Scriptum (3)*

   Oraşul care se scufundă

În multe nopţi aveam coşmaruri cu clădiri cu etaj inundate. În vis, mă uitam cu groază la grinzile ieşite hidos la iveală din structura de rezistenţă, de pe care picura fără încetare apa. Erau roase de umezeala persistentă, măcinate, cu crăpături adânci prin care se întrezăreau armăturile ruginite. Apa se prelingea în pârâiaşe pe scară în jos, din treaptă în treaptă, de la un etaj la altul, lăsând în urmă inflorescenţe monstruoase de calcar, care tindeau să ia locul betonului, şubrezind întreaga structură. Cuvântul „structură” — mă gândeam — începea să nu mai fie potrivit. „Şubrezenie”, „sfărâmicios”, „prăbuşire”, „dezastru” — erau cuvinte venite parcă dintr-o poezie de-a mea, alarmistă, scrisă în copilărie, printre primele, de care îmi aminteam cu o anumită jenă din cauza stângăciei ei şi din cauza acelui tablou apocaliptic nepotrivit cu vârsta mea de atunci, pe care îl zugrăveam în pripă. Dar se vede treaba că anumite temeri, chiar dacă la un moment dat, transpuse în poezie, par de faţadă, artificiale, forţate, totuşi îşi dovedesc persistenţa, continuitatea în personalitatea profundă, de-a lungul anilor. Chiar începea să fie o obsesie. Îmi notam din Lester Brown fiindcă mi se părea că susţine perfect simbolistica şubrezeniei pe care mă pregăteam să o adopt în roman: „Prelevările masive de apă din subteran pot avea şi alte efecte costisitoare, în afară de epuizarea surselor viitoare de aprovizionare. Dacă apa pompată dintr-un strat acvifer care este susceptibil de compactare nu este înlocuită din surse de completare, straturile se pot comprima, producând o tasare a terenului la suprafaţă. În Mexico City, tasările de teren au dus la deteriorarea unor clădiri şi străzi şi întreruperea sistemelor de canalizare. În China, unele porţiuni ale oraşului Beijing au înregistrat, din 1950 încoace, o scădere de nivel de 20-30 cm pe an; în oraşul Tianjin s-au măsurat ritmuri de tasare de 10 cm pe an. În zona Houston–Galveston din Texas, unde nivelul apei a scăzut cu 60 m în cursul ultimei jumătăţi de secol, suprafaţa solului s-a afundat pe alocuri cu peste 2 m. Fluxul marin din Golful Mexicului a produs inundarea unor cartiere de locuinţe care, din cauza tasării, s-au apropiat acum de nivelul mării.”
   Desigur, nu era nevoie să dau citatul în roman ca să nu fiu pus în nedorita situaţie de a respinge o eventuală învinuire că am scris o lucrare ştiinţifică sau SF, dar îmi prindea bine pentru unele detalii tehnice, pe care personajele aveau să ajungă la un moment dat să le evoce, vrând-nevrând. La drept vorbind însă formula SF nici nu mă incomoda prea tare.
   Între genul romanului poliţist şi genul romanului politic, înclinam spre acesta din urmă. Aveam ca model filmele cu subiect politic lansate pe vremea aceea, în special cele în care erau denunţate efectele dezastruoase ale înarmării nucleare. Eu nu aveam de gând să mă conformez modei pericolului nuclear. Existau şi alte pericole pe lume. Cel mai mare, sau unul dintre cele mai mari, era ca lumea să se obişnuiască cu asasinatele demonstrative de genul celui de pe strada Lipscani sau poate de pe alte străzi ale Bucureştiului, sau din cine ştie care alte oraşe sau sate ale Patriei. Orice începător într-ale scrisului, printre care mă număram, ar fi fost de dorit să-şi învingă neîncrederea în propria-i îndemânare şi să îndrăznească mai mult decât să se inspire din amintirile sale din primii ani ai vieţii, oricât de seducătoare ar fi fost acestea. Şi oricât l-ar fi scutit ele, fiind vorba de un material foarte-foarte familiar, de erori majore.
