel de revoltă împotriva manechinelor. Sau hai să-i zicem mai curând dezaprobare. De ce, Lucian? Ce te face să fii pornit împotriva lor?
   — Pentru că sunt urâte.
   — Mai urâte decât cele de care îți amintești din primii ani ai copilăriei?
   În acest moment Bobe Prostu’ se repezi cu gura și, prefăcându-se interesat de manechine, își confirmă avid reputația de măscărici al clasei întrebând cu vervă de mahalagiu:
   — E adevărat, doamnă, că pe vremuri manechinele purtau chiloți și sutien? Pară cu îndemânare și se feri de ghionții și de scatoalcele venite dinspre cei ce stăteau în băncile din jurul său și reuși să strecoare cu aceeași obrăznicie: — Adică vreau să spun că afară de chiloți și sutien n-aveau nimic pe ele?
   Lucian avu ocazia să aprecieze calmul profesoarei de română care, ignorând olimpian vacarmul stârnit în clasă și ignorându-l pe Bobe Prostu’ însuși, i se adresă în continuare lui Lucian și îl întrebă:
   — De ce găsești că sunt urâte manechinele din vitrine, dragă Lucian?
   Dar era atât de evident că manechinele ciunge și oloage puteau descuraja cumpărătorii! E drept, clientul, făcând abstracție de hidoșenia manechinului, își făcea, poate, o idee, chiar și cu asemenea manechine, de cum putea să-i vină îmbrăcămintea pe care și-ar fi dorit să o cumpere. Și totuși. Când vezi asemenea orori nu poți să nu te cutremuri. Poate că adulții s-au obișnuit cu multe, mai ales după ororile din ultimii ani. Dar copiii? Nimeni nu trebuia oare să se gândească la ei? Sau poate se răspândise părerea că dacă copiii au fost până acum cruțați într-o oarecare măsură, să zicem, de orori, ar fi acum o bună ocazie să se obișnuiască cu ele? Dacă nu altfel, măcar în vitrinele magazinelor? Fiindcă așa e viața, plină de orori?
   Răspunsul era, desigur:
   — Nu, nicidecum. Pentru copii ororile nu trebuie să devină în niciun caz parte din viața cotidiană. Pentru nimeni nu trebuie să devină. Cu asta suntem cu toții de acord. Cred că în această privință istoria ne-a servit destule lecții dureroase. Dar poate vă amintiți, deși cu siguranță erați mici pe vremea aceea, că de multe ori manechinele feminine erau îmbrăcate doar în chiloți și sutien. Să avem totuși un dram de decență! Totuși chiloții sunt chiloți și nu-i expui în public. Nici măcar pe un manechin. Nu numai că-i o chestie intimă, dar la ce bun să încurajezi estetica lenjeriei intime? Pentru seducție? Un manechin prea seducător, cum erau pe vremuri, ar putea să încurajeze frivolitatea, nu? Asta le trebuie lor? Copiii noștri nu trebuie să trăiască în frivolitate. Și nici cei mari, la urma urmei. Îmbrăcămintea e menită să ascundă goliciunea și să permită minții să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important și constructiv în viață.
   Nu sunt toți de părerea dumneavoastră, doamnă. Iată, eu am văzut în vitrina unei croitorii din apropiere un cartonaș pe care stătea scris cam așa, dacă îmi amintesc bine: E adevărat că haina face pe om. Și totuși omul face haina! Ca să vă spun drept, m-a amuzat într-un fel. Chiar și în aceste vremuri tulburi iată că există croitori cu simțul umorului, care se gândesc cum să-și atragă clienții. Și cu ce pot să-i atragă dacă nu promițându-le veșminte elegante? Făcute cu mâna lor. Croitorii doresc să le ofere clienților mai mult decât haine de gata.
   — Nu văd de ce ar trebui să fim împotriva hainelor de gata. A cumpăra haine de gata înseamnă a economisi timp. Să ne gândim numai de câte ori e nevoit cetățeanul să se ducă la croitor pentru probe. Ca să nu mai vorbim de prețuri. Și apoi, de ce să considerăm că vremurile sunt tulburi? Le judecăm oare după manechine? La drept vorbind, manechinele nici n-au dispărut, decât doar că nu mai sunt dezmățate ca altădată.
   Dezmățate, a! nu, în niciun caz. Iată, copiii-manechine erau îmbrăcați din cap până-n picioare, și chiar și băieței în uniforme școlare, cu pantaloni lungi și hăinuțe încheiate la toți nasturii, din stofă bleumarin, probabil aspră la atingere, cu ochi albaștri, pictați, zâmbeau fără strălucire, cu buze decolorate. De sub cozorocul șepcilor școlare se ițeau bretoane negre-negre, linse și țepoase. Toată vitrina cu manechine era o combinație de materiale simple — bleumarin, alb, pepit. Mult prea puțin colorate. O gamă îngustă.
   În vitrină, în spatele lui Lucian, siluetele altor privitori se reflectau împreună cu strada ca fundal translucid-întunecat și chiar mobil pe ici, pe colo. Simțurile captează enorm de multe lucruri din ceea ce ne înconjoară. Din ce în ce mai multe. Într-adevăr, uneori e de-ajuns ca un singur curios să se oprească la o vitrină, chiar dacă dincolo de sticlă nu-i mare lucru de văzut, că numaidecât i se alătură alți câțiva curioși, care nici măcar nu sunt siguri de ce s-au oprit acolo.
   Și cât de puțin îți trebuie ca să-ți dai seama că cineva, o femeie, merită atenție — doar un simplu contur și chiar mai puțin decât un contur întreg: doar o linie ovală a obrazului, conturul unei bucle, a cărei culoare nici n-o poți desluși reflectată în sticla vitrinei, care este o oglindă imperfectă. Și chiar de-ar fi o oglindă perfectă, tot te poți înșela. De pildă, privite din spate, unele femei au siluete adolescentine, chiar și la patruzeci și mai bine de ani. Nu și prospețimea pielii, desigur. Așa că răsucirea uneia din acele femei cu fața poate fi o dezamăgire. Alteori însă nu-i așa. Nici vorbă de dezamăgire.
   Lucian se întoarse și observă o femeie tânără și înaltă aproape cât el îndepărtându-se agale în lungul trotuarului, fără să-i dea nicio atenție, după ce o zărise, era sigur, privind timp de câteva secunde, dindărătul său, vitrina. Avea o siluetă fără cusur. O fustă de doc oliv-cenușiu, chiar dacă făcea câteva cute, datorită rigidității materialului sau poate datorită unei croieli imperfecte, peste rotunjimile feselor și ale șoldurilor — Dumnezeule, ce fel de goliciune ascundea? Lucian o urmări o bucată de drum. Gambe perfecte, o piele mată, de o netezime desăvârșită. De multe ori ochiul se pricepe să pipăie la fel de bine ca și degetele. Gambele se mișcă suple și pline de forță, pășesc fără o destinație precisă de-a lungul trotuarului, sub dominația șoldurilor cu mișcări legănate și degajate, dar chiar și-așa, chiar și cei câțiva pași pe care îi fac gambele pe drumul scurt dintre două vitrine, par disputați între o voință relaxată și atracția moderată a vitrinelor. N-avem o destinație precisă, spun gambele, dar facem ce vrem noi... Palma poate să lunece în sus mângâind forma de fus a gambei, dar nu în grabă ci savurând abia perceptibila umiditate a pielii, până la tendonul proeminent din interiorul genunchiului, care se vede și se simte plin de vigoare feminină, punte între gambă și coapsă. De unde vine acea ușoară umiditate? La rădăcina părului de la ceafă, se simte și acolo, mai palpabilă decât oriunde, sub căldura părului răsfirat pe pernă, și la tâmple, unde firele de păr chiar s-au umezit la rădăcină, mai deschise la culoare, acum că respirația întețită se domolește lăsând în loc o sublimă epuizare. Capul ei se răsucește vlăguit, atât cât are loc, pe pernă spre el până când pometul obrazului i se reazemă ușor de latura capului său căzut din și în paradis, vlăguit și el, peste umărul ei, ba chiar dincolo de el.
   — De ce e plăcerea atât de mare, Lucian?... Sau totul nu-i decât o aiureală?
   Vocea ei avea detașarea și moliciunea transei.
   Se minuna și ea de propria ei plăcere și recunoștea implicit, cu onestitate, că n-are prea multă experiență. Pielea fină și ușor jilavă la rădăcina părului ei de la ceafă se zvânta încetul cu încetul. Se zvânta de fiecare dată după ce trupurile lor de desprindeau unul dintr-altul și mâna fiecăruia dintre ei cădea întinsă și vlăguită cu încheietura peste marginea patului.
   Dar de ce trebuia să ai experiență? Pentru ce? Încotro să alergi ca ieșit din minți o viață întreagă și să vezi cum alții fac o tragedie din faptul că nu li se deschid destule porți ici și colo, să fie primiți cu fastul care consideră ei că li se cuvine? Sau că ei înșiși nu știu să fie destul de stăruitori să bată cât trebuie și unde trebuie? Bărbați nătângi. Multe alte porți, c-un pic de noroc, se puteau deschide... Să te prăbușești la porțile cetății — învins, cică?... Ante portas...
   Păcatele de care am scăpat sunt cele pe care trebuia să le săvârșim dar nu le-am săvârșit. O bluză pusă peste piept n-are nici o legătură cu formele torsului, nu știi decât cu aproximație cât de tare se întinde peste sâni și deci cât e de provocatoare, și de fapt nu știi nici cum funcționează codul culorii. Dar a ține în dreptul pieptului o bluză atârnând și, în dreptul corpului întreg, o rochie devine pe nesimțite un gest de feminitate prin el însuși, nu fiindcă ar fi neapărat relevant în privința potrivirii obiectului de cumpărat. Simplu obiect vestimentar, menit să dureze un an... sau zece... Sau să rămână să zacă pentru totdeauna în șifonier dacă vremea lui a trecut fără să fi venit vreodată.

* Publicat și în Familia, 10, 2023

Cetățenia română*

Foștii proprietari, dacă mai erau în viață, poate că ar fi trebuit să fie mândri că fosta lor proprietate avea de câțiva ani buni o atât de nobilă destinație administrativă, aceea de a găzdui Secția de cetățenie a Ministerului de Externe. Cel mai probabil însă, erau orbiți de ură și deci incapabili să aprecieze în ce transformaseră autoritățile casa lor. Asta, presupunând că nu fuseseră băgați la pușcărie sau că nu crăpaseră între timp.

