„Scriptum” intră la tipar, la Institutul European din Iași

Scriptum (33)*

   Post scriptum

Deocamdată, până îmi găsesc alt nume, mă numesc Iacob. Despre Bleer am spus cum a apărut. Miruna, ziarista de la ziarul „Convingeri comuniste”, care mai apoi, după căderea în dizgraţie şi concediere, abia a reuşit să-şi găsească un post la săptămânalul „Medicina în familie”, s-a ivit abia după câteva zeci de pagini de la începutul poveştii, în momentul când existenţa ei a devenit necesară şi posibilă. Vă invit să recunoaşteţi că aşa se întâmplă şi în viaţă, de multe ori: lucrurile bune apar la momentul potrivit, când ceva se coace. Alte personaje au rămas până la sfârşit fără nume. Şi dacă aşa s-a întâmplat până în acest moment, slabe speranţe să mai capete unul cândva. Aici, în Europa de Est, oamenii nu au cultura identităţii şi eu nu puteam să omit această nefastă trăsătură. Mai ales că, am spus-o apăsat şi o repet, o lucrare de ficţiune nu are decât o şansă: nu să imite viaţa, cum cred unii, ci să o recreeze din supa primordială a cuvintelor. Dar pe lângă asta, multe din personaje nici nu meritau vreun nume, pentru că, asemenea modelelor lor din viaţa reală, nu s-au zbătut îndeajuns pentru a-şi adjudeca o existenţă. Şi ceea ce e mai trist, nici nu au avut — şi continuă să nu aibă — vocaţia existenţei. Mare păcat!
   Dar, reîntorcându-mă la Bleer, cred că am spus deja că s-a născut din anagramare. Pentru mine, anagramarea a fost dintotdeauna o joacă plină de voluptate: sensuri noi născute tot dintr-o supă primordială, de astă dată a literelor. Combinaţii de litere, care mai mult dezvăluie decât ascund. Am spus-o de atâtea ori: un personaj nu devine viabil decât dacă îi găseşti numele adevărat. Desigur, recunosc, e o doar condiţie necesară, nu şi suficientă. E cu totul altfel decât în viaţă, unde numele sunt întâmplătoare; motiv pentru care oameni care poartă un acelaşi nume pot avea destine atât de diferite. În ficţiune însă, numele personajului este esenţial; şi aş zice unic. Dacă numele nu este cel potrivit, nici anagramarea nu îl salvează; şi invers: un nume potrivit aproape că nu are de suferit prin anagramare. Să vă dezvălui un secret: Miruna, prietena lui Bleer, s-a numit până mai adineaori Amalia. Abia în ultima clipă am constatat că numele nu i se potriveşte. Nu că n-ar fi un nume frumos. Dar nu sugerează vioiciunea spiritului româncelor — nici tenul lor, nici strălucirea ochilor, nici disponibilitatea pentru combinaţia mortală gazetărie–ficţiune, nici înclinaţia spre genul acela de frivolitate decentă în relaţiile cu sexul opus. Cu numele de Miruna le-am rezolvat pe toate. Sper.
   Dacă vreţi să vă spun adevărul, pe Bleer îl cheamă de fapt Onofrei. Sau, ca să mă exprim mai exact, este numele real al celui care i-a servit drept model. Un nume frumos, după părerea mea. Dar este, desigur, un nume de familie. Închipuiţi-vă cum ar fi fost dacă până şi în momentele de apropiere între ei, Miruna i s-ar fi adresat cu numele de familie, aşa cum a făcut în poveste folosind numele de Bleer. Ar fi stricat totul. De fapt, apropierea nici n-ar mai fi fost posibilă. Ce-ar fi trebuit să fac în cazul ăsta? Să-i găsesc, de bună seamă, şi un nume de botez, nu? Şi, credeţi-mă, în lunga listă de nume masculine pe care o am la dispoziţie, n-aş fi găsit niciunul care să i se potrivească cu adevărat.
   Am trecut sub tăcere şi numele ziarului unde lucrează Bleer. Sunt convins că acel nume nici nu contează. După cum spune Miruna la un moment dat: Inutil să existe mai multe edituri şi un acelaşi adevăr pentru toate. Ceea ce, evident, se aplică la fel de bine la cazul ziarelor est-europene. Iar dacă existau pe vremea aceea mai multe ziare, a fost — şi continuă să fie — un fenomen clasic de mimetism: dintotdeauna, Europa de Est a maimuţărit Occidentul. Dar, mă rog, să admitem că a maimuţări nu înseamnă totdeauna, neapărat, o bilă neagră.