   Clădirea ameninţată de apă a fost doar un vis care s-a repetat an de an. Ideea care s-a născut din vis a fost că apa, cu infiltraţiile ei ascunse, poate pricinui rele mult mai mari. De-ajuns să ne gândim la straturile geologice pe care este clădit un oraş. Şi de aici până la subterane bântuite de spectrul prăbuşirii nu mai e decât un pas. Subterane în care nici pânze de păianjen nu puteau fi întâlnite, ci doar minerale vechi de milioane de ani, poate miliarde; între acestea şi om nu putea exista nicio solidaritate: mineralul nu este niciodată solidar cu viaţa. Pericolul prăbuşirii poate determina comunitatea umană care trăieşte în acea zonă să se organizeze, să-şi înfiinţeze servicii de alertare şi de intervenţie şi aşa mai departe. Dacă e să ne intereseze partea tehnică, ne-am putea opri aici. Problema devine cu adevărat interesantă atunci când o elită din acea comunitate — de deasupra acelei comunităţi — are interesul să prezinte lucrurile ca şi cum totul ar fi perfect normal. Sau pur şi simplu să le ascundă. Dacă ar face-o numai pentru a scuti comunitatea de un permanent stres inutil, încă ar fi de înţeles. Inutil, de ce? Pentru că, s-ar putea presupune, elita face tot ce trebuie pentru a-i proteja pe oameni. De o manieră netransparentă, dar o face. Ei bine, chestiunea este că n-o face. N-o face, dar ascunde. Iar în cazul cel mai grav, nu numai că n-o face, dar prezintă lucrurile ca şi cum ameninţarea ar fi ceva benefic pentru comunitate. De ce?
   Primele idei le-am notat hăt, cu ani în urmă; nici nu mă gândeam încă să mă apuc de scris pe vremea aceea. Pur şi simplu mă atrăgea simbolistica dezastrului ascuns şi a manipulării. Apoi au început visele...
   Scufundarea unei porţiuni de teren, undeva pe o şosea într-o margine de oraş, avea să fie un fel de preambul al romanului. Mă şi gândeam la o zonă ciudată, cu statui vechi, dacă nu chiar antice, roase de timp; basoreliefuri năpădite de muşchi şi de curpeni încolăciţi, cum văzusem prin filmele cu călătorii în ţări exotice din Asia de Sud-Est, la o oră când umbrele asfinţitului coboară peste pământ — simboluri... pe care urma să le descriu în amănunt. Nu de alta, dar zona scufundată nu era ea însăşi decât un simbol: acela al delăsării unor autorităţi corupte, care nu se simt bine decât atunci când se înconjoară de tenebre şi cultivă păstrarea cu sfinţenie a secretelor de toate felurile, pe care le numesc „de stat”, în timp ce unii, persoane dintre cele mai dubioase, cu o spoială de carte, le aduc servicii nesperate exaltând, pe fondul respectivelor ameninţări, un existenţialism de două parale... O falie la marginea oraşului, dincolo de bălţi, în vecinătatea unor mine de marnă părăsite, din secolul al XIX-lea, sau poate încă şi mai vechi, o falie bine ascunsă sub vegetaţie, pe care lumea n-o cunoaşte fiindcă a fost mereu confundată cu lucrările de fortificaţii din preajma Primului Război Mondial şi care n-au mai interesat pe nimeni în toţi anii care au urmat.
   Forturi, arsenalul Armatei...
   M-am gândit la cuvântul „labirint”, m-am gândit la cuvântul „implacabil”, apoi la „tasare”, „grotă” şi, desigur, „centru de intervenţii”, cărora îi urmau: „simulacru”, „expectativă” şi „servicii secrete”.
   Cine face atmosfera, dacă nu cuvintele? mă gândeam.
   Ce urma? Desigur, un apel telefonic la unul din serviciile de urgenţă. Într-o încăpere cu mai multe operatoare se aprindeau beculeţe, se apăsau butoane şi, între apeluri, în tăcere marcată de clipiri roşii şi galbene, se făceau semne. „Alo! Vreau să vă semnalez o situaţie stranie.” Deşi „stranie” nu era cuvântul cel mai potrivit. Dar, în fine, se putea remedia mai târziu. Răspundea vocea feminină standard; cuvântul care îţi venea primul în legătură cu caracteristica vocii era „ de rutină”; dar acţiunea următoare era acela de a-l tăia; fiindcă vocea care răspundea era nu „de rutină” ci una bărbătească, tipică pentru o conversaţie de birou, dincolo de uşi capitonate. „Numele dumneavoastră?” Intervenea o pauză, se auzea pe fir o respiraţie. „E nevoie de numele meu? Eu nu fac decât să vă semnalez o situaţie, aşa cum vă spuneam.” „Vă rog să ne spuneţi numele dumneavoastră. Aşa-i procedura.” „Mă rog, dacă spuneţi că-i absolut necesar.” „Da, e absolut necesar.”
   Iar când venea vorba de nume, aveam în vedere nume neutre, din onomastica universală, ceva în genul Maxy; sau Olly; sau poate Zenny — mă rog, aşa ceva; sau Oscar, de ce nu? sau Herrera, şi la fel de bine Osvald, Ernest, Ervin; urmând ca în viitor să intre poate în scenă un Padre, sau Pater, care, chiar dacă purta un asemenea nume, nu urma să fie neapărat preot. Nu de alta, dar un preot îşi putea găsi cu greu locul într-un roman care năzuia să fie publicat aici, în Europa de Est.