Cei dinăuntru însă, funcționarii, șeful secției și personalul auxiliar, inclusiv femeia de serviciu, aș fi putut jura că nu erau la curent cu sentimentele foștilor proprietari sau, în cazul că erau, că nu le păsa de ele. Nu din lipsă de compasiune ci fiindcă fiecare avea alte treburi. Astfel că nimeni nu aducea vorba de vechiul statut al clădirii sau de persoanele care locuiseră aici, în inima Bucureștiului, cu ceva timp în urmă. Cui ar fi folosit? Iar asta avea și urmări vizibile: nimeni nu se preocupase de starea clădirii, care probabil că nu fusese niciodată renovată de la expropriere. Inclusiv încăperea în care așteptam, care părea să se fi cronicizat în aparența ei jalnică de hol de trecere aflat în incinta unei instituții publice cu buget modest, căci cetățenia oricum nu era prioritară. „Resemnare” stătea scris pe frontispiciul virtual în legătură cu ceea ce vedeam în jur. „Delăsare”? Un petiționar însă, nu-i așa? niciodată nu se resemnează, teoretic vorbind, să accepte ceea ce vede în jur. Nici nu se lasă pradă delăsării. Nici chiar atunci când intră în depresie, să zicem. Își urmărește țelul până la capăt.
   Soba de teracotă părea să fi devenit de la expropriere încoace un simplu decor: cine să mai facă focul într-un hol unde nu există nicio masă, aproape niciun scaun și deci în el nu lucrează niciun funcționar.
   Am descoperit pe perete un tablou, o reproducere după o pictură de gen din Epoca de Aur a olandezilor, de pe vremea când părea că olandezilor le este totuna dacă se scufundă în depravare sau se mențin la un nivel rezonabil de bună-cuviință.
   «Hei, ia ascultă, cu tine vorbesc!»
   Am tresărit. M-am uitat la petrecăreața din centrul tabloului. Autorul nu putea fi altul decât Jan Steen, era clar...
   «Hei, cu tine vorbesc!»
   Petrecăreața lui Steen încerca să se adune, smulgându-se din letargia ei alcoolică, punea jos la picioare ulciorul îmbrăcat în rafie și cu arătătorul făcut cârlig mișcător mă chema.
   «E o mare harababură ce se vede în jurul meu. Domnul Steen știe foarte bine ce prezintă. Doamna din spatele meu doarme...»
   Dar înainte de orice harababură nu puteam să nu observ detaliile pe care le vedeam în tablou. Și erau multe. O sumedenie. Bunăoară că lichidul care se scurgea din butoi pe dușumea nu era vin, fiind de culoare gălbuie, în timp ce vinul, judecând după cel din paharul pe care petrecăreața îl ținea în mână, era roșu. Un roșu cam dubios, fie vorba între noi. De nu cumva îl decolorase timpul.
   «Dacă doamna din spatele meu doarme, înseamnă c-a tras și ea la măsea. Fiindcă altfel nu mi-aș putea explica cum de poa’ să doarmă în vacarmul ăsta, cu scripcarul la o palmă distanță îndărătul ei. Sunteți de acord cu mine? Și dacă a tras la măsea, și-o merită cu vârf și-ndesat. Pfui! Vreau să spun că merită ca domnu’ ăsta să stea cu piciorul întins pe genunchiul meu în prezența nevesti-sii. Măcar că ea doarme. De altfel, piciorul ăsta n-am să-l mai suport multă vreme ci am să-l dau cât colo cât ai zice pește. Să mai aștepte și el, dracu’, pân’ la noapte! Vrei să-ți zic câteva cuvinte? Uite: „cep”, „porc”, „rât”. Că d-aia se-mprăștie berea pe jos din butoi. Fiindcă i-a smuls porcul cepul. Cum o fi făcut și la ce-o fi avut nevoie de cepu’ ăla să-l ia și să-l morfolească-n gură, dracu’ știe, că n-am fost atentă. Da’ mă rog, eu una, după vin nu mai trec la bere-n ruptu’ capului, așa că puțin îmi pasă mie de berea aia irosită... Funcționari, ziceai? Îi văd că sosesc, așa, mai către amiază, stau ce stau, la taclale bun-înțeles, și dup-aia, nici n-a trecut bine de amiază că s-au și cărat. Da’ domnia ta, ce, tragi nădejde să faci vreo afacere cu ăștia? Nu știu ce ai acolo în geanta matale, da’... Pfui!
   Cum, nu știi ce caută porcul cu cepu-n gură?»
   Bărbatul cu piciorul lăsat pe genunchiul femeii, cel cu pălăria căzută pe jos, își dezlipea urechea de la tipul din spatele lui, pe care până atunci îl ascultase citind cu voce tare din carte, și devenea atent la ce spunea petrecăreața. Mai întâi pe jumătate atent, apoi atent de-a binelea.
   «Pentru că-i o vorbă, nu știai? Cică a fugit porcul cu cepu-n gură! Adică o făcurăm lată, asta vrea să-nsemne. Nu? Păi, chiar c-o făcurăm. Ei hai, nu te mai plânge. Uite că mi-am luat piciorul, gata. O lăsăm pe altă dată.»
   Se uita dincoace de rama tabloului și încerca să fie de folos amestecându-se în vorbă.
   «Indiferent ce marfă ai în geanta aia a ta — zicea —, trebuie să știi că ăștia de p-aci chiar nu vor să cumpere nimica. Doar se prefac, așa, ca să se afle-n treabă, ascultă-mă pe mine! Așa că mai bine te-ai întoarce acasă și-ai încerca altă dată, când or veni vremuri mai bune. Deh! Ce mi-e că-i Leiden, ce mi-e că-i București! Afacerile au aceleași reguli. Doar că ai voștri au inventat altele. Marfa trebuie să fie întâi și-ntâi de bună calitate. Uite, eu n-am decât — câți ani crezi că am?»
   Știu și eu... Patruzeci?
   «Ești pe-aproape. Treizeci și nouă de ani. Da’ văd că ești cam grăbit să mă-mbătrânești. La vârsta mea, un an încă mai contează. Ți-ar plăcea să-ți zic ție că ai treizeci și doi de ani, când tu de fapt n-ai decât treizeci și unu? De unde știu? Nu că ai fi domnia ta cine știe ce celebritate, dar la noi în Țările de Jos există registre în care se notează tot. Tot-tot-tot! Astfel că toată lumea știe tot despre toată lumea. Mai puțin despre conturile din bancă! Ha-ha! Dar pentru tine oricum asta nu contează, voi nu mai aveți conturi bancare și lumea nu se pricepe să umble cu banii. V-ați dezobișnuit. Mă rog, voi ziceți că-i bine, eu îs sigură că nu-i bine deloc. Mai devreme sau mai târziu o să vă-ntoarceți voi la conturi, ai să vezi. Da’ s-ar putea ca pentru mulți să fie prea târziu. Și ce ziceai că ai acolo? O cerere?»
   Da, o cerere.
   «Ce fel de cerere, po’ să știu și eu?»
   De renunțare la cetățenie.
   «Ih!... Ptiu, drace! La cetățenia română?»
   Așa mi-au zis la Consulat, că nu-mi dau viză de intrare la voi, în Țările de Jos, dacă nu renunț la cetățenia română.
   «Bătu-i-ar! Nu le-o fo’ nițică rușine la obraz? Taman la noi, în Țările de Jos, unde vine lumea de-a rostogolu’!»
   Timp în care ceilalți din tablou, ce făceau? Tipul din spate, cel cu cartea, se îndreptase de spinare și rața îi sărise de pe umăr. Stătea acuma și asculta. Și deși nu numai că știa să citească, dar, după cum o dovedise, avea și pasiunea de a citi și a discuta cu aprindere cele citite, nu se putea amesteca în vorbă acum când domnii discutau între ei. Nu mai vorbim de femeia în negru, partenera de discuție a bărbatului cu cartea, care pur și simplu amuțise ascultându-l pe domn. De fapt, ceva tot se încumetase să spună:
   «Confirm.»
   Ce confirma, asta tânărul violonist, care încetase să cânte, lăsase vioara să-i atârne în jos, încercând să înțeleagă despre ce se vorbea, n-o putea spune. Doar copiii din tablou își vedeau de nimicurile lor, în timp ce stăpâna casei nu dădea niciun semn că s-ar deștepta din moțăiala ei morocănoasă.
   Zorii pătrundeau prin luminator, scoțând holul de trecere, încetul cu încetul, din umbra sa mucegăită și prăfuită.
   Ce ți-e și cu tablourile astea! De multe ori nu se-ntâmplă așa cum se spune, ca privitorul să scoată din ele mai mult decât pune autorul. De astă dată, Jan Steen punea atâtea, încât multe enigme rămâneau de dezlegat. Doar să ai vreme să privești și să rumegi.

* Publicat și în Discobolul, oct.-dec. 2023

Răzgândire*

Porniră să traverseze camera de zi, care se întindea, practic, pe tot parterul, când, pe la mijloc, Florian Stăncel, noul proprietar, se opri întorcându-se către Pavel cu o invitație:
   — Înainte de a-mi spune pentru ce ați dorit să ne întâlnim, să vă las puțin singur să vă reculegeți, domnule Nan? Suna deja un pic cam ironic. Și mai și adăugă, glumind: — Vă mai orientați în fosta dumneavoastră casă?