   Cu diplomatul peruan, care se oferise să transmită în Occident reportajele din subteran făcute de Bleer cu ajutorul Mirunei, recunosc că lucrurile nu sunt foarte clare. La un moment dat afirm că Bleer „se întâlnise cu el cu câteva zile înainte”. Pentru ca în final, când Bleer se întâlneşte efectiv cu Ramón Cuzco, ataşatul cultural al republicii Peru, să reiasă că nu îl cunoştea personal. Care-i adevărul?... Sigur, aş putea să spun fie că Bleer ajunsese către final să sufere de amnezie sau să fie atât de stresat încât să nu îşi mai amintească de prima lor întâlnire, fie că la început, luat de valul fanteziei creatorului de ficţiune, i se năzărise că s-a întâlnit cu peruanul. Realitatea este însă alta: peruanul este un tip ambiguu; nu îndrăznesc să spun duplicitar, dar... ceva nu-i regulă cu el. Doar aţi văzut!
   Mai există însă o explicaţie pentru puţinătatea numelor personajelor din poveste. Personajele sunt în aşteptare: aşteaptă să fie deconspirate. Sau mai exact, poate că ele nu aşteaptă acel moment, dar noi, cu siguranţă da. De pildă, Redactorul-desemnat este fără doar şi poate Şerban Velicu. Poate că nu aţi auzit de el, împrejurare de care nu pot decât să mă bucur; pentru că aici în Europa de Est nu ar prea exista motive de mândrie legate de acest nume. Noul-redactor-desemnat a şi fost pe jumătate deconspirat, chiar de către colegele sale. Am aflat că îl cheamă Bazil. Dar Bazil nu înseamnă mare lucru atâta vreme cât nu ştim dacă face sau nu parte dintr-o gaşcă. Deşi este aproape imposibil să nu facă parte. Ar mai fi şi Al-doilea-redactor-desemnat . Doamna-din-stânga îi zice Teofil , dar asta este o minciună. De fapt, îl cheamă Cazimir, şi rămâne un mister de ce Doamna-din-stânga nu îi spune pe numele adevărat. Uneori personajele dintr-o lucrare de ficţiune îşi iau rolul de a induce în eroare. Iar unul dintre profitori, dacă nu chiar principalul profitor, este autorul însuşi... La fel şi Doamna-de-a-casei — am aflat că numele ei este Narcisa. Aşa să fie oare? Oricum, trebuie să recunosc că ar putea părea un nume potrivit; deşi parcă văd că s-ar potrivi multora. Colega-din-stânga s-ar putea dovedi o vizionară căci o auzim vorbind de editurile cu plată, care la acea vreme încă nu existau. Iar dacă ea se referă la ele în sens negativ, asta nu-i micşorează cu nimic meritul de a le fi anticipat. Dimpotrivă. Căci odată înfiinţate, editurile cu plată aveau să devină colectorul lucrărilor respinse la celelalte edituri de stat, a unei mici părţi dintre acestea, desigur, aparţinând autorilor cu ceva dare de mână, atâta câtă putea exista în Europa de Est. Ce poate fi mai negativ?
   Cum a scăpat Bleer din mâinile celor doi miliţieni vânjoşi, care îl încadrau de o parte şi de alta imobilizându-i braţele, în întâmplarea cu craterul ivit între malul Dâmboviţei şi Arhivele Statului, rămâne iarăşi un mister. Când l-au eliberat? Să fi intervenit în favoarea lui directorul ziarului unde lucra? căci la momentul acela Bleer încă nu era suspectat... Sau mă gândesc chiar şi la posibilitatea ca arestarea lui Bleer să nu fi fost reală ci doar una iscată de necesităţi de naraţiune, ştiţi cum e...
   Ei, şi cam atât despre personajele din lumea literară. Ar mai fi, să zicem, portarul de la vechiul sediu al editurii, care urma la un moment dat să fie mutat la sediul cel nou, de pe strada Castelului de Apă. Dar nu, acest personaj nu există, pentru că editurile pur şi simplu nu au portari aici, în Europa de Est. Şi, între noi fie spus, nici strada Castelului de Apă nu există.
   Cum rămâne însă cu celelalte personaje?
   Ofiţerul cu care am avut de-a face, în calitate de personaj, în cursul celor treizeci de zile de concentrare, vă amintiţi, cel amator de lectură, chiar şi de lectură a unei povestiri încă nepublicate, nu cred că merită vreun nume. Pentru că ei acolo, în armată, făceau tot posibilul să li se şteargă orice urmă de identitate. Singura lor identitate era cea colectivă; şi uniforma îi ajuta perfect în acest sens. În schimb, ofiţerul-comandant care şi-a permis să-şi bage mâna şi să scotocească în servieta personajului Iacob — adică a mea — în timp ce acesta se afla în concentrare, cum spuneam, ei bine, da, acest personaj a existat în realitate, a făcut un tandem foarte strâns cu locţiitorul politic al unităţii militare şi s-a numit Piron. Mai mult ce aş putea spune?
   Ei, gata, i-am deconspirat pe toţi?... Vai, nu! Uitam tocmai de...