   Totdeauna m-am întrebat dacă există un mod unic de a scrie un roman sau, să zicem, doar o secvenţă din el, astfel ca să obţii adecvarea maximă la ceea ce ai gândit, ai simţit şi ai construit mental într-o formă preliminară. Sau oricând pot fi găsite variante egal valabile, şi autorul să rămână să se întrebe apoi o viaţă întreagă dacă a ales varianta cea mai bună? Şi să fie mereu tentat să rescrie romanul sau părţi din el? Sau să se întrebe dacă a ales bine numele personajelor? Deşi în privinţa numelor lucrurile păreau să fie mai simple, îmi ziceam: pur şi simplu un personaj nu prinde viaţă dacă nu capătă numele care îi este menit. Îl vezi că acţionează fals dacă poartă un nume nepotrivit, iar dacă, să zicem, la un moment dat mintea ţi se luminează şi îi redai numele cel adevărat, cel menit, tot ce a făcut şi tot ce a spus personajul până la acel punct aproape că se rescrie de la sine devenind ceea ce trebuia să fie încă de la început.
   „Puteţi aprecia adâncimea zonei scufundate? era întrebat Maxy. Un metru? Mai mult de un metru?” continua discuţia cu Centrul pentru Apeluri de Urgenţă. Maxy nu prea ştia. „Da, probabil un metru, cam aşa.” „Dar aria? Puteţi aprecia aria? După părerea dumneavoastră, cam ce diametru are zona care dumneavoastră vi se pare scufundată?” „Păi nu mi se pare, chiar este scufundată. O am în faţa ochilor.” „Mă rog. Probabil că-i aşa cum spuneţi dumneavoastră. Cât e de întinsă acea zonă, puteţi să apreciaţi?” Se făcea simţită nesiguranţa lui Maxy, răstimpul care îi era necesar pentru a face o estimare... „Păi, ştiu şi eu... Cam douăzeci de metri?” „Înţeleg. Bun. Puteţi aprecia cauza? Se văd infiltraţii de apă?” „Adică vreţi să spuneţi, vreo conductă spartă? Nu-mi dau seama.” „Mă rog, o conductă spartă sau altă cauză. Există apă în adâncitură?” „Nu. E perfect uscat.” „Dar gaz metan? Simţiţi miros de gaz metan? Cunoaşteţi mirosul de gaz metan.” „Nu se simte nimic.” „Bine. Trimitem imediat un echipaj. Vă mulţumim pentru sesizare.”
   Trebuia să se facă simţită neliniştea în toată această secvenţă. Cum să redau neliniştea? Să fac cerul să fie acoperit de nori vineţii? Sau să evoc vreo amintire din copilărie, când neliniştile erau de-a dreptul primordiale şi adesea mă copleşeau? Sau poate era suficientă prezenţa acelor statui şi basoreliefuri vechi, înveşmântate în negura înserării? Uneori neliniştea vine când nici nu te aştepţi şi te prinde complet nepregătit.
   Săream un răstimp; nu făceam decât menţiunea: „Ceva mai târziu”.
   Doi indivizi în civil sunau la uşa locuinţei lui Maxy... Sau poate era totuşi mai bine să rămână Olly?... Venea întrebarea: ce legătură putea să existe între vocea bărbătească de la Centrul pentru Primirea Apelurilor de Urgenţă şi cei doi care sunau acum la uşa locuinţei lui Olly? Cum de îi aflaseră adresa? Să mai existe oare vreun cititor care să-şi pună o asemenea întrebare, atunci când, fără doar şi poate, pe fir intrau serviciile secrete?... Li se deschidea. Unul din indivizi, c-un zâmbet reţinut, ridica la vedere, aşa cum văzusem în filmele poliţiste, o legitimaţie. Doar că aici nu putea fi vorba decât de miliţie sau de securitate; dar asta o treceam sub tăcere; numele neutre vehiculate îmi erau de folos ca să dau impresia că acţiunea se petrece undeva departe, poate într-o ţară exotică, nu într-o ţară din Europa de Est. „Sunteţi domnul Maxy?” „Nu. Mă cheamă Olly.” „Bine, atunci odată pentru totdeauna rămâne Olly. Putem să intrăm, domnule Olly?” „Înainte de a intra, îmi spuneţi şi mie, vă rog, cine sunteţi?” „Doar v-am arătat legitimaţia.” „Nu prea poţi să-ţi dai seama dintr-o privire, ştiţi cum e.” „Am venit să stăm puţin de vorbă în legătură cu situaţia semnalată de dumneavoastră pe şoseaua de centură. Acum putem să intrăm?” „Vă rog.” Olly se dă la o parte din uşă. Cei doi indivizi păşesc în apartament, Olly închide uşa. Cei doi ar dori să fie poftiţi să se aşeze, să li se ofere poate un ceai sau