Râse destul de gros și Pavel observă pe fața lui aerul de proprietar, pe care cu trei luni în urmă, la notariat, parcă nu-l avea.
   Dacă se mai orienta? Hm, chiar așa. Totul fusese zugrăvit în alb, nu mai rămăsese, niciun reper din vechea lui lume. Practic, nicio urmă. Trebuia să facă un efort să-și aducă aminte pe unde fuseseră piesele lui de mobilier, biblioteca, celelalte două etajere, canapeaua și ce mai fusese pe-acolo. Unde era pictura făcută de el însuși cu câțiva ani în urmă, pe peretele opus ferestrelor? Lanul de floarea-soarelui. Galben, luminos, cu tulpini care se topeau în umbra misterioasă a pământului nevăzut. Dispăruse tot. Nu se așteptase să-l încerce o asemenea senzație de pierdere ireparabilă și nedreaptă. Pur și simplu se dăduse cu bidineaua peste lan. Se întoarse spre noul proprietar și nu fu sigur că reușise să-și ascundă de tot dezamăgirea:
   — Deci nu v-a plăcut pictura mea.
   Florian Stăncel îl fixă cu un interes politicos și îngăduitor.
   — Vă așteptați s-o păstrez? Și adăugă, văzând că din partea lui Pavel nu vine niciun răspuns: — Eu am alte gusturi, domnule Nan. Prefer simplitatea.
   — Adică un perete gol?
   — Să zicem, de o singură culoare. Dacă n-aveți nimic împotrivă. Altfel, da, era un desen destul de reușit. Floarea-soarelui... Apropo, l-ați făcut din capul dumneavoastră, sau v-ați inspirat de undeva?
   — În cea mai mare parte, din imaginație.
   — Înseamnă că aveți talent... Mda, am ezitat puțin, recunosc, înainte de a le spune meșterilor să spele peretele. După cum puteți constata, totul e alb, de sus până jos.
   — Și la etaj ați făcut la fel?
   — Alb, tot, domnule Nan. Ce să fac, albul e slăbiciunea mea.
   Așadar, asta era casa, fosta lui casă, zugrăvită toată în alb, așa cum nu fusese niciodată și cum el nici nu și-o dorise vreodată. Cu toate ușile deschise, aproape fără umbre, bună, parcă, de luat totul de la zero. În cele trei luni scurse de la vânzare, prețul locuințelor stagnase, parcă asta era tendința pieței. Apoi, uitând de prețuri, se apropie de ușa ce dădea în bucătărie, în timp ce Stăncel îl urma cu aparentă răbdare, păstrând distanța, cu aerul său de gazdă îngăduitoare. Pavel aruncă o privire înăuntru, aproape fără nicio emoție. Noul proprietar se descotorosise de toată mobila, dar iată că aici în bucătărie păstrase dulapul țărănesc cumpărat de Stela. Un paralelipiped înalt, cam butucănos, cu uși care nu se închideau prea bine, de vechi ce erau, date toate cu acel baiț țărănesc, dens și aproape lipsit de luciu. Că ușile nu se închideau prea bine n-o deranja pe Stela; s-ar fi zis că dimpotrivă. Își cumpărase vopsele și pensule și pictase pe dulap motive țărănești, inspirate ea știa de unde; mai întâi în picioare, apoi așezată pe-un scăunel, desenase toate acele motive la prima mână, ca-n transă, de parcă le-ar fi visat cu o noapte înainte.
   Se întoarseră în camera de zi, în tăcere — cortegiu de doi —, împreună cu răbdarea aparentă a noului proprietar. Afară pe fereastră se vedea tronând pavilionul de vară în mijlocul grădinii, înconjurat de meri, altă creație de-a Stelei, unde ea aștepta, încă din vara anului trecut, „ciripitul de păsărele”: cuvintele ei.
   Ciripitul păsărelelor trecuse fără să mai aibă cineva urechi pentru el, astă-primăvară, chiar pe vremea când se desfășura tranzacția. La notariat toate sunetele se auzeau altfel. De fapt nu prea se mai auzeau: chestiunile financiare prevalau. Chestiunile financiare și instabilitatea sufletească.
   Pe aleea așternută cu pietriș alb, cu aspect de nou, care ducea la garaj trona un Audi ultimul model, negru și sclipitor.
   — Mașina dumneavoastră? întrebă Pavel într-o doară.
   — Da, răspunse Stăncel, de ce-ntrebați? Vă place?
   Pavel se apropie de ușa care dădea în ceea ce Stela numea „camera copiilor”. Împinse ușurel, cu-n interes izvorât parcă din trecut, ușa spre odaia goală, deplasând-o din poziția ușor întredeschisă în care se afla, în poziția deschisă pe jumătate. Ușa scârțâi.
   Contemplarea și ezitarea se prelungiră ceva timp.
   — Vă interesează în mod deosebit camera asta? îl iscodi noul proprietar pe un ton ușor intrigat.
   Câtă vreme locuise aici, camera rămăsese goală în ciuda numelui, cam siropos, pe care i-l dăduse Stela. Ce ar fi putut să-i răspundă noului proprietar sau oricui l-ar fi întrebat? Stela nu găsise înțelegere?
   Camera era tot goală și strălucea de alb.
   — Nu vreți să intrați? sugeră Stăncel. Pavel îl găsea ironic și insinuant. Nu intră. Rămase în prag.
   — Fosta mea prietenă a avut unele planuri în legătură cu camera asta, simți Pavel un îndemn nelămurit să-i explice... Să regrete că intra în detalii din viața lui intimă? Vrând-nevrând, detaliile, unele din ele, făceau parte din argumentația pe care și-o construise în minte în vederea întâlnirii pe care i-o solicitase la telefon noului proprietar.
   — Deja o numiți fosta? strecură Stăncel, parcă cu o umbră de reproș.
   Pavel îi aruncă o scurtă privire cercetătoare. Era cineva în casa asta — sau pe lumea asta — care aștepta un răspuns? Dar întrebarea principală încă nici nu fusese rostită.
   „Camera copiilor”? Copiii cui?
   Stela așteptase ca odaia cu pricina „să se umple de glăscioare de copii”... Nici nu-și dădea seama câte se adunaseră în cei trei ani și jumătate în toată casa, cât trăiseră împreună. Ea tot vopsise și tot plănuise, și tot mutase câte o mobilă, umpluse câte un raft al bibliotecii cu cărți preferate de ea, sau poate două rafturi, sau trei, câte fuseseră, dar, din punctul ei de vedere, mare lucru nu se alesese... Pupitre mititele, colorate, scăunele la fel, cu spătarul traforat, cu inimioare decupate — pe toate le vedea Stela așezate în „camera copiilor”. Și până la urmă, în lipsă de altceva mai bun, Stela plănuia să invite în acea cameră copiii din cartier. Sau de oriunde...
   — Adică un fel de grădiniță, sau ce? întrebă mai mult politicos decât interesat noul proprietar.
   Cine poate ști?
   Iată și lumina care cobora de la etaj, pătrunzând prin fereastra dinspre grădină — aceeași lumină caldă și odihnitoare, ca de miere în bătaia soarelui, care îi era atât de familiară. O știa dinainte de Stela și dinainte de orice. Era la fel ca pe vremuri. Pe asta Florian Stăncel nu reușise s-o schimbe, oricât ar fi renovat el casa întreagă, de sus până jos.
   Tot mai multe lucruri se opreau la bariera trecutului. Unele afișau o prezență țipătoare, altele rămâneau ascunse. Noul proprietar, deși păruse a-i fi ghicit starea sufletească încă de la început, nu-l invitase totuși să revadă și etajul. De ce dracu’ n-o făcuse?
   Era momentul: își luă inima în dinți și se întoarse spre noul proprietar:
   — Am venit să vă fac o propunere, domnule Stăncel... Făcu un efort să-și ascundă tremurul vocii: — Aș vrea să răscumpăr casa.
   Florian Stăncel, care în prima clipă făcuse ochii mari, scoase un mic hm un pic amuzat, ca și cum l-ar fi încercat o bucurie măruntă că tocmai i s-a împlinit o prorocire nedorită, ținută la secret. Uimirea pe care o afișă îi păru lui Pavel mai degrabă de fațadă:
   — Cum așa, domnule Nan?
   Pavel îi înfruntă cu gravitate licărirea ironică din ochi. N-aveau prea multe în comun. Mai nimic. Cum să-i explice? Se întoarse și privi afară pe fereastră. Spuse:
   — Cam peste o lună încep să rodească merii. Nu le-ați făcut niciun tratament, nu?
   — Nu m-a interesat în mod deosebit grădina, răspunse Florian Stăncel. Cel puțin, până în momentul de față.
   Printre pomi se vedea gardul împrejmuitor, de zid, cu creastă de țiglă, iar dincolo de el acoperișurile roșii ale caselor din jur. Strada și cartierul rezidențial. Liniște și pace. Dar dacă te gândeai la valoare, ce-ți venea în minte întâi și-ntâi?
   — Am ținut foarte mult la casa asta, continuă Pavel să vorbească. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că am s-ajung într-o zi s-o vând... Mai am o locuință, ceva mai mică, unde e și sediul firmei... Și mai e și casa părinților. Am și acolo un loc al meu. Dar nu-i același lucru...
   Stăncel îl urmărea în tăcere, cu o curiozitate reținută.
   — Aici a fost lumea mea... urmă Pavel.
   Și se opri.
   — Presupun că ați avut dificultăți cu firma, îi veni în întâmpinare Stăncel.
   — Da, am avut unele dificultăți cu plățile la un moment dat...
   — Dar le-ați supraestimat.
   — Așa este. Până la urmă de banii pe care i-am încasat de la dumneavoastră nu m-am atins.
   — Înseamnă că pe undeva s-a strecurat o greșeală în calculele dumneavoastră.
   Un guguștiuc se așeză pe zidul împrejmuitor și aruncă în jur priviri neliniștite.
   Pavel spuse:
   — În astea trei luni de când v-am vândut casa, Stela nu m-a mai căutat. Niciodată. Nici la telefon și nici n-a mai venit la mine.
   Florian Stăncel zâmbi înțelegător:
   — Mi se pare mie, sau sunteți un pic dezamăgit? Și cum nu primi niciun răspuns, își permise o glumă: — Ei, asta e. Dragostea se pare că durează trei ani. Unii spun: treizeci de luni.
   Pavel se uită din nou afară pe fereastră.
   — Îmi dau seama, spuse el, că dumneavoastră ați făcut unele investiții... Ați zugrăvit.
   — În alb! punctă Florian Stăncel, aproape binedispus. Ceea ce dumneavoastră nu vă place.
   Pavel trecu peste ironie. Spuse:
   — Dacă sunteți de acord, adăugăm costul lucrărilor...
   — Cu ce să fiu de acord? îl întrerupse Florian Stăncel mijindu-și ochii spre el.
   — Să-mi revindeți casa.
   Florian Stăncel își încrucișă brațele la piept și îl fixă pe fostul proprietar cu ochii săi căprui, în care Pavel desluși o luminiță incertă.
   — Îmi pare rău, domnule Nan, spuse Stăncel, nu pot accepta propunerea dumneavoastră. Dintr-un motiv simplu. Nu că m-aș fi atașat eu cine știe ce de fosta dumneavoastră casă. Înțeleg că ar fi un bun prilej pentru dumneavoastră să vă reluați în stăpânire lumea în care v-ați simțit atât de bine. Acum, că nu mai aveți nicio obligație față de nimeni. Dar casa nu-i a mea. N-am cumpărat-o pentru mine. Eu n-am fost decât un interpus.
   Pavel îl privi în tăcere, ca și cum s-ar fi așteptat la un asemenea răspuns.
   — Ce să fac, domnule Stăncel, spuse, am prostul obicei să mă atașez de locuri.
   — Într-un fel, asta nu-i rău, replică celălalt. Locurile durează. Mai mult decât oamenii. Nu asta ne dorim cu toții? Să dureze?
   Pavel dădu din cap privind în jos, la un pas de resemnare:
   — Credeți că adevăratul proprietar... mă rog, titularul, ar fi dispus să negocieze? Sau preferă să rămână ascuns?
   — Sunt sigur că nu se ascunde, domnule Nan.
   Spunând asta, Stăncel păși spre scară și își ridică brațul într-un gest neașteptat de întâmpinare.
   Pavel își înălță ochii și o văzu pe Stela.
   Coborând scara, mâna ei aluneca ușor pe balustradă în jos, iar genunchii ei se îndoiau, fără grabă de parcă aveau la dispoziție tot timpul din lume, și aveau un clătinat grațios pe care el nu-l cunoștea. Și se pare că pentru el trecuse timpul să-l cunoască vreodată... Să mai spună cineva că gândurile nu se-nlănțuie cu iuțeală.
   Treapta coborâtă, și gândul.
   — Bună, Pavel, îl salută ea cu o bucurie și cu o dezinvoltură care n-aveau nicio legătură cu el.
   Punând piciorul pe pardoseala parterului, se lăsă cuprinsă pe după umeri de Stăncel și își rezemă drăgăstos capul de umărul său.
   Iar Stăncel...
   Și în el înflorea dezinvoltura. De fapt toată discuția lor de până atunci nu fusese decât o pregătire a dezinvolturii care înflorea acum în el. Dezinvoltura și jubilația.
   — Ea e noul proprietar, i-o prezentă Stăncel. Și adăugă: — Să nu vă surprindă, domnule Nan, că suntem atât de familiari, eu și cu ea. Stela e acum soția mea.
   — Mi-a plăcut casa de la-nceput, Pavel, prelungi Stela dezinvoltura și jubilația. Pentru toți a fost o surpriză. Altfel nu s-a putut, explică ea. Tu n-ai mai avut nevoie de ea. Și nici de mine.
   — N-am încălcat nicio regulă, nu? punctă Stăncel. Și fiindcă știm că vă pasă, uite, vă promitem că o să ne-ngrijim și de meri. Sau, mai bine, uite cum facem. Ne-am gândit că cel mai bine ar fi să vă dăm dumneavoastră ocazia să-i îngrijiți.
   El, să-i îngrijească?
   Pavel își ridică privirea spre susul scării, de unde cobora lumina cea blândă, galbenă ca mierea. Dinspre fostul lui dormitor. Fostul lor dormitor. Parcă era de așteptat ca încă cineva să coboare de-acolo. Altcineva. Și să explice că totul nu era decât o farsă.
   Nu cobora nimeni.
   — Așa e, Pavel, alătură Stela spusele ei celor spuse de noul ei soț. Și ție ți-a plăcut casa. Chiar mai mult decât mie, recunosc. Erai îndrăgostit de ea și probabil că ești încă. Oricum, era casa ta.
   Se desprinse de sub brațul ocrotitor al lui Stăncel și înaintă către Pavel.
   — Uite, vorbi ea, și îl privi pe fostul ei iubit drept în ochi. Sper să nu te superi. Scoase din geantă o coală de hârtie învelită în folie transparentă. Ți-am donat casa. Cu acte în regulă, la notariat.
   — Mie? îngăimă Pavel. Și întinse automat mâna să ia actul de donație.
   — E din nou casa dumneavoastră, domnule Nan, spuse Stăncel. Puteți să refaceți desenul cu floarea-soarelui.
   Privirea lui Pavel se mută de la Stela la Stăncel, care rămăsese la piciorul scării.
   — Să nu crezi că am făcut un sacrificiu, Pavel, o auzi pe Stela vorbind. Să nu-ți faci griji în privința asta. Florian are o situație cât se poate de bună. Nu-i niciun sacrificiu.
   Treceau deja prin dreptul lui, îndreptându-se spre ieșire.
   — Poate ne mai vedem din când în când, i se adresă Stela întorcându-se spre interior, înainte să dispară pe ușă.
   Suna telefonul în buzunarul de la pantaloni, și Pavel băgă mâna în buzunar să răspundă.

*Publicat și în Euphorion, 4, 2023

La o cafea în bufetul de la subsol (III)

Cotul întins peste masă
   Directoarea s-a întors în cancelarie odată cu primii profesori. S-a așezat la biroul ei masiv, cel mai masiv din cancelarie, iar secretara școlii se întinde spre ea cu bricheta aprinsă. Directoarea își aprinde țigara și cu celălalt braț sprijinit în cot pe masă își prinde fruntea în palmă. — Vă simțiți bine? o întreabă un pic îngrijorată secretara. Cancelaria e plină de glastre cu flori proaspăt primite, buchete lăsate pe mese și pe scaune într-o margine, la perete. Coronițele au dispărut. Au fost puse, toate, pe capetele seci. — Da, drăguță, răspunde directoarea. — Un pic obosită? sugerează secretara. — Se poate spune și așa. Mulțumesc de grijă... Lasă țigara să fumege pe marginea scrumierei și, rămânând rezemată în cot, își dă o meșă la o parte de pe față cu mâna cealaltă, ca o femeie tânără și cochetă. Dar directoarea nu mai e de mult nici tânără nici cochetă. Doar obosită, într-adevăr. Secretara parcă nu vrea s-o lase în melancolia ei.
   — N-aveți nicio vină că s-a spart conducta, încearcă ea s-o consoleze. Directoarea are o tresărire înceată. — Plesnit, zice ea sec. — Poftim? clipește secretara. — Conducta, explică directoarea. A plesnit. Nu s-a spart. O spune anevoie, cu voce răgușită. (Și cu ce voce cristalină și optimistică și-a ținut discursul până mai acum câteva minute!) Aplecată spre directoare în efortul de a înțelege, secretara scoate un hohot de râs ca o hârâială veselă. De la distanță, din apropierea ușii, PROFESORUL SUPLINITOR urmărește scena ca un paj ușor curios și înțelegător, cu o expresie de maturitate întipărită pe față.

Sfârșit de bal
   În bufet atmosfera e de sfârșit de bal. Se sting luminile, se trag draperiile — dacă există. Dar nu există. Bufetiera, morocănoasă, vine să strângă ceștile de cafea. BĂRBATUL și FEMEIA se lasă fără să protesteze deposedați de ceștile goale. Și dacă ar fi fost pe jumătate pline, ce? Măturători imaginari mătură în tăcere bucățile de serpentine împrăștiate pe jos.
   — Întrebarea e, zice BĂRBATUL, ce-ai să-i spui soțului tău? — Despre serbare? face ea cu o veselie nepăsătoare. O! el e cât se poate de înțelegător. Ți-am povestit că e și el pasionat de ședințele cu părinții. Așa că în privința asta nu-mi fac nicio grijă. Mă-ntreb însă ce-ai să-i spui tu soției tale. E și ea amatoare de...? Privirea FEMEII este atrasă brusc, într-o parte, ca de un magnet, de cineva care se apropie. – Asta nu e...?
   Ba tocmai că... Fata care s-a apropiat de masa lor are cinsprezece ani și poartă uniformă școlară, care include și o bentiță albastră pe cap. — Ce faci, tati? zice fata. Până la urmă n-ai mai ajuns la serbare?... Ochii ei fug neliniștiți de la unul la altul, de la BĂRBAT (care e tatăl ei) la FEMEIE (care e o necunoscută) și înapoi la FEMEIE, încercând să deslușească ce se petrece. Dar se petrece ceva? Schimbat la față, el se holbează la fiică-sa.

