Laurian și Laura (24)

Pașii stăpânului

Maică-sa părea interesată de ce se vede pe ferestruica lui de la subsol dar în același timp era cumva absentă. Un pic apatică? Nu, apatie parcă nu era totuși. Mai degrabă un pic de amânare.
   — Văd că după ce-au pus casele la pământ, au lăsat totul baltă, n-au mai făcut nimica. Munți de moloz, dezgustător! De ce a fost așa mare zor, dacă după atâta timp n-au început nicio lucrare? Mă-ntreb ce s-o fi întâmplat cu oamenii care locuiau acolo. De Margareta mai știi ceva?
   — Nu. Din păcate nicio veste, mamă. Dispărută.
   — Biata de ea. Era dispusă să-ți ofere găzduire în casa ei șubredă, ți-aduci aminte? Dacă acceptai, poate că acuma erai dispărut și tu, Doamne ferește. Trebuie să fim prudenți, dragule. Deși văd că unora prudența nu le-a fost de niciun folos. Tedi, de pildă. Tedi a fost cât se poate de prudent. Și la ce i-a folosit?
   Maică-sa plecă de la fereastră și se așeză îngândurată pe marginea patului, cu mâinile împreunate între genunchi, într-o cută a rochiei.
   — Mi-am tot amintit, spuse Laurian, mai ales acum câțiva ani, înainte de... mă rog, înainte de întâmplările din Vest — mi-am tot amintit de călătoria noastră cu birja la țară, acum mulți ani, unde se presupunea că nu ne ajunge din urmă urgia războiului.
   Maică-sa ridică capul din pământ, oarecum înviorată:
   — Da, dragule, mi-aduc și eu aminte, sigur că da, cum aș fi putut să uit? Birja pe care a închiriat-o bietul Tedi, doar pentru noi, fiindcă el trebuia să se ducă la slujbă. Flavius și Amelia încă nu veniseră pe lume, așa că tu erai în centrul universului, ca să zic așa.
   — Zău? Cum adică?
   — Ei, simțeam cu toții, nu numai eu, imboldul să te cocoloșim! De pildă, în ziua de care vorbești te-am lăsat pe bancheta din fundul birjei, sub burduf. Aerul era curat, tare, și pe tine te-a luat cu somn. Așa că te-am lăsat să dormi tot drumul, legănat de birjă, până am ajuns la locuința noastră provizorie.
   Laurian tresări surprins:
   — Stai puțin! În mintea mea a rămas cu totul altceva! Cum adică, nu m-ai urcat pe capră, lângă birjar?
   — Laurian, cum îți închipui tu te-aș fi lăsat pe un loc atât de periculos! Pe capră n-aveai de ce să te ții. Cu hârtoapele alea, peste care treceam, oricând te puteai dezechilibra. Doamne ferește, puteai să cazi și să-ți rupi gâtul!
   Laurian nu înceta să se minuneze:
   — Vrei să spui că nici tu nu te-ai urcat pe capră, lângă birjar? Așa feste să-mi joace oare memoria? Ești sigură că îți amintești bine?
   — Eu, pe capră? Ei, nu, dragule, niciodată de când mă știu n-am fost amatoare de senzații tari! Și apoi, cum crezi tu că mi-ar fi stat: o doamnă din lumea bună, pe capră alături de-un birjar! Chiar dacă drumul era pustiu.
   — Ca să vezi! Atunci, de unde toate amănuntele care mi-au rămas mie în minte? Mă văd și-acuma șezând pe capră, între birjar și tine. Văd hățurile trecând peste spinările cailor, crupele lor, mușchii de la pulpe încordându-se... Chiar îi povesteam Laurei despre toate astea, cu ani în urmă, când am luat masa pentru ultima oară, împreună, la un restaurant. Știi, înainte de acea nefericită călătorie spre Vest.
   Auzindu-l vorbind, maică-sa își stăpâni o tresărire și rămase cu o anume încordare în privirea ațintită undeva în gol.
   — Laura...
   Apoi deodată se hotărî să treacă peste orice reținere:
   — Am să-ți spun franc, Laurian dragă. Știu că te vezi cu ea! Să nu mă-ntrebi de unde știu.
   Lui Laurian îi luă ceva timp să se dezmeticească.
   — Nu prea îmi dau seama cum vezi tu situația, mamă. Ai vrea să duc o viață de schimnic?
   — În niciun caz, dragule. Găsește-ți o femeie drăguță, liberă și mai ales potrivită. Nu nevasta comisarului cu ideologia! Ți-am mai atras eu atenția acum vreo câțiva ani, dar n-ai vrut să m-asculți.
   — Comisar, ai spus?