o cafea, sau măcar un pahar cu apă, dar Olly este prea surprins de vizită şi nu îi invită să ia loc. Aşa că toţi trei rămân în picioare, într-o înţepeneală destul de stânjenitoare. Cel puţin, pentru gazdă. „Vă amintiţi cumva la ce oră aţi sunat la urgenţe, domule Olly?” „Păi apelul meu n-a fost înregistrat pe calculator?” Agentul râde îngăduitor. „Aşa e, văd că sunteţi atent la fiecare detaliu. E foarte bine că sunteţi... Spuneţi-ne, treceau maşini pe şoseaua de centură când dumneavoastră v-aţi aflat acolo? Dar, apropo, ce căutaţi pe şoseaua de centură?” Olly se preface că nu a auzit a doua întrebare. „Nu, n-am văzut nicio maşină — răspunde. Zona este, după cum ştiţi, puţin circulată şi apoi era ora... nu mai ştiu exact... În sfârşit, era aproape de miezul nopţii.” „Deci n-aţi văzut nicio maşină.” „Nu, n-am văzut.” „Dar dacă spuneţi că era aproape miezul nopţii, cum vă explicaţi că aţi putut vedea detalii, cele pe care le-aţi transmis telefonic despre locul tasat?” Olly începe să nu mai fie tocmai sigur că era atât de târziu când s-a aflat în acea margine de oraş. „Nu ştiu, presupun că erau totuşi lumini... felinare. Altfel n-aş fi putut vedea.” „Tocmai.” Interlocutorul lasă să se scurgă secunde bune pentru a-l face pe Olly să conştientizeze faptul că inadvertenţele din declaraţiile sale au fost sesizate. „Şi nici vreun trecător n-aţi văzut?” „N-am văzut pe nimeni.” Olly începe să se impacienteze: „Dar de ce sunt aşa de importante pentru dumneavoastră toate aceste detalii?” „Sper că nu vă deranjăm totuşi prea tare dacă vă cerem permisiunea să luăm loc.” Fără a-şi cere scuze pentru impoliteţe, Olly le arată c-un gest o măsuţă rotundă, la care se aşează cu toţii. „Domnule Olly, noi am venit la dumneavoastră din partea CRAU, în clar: Centrul pentru Recepţionarea Apelurilor de Urgenţă. Sesizarea dumneavoastră a fost înaintată organelor abilitate, care au fost deja la faţa locului. Încă nu este foarte clar ce se întâmplă acolo. Sau dacă se întâmplă ceva.” Olly are o tresărire de protest: „Cum adică, dacă! Dar am văzut cât se poate de clar!”
„Oare?” Olly devine de-a dreptul indignat. „Terenul era afundat cu cel puţin un metru pe o suprafaţă de... cel puţin douăzeci de metri în diametru!” „Spuneţi că era întuneric acolo, că n-a trecut niciun vehicul şi că nici pietoni n-aţi văzut.” „Nu, n-am văzut, dar asta nu înseamnă că...” „Domnule Olly, ascultaţi-mă. Haideţi să nu facem tam-tam până nu se lămuresc lucrurile. V-am spus, o echipă de la noi face deja investigaţii. Vom vedea la ce concluzii ajunge. Până atunci noi vrem să vă propunem să nu transmiteţi alte mesaje.” „Alte mesaje! De astă dată Olly e de-a dreptul indignat. Ce alte mesaje să transmit! Ca cetăţean responsabil, n-am făcut altceva decât să sesizez Serviciul de Urgenţe asupra unui pericol undeva anume, la marginea oraşului. Altceva n-am făcut!” „Ar putea fi vorba de o simplă tasare în urma unor lucrări, domnule Olly. Deocamdată nu ştim despre care lucrări ar putea fi vorba. Vom vedea. Se lucrează la asta. Ar fi bine să nu mai faceţi alte sesizări, asta am dorit să vă transmitem. Spuneţi că sunteţi un cetăţean responsabil. Foarte bine. V-aţi făcut datoria. Aţi sesizat ce era de sesizat. De-acum înainte este datoria organelor să se ocupe de sesizarea dumneavoastră. Ne-am înţeles?” „Adică eu nu trebuie să ştiu dacă situaţia de pe şoseaua de centură a fost sau nu remediată?” „Veţi afla din presă dacă a fost sau nu ceva serios, domnule Olly. Noi ştim că dumneavoastră mai aveţi o ocupaţie în timpul liber. Scrieţi! Ei bine, despre asta ar fi bine să nu scrieţi, aţi înţeles? Fiindcă niciodată nu se ştie pe mâna cui încape ceea ce aţi scris.” „Domnilor, faceţi o confuzie! Vă referiţi probabil la ficţiune! Eu niciodată nu m-am ocupat de scris în sensul de ficţiune!”
   Poate că era o confuzie. Dar asemenea confuzii erau frecvente aici în Europa de Est.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)