La câțiva pași distanță, în același bufet
   — Nu trebuie să credem că ce facem și ce spunem ține neapărat de realitate, zice PĂRINTE 2 (adică Ea). În fața Ei, la masă, la ceșcuța de cafea (pe care bufetiera tocmai i-a luat-o), PĂRINTE 1 (adică El) se preface că o mustră: — Vai, cum puteți să spuneți una ca asta! În ziua de azi realitatea e primordială. Vreți să fiți mai explicită? Atenția Ei e atrasă pentru moment de ceea ce se întâmplă la masa cealaltă. Dar, în fond pe ea n-o privește ce se-ntâmplă acolo. — Păi, dacă mi se pare că o orchestră, să zicem, conduce lumea, zice Ea, s-o lăsăm așa, să fie orchestră. Și să conducă. — Sunteți prea sofisticată pentru mine, recunoaște El. — De ce? revine Ea cu o vioiciune proaspătă după ce s-a convins că la masa cealaltă nu se lasă cu scandal. Ca o paranteză, în oficiul bufetului, bufetiera zice cu ciudă: — Ei, și-acuma eu cu ce spăl toate astea? — Lasă-le naibii până mâine dimineață, zice o voce tovărășească de dincolo de ușă, că doar n-o fi foc!
   PĂRINTE 1 simte că Ea se îndepărtează. Sau El de Ea. Oricum, ori Ea, ori El își dorește prea mult. O orchestră?...

Cine face de serviciu?
   Directoarea e prea bătrână și prea hărșită de viață ca să mai tresară în adevăratul sens al cuvântului la un gând îngrijorător, să zicem, dar uite că are totuși unele îndoieli: — Cine rămâne de serviciu după Festivitate? o întreabă pe secretară. Secretara încremenește ducându-și palma cu degetele la gură: — Vai, am uitat de serviciu! — Cum, drăguță, vrei să spui că astăzi și la noapte nu rămâne nimeni în școală?... În cancelarie toți au ciulit urechile: doamna răgușită, cu obrajii cam lăsați e totuși autoritatea necontestată din școală. Nimeni nu se uită la cei din jur. Toți și-au înălțat capul spre directoare și spre sărmana secretară copleșită de propria-i greșeală de a fi uitat. Și în tăcerea generală post festum care s-a lăsat, PROFESORUL SUPLINITOR iese în față un pas, nu mai mult, și zice cu glas pipernicit: — Păi, dacă nu-i altcineva... rămân... eu. Directoarea face ochii mari: — Cum? tu tocmai ai fost de serviciu! — Păi, tărăgănează el, nu-i mare lucru de făcut... Directoarea îl cântărește din ochi: — Chiar așa. Apa e închisă, n-are ce să mai plesnească... Și se hotărăște pe loc: — Bine, drăguță. Hai că facem o excepție.

Se iese din curtea școlii
   Copiii au tulit-o primii. Profesori ies, cu câte un buchet de flori, diriginți cu buchete de abia le pot duce. PĂRINTE 2 (adică Ea) se uită în urmă în timp ce iese pe poartă, să vadă dacă o urmează PĂRINTE 1 (adică El). N-o urmează. Ies și BĂRBATUL și FEMEIA, împreună. E foarte greu să nu-ți fie dor de trecut. Iar unii se încred chiar și în viitor. Cei doi o iau în lungul trotuarului. Dumnezeu știe în ce direcție.

La o cafea în bufetul de la subsol (II)

Irezistibil
   S-a făcut gol în jurul celor doi, Ea și El (adică PĂRINTE 2 și PĂRINTE 1), care stau la o cafea în bufetul de la subsol. Adică, fizic, nu s-a făcut, dar e ca și cum. Altfel spus, așa cum se întâmplă adesea, pentru ei doi alții nu mai există. Pe undeva, la o altă măsuță, ar mai fi BĂRBATUL și FEMEIA, însă pentru Ea și El, cei doi sunt într-o umbră îndepărtată. Și poate și alții, dacă or mai fi. Dar se pare că nu sunt.
   — Uneori îmi vine să las la o parte orice siguranță, spune Ea. — Să înfruntați orice risc, nu-i așa? o completează El cu patos reținut, cu voce scăzută. Știu cum e, și cu mine se-ntâmplă la fel. — Din fericire, recunoaște Ea, ne trece repede. Revenim mereu la obișnuitul cotidian. — Unde riscurile sunt mici, aprobă El. Da, știu. — Nu totdeauna sunt mici, insinuează Ea, și îl ațintește cu privirea...
   Ah, privirea aia drept în ochi, privirea femeilor!

Al doilea apel telefonic
   Când sună din nou telefonul, INSTALATOR 1 este ferm hotărât să nu mai accepte niciun fel de joacă de-a apelurile: ce-ai aia să te sune și apoi să nu zică nimica? Răcnește DA! în receptor, ceea ce sună ca un strigăt de luptă. INSTALATOR 2, care s-a întors de la toaletă, rămâne cu gura deschisă când tocmai se pregătea să muște din sandvișul adus de acasă. — Curge? răcnește INSTALATOR 1 în receptor. Unde curge?... INSTALATOR 2 aude din receptor, de la distanță, o voce metalică explicând ceva pe îndelete, nu deslușește niciun cuvânt, și nu se miră că vocea metalică nu-i alarmată: avariile au devenit o obișnuință în Școala 309. Cam ca peste tot. Ceea ce nu pricepe este de ce e nevoie de atâta vorbărie pentru a semnala un loc unde s-a fisurat o țeavă. Spune, domnule, unde-i problema și cu asta basta! Mușcă cu poftă din sandvișul cu omletă. INSTALATOR 1 își saltă fără chef lădița cu scule și iese. Înainte de a ieși însă nu uită să-i spună lui INSTALATOR 2: — Stai liniștit și vezi-ți de mâncat! Mă descurc singur. Dacă nu m-oi descurca, te chem eu.

La bufet se vorbește de atracție
   O lumină cade pe fața FEMEII de la plafoniera din tavanul bufetului. Ea îi susține privirea într-un mod inocent dar fără ezitare, c-un zâmbet reținut. Pe BĂRBAT îl duce cu gândul la frumoasele lui Botticelli: același păr blond-roșcat, cârlionțat, aceeași privire candidă, aceleași buze cărnoase, arcuite senzual, aceeași carnație albă, proaspătă și fragedă. Și totuși nu e chiar Botticelli: în inocența privirii ei se insinuează, pentru cine are ochi să vadă, un gânduleț cam zglobiu. Nu mai are nici vârsta frumoaselor lui Botticelli, asta e cert.
   — La ce vă uitați? Întreabă ea ușor amuzată, ușor intrigată. — Cred că știu, zice BĂRBATUL, de ce nu vă întreabă nimeni nimic pe la ședințele cu părinții. — Da? zice ea. Adică vreți să spuneți că ce caut acolo dacă n-am copiii înscriși la școală? — Da, cam asta vreau să spun. — Și știți de ce?... Bufetiera vorbește în altă parte, cu voce scăzută, cu cineva printr-o ușă întredeschisă. — De ce dracu’ s-au găsit să țină bufetu’ ăsta deschis taman de Festivitate. O voce mormăie ceva de afară prin ușa întredeschisă, de bună seamă ținându-i isonul... BĂRBATUL îi răspunde FEMEII: — I-ați cucerit pe toți. — Da? zice FEMEIA, îmbujorându-se. I-am cucerit? Cu ce? — Cred, zice BĂRBATUL, că e vorba de aceeași atracție pe care o aveți dumneavoastră pentru copii. — Da? se miră ea. Aceeași atracție ca pentru copii? Vreți să spuneți că am ceva de copil? se alintă FEMEIA.
   — De copil răsfățat.

Un pârâiaș prin fața careului
   Directoarea se oprește din discurs și privește cu oroare la pârâiașul care se scurge din clădire trecând pe sub pragul neetanș al unei uși și începe să-și facă loc pe dinaintea careului de elevi.
   — Vai! exclamă ea. Ce-ai asta? Să aducă cineva instalatorul! PROFESORUL SUPLINITOR, care a coborât ceva mai înainte din cancelarie după garda obositoare de astă-noapte, se apropie de ea dintr-o parte, și aplecându-i-se serviabil spre ureche îi șoptește că: — Instalatorul a și fost anunțat. — Ce neglijență! observă un părinte dintr-o margine a careului adresându-i-se altui părinte de lângă el.
   Copiii își dau coate.
   În atelierul mecanic de la subsol, INSTALATOR 2, care și-a terminat sandvișul, aude cuvintele discursului, de la distanță, prin ferestruica afumată, le aude pe sărite, doar unul din câteva. — Perfecționare, rostește directoarea acolo departe, încercând să nu ia în seamă pârâiașul de la picioarele ei... — Viitorul luminos... zice ea. — Generația de mâine... zice. — Nu vă speriați, copii, pârâiașul se scurge în gura de canal. Noroc cu constructorii școlii, care au construit-o cu cap, luând în considerare și situațiile neprevăzute! Și ea însăși, cu entuziasm, dă tonul Imnului: — Trei culori cunosc pe lume!... Și în timp ce copiii preiau, dezlânat, cântecul — Amintind de-un brav popor —, INSTALATOR 1 se apropie de mijlocul careului să se asigure cu propriii săi ochi că pârâiașul se scurge cuminte în gura de canal și n-o ia anapoda prin curte. Se apropie tiptil de directoare, așa cum își propusese, pentru a nu deranja Festivitatea. I se adresează șoptit, dar nu ia în seamă microfonul foarte apropiat. Zice:
   — Trebuie să-nchid conducta principală, n-am altă soluție, deocamdată. Directoarea uită pentru moment de microfon, deși chiar ea vorbise până atunci în fața elevilor, și exclamă contrariată întorcându-se către INSTALATOR 1: — Și cum, n-o să mai avem apă nici să ne spălăm pe mâini?... Copiii, care au auzit vocea amplificată de stație, rânjesc și-și dau din nou coate.

Pe coridorul de la subsol
   Cineva se aude tropăind precipitat pe coridorul de la subsol, cel cu ferestruici care abia de se ridică deasupra nivelului curții. (În curte se văd din spate tot felul de picioare, cu tot felul de încălțări, tot felul de ciorapi și de pantaloni.) Tropăitul pașilor trece printr-o ușă deschisă spre coridor și prin alta întredeschisă spre bufet.
   — Cică a plesnit conducta de apă! spune o voce alarmată. Altă voce, mai depărtată (și mai puțin alarmată), spune: — Au închis conducta principală! Bufetiera se sperie: — Aoleu! Vasăzică nu mai avem apă! Și eu cu ce spăl vasele?... BĂRBATUL și FEMEIA nu se impacientează. Abia dacă au auzit de agitația din afara bufetului. Cafeaua de pe masă, pe care o lungesc, le ajunge. Încă una ar fi prea mult. El a aflat de ciudățenia ei cu participarea la ședințele cu părinții fără să fie mamă de elev. Bun, dar cum să facă să afle ce îl interesează cel mai mult? Și găsește soluția.
   — Dar de ce nu vine la ședințe soțul dumneavoastră? — Pentru că e prea ocupat, răspunde FEMEIA. Și în plus, știe că mie îmi face plăcere să particip. (Aha, deduce el: deci e măritată.) — Și nu e nicio dispută între dumneavoastră? se interesează el. — Pe tema asta? Între soțul meu și mine? vrea ea să se asigure că a înțeles bine la ce face el referire. Adică a ședințelor cu părinții? Păi există nenumărate alte motive de dispută! face ea o glumă. Amândoi râd din toată inima: o descărcare a tensiunii — o tensiune care nici nu exista — atrăgând atenția celeilalte perechi din bufet, și chiar și atenția bufetierei, care uită pentru moment de necazul cu apa oprită și îi ațintește pe cei doi cu o privire plină de reproș. Aproape cu ură. Spre deosebire de perechea cealaltă, care găsește pentru hazul lor o înțelegere deplină. — Păi da, continuă FEMEIA, nu totdeauna se-ntâmplă așa? — Sigur că da! confirmă BĂRBATUL cu toată convingerea. La început, știți cum e, „Tu ești perfectă!”, „Tu ești perfect!” După care încep să apară defectele de fabricație! — Asta fiindcă întotdeauna suntem grăbiți să ne scoatem patalama, zice FEMEIA. — N-aș fi foarte sigur că toți suntem grăbiți, strecoară el. — Nu suntem toți? sondează ea terenul. — Eu n-aș fi foarte grăbit, exemplifică el. — Nu știu cum rămâne însă cu etica, are FEMEIA o îndoială. — În fond, e vorba de un cuvânt dat, precizează el. Cu sau fără patalama. — Cuvinte date sunt multe. De pildă, acolo sus, în curtea școlii, chiar în momentul ăsta, se scot pe gură puhoaie de cuvinte. Cine le ia în serios?