   ...Tânărul ofiţer de securitate, în grad de locotenent-major, care l-a hărţuit pe Bleer în ultimele câteva luni din viaţa sa, a avut un nume, pe care îl dezvălui abia acum: Solcanu. Poate are legătură cu localitatea Solca, dar în niciun caz cu mânăstirea Solca, asta-i sigur. Mulţi s-au întrebat şi se mai întreagă încă dacă profesiunea de securist este — a fost — la fel de onorabilă ca oricare alta. Ce pot să spun? Îi lipseşte respectivei profesii dimensiunea morală? Poate. Deşi nici avocaţilor nu li se cere foarte multă moralitate, cât mai degrabă eficienţă. Or, în privinţa eficienţei, nu văd în ce profesiune aceasta nu ar fi un deziderat esenţial.
   Singurul care nu are corespondent în realitate şi s-a născut exclusiv din imaginaţia autorului este Administratorul-general. Recunosc că un asemenea personaj era imposibil să existe. Doar o imaginaţie perversă sau bolnavă îl putea zămisli.
   Dar era cât pe-aci să uit de Antoaneta! De ea amintesc pe undeva pe la început. Ea nu-i un personaj propriu-zis din această lucrare ci face parte din galeria personajelor din alte lucrări, care îi sunt dragi cu deosebire autorului. Şi chiar dacă pentru dumneavoastră ea nu înseamnă, poate, nimic, mă simt dator să fac dezvăluirea că de fapt Antoaneta este nimeni alta decât Doamna cea Mică. Dacă ar fi să iau în serios unele preferinţe din Familie, ar fi trebuit să-i spun Iulia. Până mă hotărăsc însă, rămâne Doamna cea Mică; cu precizarea că nimic din ce se spune despre ea cum că n-ar avea legătură cu Bătrânul Domn, recte Domnul Marius, nu-i adevărat.
   În sfârşit, într-un loc amintesc de metrou — nu că ar avea cine ştie ce importanţă. Şi deşi în ceea ce urmează să spun poate că îmi contrazic propria-mi convingere, cum că într-o lucrare de ficţiune lucrurile nu trebuie explicate, o fac totuşi, dat fiind că aici nu ne aflăm într-o lucrare de ficţiune ci în plin post scriptum. Puteţi să luaţi ca pe o inadvertenţă acea referire la metrou, întrucât toată lumea ştie că pe vremea aceea nu exista încă metrou în Bucureşti. Dar la fel de bine poate fi luată ca o tentativă de dezinformare, întrucât vine din partea Administratorului — atenţie! nu-i vorba de Administratorul-general ci de un adjunct al acestuia — servită reporterilor pe care îi ghida prin subsolul Casei Administraţiei Centrale în cadrul unui reportaj autorizat, spre a le abate atenţia de la adevărata cauză a dezastrului infiltrărilor de apă de acolo. Reaua-intenţie a Administratorului reiese cu şi mai multă evidenţă circa patruzeci de pagini mai jos, când noua referire a personajului meu la metrou este prompt amendată de... hai s-o numesc vocea raţiunii. Aceeaşi voce a raţiunii care mai intervine de câteva ori pe parcursul lucrării, cred că aţi băgat de seamă.
   Şi totuşi, dacă trebuie să închei cu o speranţă, nu pot să nu îmi amintesc de scena cu Bleer, când acesta reuşeşte să scape pentru moment din maşina securităţii care îl ducea spre locul de arest. Aici îmi permit să deturnez atenţia de la eroul principal la trecătorii de pe stradă, care asistă la scenă. Acolo, în ultima parte a poveştii, scena este una pe care şi-o imaginează vocea raţiunii. Îmi permit însă să visez la ziua când oamenii de pe stradă, văzând ce se întâmplă, vor îndrăzni nu să întrebe, dar măcar să se oprească şi, nefiind de astă dată imaginari, să privească indignaţi cum agenţii securităţii îl înhaţă pe eroul nostru şi îl târăsc înapoi în maşină.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — nepublicat

Scriptum (32)*

    Balul ziariştilor (3)

Bleer se gândi că mulţi din cei prezenţi aici trebuiau să răspundă comenzii de a scrie a doua zi în ziarele lor despre Balul Ziariştilor. Oficialii dăduseră destule semnale că, organizând evenimentul, avuseseră în vedere o largă difuzare a acestuia în presă. „PROPAGANDĂ” era cuvântul care îi veni în minte. Pe de altă parte însă, poate că unii aveau intenţia să scrie din proprie iniţiativă, de ce nu, mai ales aceia care lucrau pentru publicaţii cu apariţie mai rară, să zicem, săptămânale sau lunare. În acelaşi timp, trebuia să admită că exista cu adevărat un spirit al balului, care nu se ştia dacă şi în ce măsură fusese anticipat de organizatori. Organizatorii poate că avuseseră în vedere un anumit