Furios, Horaţiu şi-a aruncat într-o bună zi câteva lucruri în valiză şi dus a fost. După foarte mulţi ani nu îşi aminteşte ce anume l-a făcut deodată să fie atât de definitiv convins că nu mai poate trăi o singură zi împreună cu Diana; nu îşi aminteşte ce lucruri a aruncat în valiză; nu îşi aminteşte nici ziua când s-a întâmplat. Să fi fost primăvară? Să fi fost toamnă? Îşi aduce aminte doar că scena plecării intempestive de acasă ar fi putut să pară niţel cam teatrală cuiva care nu era la curent cu împrejurările. Şi admite că lui însuşi i se păruse cam teatrală chiar în timp ce se desfăşura. Astăzi poate că n-ar mai putea spune acelaşi lucru, cine ştie. Aşezată pe scaun, biata Diana l-a urmărit cu o privire abătută, cu mâinile în poală, lipsită parcă de vlagă, şi n-a făcut nicio încercare să-l întoarcă din drum. Probabil n-a crezut că Horaţiu avea s-o părăsească de-adevăratelea. Ieşind, valiza i s-a lovit cu zgomot de tocul uşii. Diana a tresărit violent, mai mult speriată decât iritată, şi abia atunci starea ei de spirit s-a schimbat brusc şi a fost nervoasă şi cuprinsă de indignare. Nu-i faci una ca asta unui om cu care ţi-ai petrecut câţiva ani din viaţă! Chiar dacă n-au fost decât vreo trei-patru la număr — primii ani ai tinereţii, imediat după adolescenţă. Probabil că asta a fost în mintea ei.
În acvariul de sub fereastră peştişorii roşii şi aurii au zvâcnit nervoşi unduindu-şi cozile moi şi abundente. Acvariul era al gazdei şi aceasta li-l lăsase lor în grijă — Dianei şi lui Horaţiu. De acum înainte însă doar Diana avea să se îngrijească de el.
Horaţiu a ieşit din casă fără niciun cuvânt de despărţire, cu gândul s-o lase pe ea să dispună după bunul ei plac de cele câteva lucruri pe care le cumpăraseră împreună şi mai ales de cărţi. Dacă totuşi îşi aminteşte ceva este că valiza era foarte uşoară. Deci în ea nu luase mai nimic. Străbătând curtea către poarta ce dădea în stradă a avut câteva momente de panică dându-şi seama că, luat de val, nu se gândise unde avea să se ducă, unde avea să-şi petreacă prima noapte — prima şi a doua şi următoarele nopţi şi zile. Abia ajuns pe stradă i-a trecut prin minte că singurul loc unde putea să se ducă era la Clarisa. Doar că la câţiva ani după ce o părăsise pentru Diana, n-avea nicio certitudine că avea s-o găsească în acelaşi apartament, şi tot singură, şi pe deasupra dispusă să-l ierte.
Dar cel mai ciudat dintre toate era că nu îşi amintea unde se dusese până la urmă.
Iar valiza... Ei bine, Horaţiu nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu valiza. E adevărat că încă de pe-atunci era una veche şi demodată — o valiză de carton presat, de un maro spălăcit, cu întărituri de lemn. Aşa că logic ar fi fost s-o fi aruncat în cele din urmă. Sau s-o fi abandonat undeva. Dar unde?
***
Micile crize ale lui Horaţiu încetaseră s-o mai sperie pe Diana. La un moment dat a început să le considere de-a dreptul furii copilăreşti. Nici nu îl ţineau prea mult. Iar motivele lor erau de cele mai multe ori puerile. Fireşte, nu putea să pretindă că în doar cinci ani de căsnicie ajunsese să-l cunoască perfect. Era posibil ca, pe măsură ce trecea timpul, după fiecare mică furie Horaţiu să nu mai redevină exact cel dinainte. Adică să devină, câte un pic, tot mai abătut şi mai posomorât. Asta, fiindcă el se lua în serios şi probabil că era convins că are întotdeauna dreptate. Dar în acelaşi timp pe Diana o amuza să observe cât era Horaţiu de dependent de confortul pe care ea i-l asigura. Şi aici nu avea în vedere neapărat confortul material. Sau, în orice caz, nu numai. Diana intuise că Horaţiu avea nevoie de ajutor pentru a se reîmpăca din când în când cu lumea şi cu el însuşi. Şi ea îi dădea acel ajutor cu toată discreţia de care era capabilă. În viaţa lui, Diana preluase pe nesimţite rolul mamei lui, care pesemne că îi făcea multe hatâruri şi îi suporta întreaga nerecunoştinţă. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
După una din micile lui furii, pe vremea când locuiau într-o cameră închiriată, Horaţiu a plecat de acasă. Şi-a aruncat câteva lucruri într-o valiză şi a ieşit val-vârtej pe uşă, poticnindu-se prosteşte. Ce pusese în valiză? Nu era ea prea curioasă să afle şi, în toiul furiei lui, nici n-avea cum. Îl ştia însă foarte ataşat de amintiri şi, dacă ar fi fost să-şi bată capul, ar fi putut presupune că lucrurile puse în valiză aveau legătură cu amintirile sale. Deşi, la cât era el de dezordonat şi, pe moment orbit de furie, era în stare să fi aruncat în valiză tot ce-i căzuse sub mână, la nimereală. Oricum, n-avea importanţă: scopul lui nu era decât spectacolul... Diana s-a ridicat fără grabă de pe scaun şi s-a dus să se uite la acvariul de la fereastră. Peştişorii înotau atât de liniştiţi încât ai fi zis că nimic nu era mai binefăcător pe lume decât să-i vezi vieţuind în liniştea lor adâncă şi tăcută. N-au trecut nici două minute şi proprietăreasa a dat buzna în cameră, cuprinsă toată de îngrijorare că, după ce auzise prin perete cearta dintre ei, îl văzuse pe domnu’ Horaţiu traversând vijelios curtea cu o valiză în mână şi ieşind în stradă. Iar acum venise să se intereseze dacă nu cumva domnu’ Horaţiu o părăsise pe doamna Diana. Diana însă a întâmpinat-o liniştită, aproape veselă. I-a cerut proprietăresei să iasă cât mai repede din cameră ca să nu-l pună pe Horaţiu într-o situaţie jenantă când avea să se întoarcă acasă.
— Sunteţi sigură, doamnă Diana, că aşa o să se-ntâmple?
Diana a încuviinţat înclinând uşor capul cu un surâs calm care sugera smerenia unei măicuţe.
Când s-a întors un sfert de oră mai târziu, îmbufnat, Horaţiu i-a strigat din uşă:
— Da’ să ştii că asta-i ultima oară când mă mai răzgândesc!
Diana şi-a dat silinţa să-şi ascundă zâmbetul şi s-a abţinut de la orice ironie. Asta, deşi i-a stat pe limbă să-l întrebe dacă ajunsese măcar până la staţia de tramvai.
Doi ani mai târziu a divorţat de Horaţiu.