Robinetul principal este închis
   Pârâiașul care traversează curtea scoate ultima clipoceală neauzită și se oprește. Încordarea dispare.
   — Ei, vedeți, răsuflă ușurată directoarea. Toate se remediază dacă ne dăm silința.

Dar cine nu-și dă silința?
   FEMEIA își ia inima în dinți să-i pună interlocutorului ei o întrebare esențială: — Dar ia spuneți-mi, ce viitor vedeți pentru Doina dumneavoastră. Parcă așa spuneai... Se grăbește să se corecteze, îmbujorându-se: — Parcă așa spuneați că o cheamă pe fiica dumneavoastră, dacă am reținut eu bine. BĂRBATUL s-a dezmeticit și se grăbește să se fâstâcească: — E bine cum ați nimerit-o. Fără „dumneavoastră”. — Da? i se pare ei potrivit să se îndoiască. Așa credeți că-i mai bine?... Și el răspunde: — Da, ați reținut bine. Doina o cheamă. Ce viitor văd eu pentru ea?... — Așa-i că îi doriți un viitor sigur? dezvoltă FEMEIA presupoziția. Așa-i că n-o vedeți aventurându-se în cine știe ce... — În ziua de azi respingem aventura, se arată el de acord. Și precizează: Pentru copiii noștri... — Pe care îi avem sau nu! completează ea în glumă. Cât despre noi ceilalți... lasă ea o suspensie promițătoare.

La o cafea în bufetul de la subsol (I)

Când vine vorba de festivitatea de sfârșit de an școlar, premii, pregătiri, discursuri și toate celelalte, unii se duc cu gândul chiar și la personalul auxiliar. Unii, cine? Desigur, unii dintre profesori, care au avut ocazia să cunoască mai bine respectivul personal auxiliar. Dar n-ar fi exclus să existe și părinți de-ai elevilor, care să fie interesați de acest subiect. Rămâne de văzut. Și nu-i vorba aici doar să cunoști secretare, contabili, îngrijitori și alții asemenea. Intră în viziunea celor interesați deopotrivă mecanicii, electricienii și mai ales instalatorii. De ce mai ales? Pentru că instalațiile, mai puțin cele de încălzire și de ventilație, să zicem, sunt, ca să spunem așa, fațada școlii. Dar și confortul. Chiar și în ziua solemnă a festivității de sfârșit de an. Înainte i se spunea serbare, astăzi: festivitate. Nu-i niciun miez în toate astea — pură chestiune de modă. Iar instalații sunt destule de întreținut într-o școală. Așa că școala are chiar și un atelier mecanic undeva la subsol, unde se coboară pe o scară destul de neîngrijită și unde elevii n-au ce căuta decât doar atunci când sunt trimiși; și unde doar rareori se încumetă să coboare profesorii cu câte vreo treabă. Cele mai multe instalații de întreținut sunt, bineînțeles, în vestiarul alăturat sălii de sport, unde sunt chiuvetele și dușurile; în privința dușurilor nimeni nu are, practic, pretenția să funcționeze perfect pentru că elevii nu prea fac duș, nici chiar după orele de sport, când ies transpirați din sala de gimnastică, să-i zicem; și în privința asta a intervenit o schimbare de limbaj: cei din generațiile mai vechi îi spuneau sală de gimnastică, în timp ce astăzi i se spune sală de sport; fiindcă, fie vorba între noi, chiar dacă în sală se face și gimnastică, principala destinație a sălii sunt jocurile — handbal, volei, baschet și chiar și mini–fotbal.

Cei doi instalatori sunt în drum spre școală
   Ca că ajungă la școală înaintea tuturor celorlalți, INSTALATOR 1 coboară din tramvai în stația subterană de la Bucur–Obor. La ora aceea, când abia dacă începe să se lumineze de ziuă, tramvaiele sunt aproape goale; cu atât mai mult într-o zi de duminică; căci, e lucru știut, festivitățile de sfârșit de an școlar se țin, fără nicio excepție, duminica.
   În ciuda aerului proaspăt de sfârșit de iunie care pătrunde pe gura dinspre Parcul Obor, aici jos persistă un iz de apă stătută. Răcoarea e încă prezentă. Odată coborât din tramvai, INSTALATOR 1 urcă scara spre suprafață, unde trebuie să ia alt tramvai, numărul 21, care are stația chiar în fața magazinului Bucur–Obor. Circulația la suprafață este la rândul ei foarte redusă duminica în zori; așa că nu-i pentru el nicio dificultate să ajungă în stație traversând această intersecție în care, în zilele lucrătoare, e un adevărat haos de autobuze, tramvaie și pietoni.
   În acest timp, INSTALATOR 2 vine dintr-o cu totul altă direcție. Locuind pe strada Baicului, acesta trebuie să traverseze mai întâi pasajul pietonal de lângă Gara de Est (aici trebuie iarăși să amintim că vechea denumire de Gara de Est a fost înlocuită acum ceva timp cu denumirea de Gara Obor, probabil pentru că târgul de vite e mai important decât punctele cardinale), care dă în Bulevardul Electronicii, și să străbată o bună bucată din acest bulevard lung și plictisitor, care se întinde paralel cu liniile ferate, și anume să-l străbată pe jos fiindcă nu există niciun mijloc de transport în comun pe-aici. Până la urmă, ajungând în șoseaua Colentina, se va urca în același tramvai 21, care îl va lăsa, la fel ca pe INSTALATOR 1, foarte aproape de poarta școlii. Amândoi sunt plictisiți — pentru ei nu-i decât o zi obișnuită; discursurile directoarei, al inspectorului de la Inspectoratul Școlar de Sector, și al cui o mai fi, o să răzbată cu greu până jos în atelierul lor întunecos, și ei n-o să aibă nicio treabă de făcut; fiindcă cine are nevoie de instalațiile sanitare într-o zi festivă? Poate doar vreun wc să se-nfunde; dar chiar și asta e puțin probabil. Așadar discursurile o să le intre pe-o ureche (dacă o să le intre) și o să le iasă pe cealaltă. Deși într-o asemenea zi festivă corpul didactic și elevii vin îmbrăcați în haine de sărbătoare, celor doi instalatori nici nu le-a trecut prin cap să-și pună haine de duminică. La serviciu se duc îmbrăcați în haine obișnuite, iar odată ajunși în atelier își vor pune salopetele de fiecare zi. Ceilalți să facă bine să fie atenți cu instalațiile sanitare și să nu-i deranjeze acolo jos în atelierul lor mecanic.
   Niciunuia dintre cei doi instalatori nu le trece prin cap că ar putea avea mare bătaie de cap cu blestemata de conductă principală de alimentare cu apă a școlii, care ar ceda taman în toiul serbării, din motive necunoscute.

Ofițerul de serviciu încă mai doarme când sosesc cei doi instalatori
   O fereastră de la cancelarie este luminată, semn că ofițerul de serviciu, chiar dacă doarme întins pe canapea, vrea cel puțin să dea un semn vizibil de prezența lui acolo. Obligația lui e să stea de veghe; dar ce-ar putea să se-ntâmple? Ca de obicei, în registrul de procese–verbale va scrie la sfârșitul serviciului, la fel ca toți ceilalți: În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit. Altminteri, conturul școlii se desenează pe cerul abia albăstrit — un contur masiv într-adevăr în comparație cu toate casele de prin jur, exact așa cum scrie în volumul comemorativ Cincizeci de ani de la zidirea școlii nr. 309: „Școala se ridică distinct peste construcțiile din cartier, semn că în ziua de azi știința de carte, cultura, sunt la loc de cinste. Odinioară biserica era aceea care se distingea, prin turla ei, în fiecare sat, vestind credința în Dumnezeu a localnicilor. Dar iată că astăzi oamenii au ales cultura.”
   Dar cine este cel numit atât de pompos ofițerul de serviciu? Ei bine, el nu-i nimeni altul decât unul dintre profesorii suplinitori, care e dispus să facă orice numai pentru a fi ținut în funcție. (Dar parcă alții ar putea să facă nazuri?) Așa că PROFESOR SUPLINITOR se întoarce pe partea cealaltă pe canapea fiindcă până la sosirea primilor participanți la festivitate mai e timp destul. I-a „căzut” serviciul într-o zi nefastă. Dar lui festivitatea nu-i este chiar indiferentă. Din mai multe motive. Întâi, n-a trecut prea mult timp de când el însuși, în calitate de elev, era chemat pe podium și i se așeza pe creștet coronița de premiant. Și, orice s-ar zice, au fost vremuri frumoase. În al doilea rând, mâine–poimâine poate îi va fi dat și lui să țină un discurs pe estrada improvizată pe careul școlii, între zidurile unde reverberează discursurile solemne. Fiindcă o fi el astăzi doar profesor suplinitor, dar n-o rămâne așa în veci. S-o ivi vreun post vacant într-o bună zi, post în care va fi el cel numit și după aia ce i-ar mai sta în cale să obțină gradele unul după altul, să ajungă director–adjunct, apoi director plin și... cine știe.

O cafea neagră înainte de serbare are un farmec aparte
   Cafeaua neagră băută acasă înainte chiar să apară pe cer orice licărire a zorilor are un gust aparte. E amară, dar amăreala ei se deosebește de cea dintr-o dimineață obișnuită, sau băută pe vreme de zi. Cafeaua are gust de noapte întreruptă. — Hei, hei! Să pornim pe-ai nopții negri cai...

Se trec în revistă realizările școlare de peste an
   Răsună afară în careu vocea directoarei, care face o trecere în revistă a realizărilor din anul școlar tocmai încheiat. Ascultă cine ascultă. Unii își amintesc de discursul de anul trecut. Seamănă ca două picături de apă. Alții simt atmosfera din anii trecuți, ba chiar, culmea, atmosfera din anii viitori. Nu suntem toți la fel.
   PROFESOR SUPLINITOR stă undeva stingher și ascultă. Pare concentrat? Nu, nu este. Doar că s-a trezit complet după o noapte dormită chinuit pe canapeaua jerpelită din cancelarie. Vânticelul răcoros îi mângâie fața.

Doi părinți au emoții. Dar fără legătură cu Festivitatea
   Așteptarea serbării este cea care produce emoții. BĂRBATUL și FEMEIA se cunosc doar din vedere — abia dacă s-au văzut, fugitiv, pe la ședințele cu părinții. Șed la o măsuță, la bufetul de la subsol, printre ceilalți, și stau de vorbă. Despre viață pur și simplu. De la care trec la problema copiilor și a viitorului lor. A copiilor în general, nu neapărat ai lor. BĂRBATUL are o fată, pe Doina, care tocmai a trecut în clasa a zecea. FEMEIA pe cine are? Pe nimeni!? El râde neîncrezător și o ia ca pe o glumă. Își amintește de prezența ei la unele din ședințele cu părinții. Acolo ce căuta? Venea doar așa, fără nicio treabă? Ar fi fost de mirare ca diriginta să nu-i fi remarcat prezența și să n-o fi întrebat al cui părinte este. FEMEIA stăruie însă că nu are niciun copil înscris la această școală și nici la vreo alta, și că vine doar fiindcă îi face plăcere să se afle printre copii și printre părinții unor copii. BĂRBATUL tot n-o ia în serios. Încearcă un dialog relaxat: — E vorba de o situație asemănătoare cu cea din piesa Cui îi e frică de Vrginia Woolf? Ea n-a auzit de piesă dar e gata să asculte cu interes ce se întâmplă în respectiva piesă. Povestindu-i-se, e gata să admită că venirea ei la școală ar putea fi pentru un copil pe care ar fi putut să-l aibă dar nu l-a avut! (Sau l-a avut dar a dispărut de mult din viața ei?) Pentru un copil care a murit? De-adevăratelea, sau la fel ca în piesa lui Edward Albee?

Discursul doctorului veterinar invitat
   Doctorul veterinar nu este angajatul școlii. Nici n-ar avea de ce: în școală nu există animale. Doctorul veterinar este cunoștința unui părinte care are un fiu elev la respectiva școală. Doctorul veterinar, o persoană în vârstă, învățat să respecte timpul altora, a și început să vorbească de la tribună despre pericolul pe care îl prezintă ținerea câinilor în casă. Mulți dintre participanții la festivitate își dau coate: nu înțeleg de ce ar fi câinii subiect potrivit pentru o festivitate de sfârșit de an. Dar dacă o face, înseamnă că e important. Spune doctorul că gura acestor animale este foarte septică. Unii din auditoriu se întreabă dacă elevii cunosc acest cuvânt. Septic. Iată, doi dintre părinți, soț și soție probabil, se uită unul la celălalt nedumeriți. El o întreabă din priviri: — Tu înțelegi ceva? Ea îi întoarce privirea și ridică din umeri în tăcere, cu o expresie de nedumerire și de jenă. — Chiar mai septică decât gura șobolanului! insistă doctorul veterinar. Nici măcar nu trebuie să intri în conflict cu câinele ca să te zgârie c-un colț. De cele mai multe ori se întâmplă așa, din joacă. De aceea îi sfătuiesc pe toți să nu țină câini în casă. Un câine e util în curte, când stă de pază. Dar, cum majoritatea dintre noi locuim în apartamente de bloc, sfătuiesc pe toată lumea să renunțe la câinii din casă. Să renunțe pur și simplu! Mă adresez deopotrivă elevilor și părinților aici de față. Rețineți: gura câinelui este mai septică decât gura șobolanului!