spirit. Dar nu era deloc sigur că acela era spiritul pe care un ziarist serios s-ar fi cuvenit să-l descopere. Dacă mâine aveau să se scrie despre Balul Ziariştilor o mulţime de articole în ziarele ai căror reprezentanţi se aflau aici şi în acest moment se simţeau bine, Bleer ar fi fost curios să le citească pe toate şi să se distreze comparând între ele perspectivele, fără doar şi poate diferite, ale autorilor. Şi adăugă în gând: dacă ar fi fost să aibă deplină libertate să scrie aşa cum vedeau ei cu adevărat lucrurile. Ei da, poate că era un simplu exerciţiu mental. Se gândi: dacă vreau să redau cât mai exact spiritul, spre folosul cititorilor, sunt nevoit să fiu obscur. Căci spiritul nu este ceva care se deduce pe cale logică, în deplină claritate, ci se extrage ca dintr-o retortă, pe o cale obscură, făcând apel la imaginaţie şi la intuiţie. Dar dacă sunt obscur, puţini vor mai înţelege. Asta-i dilema. Aşa că poate al-doilea-redactor-desemnat avea dreptate când spunea că trebuie să te hotărăşti cărui public i te adresezi. Sigur, el avusese în vedere beletristica. Dar alegerea îţi stătea în faţă şi în cazul gazetăriei. Cel puţin într-o anumită măsură. Frazele simple, eliptice, nu însemnau neapărat simplitate. Obscurul „exact” se putea naşte şi din fraze simple. Căci în definitiv nu lungimea frazei creează obscurul. Senzaţia de obscur poate veni şi din structura textului, chiar şi atunci când recurgi la fraze în aparenţă dintre cele mai simple.

   Dar tu, tu cum ai descrie balul?
   Nu ştiu ce să spun. Încă nu s-a terminat...

   Cineva se opri lângă ei având aerul că îi căutase prin toată sala. Era un bărbat tânăr, înalt, simpatic, pe care nici el, nici Miruna nu îl cunoşteau. Îi învălui pe amândoi într-o privire binevoitoare, prietenoasă, înainte de a li se adresa.
   „Vreţi să veniţi cu mine, vă rog? Vreau să vă prezint cuiva.”
   Se uită fugitiv în jos, la punga pe care Bleer o ţinea în mână, şi o porni înainte în chip de ghid. Miruna şi Bleer schimbară între ei o privire rapidă în care licări un strop de nelinişte şi îl urmară prin mulţimea de dansatori, vorbitori înflăcăraţi, râzători cu obraji îmbujoraţi şi ascultători distraţi, care nu le dădură nicio atenţie.

   De ce să se încreadă în el?
   Nu se ştie. Aşa se întâmplă. Dăm uneori unui necunoscut toată încrederea noastră. Din instinct...
   Ne înşeală instinctul?

   Ajunseră la o uşă lângă care un individ tânăr stătea ţeapăn, cu mâinile la spate. Departe de a arăta plictisit, părea că îi face plăcere să observe în jur ceva ce poate tuturor celorlalţi le scăpa.
   „Îmi cer scuze, spuse însoţitorul necunoscut întorcându-se spre Miruna. O rog pe domnişoara să aştepte aici.”
   Cum aşa?...
   Un bărbat ieşi pe acea uşă, în timp ce alţi doi participanţi la bal, luând oprirea celor trei în faţa uşii drept ezitare, se strecurară ocolindu-i şi intrară înaintea lor. Toate acestea puteau să însemne că dincolo de uşă nu era nimic neobişnuit, că nu pândea dintr-acolo nicio primejdie. Şi într-adevăr, se deschidea acolo un mic coridor, din care o altă uşă dădea în toaleta bărbaţilor.
   „Şi cui vreţi să mă prezentaţi?” întrebă Bleer păşind în micul coridor.
   Tânărul cel înalt îşi păstrase atitudinea binevoitoare.
   „Unui domn care m-a rugat să vă caut.”
   „Cum îl cheamă pe acel domn?”
   „Ramón Cuzco îl cheamă. Un diplomat peruan. Roagă să-l scuzaţi că nu v-a căutat în persoană, dar aşa a socotit Domnia sa că e mai bine.”
   Bănuiam eu, vru să spună Bleer şi simţi cum se duce fără să lase nicio urmă fiorul care îi golise inima într-un brusc reflux de emoţie. În acelaşi timp se simţi vinovat pentru neliniştea în care o lăsase pe Miruna, afară la uşă, la doi paşi de individul acela ţeapăn, cu ochi mobili, în hărmălaia petrecerii tovărăşeşti. Dar mareea bucuriei că iată, se află la distanţă de câteva clipe de împlinirea visului, restabili în interiorul său echilibrul. Uşa dinspre toaletă se deschise larg, Bleer apucă să vadă un colţ de chiuvetă şi coada unei mături rezemate de zid, în acel ungher de debara la vedere, tipic pentru Europa de Est, şi un domn în costum negru sau aproape negru, cu dunguliţe albe, desprins parcă dintr-un film american din anii interbelici, veni drept spre el, cu mâna întinsă.