   — Mă rog, poate că nu comisar îi zice, nu prea mă pricep eu la rangurile lor. Și nici nu mă interesează! Dar de un lucru sunt sigură: e un tip redutabil. Extrem de redutabil! Ar trebui să știi asta și să eviți o situație catastrofală. Îți dai seama ce se-ntâmplă dacă vă prinde? E un tip capabil de orice. Știai că poartă armă?
   — Ei, hai să nu exagerăm, mamă.
   — Nu exagerez deloc! Știi câți ochi și câte urechi lucrează pentru un comisar ca el, sau, mă rog, cum i-o fi zicând? Eu, în locul tău, n-aș avea încredere în nimeni.
   — Doar nu crezi că Laura ar merge până acolo încât să se autodenunțe!
   — Ți-am spus cu ani în urmă care-i părerea mea despre această femeie. Dar se pare că tu nu ții cont de nimica.
   — Nu-ți vine să-i pronunți nici numele, așa-i?
   — Să-ți spun ceva, Laurian dragă. Nu-i de condamnat să fii încrezător. Până la un punct. Să dea Dumnezeu să mă înșel eu. Dar tu nu te-ntrebi care-s planurile Laurei în privința ta?
   — Crezi că Laura are anumite planuri?
   — Orice femeie are planuri când e vorba de bărbați.
   — Zău? Bănuiesc că vorbești din propria ta experiență!
   Maică-sa nu îi luă în seamă ironia.
   — De ce crezi că ar face o femeie ca Laura — uite, vezi, nu mă sfiesc să-i pronunț numele! — de ce crezi că ar face una ca ea ceea ce face? Nu sunt decât două motive, după părerea mea. Fie bărbatul o neglijează — nu mă interesează din ce motiv, ori că nu mai e în putere, ori că nevastă-sa nu-l mai interesează —, fie, mai degrabă, vrea să-și testeze, o dată în plus, puterea de seducție.
   — Mamă, cu asta nici măcar nu ești originală.
   — Fiule, spre rușinea mea, n-am urmărit îndeaproape viața ta în ultimul timp, nu știu câtă experiență ai. Dar da, o femeie, mai ales de la o vârstă încolo — dar e valabil chiar și pentru cele tinere — trebuie să se convingă periodic că a rămas seducătoare.
   — Excluzi orice fel de sentimente?
   — Nu, nu exclud, acceptă ea. Doar că de multe ori interesele influențează sentimentele. Dacă nu cumva le creează!
   — Așa crezi tu?
   — Tu nu ești convins? Dă-mi voie să te-ntreb, atunci: ce sentimente au fost în joc atunci când s-a măritat cu comisarul ei?
   Laurian simți că începe să se înfurie.
   — Ai fost aici la mine împreună cu mama ei, cu Elvira. De ce n-ai întrebat-o pe ea?
   — N-aveam ce să discut cu Elvira despre asta. Știu foarte bine că ea a încurajat-o. Și din păcate nu-i singura problemă. Mai ai de rezolvat una.
   — Da? Care?
   — Cea cu angajamentul militar. Să nu te-aștepți ca ăștia să te lase-n pace. Așa că gândește-te bine.
   Cu ani în urmă Laurian poate că ar fi întrebat-o: Și cam care ar fi sfatul tău, mamă? Acum nu mai era cazul. Își amintea foarte bine de cartea cartonată, cu desene, de la capul patului, în lumina roșietică a veiozei, în noaptea când fusese acasă la Laura pentru prima oară: Căpșunica și prietenii ei. Trăise un episod legat de cartea aia, ceva între veghe și vis, despre care parcă o și auzea pe maică-sa pronunțându-se dacă i-ar fi povestit: „Depravare curată!” Și totuși Căpșunica era de față de fiecare dată când Laurian și Laura făceau dragoste. Nu era geloasă și nici amatoare de spectacol, pur și simplu trăia odată cu ei, de la mică distanță. Și poate că, mai puțin atrasă de vârtejul erotic, era mai atentă la ce se întâmplă în jur, la zgomotele care veneau din jur. Se desprindea pentru moment de prietenii ei din carte și, alarmată, le atrăgea atenția celor doi care făceau dragoste: Hei, cineva a intrat în hol! Era pasul sigur, de care Laurian și Laura se temuseră chiar și în zilele când ea spunea că e sigură că soțul ei e plecat în misiune. Niciodată nu poți să fii sigur. Și iată că acum se întâmplase. Pasul cunoștea perfect locul pentru că era de fapt casa lui. Era pasul stăpânului. Dintr-un moment într-altul avea să deschidă ușa dintr-o mișcare largă și vijelioasă. Căpșunica se retrase iute, sperioasă, și încremeni la loc pe coperta ei colorată și lucioasă. Își reluă zâmbetul ei de copiliță zvăpăiată, înconjurată de prieteni.
    Laurian se trezi brusc. Rămase pe spate așteptând să i se domolească bătăile inimii.