Conducta principală de apă s-a și fisurat
   De fapt e o spărtură în toată regula. Apa țâșnește puhoi amenințând să inunde tot subsolul. INSTALATOR 1 trebuie să dea fuga să o anunțe pe directoare. Trebuie s-o facă cât mai discret cu putință pentru a nu strica solemnitatea Festivității. Dar cum?

Alți doi părinți abstrași
   În același bufet de la subsol, PĂRINTE 1 (adică Ea) și PĂRINTE 2 (adică El) au hotărât se nu iasă și să se amestece cu mulțimea, sus în marginea careului, ci să continue să-și bea cafelele începute și foarte savuroase. Nu sunt savuroase pentru că sunt savuroase ci fiindcă gestul lor are în el ceva de frondă: să-ți petreci timpul neparticipând la solemnitate și, în plus, să simți că se înfiripă ceva între voi — ceva cu gust de aventură.
   — Nu mai poți să te simți sigur în ziua de azi, îi spune El, decât dacă ai o gardă de corp... Ea uită de cafea și se apleacă spre el râzând incitată: — Despre ce tot vorbiți acolo? Sunteți cu gândul la viitor? — În lipsă de gardă de corp, continuă El, trebuie să avem grijă unul de altul, avem altă soluție?... Se lasă și ea antrenată în anticipații: — Vedeți vreo contradicție între ceea ce se întâmplă sus în careu, și siguranța de care vorbeați? — Noi doi am și ales, răspunde El cu subînțeles, dumneavoastră și cu mine. Aveți dreptate, există o asemenea contradicție. O simt și eu. Solemnitatea, orice solemnitate, se bazează pe o siguranță preexistentă. Numai că organizatorii fac abstracție de asta. Mai precis, nici nu le dă prin gând să ia vreo măsură.

Sună telefonul
   În atelierul mecanic de la subsol, sună telefonul. INSTALATOR 1 se duce să răspundă. Țigara îi fumegă între degete. — Alo! Spune în receptor morocănos, ba chiar arțăgos. Nu-i răspunde nimeni. INSTALATOR 2 nu și-a putut învinge curiozitatea și s-a dus totuși la festivitate, în salopetă, așa cum era. Nu stă chiar tăcut — întreabă în dreapta și-n stânga dacă festivitatea nu se încheie cu vreo competiție sportivă. I se răspunde cu „șșt!” INSTALATOR 2, agasat, se retrage de la marginea mulțimii.

Neli (II)

«Furia ei iscată din senin te-a luat prin surprindere. Dar, ca de obicei, ai vrut să pari imperturbabil.
   „Dacă se-ntâmplă așa”, ai reluat, „sunt sigur că știi că bărbaților le place să-și dea aere de persoane cu experiență.”
   „Știu, așa mi s-a părut și mie... Tu ai experiență?”
   Avea un aer îmbufnat și dezamăgit. Te-a făcut să nu fii prea sigur de tine.
   „Eu?... Nu, nu prea cred”, i-ai răspuns.
   S-a agățat de subiect cu oarecare înverșunare:
   „Când ai fost ultima oară cu o femeie?”»
   «N-am putut să fiu calm până la capăt.
   „Mă interoghezi?” i-am reproșat. „Ce vrei? Detalii?”
   „Nu, nu vreau detalii”, mi-a replicat ea c-un fel de revoltă moale. „Când ai avut ultima relație cu o femeie? Săptămâna trecută? Acum două săptămâni?”
   Nu aveam niciun motiv să mint:
   „Da, am avut o relație, cum îi spui tu... Destul de recent. E ceva de condamnat în asta?”
   „Și ce s-a-ntâmplat? V-ați certat?”
   „Ceva n-a mers.”
   „Deci v-ați certat. Cine a fost de vină?”
   „Pentru Dumnezeu, Neli! Nu trebuie neapărat să fie cineva de vină. Pur și simplu lucrurile se adună. Și să-ți mai spun ceva. Să știi că nu numai bărbații se laudă cu experiența lor în materie de sex, mă rog, de cuceriri. Și femeile o fac.”
   „Nu cred!”
   „Tocmai a fost un caz la mine la serviciu. S-a descoperit o fițuică de-a unei tipe, cu o listă de colegi cu care ea a avut relații. S-a lăsat cu scandal.”
   „Aia nu-i femeie adevărată!” a protestat Cornelia. „E o degenerată!”»
   «S-a ridicat și părea obosită. Te-ai simțit vinovat că nu i-ai putut oferi atmosfera sărbătorească la care poate că se aștepta.
   „Cum o cheamă pe prietena ta, cea de care te-ai despărțit?” a întrebat.
   „Daniela.”
   „Și tu cum îi spuneai? Dani? Sau Dana?”
   „Dana.”
   Cornelia a mai zăbovit, cumva dezamăgită, fără nicio așteptare.
   „Pot să iau cu mine cojile de portocală?” a întrebat moale.»
   «M-am simțit și eu obosit.
   „Ce vrei să faci cu ele?” am întrebat-o.
   „Vreau să fac la mine în apartament miros de portocală. Am să le pun pe calorifer, așa cum făceam la cămin.”
   „Ce cămin?”»
   «Nu ți-a dat niciun răspuns. S-a îndreptat spre ușă.
   „Cred că am să renunț la baie în noaptea asta. Mă simt obosită”, a spus ea.
   „Ai tot timpul mâine dimineață”, ai consolat-o.
   „Așa e. Tot n-am altceva mai bun de făcut până te-ntorci tu.”
   „M-aștepți să mă-ntorc?” ai întrebat-o.
   „Să nu te-aștept?” ți-a întors ea întrebarea. A mai avut câteva momente de ezitare: „E absolut obligatoriu să te duci mâine-dimineață acolo unde zici tu că trebuie să te duci?”
   Ai făcut ochii mari:
   „De ce-ntrebi?”
   A ieșit fără să-ți dea niciun răspuns.»

Tot felul de amintiri îmi vin în minte la începutul nopții, înainte de a adormi. Mă agăț de ele și de cele mai multe ori îmi face plăcere. Somnul nu întârzie prea mult. Mai rău e atunci când mă trezesc în toiul nopții, aparent fără niciun motiv. Și somnul nu mai vine, și nu mai vine...

«Te-ai ridicat într-un cot și te-ai uitat la ceasul de la mână.»
   «Nu-mi dădeam seama de unde vine lumina. Era ora șapte fără douăsprezece minute. Se auzea apa curgând în chiuveta de la baie. Am crezut în primul moment că am uitat robinetul deschis. Dar și lumina aprinsă? M-am uitat spre patul vecin și am văzut că fusese ocupat: o pijama străină era aruncată de-a curmezișul. Pe suportul de bagaje apăruse o valiză neagră, cu fermoar. Așadar aveam un coleg de cameră.
   Câteva minute am rămas nemișcat în pat, încercând să-mi dau seama dacă a stat viscolul. Vântul nu se mai auzea. M-am sculat, m-am dus la fereastră și m-am uitat jos în stradă. Încă era aprinsă iluminarea stradală. Se vedea scuarul din fața hotelului, peste care stăruia aerul posomorât și umed al nopții. Jos erau parcate câteva mașini, cu zăpadă pe capotă. Un dreptunghi mai mare de asfalt neacoperit de zăpadă arăta locul unde, de bună seamă, stătuse peste noapte un autobuz. Roțile mașinilor trasaseră curbe și linii negre peste albul scuarului. Până la urmă ninsese destul de puțin. S-a auzit o bătaie ușoară în ușă. Ușa s-a deschis și înăuntru s-a strecurat Neli, mai mult îndrăzneață decât stingherită, îmbrăcată în aceeași rochie cu dungi, de astă-noapte.
   „E cineva aici”, am prevenit-o în șoaptă, arătând spre baie. Pe fața ei uimirea a înlocuit zâmbetul, dar nu dintr-odată; cele două, uimirea și zâmbetul s-au complăcut un timp pe fața ei.
   „Nu stau mult”, mi-a răspuns ea tot pe șoptite, completându-și vorbele cu gesturi. „Știam că pleci devreme și m-am grăbit să te prind încă acasă.”
   În clipa aceea colegul meu de cameră a ieșit din baie, în maiou și cu pantalonii de la pijama — un tip cu o hălăciugă de păr încâlcit, grizonat, bătând spre vârsta a treia. A făcut ochii mari și și-a cerut scuze.
   „Eu îmi cer scuze”, s-a grăbit Neli să ia vina asupra ei. „Am dat buzna la oră nepotrivită!” S-a întors spre mine și mi-a șoptit: „Te aștept afară pe hol.”»
   «Când, peste câteva minute, ai ieșit, cu geanta și cu paltonul pe braț, pregătit de plecare, Cornelia ocupa unul din cele două fotolii alăturate unei măsuțe rotunde, pe hol, îmbrăcate în huse înflorate. Avea gentuța cu chenar roșu în poală, răsfoia o revistă și fuma. A lăsat revista pe masă și a strivit în scrumieră ce mai rămăsese din țigară.
   „Știu că ești grăbit”, a spus. „Nu te țin mult.”
   Te-ai așezat în celălalt fotoliu, cu servieta și paltonul pe genunchi, așteptând. Cornelia se uita spre ușa din fața ei, de fapt în gol. Apoi nu s-a mai uitat în gol, și-a întors capul spre tine:
   „Cum ai dormit?”
   „Bine.”
   „Pari în formă. Deși ai dormit puțin. Și eu am dormit puțin.”
   „Eu în locul tău, dacă n-aș fi avut nicio treabă, m-aș fi lăfăit în pat până către amiază.”
   „Spui asta fiindcă nu mă cunoști. Nu sunt genul.” Și continuă: „Îmi tot vine în minte o-ntrebare... Ce se-ntâmplă oare cu părinții noștri... după un timp?”
   Ai ridicat din sprâncene.
   „Cu părinții noștri? Ce vrei să spui?”
   „Ai tăi sunt bine?” a întrebat ea.
   „Ai mei? Da, sunt bine. De ce?”
   „Sunt împreună?”
   „Da, bineînțeles. Dar, Neli, dacă chiar te interesează amănunte, nu vrei, mai bine, să vorbim după ce mă-ntorc?”
   „Ai mei nu mai sunt împreună”, a spus Cornelia.
   „Îmi pare rău. Sper că nu te afectează prea tare. Adică dacă au avut ceva de împărțit între ei, față de tine sper că au aceeași afecțiune.”
   „Pe dracu’!” a avut ea o ieșire nervoasă. „Taică-meu ne-a părăsit pentru o sclifosită, iar maică-mea trăiește și ea cum poate, și cu cine poate.”»
   «E-adevărat, a fost ceva destul de șocant. Nu mă așteptam să aud o asemenea mărturisire din gura ei.
   „Ce să zic... Eu am fost mai norocos, Neli”, i-am spus. „Taică-meu, decât să se uite prin curțile vecine, mai bine se ocupă de colecții. Cel puțin, din câte știu eu.”
   „Ce colecții?” a întrebat Neli, fără un interes deosebit.
   „În special de reviste de tot felul. Dar a avut o colecție și de pietre, adică o are și-acuma.”
   „Colecție de scalpuri n-are?”
   A glumit cu prea puțină veselie în ochi. Am încercat să mă amuz eu în locul ei:
   „Nu, pentru că asta ar presupune atracție!”
   Neli a rămas un timp tăcută, apoi s-a ridicat din fotoliu.
   „Da...” a zis ea. „Se pare că ești mai norocos. Să sperăm că până la capăt.”
   M-am ridicat și eu.
   „Ce zici, azi mâncăm împreună la restaurantul Victoria?” i-am propus.
   „La ce oră?”
   „Să zicem, la patru? Nu cred că pot s-ajung mai devreme.”
   „O, e cam târziu”, a făcut ea dezamăgită. „Dar fie, am să te-aștept.”
   „Ce faci până atunci?” am întrebat-o.
   „Păi, în primul rând am să iau micul dejun la o cofetărie, pe undeva prin preajmă, trebuie să fie una... O cafea cu lapte și două felii de cozonac... O cafea neagră. O s-o lungesc până la două ore... Pe urmă am să mă duc să mă plimb puțin prin Copou. După aia am să iau tramvaiul până la Palatul Culturii și am să văd muzeul de artă. Sau cel puțin câteva săli... Dar până am să încep toate astea o să mai treacă vreo două ore, așa că n-o să-mi rămână prea mult de așteptat.”
   A venit spre mine, foarte aproape. Și, lipindu-se de mine, m-a sărutat, așa, înainte de plecare.
   „Greu își face loc tinerețea”, am spus.
   „Ce tot spui” a ripostat ea. „Dar suntem tineri.”
   Eu mă gândisem la ce se alesese de colecțiile tatei și la ce se alege de colecții în general.»