   „Ramón Cuzco”, se prezentă. „Îmi pare bine să vă cunosc. Domnul Bleer, da?”
   Bleer se grăbi să schimbe toarta pungii din mâna dreaptă în cea stângă, şi să-i strângă mâna ataşatului cultural. Mâna îi era grăsulie şi încă uşor umedă de la spălat.
   „Putem ieşi pe aici. Sunteţi de acord?” îl întrebă pe Bleer, arătând spre capătul coridorului.
   Pe unde? Dumnezeule, acolo era o uşă? Un minut mai devreme fusese ferm convins că în partea aceea coridorul se înfundă.
    Se gândi numaidecât la Miruna şi avu o ezitare, pe care ataşatul cultural i-o ghici fără greş.
   „De prietena dumneavoastră se ocupă colaboratorul nostru.” Şi arătă spre tânărul înalt şi zâmbitor care îl adusese aici şi care încuviinţă prompt, cu neostoita sa bunăvoinţă. „Noi o să ne urcăm în maşină şi ne întâlnim cu domnişoara peste... cât să zicem... o jumătate de oră? Cred că nu durează mai mult.” A! mult mai puţin, răspunse Bleer în gând. Doar dacă nu ne întindem la poveşti. Ceea ce, sincer să fiu, după încordarea din ultimele ore, nu mi-aş dori. „Credeţi că în faţa Atheneumului e bine?”
   „E perfect”, răspunse Bleer într-un elan de recunoştinţă.
   Ataşatul cultural deschise uşa de metal şi se pomeniră amândoi pe pridvorul unei intrări laterale, în aerul răcoros al serii, sub lumina unui felinar de deasupra uşii.
   „Hei! se răsti o voce, e interzis p-aicea!”
   Era un miliţian, care se grăbi să le iasă în faţă tăindu-le calea, ameninţător.
   „Un moment, amigo, eu sunt diplomat din America de Sud.”
   Băgă mâna în buzunarul de la piept al sacoului, scoase portofelul, din care extrase un carnet de culoare bleumarin, paşaportul diplomatic, şi i-l întinse miliţianului.
   Bleer avu timp să se amuze în sinea sa la gândul că diplomatul evitase să spună Perú, încredinţat fiind că miliţianul n-avea habar că există pe lume o ţară cu un asemenea nume.
   „Şi el?” insistă miliţianul arătând spre Bleer. „Tot diplomat?”
   „El este împreună cu mine. Mă însoţeşte.”
   „Să văd punga!”
   „Dar ce, domnule, ieşim dintr-un magazin?” îl apostrofă Cuzco. „Ieşim dintr-o sală de conferinţe a Administraţiei.”
   „Nu contează! Se fură tot felul de chestii!” se oţărî miliţianul. „Se fură becuri de la veceu, foraibăre, da’ câte nu se fură!”
   „Punga e a mea, spuse diplomatul cu voce fermă, l-am rugat eu să mi-o ţină puţin.” Şi fără nicio ezitare îi luă lui Bleer punga din mână.
   Coborâră treptele spre noaptea umedă. Ceaţa subţire, luminoasă, era liberă să se lase purtată de boare, dar ea nu se clintea din loc. Stagna sub felinare şi puţin deasupra lor, nu mai sus de coroanele copacilor. Pe aici prin apropiere trebuie să fi fost muzeul de ceramică şi sticlărie, iar mai încolo, dincolo de intersecţie, o patiserie de unde Bleer îşi amintea vag că acum un an sau doi cumpărase un cozonac cu stafide de Crăciun. Iată, îşi spuse cu o vagă satisfacţie, nici chiar în împrejurări excepţionale nu mă părăseşte memoria.
   Era privilegiat señor Ramón Cuzco, că îşi permitea să păstreze faţă de autorităţile de aici din Europa de Est secrete de la el din ţară şi din lumea lor, a diplomaţilor, în timp ce autohtonii trebuiau să-şi despoaie sufletul în faţa oricui se răstea şi ameninţa cu gesturi indiscrete sau cu întrebări directe şi arţăgoase. „VENIN”, îi veni lui Bleer în minte. Iată însă că uneori, pentru scurte intervale de timp, veninul, atunci când diplomaţii binevoitori îşi aruncau în joc miraculoasa lor influenţă, părea să devină inofensiv. De nu cumva era o simplă iluzie pe timp de noapte.
   „Dar văd că ne vorbiţi bine limba, domnule Cuzco”, i se adresă Bleer plin de admiraţie după ce ajunseră la piciorul scării. „Fără niciun accent!”
