Pe când eram copil, maică-mea, care n-a fost o femeie cultă, mi-a povestit — totuşi — că Alexandre Dumas, atunci când se afla în criză de inspiraţie, se apuca să citească dintr-o carte oarecare. Era de-ajuns să citească doar câteva rânduri — cică ar fi spus Dumas — şi inspiraţia îi revenea negreşit. O carte, indiferent care, era pentru el un stimulent. Îi dezgheţa pur şi simplu mâna fără să-i influenţeze propriu-zis scrisul. Adică Dumas îşi vedea de subiectul lui şi continua să scrie în stilul lui, doar că avea uneori nevoie de o amorsă... Probabil că maică-mea citise asta pe undeva. Nu ştiu dacă e adevărat, dar uite mi-a rămas în minte... Mai târziu, când am început eu însumi să scriu, mi s-a părut de mai multe ori că „metoda Dumas” funcţionează şi în cazul meu. Dacă stau să mă gândesc de ce se întâmplă asta, cred că răspunsul ar fi următorul: citeşti un pasaj dintr-o carte, ţi se pare că ai fi putut scrie tu însuţi acel pasaj şi, într-un fel, ajungi să te crezi egalul autorului citit. Poate că-i adevărat, sau poate că-i doar o iluzie. Dar o iluzie „lucrativă”, aş zice. Oricum, cu forţe împrospătate te întorci la scrisul tău.... Iată-mă însă ajuns la Vladimir Nabokov, acest campion al culorii şi al metaforei (ceea ce nu înseamnă că nu-i şi un campion al construcţiei). Citesc următorul pasaj:
„Trecătorile de munte păreau a fi fost jefuite de ecouri; acestea erau supuse unui tratament special pe bază de cauciuc şi miere până când accentele lor condensate puteau fi sincronizate cu mişcările labiale ale unor imagini în serie de pe un ecran de o paloare lunară, în întunericul de pluş al unei săli. Dintr-o lovitură de pumn, un bărbat îl expedia pe un seamăn de-al său într-un maldăr de lăzi care se prăbuşeau sfărâmate. O fată cu o piele incredibil de netedă ridica o sprânceană desenată cu creionul. Se trântea o uşă, cu bufnitura înfundată şi complet nepotrivită pe care o auzi atunci când pe malul celălalt al unui râu lucrează nişte tăietori de lemne.” [Povestirea „Timp şî reflux”, trad. Anca Băicoianu; din volumul „Povestirile lui Vladimir Nabocov”, ed. Polirom, 2009, p. 605]
Să te stimuleze Nabokov atunci când eşti în criză de inspiraţie? Să te simţi egalul lui? Nu văd cum. Hotărât lucru, Nabokov e un contraexemplu la „metoda Dumas”.