   «Când te-ai întors la hotel, mai vârstnicul tău coleg de cameră era pe picior de plecare.
   „Nici n-am apucat să ne cunoaștem”, a zis el. „Mai rămâneți la hotel?”
   „Da, mai stau câteva zile.”
   „Poate veniți să-mi vedeți spectacolul. Sunt regizor. Vidrașcu e numele meu. Nu știu dacă vă spune ceva. Roman Vidrașcu.” Ai încercat să-i răspunzi cât mai convingător că da, cine n-a auzit de regizorul Roman Vidrașcu! În realitate habar n-aveai de el. „M-au chemat aici la Național să le pun în scenă «Omul zelos», o piesă de Sergio Ruffo. O piesă colosală! Leit ce se-ntâmplă la noi în anii ăștia. Dar toată lumea se preface că nu vede nimic. Cu atât mai bine. N-aveți decât să nu vedeți! Închideți ochii! Băgați-vă capu-n nisip! Eu n-am nimica de pierdut din povestea asta. Doar de câștigat. Vă trec pe lista invitaților mei, la intrare?”»
   «M-am gândit imediat la Cornelia, la prânzul împreună cu ea la restaurantul Victoria, așa cum îi propusesem — și ea acceptase. M-am scuzat:
   „Nu cred c-am să pot în seara asta.”
   „Nu-i nimic, rămâne pe mâine-seară” a răspuns deloc surprins regizorul. „Ați spus că rămâneți câteva zile. Rămâne pe mâine, sau pe poimâine.” Și adăugat: „Era să uit, aveți un plic pe pernă.”»
   «De fapt nu era un plic ci doar un bilet, împăturit, vârât pe jumătate sub plapumă. Era un scris necunoscut și totuși era ea care îți scria: „Am crezut că pot rămâne până la miezul nopții dar la ora 12 mi-au pus în vedere să achit pentru încă o zi dacă vreau să rămân în continuare. N-am încă o sută douăzeci de lei de aruncat pe fereastră. Îmi pare rău că n-am luat masa cu tine la restaurant. Zău că mi-ar fi plăcut. Poate avem noroc și ne mai întâlnim o dată. Nely.”
   Negreșit, Roman Vidrașcu se pricepea să descifreze expresii pe fețele oamenilor. S-a uitat la tine și ți-a spus glumind:
   „Ce, ne vedem diseară la spectacol?”
   Ai scos din portofel o carte de vizită și i-ai întins-o.
   „Vă aștept și după spectacol în foaier, dacă doriți să schimbăm câteva impresii”, a mai adăugat el înainte de a pleca.»
   «Am aruncat bilețelul de la Neli în coșul de gunoi de lângă fereastră și am urcat la etajul trei. Mi-am zis: poate se ține de glume. Am bătut la ușa apartamentului ei, dar n-a răspuns nimeni. Coridorul era întunecos, cu o mochetă de o culoare incertă, ceva între vernil și cenușiu. La mijloc era un holișor cu o măsuță rotundă și două fotolii acoperite cu huse înflorate, la fel ca și un etaj mai jos. De o parte și de alta se înșirau ușile furniruite și lustruite, lucind în lumina lăptoasă care venea dinspre capătul coridorului. Mocheta, pereții cenușii absorbeau orice zgomot. Ușile lustruite aveau aerul că nu le-a mai deschis nimeni de-o veșnicie. Am încercat clanța: ușa era încuiată. „Pe cine căutați?” s-a auzit o voce venind din spate. „Nu-i nimenea acolo.” O îngrijitoare voia, parcă, să mă scoată vinovat de ceva. „Era o fată cazată aici azi-dimineață”, i-am spus. „Da, știu”, mi-a răspuns femeia. „A eliberat camera. Nu mai stă nimenea acolo.” Am avut o curiozitate. Am întrebat-o: „Nici o doamnă mai în vârstă?” M-a privit ușor mirată: „Nu, domnule, domnișoara a stat singură.”
   Am coborât în camera mea și am stat un timp să mă uit pe fereastră, fără niciun gând. Am cules din coșul de gunoi bilețelul de la Neli și l-am pus în portofel. Urma să mă duc, singur, să iau masa la restaurantul Victoria, iar apoi la Teatrul Național, să văd spectacolul pus în scenă de colegul meu de cameră.»

M-am mai trezit într-o noapte când îmi fugise somnul, peste încă șase luni, și peste alte șase luni, și peste doi ani. Aveam nopți când nu puteam să dorm. Mi-am făcut un obicei din a vorbi cu mine însumi. Nu li se întâmplă și altora? E ceva rău în asta?

Neli (I)

«Am observat-o din compartiment când trecea pe coridor căutându-și un loc. Paltonul și-l ținea pe braț și de același braț îi atârna o mică poșetă de pai, cu un chenar roșu, total nepotrivită cu sezonul rece. Îți sărea în ochi.»
   «Ce îți sărea în ochi? Vestimentația? Sau ea?»
   «Mă rog, ea întreagă, ca persoană... Ca să nu mai spun că și rochia ei era albă. Trecând pe culoar, a aruncat o privire distrată în compartiment, a dat să treacă mai departe, dar, realizând pesemne, cu o clipă întârziere, că compartimentul era aproape gol, s-a hotărât să intre. A întredeschis ușa și, îndrăzneață, m-a întrebat dacă îi permit să ocupe un loc.»
   «Ți s-a adresat ție și numai ție, deși în compartiment se afla și o doamnă în vârstă.»
   «Doamna în vârstă poate că dormita.»
   «Sau poate că duduia de pe coridor s-a simțit atrasă de tine! Încă de la prima privire. Se-ntâmplă!... Nu spui nimic?»
   «O fi fost atrasă, ce să zic!»
   «Deci n-ai nicio părere. Lași totul în seama ei. Nu crezi că asta-i ipocrizie?... De fapt, și tu ai fost atras de ea, de ce nu recunoști?»
   «Bun. Și dacă recunosc? Ce trebuia să fac?»
   «În orice caz, nu ce-ai făcut tu.»
   «Ce-am făcut?»
   «Știi foarte bine: ai făcut un gest vag arătând spre locurile goale, șase la număr, cu alte cuvinte n-avea decât să și-l aleagă pe care-l dorea, asta a însemnat gestul tău. Nu cred că i-ai făcut o impresie prea bună. Bineînțeles că ea a preferat locul din fața ta, la fereastră. Ca să te vadă mai bine. Deși multora nu le place cu spatele spre sensul de mers. Erai tânăr, de ce să n-o spunem: chipeș — și ea a ales locul ăla, nimic neobișnuit.»
   «Încă înainte de plecarea trenului îmi scosesem cărțile, le înșirasem pe măsuța de sub fereastră. Tocmai mă pregăteam de lectură. Ce să-mi reproșez? Aveam de călătorit aproape șapte ore și nu eram dispus să pierd vremea cu taclale, cum se obișnuiește în tren.»
   «Dacă ar fi fost simple taclale, n-ai fi reținut nimic din ce-ai discutat cu ea.»
   «Nici n-am reținut mare lucru, la început. M-a întrebat dacă îi permit să fumeze, iar eu i-am răspuns că n-am nimic împotrivă. Nu-i puteam spune că nu-mi face nicio plăcere, nu? Nu că n-aș fi și eu fumător. Dar nu-i deloc un spectacol agreabil. Mă refer la puștoaicele astea emancipate. Nici n-apucă să intre bine într-un compartiment, că au și deschis poșeta și se-apucă să cotrobăiască după pachetul de țigări.»
   «Puștoaică emancipată, zici?»
   «E-adevărat, la prima vedere i-aș fi dat cam douăzeci și șase de ani.»
   «Și când colo?»
   «Când colo, cum aveam să aflu ceva mai târziu, n-avea decât nouăsprezece. Zicea ea!»
   «Deci arăta mai matură!»
   «În următoarea jumătate de oră am aflat despre ea cam tot ce se putea afla.»
   «Atâta era de vorbăreață, asta vrei să spui, nu?»
   «Mai degrabă, slobodă la gură.»
   «Mă rog... N-ai privit-o deloc aprobator atunci când a scos din poșetă micul ei radio portabil. Te-ai mirat că încap atâtea într-o poșetă mică de damă: tranzistorul, pachetul de țigări, bricheta, oglinjoara... Încă o dată a trebuit să-ți ceară permisiunea, de astă dată să deschidă radioul. Remarcă, te rog, că, din nou, nu ți s-a adresat decât ție.»
   «Cui altcuiva să se adreseze? Doamna din compartiment părea să trăiască într-altă lume.»
   «Indiferent în ce lume trăia — sau ți s-a părut ție că trăiește — ar fi fost mai politicos să-i ceară ei permisiunea. Fiind, nu-i așa? o doamnă în vârstă. Sau măcar și ei. Atât să fumeze, cât și să asculte muzică. Dar ea ți-a cerut numai ție. Numai tu contai pentru ea. Și încă ceva: ar fi trecut, desigur, încă câteva ore, probabil până către sfârșitul călătoriei (când, de obicei, începi să te plictisești de citit și ochii îți fug afară pe fereastră), până când ai fi binevoit să-i arunci o privire, dacă nu s-ar fi întâmplat să se dea la radio melodia aia care îți plăcea atât de mult.»
   «Da, e-adevărat! Un cântec în mare vogă. Roberta! Minunat cântec, într-adevăr! Peppino di Capri. Cum aș fi putut să nu-l recunosc?»
   «Și abia atunci, pentru că fata a ascultat melodia de la început până la sfârșit, ai privit-o cu interes.»
   «Da’ de unde! M-am tot uitat la ea și chiar m-a surprins să nu văd nicio încântare pe fața ei. O fi ascultat ea melodia de la început până la sfârșit. Dar avea o mină aproape indiferentă și sufla fumul în sus, către tavan.»
   «Ea nu era Roberta! Nimeni nu-i perfect!»
   «Nu, nu era Roberta... Era Cornelia... Trenul a avut întârziere. Când am coborât în gară la Iași era trecut de miezul nopții. Tramvaiele nu mai circulau, taxiurile, câte or fi fost, dispăruseră... Noi n-am fost atât de iuți de picior... Ce puteam să facem? Drumul până în centru nu era prea lung. Așa că am luat-o pe jos. Am ținut linia de tramvai, pe strada Arcu, care urcă spre Piața Unirii. Viscolea ușor și era destul de frig.»
   «O atmosferă romantică!»
   «Mda, destul de romantică... Am întrebat-o încă o dată dacă nu crede că-i mai bine să se ducă totuși la mătușa ei, de care îmi tot povestise în tren, chiar dacă era foarte târziu. I-am spus că...»
   «Vai, vai, masculul singuratic protector!»
   «I-am spus că mătușii ei i-ar fi făcut negreșit plăcere s-o revadă. Mai cu seamă că, din câte îmi spusese în tren, se vedeau atât de rar. Cornelia mi-a spus însă că preferă să înnopteze la hotel, că nici prin gând nu-i trece să se ducă în altă parte, că de multă vreme își dorea să stea la un hotel, bla-bla. A doua zi dimineață, odihnită, avea să vadă ce-i de făcut: sunt cuvintele ei! Poate că o să se ducă într-adevăr la mătușa ei, să stea câteva zile.»
   «Cât era ea de vorbăreață, sau, mă rog, de slobodă la gură, ce treabă avea la Iași nu ți-a spus.»
   «Nu. Mi-a spus că vrea neapărat să stea la hotel. O singură noapte la hotel nu putea să coste o avere! mi-a spus. Am întrebat-o dacă o sută douăzeci de lei i se pare o avere. A avut o tresărire și a făcut ochii mari: chiar atât de mult?»
   «Iar ție, nicio clipă nu ți-a trecut prin cap s-o inviți în camera ta reținută!»
   «Nu reținusem o cameră. Doar un loc. La „Continental”.»
   «Ei, atunci da, ai o scuză!»
   «Cornelia avea o doză de încăpățânare copilărească. Și de răsfăț! Nu părea obișnuită să dea înapoi: din moment ce nu dormea în fiecare noapte la hotel, își putea permite s-o facă măcar o dată. Cel puțin, la prețul ăsta, putea să ocupe un apartament întreg? m-a-ntrebat. Ei da, i-am spus, desigur, numai să găsească unul liber!»
   «Peste rochia ei albă, atât de nepotrivită, purta un mantou gri deschis, din păr de cămilă, cu o glugă pe care, cu toată ninsoarea, o lăsase dată pe spate. Pășea alături pe trotuar dându-și silința să țină pasul cu tine. Era deja un pic dependentă de tine. Nu? Exista un început de familiaritate între voi. Și, ca orice început, te incita.»
   «Păi... n-aș fi chiar atât de sigur.»
   «Cu o mână își ducea valijoara, iar de celălalt braț îi atârna poșeta de pai, cea cu chenar roșu, care i se legăna în ritmul mersului. Îți făcea plăcere gândul că în parte cunoșteai conținutul acelei poșete: micul radio portabil, pachetul de țigări „Amiral”, din care te invitase să iei o țigară, apoi, peste un timp, încă una. Asta, deși nu erau țigările tale preferate. Dar, de! veneau de la ea. Îți făcea plăcere să-ți amintești că pachetul fusese în mâna ta și că te jucaseși cu el, deschizându-i și închizându-i capacul de nu-știu-câte ori: era atingerea cu un obiect care îi aparținea, și asta îți dădea un fior nelămurit...»
   «Da, oarecum... Ca să fiu sincer, mă emoționa, într-adevăr...»
   «La un moment dat, în compartiment, Cornelia se aplecase peste măsuța de sub fereastră și, c-un botișor conspirativ, îți făcuse o mărturisire: „Am crezut la început că ești un tip ursuz!” Abia te-ai abținut să n-o întrebi: „În cazul ăsta, de ce-ai ales locul din fața mea?” Ceva îi spunea însă că într-adevăr prima impresie e înșelătoare. Din când în când vorbea tare, părând să uite că nu sunteți singuri în compartiment. Sau poate chiar îi plăcea să se dea un pic în spectacol, să fie în centrul atenției. Și cu toate astea, atunci când dorise să fie auzită doar de tine, se aplecase peste măsuță și ți se adresase pe un ton confesiv.»
   «Cornelia a vrut să intrăm la restaurantul „Moldova”, să bem o cafea sau un coniac, dar când am ajuns în Piața Unirii am constatat că restaurantul era închis pentru renovare.»
   «Din fericire.»
   «De ce din fericire?»
   «Cornelia încă nu te cucerise. Era între voi doar așa, un fel de joc de-a v-ați ascunselea.»
   «Înainte de a ne îndrepta spre hotel, ne-am oprit să privim mozaicul din Piața Unirii, în plin viscol. Dragoș Vodă cu ghioaga ridicată, gata să lovească zimbrul drept în frunte. Fuioare șerpuitoare de zăpadă șfichiuiau înnebunite luciul marmurei. Necontenite șfichiuiri. Parcă te apuca și amețeala de atâta instabilitate.»
   «Potrivită cu starea ta de spirit!»
   «Instabilitatea o incita și pe Cornelia, cred.»
   «Păi, da! Fiindcă instabilitatea este așezare și noutate în devenire!»
   «Mi s-a părut oarecum de mirare că nu se grăbește să se cazeze în hotel, ea care era dispusă să cheltuiască pe hotel o mică avere!»
   «Poate ai uitat: nu te mai afli acolo.»