   Diplomatul întinse braţul arătând în lungul străzii.
   „Acolo în capăt ne aşteaptă maşina.” Şi în timp ce se îndreptau spre locul indicat, pe sub coroanele copacilor, luminate de felinare de jos în sus, urmă răspunzându-i lui Bleer: „M-am născut aici. Aici am urmat şi şcoala primară, mai exact primele trei clase. Părinţi mei au fost şi ei diplomaţi. Se aflau în misiune la Bucureşti.” Era o scurtă mărturisire din partea diplomatului, deşi făcută pe un tot mai degrabă rezervat. Bleer se aşteptase ca odată ieşiţi din Casa Administraţiei Centrale, scăpaţi de supraveghere, să găsească în Ramón Cuzco un om perfect deschis şi plin de entuziasm faţă de el şi faţă de cauza lor, pe care singur se oferise să o slujească. Nu găsea acea deschidere. Diplomatul i se păru aproape la fel de protocolar ca şi cum întâlnirea lor ar fi fost una oficială.
   „Păi dacă-i aşa, începu Bleer în timp ce se îndreptau spre capătul străzii, să vă spun în două cuvinte despre ce-i vorba...”
   „În maşină”, îl temperă Cuzco.
   „Voiam doar să vă explic în două cuvinte, ca să câştigăm timp”, insistă Bleer. „Aveţi acolo o carte, despre ceva ce sunt convins că vă interesează...”
   „Îmi explicaţi în maşină, domnule Bleer”, îl întrerupse din nou diplomatul, încă şi mai categoric. „E mai sigur în maşină, credeţi-mă.”
   O nerăbdare de nestăpânit îl făcea pe Bleer să insiste.
   „Credeţi că aici în aer liber ne poate intercepta cineva?”
   „O, nu-mi vorbiţi mie de interceptări, domnule Bleer! Sunt mai obişnuit cu ele decât vă puteţi închipui. Tehnica interceptărilor a avansat mult. Nu mai poţi fi sigur nici în aer liber.”
   Strada era destul de lungă şi la bordură încă nu se vedea nicio maşină parcată.
   „Am presupus că vă interesează istoria Europei de Est...” spuse în continuare Bleer în timp ce îl însoţea de-a lungul trotuarului.
   „Am înţeles, ăsta era pretextul. Am înţeles bine, domnule Bleer?” vorbi Ramón Cuzco. „Sunt la curent cu intenţiile dumneavoastră. Fiţi sigur că mă interesează Europa de Est. Din toate punctele de vedere... Obiectele sunt înăuntru, da?”
   „O să vă rog să deschideţi cartea abia după ce ajungeţi acasă.”
   „Aşa am să fac.”
   „Asta e maşina?”
   Dincolo de cercul de lumină al ultimului felinar era parcată la bordură o maşină, cu botul spre ei. Ramón Cuzco păru că ezită.
   „Nu sunt sigur... Da, parcă aici am lăsat-o.”
   Maşina era neagră. Capota motorului şi parbrizul aruncau reflexe reci sub luminile străzii.
   „Până la Atheneum pot să mă duc singur pe jos, domnule Cuzco”, spuse Bleer. „Ajung acolo în câteva minute. Dumneavoastră poate că mergeţi în altă direcţie.”
   „Nicidecum, răspunse Cuzco, a rămas că o luăm de acolo pe prietena dumneavoastră. Nu ne răzgândim.”
   Orice s-ar spune, nu sunt lipsite de reticenţe relaţiile cu diplomaţii, îşi zise Bleer. De fapt se afla pentru prima oară între patru ochi cu un diplomat străin. Erau altfel decât în public, diplomaţii. În public afişau o anumită jovialitate şi, la nevoie, erau capabili de ironii mai mult sau mai puţin inofensive.
   Uitându-se mai atent la maşină, i se păru că vede sub parbriz un paravan de staniol întins peste bord, ca şi cum maşina ar fi urmat să rămână mult timp în acel loc, paravanul urmând să protejeze interiorul de razele soarelui a doua zi; deşi, din câte îşi amintea Bleer, zona era umbrită mai tot timpul zilei.
   Ramón Cuzco se aplecă şi întinse mâna să deschidă portiera din faţă. Dar în clipa aceea portiera se deschise parcă de la sine, împinsă pe tăcute. Un picior necunoscut se văzu coborând pe bordură şi din spatele portierei se proiectă în sus, cu o unduire abilă şi sigură, un corp cu alură sportivă, în timp ce o mână menţinu pe cap, cu trei degete exersate, o pălărie cunoscută: a locotenentului-major de securitate, vechea cunoştinţă a lui Bleer. În acelaşi timp, sincronizate perfect, alte două portiere ale maşinii se deschiseră. Nu prea mult: doar atât cât alţi doi tipi în civil să iasă prompt şi să rămână în picioare, în spaţiul îngust dintre portieră şi cadrul uşii, gata să intervină dacă ar fi fost nevoie. Odată ieşit din maşină, primul gest pe care ofiţerul îl făcu fu acela de a-i lua diplomatului din mână punga, pe care acesta i-o cedă fără nicio împotrivire, doar retrăgându-şi mâinile într-un gest de surprindere. Un gest comic, neaşteptat la un diplomat cu experienţă.
