Își avea atelierul cam peste drum de poarta Rafinăriei, puțin retras de la stradă. Și tot acolo își avea locuința, în casa din spate, care dădea într-o curte lungă și foarte îngustă, ușor povârnită dinspre stradă către un capăt incert, pe jumătate ascuns de acareturi sărăcăcioase.
Putea fi văzut printr-o fereastră mare, ca într-o vitrină, șezând pe un taburet în fundul unei încăperi destul de spațioase, care primea lumina generoasă a străzii. Nu mă-ndoiesc că mirosurile Rafinăriei nu-l mai deranjau — se obișnuise cu ele, la fel cum mă obișnuisem și eu.
Nu-mi amintesc de vreun altul pe care să-l fi văzut lucrând în acel ritm, fără o clipă de odihnă, cât era ziua de lungă. Bătea cu ciocanul sau cosea, sau înlocuia căptușeli, sau întindea ceară peste rame de tocuri abia reparate, sau lustruia încălțările. Fiindcă ăsta era serviciul, inclus în preț, cu care cizmarul își răsfăța clientela.
Ori de câte ori treceam prin dreptul atelierului său, în drum către școală, sau la întoarcere, sau de fiecare dată când ieșeam în oraș nu puteam să nu-mi întorc privirea spre el. Pur și simplu nu-l puteai ignora pe cizmarul Serghie.
Nici nu știu când se odihnea acest om, și nici când stătea la masă. Indiferent de oră, el era întotdeauna la datorie, reparând încălțări. Doar seara târziu, pe întuneric, sau sâmbăta după-amiază și duminica atelierul era închis. Și atunci parcă îmi lipsea ceva.
Serghie avea de întreținut o nevastă durdulie, destul de tânără încă și destul de cochetă pentru condiția ei. Lumea care trecea pe stradă o putea vedea deseori afară în curtea cea lungă și îngustă, îmbrăcată într-un capot negru cu flori mari de toate culorile și cu părul pus pe moațe, ieșind din casă sau stând să privească peste gard, în stradă, afișându-și fără jenă înclinația spre delăsare. Dar cum și-ar fi putut permite să fie delăsătoare, ea care avea de crescut o droaie de copii? Trebuie că era doar o aparență. Avea atâția că era imposibil să nu vezi, de fiecare dată, trecând pe-acolo, cel puțin doi făcându-și de lucru prin curte. Cinci fete și un singur băiat, cel mai mic — cu toții drăguți, cu părul blond și cârlionțat, cu o piele albă ca laptele și bujori în obraji. În mod cert semănau cu ea, vădind, parcă, aceea delăsare vecină cu trândăvia. Făcând și mai vizibilă truda eroică a capului familiei — cizmarul Serghie. Dar, cine știe, aparențele înșeală adesea.
Când mă duceam cu câte o pereche de ghete pentru reparat trebuia să-mi înving o oarecare jenă că, iată, îl întrerup din lucru și că banii pe care urmează să-i primească la sfârșit de la mine nu compensează decât într-o mică măsură, poate, efortul pe care-l face.
Serghie avea o figură gravă, chiar severă, de o distincție remarcabilă. Cred că era destul de înalt — e o simplă presupunere, căci nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată altfel decât așezat pe taburet, la măsuța lui scundă de lucru. Își ridica privirea spre mine în timp ce-i explicam ce reparație doream să-mi facă. Mă asculta atent — pentru el nu conta că eram doar un copil pe-atunci... Mă gândeam: nu se poate, trebuie că-i profesor universitar, ajuns prin cine știe ce vitregie a sorții — sau poate printr-un blestem — să lucreze într-un atelier de cizmărie. Poate definitiv, poate doar pentru o perioadă... „Șorțul ăsta, vezi — îl auzeam vorbind —, a trebuit să mi-l pun ca să-mi protejez îmbrăcămintea. E mult praf aici în atelier și încălțămintea nu-i totdeauna curată. M-am așezat pe acest taburet, cam scund, după cum vezi, dar a fost necesar, ca să pot să șed mai comod, uite, cu coatele rezemate de genunchi, așa-mi vine mai bine pentru unele operații... Ca să pot practica noua meserie. Pe care eu n-o consider deloc degradantă, după cum vezi. Cu toții trebuie să ne câștigăm existența într-un fel sau altul. Eu am fost pus în situația să aleg meseria de cizmar, așa au fost împrejurările.” Asta era ceea ce îmi imaginam că aș fi putut să aud din gura lui. Cizmarul Serghie examina cu ochi de expert încălțările aduse la reparat — niciodată nu reproșa că sunt prea deteriorate, nici nu se lamenta, așa cum fac alții, că e mult de muncit la ele; în general nu făcea comentarii, doar stabilea ziua când puteai veni să le iei reparate... Iar dacă, împotriva aparențelor, cuiele de lemn pe care el le bătea cu precizie constatai că fixează strâns pingeaua pentru săptămâni bune, poate pentru luni întregi, nu mi se părea de mirare de vreme ce lucrul era făcut de mâna lui...
Ajuns acasă, scoteam încălțările din ziarul în care Serghie mi le înapoia învelite și examinam cu încântare linia capetelor albe ale cuielor de lemn, care urma, la o distanță de aproape un deget, conturul pingelei celei noi. Pingeaua era răzuită cu pila de-a lungul marginii, peste șirul capetelor de cui, și lucioasă în rest, lăsând impresia de trăinicie. O adevărată operă de artă. Tata obișnuia să ciocănească de câteva ori cu încheietura degetului mare, pingeaua nouă, vădit încântat, de parcă sunetul curat și ferm pe care-l scotea pielea uscată și groasă proba propria-i pricepere... Toată lumea din cartier îi aprecia munca și îl prețuia și pe cizmarul Serghie ca pe un om onest, serios, de o hărnicie fără egal.
...Dar ce mai era de făcut cu tocurile ghetelor în care bacurile zimțate ale patinelor se înfigeau iarna fără milă, strânse cu cheița? Patinele erau de împrumut, firește. În timp ce ghetele erau cumpărate, cu sacrificii, din mizerabila leafă de funcționar a tatei. Așa că deteriorarea tocurilor, dezlipirea lor în felii de piele sub strânsoarea bacurilor, după un tur lung de patinaj pe străzile înghețate ale orașului — căci pe străzi mă duceam să patinez —, nu putea fi privită cu ochi buni de mama. Iar ghetele astfel maltratate urmau să ajungă pe mâinile cizmarului Serghie, care, cu multă trudă și dăruire, avea să facă, în totală demnitate, veritabilă muncă de reconstituire a tocurilor, și în final să le ceruiască rama ștergând astfel orice urmă lăsată de bacurile fioroase ca o gură de buldog. Cu tocurile astfel distruse de bacuri nu-mi venea să mă duc la Serghie pentru reparații, ci îl lăsam pe tata s-o facă în locul meu, de teamă ca starea deplorabilă a tocurilor să nu-l facă pe cizmar să-și încalce proverbiala sobrietate și reținere și să-mi reproșeze că prea îmi bat joc de încălțări. Probabil însă că temerea mea era neîntemeiată.
*** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