N-am uitat. Mă aflu aici, acasă, în odaia mea, o jumătate de an mai târziu. Vorbesc, ca de obicei, cu mine însumi. Mă străduiesc să-mi țin ochii închiși și să nu mă uit la ceas. Altfel, nu știu dacă aș putea adormi la loc. Mă tot gândesc.

   «Am intrat împreună la „Continental”. Recepționerul ne-a măsurat cu privirea, a zâmbit cam strepezit și, după ce a căutat în registru, a spus: „Am reținere pentru un singur loc într-o cameră cu două paturi. Cum facem?” Cornelia, vizibil stingherită, s-a grăbit să explice că nu suntem împreună și că ea ar prefera un apartament, n-are importanță dacă alăturat sau în altă parte. Am lăsat buletinul și am primit cheia de la camera dublă. Cornelia a căpătat un apartament la etajul de deasupra. Norocul ei. Un apartament întreg, ca în visele ei cele mai bune!
   În lift mi-a propus ca după ce ne lăsăm lucrurile în cameră să coborâm la barul de la parter. Ne-ar mai fi rămas vreo douăzeci de minute până la închidere. Devenise din nou îndrăzneață și degajată. Am refuzat-o. I-am spus că mâine dimineață trebuie să fiu odihnit; ea se putea scula la orice oră dorea, în timp ce eu trebuia să fiu treaz cel mai târziu la ora șapte dimineață, așa că aș fi preferat să mergem a doua zi la barul de la parter sau oriunde în altă parte. „Îmi promiți?” m-a somat privindu-mă drept în ochi. Liftul s-a oprit la etajul doi și am coborât. Apoi, înainte de a-mi găsi camera pe coridor, l-am auzit oprindu-se la etajul de deasupra, și pe Cornelia coborând.
   Nici nu apucasem să mă dezbrac, când a sunat telefonul. Ridicând receptorul am fost sigur că e ea și am răspuns cu o voce severă.»
   «Ca să nu spunem arțăgoasă!»
   «Ei, nu chiar arțăgoasă.»
   «„Ce idee ți-a mai venit?” am spus în receptor. Dar nu era ea. Mi-a răspuns o voce de bărbat, calmă: „Îmi cer scuze, sper că încă nu v-ați culcat. De la recepție vă sunăm. Poate ați văzut deja în baie un bilețel cu programul de apă caldă până la ora 24. Vroiam să vă spun că astăzi, în mod excepțional, aveți apă și după ora 24. Scuze dacă v-am deranjat. Noapte bună.” Am răsuflat ușurat și i-am mulțumit. Ideea cu baia nu era rea. Am deschis robinetul și am lăsat apa să curgă în cadă. Atunci a sunat din nou telefonul. L-am lăsat să sune până am terminat de înșirat pe policioara de sub oglindă ustensilele de ras și abia după ce-am terminat, m-am întors în cameră și am ridicat receptorul. Era vocea ei:
   „Gata, te-ai instalat?”
   I-am spus de povestea cu apa caldă.
   „Adevărat? Asta înseamnă că și eu am apă caldă. Mi-ai dat o idee extraordinară! Deși sunt moartă de oboseală, am să fac o baie fierbinte. Dacă într-o jumătate de oră nu te sun din nou, înseamnă că am adormit în cadă și trebuie să vii repede să mă salvezi! Ar merita să vezi camera mea de baie. A ta cum e?”
   „A mea? Obișnuită, cred.”
   „A mea e nemaipomenită! Pardoseala e toată de marmură, cada are o formă ciudată, ca o banană, iar pereții sunt placați cu faianță în două nuanțe de verde. Restul e alb. Pardoseala cum e la tine?”
   „Banală. Mozaic.”
   „Hm! Ți-au dat o cameră ieftină. Baia mea e de marmură. Ce culoare are tapițeria mobilei?”
   „Stai să văd... E galbenă. Mă rog, un fel de galben. Nu-i pe gustul meu.”
   „A mea e roșie! Ah, uitasem: în fața căzii e o draperie. Dacă uit să încui ușa și intră cineva, nu mă poate vedea goală. Nu-i grozav?”
   „Eu nu m-aș baza pe draperia aia.”
   „E un salonaș între cele două camere. Cu o măsuță rotundă și două fotolii acoperite cu huse înflorate. E mai grozav decât mă așteptam, zău că da!”
   „Salon de primire?”
   „Te pomenești!”
   „Ai și serviciu de cafea?”
   „Serviciu de cafea? Nu știu. Unde ar trebui să fie? Pe măsuța din salon nu e.”
   „În șifonier te-ai uitat?”
   „Nesuferitule, râzi de mine! În șifonier nu era decât o perie de haine, câteva umerașe și o perniță cu ace de cusut.”
   „Așadar te-ai uitat și în șifonier.”
   „Ăsta-i primul lucru pe care îl fac când mă cazez la hotel.”
   „Parcă ziceai că n-ai mai fost niciodată într-un hotel.”
   „Am zis că n-am stat niciodată într-un apartament la hotel, nu că n-am mai fost la hotel. Ascultă, n-ai ceva de mâncare? Mi-e o foame de lup.”
   „N-am decât vreo două portocale.”
   „Doamne, portocale! Toată ziua am tânjit după ceva și abia în clipa asta îmi dau seama că tânjeam după portocale!”
   „Urc la tine să ți le aduc.”»
   «Ai simțit-o că începe să ezite.»
   «„Din păcate, nu sunt singură”, mi-a spus cu o voce miorlăită, „cu mine în apartament mai stă o doamnă.”
   „O doamnă! Vrei să spui că aude tot ce vorbești?”
   „Nu-ți face griji, doarme”, m-a liniștit ea.
   „Doarme! Pentru Dumnezeu, Neli, atunci cum de vorbești atât de tare?”
   „Doarme adânc. Am încercat s-o trezesc dar n-am reușit.”
   „Așa deci. Dar ia spune-mi, pe noptiera doamnei te-ai uitat?”
   „Pe noptiera ei? Da’ de ce?”
   „N-ai văzut pe-acolo niciun flacon suspect?”
   „Nu, nu cred.”
   „Ușa era încuiată când ai intrat?”
   „Nu.”
   „Dacă ușa nu era încuiată și pe noptiera ei nu-i niciun flacon suspect, cred că nu-i niciun pericol.”
   „Stai! La asta nu m-am uitat.”
   „La ce nu te-ai uitat?”
   „Așteaptă puțin.”
   „Las-o baltă, Neli”, i-am spus. „Mai bine hai, vino tu jos.”»
   «Ai pus receptorul în furcă și te-ai dus să închizi robinetul de la cadă.»
   «Cada se umpluse pe jumătate și apa era fierbinte. Apoi m-am întors în cameră, am început să-mi scot lucrurile din valiză și să le așez pe rafturile din șifonier.»
   «Meticulos, ca de obicei!»
   «Luasem cu mine câteva reviste și un volum gros, „Nuvela italiană contemporană”, recent apărută. Timp de aproape șapte ore, cât durase călătoria, toate astea zăcuseră pe măsuța din compartiment, fără măcar să le deschid.»
   «Cornelia întârzia. Era deja aproape ora unu noaptea și ea tot nu cobora.»
   «M-am apucat să recitesc „Jucătorii”, de Luigi Compagnone. Imediat mi-am amintit de discuția cu prietenul meu Claudiu pe tema „Jucătorilor”, când îmi lăudase până la cer măiestria italianului, care creează atmosfera dramatică desăvârșită dinaintea unei execuții. Dumnezeule, Claudiu, i-am spus, asta ai înțeles tu din „Jucătorii” lui Compagnone? Cum îți închipui tu că un proces se poate judeca într-un apartament privat, iar execuția să aibă loc în balcon? E vorba acolo de un joc de adolescenți! Îmi amintesc că a rămas perplex și a refuzat să accepte interpretarea mea.»
   «Cornelia a bătut la ușă și te-ai dus să-i deschizi. Se schimbase: purta acum o rochie cu dungi albe, portocalii și vernil, de lățimi inegale. Una peste alta, destul de țipătoare rochia. Te-ai întrebat cum de încăpuseră atâtea în valijoara ei.»
   «„Deci asta e camera ta”, a spus. „Hm. N-aș zice că-i cine știe ce. Asta-i pijamaua ta? Ia să văd baia.” A intrat în baie cu pași grăbiți de parcă ar fi trecut pe la mine doar așa, ca să evalueze totul cu o privire de cunoscătoare, și să plece. „Ți-ai umplu cada!” a observat ea. Și o undă de dezamăgire s-a simțit în glasul ei. N-am urmat-o în baie. S-a întors imediat.
   Am scos o portocală și am început s-o curăț de coajă.
   „E o căldură sufocantă în apartamentul ăla de sus”, a spus.
   „N-ai decât să închizi radiatoarele.”
   „Cred că asta am să și fac până la urmă.”
   S-a așezat pe marginea patului, privindu-mă cum curăț portocala.
   „Știi ce mi-a zis odată un tip?”
   „Ce?”
   „Mi-a spus că ar vrea să mă înfieze dacă n-am părinți.”
   „Zău?”
   „Nu-i ciudat?... Cred că era judecător. Sau... magistrat. Sau nu-i nicio deosebire între astea două? De fapt, ce deosebire e?”
   Ce puteam să-i răspund: Neli se juca cu cuvintele.
   „Ce crezi că l-a îndemnat pe respectivul magistrat să-i vină o asemenea idee?” i-am pus o întrebare. „I-ai părut neajutorată?”
   I-am dat portocala curățată și am început să curăț alta.
   „Habar n-am”, mi-a răspuns ea. „Poate i-am părut minoră? Am eu față de minoră?”
   „Deloc”, am asigurat-o. Și nu mințeam.
   Desfăcea portocala în felii și părea îngândurată.
   „Atunci de ce mulți mă tratează ca pe o minoră?”
   „Personal, mă-ndoiesc că te tratează cineva ca pe-o minoră. Dar dacă într-adevăr se-ntâmplă așa... Presupun că te referi la bărbați. La femei predomină instinctul matern.”
   S-a întunecat brusc la față:
   „Astea-s clișee!” mi-a replicat ea mânioasă.»