   Acum ofiţerul era în picioare la marginea trotuarului. Bleer îl văzu păşind spre el. Nu repezit: doar doi paşi ca şi cum ar fi pornit-o la plimbare.
   „Protestăm, domnule Iacob?”
   Bleer clătină doar din cap: nu avu puterea să i spună că nu îl chema Iacob
   „Împotriva cui protestăm, domnule Iacob?... Mi se pare mie sau am pornit-o într-o anumită direcţie? Încotro?” Se răsuci spre maşină şi îi deschise larg portiera de la spate cu un gest de curtoazie zeflemitoare. „Ia ziceţi! Unde mergem? La Atheneum? Foarte bine, la Atheneum să fie!”
   Bleer se pomeni aşezat lângă individul tăcut şi ursuz care adineaori ieşise cu un picior din maşină, în spatele şoferului la fel de tăcut şi de ursuz, care şi el ieşise cu două clipe înainte din maşină, într-un spaţiu străin care mirosea a tutun, a delăsare militărească şi a cuvinte porcoase. Se aştepta ca încă cineva să se aşeze lângă el şi să fie înghesuit la mijloc între doi handralăi. Nu se întâmplă aşa: Bleer rămas la margine, la portiera care fusese închisă pe din afară cu un pocnet de fierăraie groasă şi veche. Se uită afară pe geam şi nu îl mai văzu pe ataşatul cultural al republicii Perú. Pe trotuar, lumina felinarelor de sus proiecta umbrele coroanelor copacilor, care se topeau în umbrele nopţii, la piciorul zidului gros al Casei Administraţiei Centrale, unde la ore obişnuite nu aveai acces. Diplomatul străin se pierduse, ieşise din scenă pe tăcute şi de bună seamă odată pentru totdeauna. Pe scaunul de lângă şofer, ofiţerul ridică mâna şi aprinse lumina din plafon. În lumina aceea galben-cenuşie scotoci în punga lui Bleer pe care o ţinea pe genunchi, ca şi cum era de la sine înţeles că tot ce se afla înăuntru îi aparţinea.
   Maşina încă nu pornise. Ofiţerul deschise cartea şi, dând cu ochii de cele trei role de film, şuieră cu admiraţie zeflemitoare.

   Nu e de mirare că trotuarul spre care dă acea mică intrare secundară de pe latura dosnică a Casei Administraţiei Centrale, pe unde Bleer a ieşit cu diplomatul peruan, e pustiu şi neumblat: accesul pietonilor în toată acea zonă este restricţionat. Noaptea, cu atât mai mult: n-ar îndrăzni nimeni să încalce interdicţia. În timpul nopţii e un loc lugubru, ocolit de toţi, poate chiar şi fără nicio interdicţie. Dar ziua, pe lumină, Bleer se zbate, se smulge şi reuşeşte să iasă din maşina securităţii pentru a-şi agita deasupra capului, alergând, mâinile încătuşate. „MÂINE” este cuvântul care îi poate veni în minte. Mâine poate să nu mai existe nicio interdicţie. Depinde câtă răbdare ai să aştepţi. Trecătorii se pot opri pe trotuare, inclusiv pe cele alăturate Casei Administraţiei Centrale, şi se întorc să urmărească cu indignare scena în care doi indivizi în civil au ieşit în mare grabă din maşină şi se reped să-l înhaţe pe tânărul scăpat pentru moment din maşina care îl ducea spre arest.
   În fond, e foarte important cum se vede fiecare pe el însuşi, nu?
   Bleer e îndreptăţit să se întrebe dacă oamenii din jur îşi vor învinge teama şi vor protesta. Iar dacă acum încă nu au îndrăznit, vor îndrăzni oare cândva, în viitorul apropiat? La fel ca într-o scenă dintr-un roman de-al său — nepublicat, la fel ca şi toate celelalte volume — se va apropia de oamenii încremeniţi pe trotuar, cu câteva clipe înainte oripilaţi de brutalitatea şi de samavolnicia cărora le fuseseră martori, le va da ocol ca unor statui, privindu-i pătrunzător şi în acelaşi timp interogativ, şi se va întreba: merită oare să aştept vremuri mai bune? Merită oare să mă sacrific? Căci pentru Bleer — ca şi pentru noi toţi — nu există niciun indiciu că se vor trezi vreodată din letargie şi cu atât mai puţin în viitorul apropiat.
   Merită?

   De fapt, ofiţerul de securitate, acel locotenent-major încă tânăr, se amuza văzând cele trei role îngropate în culcuşul săpat în grosimea cărţii. De pe locul de lângă şofer, se răsucea spre Bleer, în spate.
   „Ingenios! Ha! Tu ai făcut chestia asta? De unde te-ai inspirat? Ai văzut aşa ceva prin filme? Sau a făcut-o târfa aia a ta?”
   Bleer nu şi-a dat seama nici când a sărit la gâtul securistului, nici când celălalt, tipul tenebros de lângă el, l-a lovit fulgerător cu pumnul.
   „De! Bleer”, îl căină ofiţerul de securitate, ştiind poate ce pumn de fier are colegul său şi cât e de aprig la mânie. „Ce să-ţi fac! Ţi-o cauţi cu lumânarea.”
   Bleer fusese proiectat cu capul de geamul portierei şi alunecase cu tot corpul, afundându-se în acea văgăună strâmtă şi jegoasă dintre bancheta de la spate şi speteaza scaunului din faţă, pe care şedea ofiţerul. Nu era exclus să fi avut chiar un moment sau două de pierdere a cunoştinţei — Bleer nu era sigur şi nici nu îşi dori să fie sigur. Cu urechea stângă zvâcnindu-i dureros, încercă să se salte sus pe banchetă. Maşina se afla în mers şi, după cât de tare era legănat dintr-o parte într-alta, trebuie că gonea. Gonea pe străzi, cum le stătea lor în obicei, căci totdeauna aveau prioritate peste tot: fără niciun însemn, fără niciun girofar sau sirenă, toată lumea le cunoştea şi se dădea în grabă la o parte din calea lor. Nici vorbă de vreo goană către Atheneum, la întâlnirea cu Miruna, căci Atheneumul era destul de aproape de Administraţia Centrală şi ar fi trebuit de mult să ajungă acolo. Bleer reuşi să se ridice cu bărbia până la ferestruica portierei de la spate.
   „Nu fi îngrijorat, Bleer, îi aruncă peste umăr, ironic, securistul, ai să te vezi cu târfa ta cât de curând. O să-i dăm drumu’ să vină la tine la vorbitor. De nu cumva o să fiţi amândoi şi mai norocoşi şi o să staţi în celule alăturate.”
   Nu mai avu puterea să se revolte.
   Se mustră în gând pentru atât de rapida descurajare de care se lăsase cuprins. „COMPASIUNE” fu cuvântul care îi veni în minte. Dar n-ar fi putut să spună: compasiune pentru cine? Pentru el însuşi? Sau pentru cei ce nu aveau puterea să înţeleagă ce se întâmplă. Se simţi oarecum reconfortat la gândul că, iată, şi în asemenea împrejurări îi veneau în minte cuvinte. „ESENŢIALE”, mai adăugă în gând. Era şi o umbră de umor aici, şi acum, când urechea îl ardea şi îi zvâcnea tot mai dureros. Cuvinte şi chiar frânturi de melodie. Oare nu exista nimic cu adevărat dramatic în viaţă? Cu adevărat tragic?... „CARAGHIOS”, îi mai veni în minte. Odios de caraghios. Chiar aşa, „ODIOS” era un alt cuvânt potrivit pentru o asemenea împrejurare. La fel şi „RAPID”. Puzderie de cuvinte îi veneau în minte, mai multe ca niciodată... Case mici şi trunchiuri de copaci fără culoare şi cercuri de lumină pe trotuare murdare goneau în noapte rămânând în urmă. Trecu în zbor şi o cabină telefonică şi, la mică distanţă după aceea, încă una. Goale amândouă şi inutile... Şi-o închipui pe Miruna aşteptându-l în apropierea Atheneumului, cu neliniştea tremurându-i în suflet, făcând paşi în dreapta şi în stânga pentru a-şi înşela neliniştea. Bineînţeles că atât ataşatul cultural cât şi tinerelul cu zâmbet prietenos, aproape cald, colaboratorul diplomatului, erau absenţi. Dispăruţi pentru totdeauna. Ce cuvinte li se potriveau? Bleer scotoci înlăuntrul său şi nu găsi decât cuvântul „PLÂNS”, doar atât. Plâns contra zâmbet cald, prietenesc... Poate că nu avea să se mai întoarcă niciodată, cine ştie. Şi dacă avea vreodată să se aştearnă la vorbă cu individul din maşină care şedea pe scaunul din faţa lui, sau cu cel din dreapta care îl lovise cu atâta brutalitate, şi cu alţii asemenea, prin cine ştie ce birouri amenajate special pentru mărturisiri şi cazne, înseamnă că nu mai era nimic de făcut. Nicio şansă... Geamul din apropierea lui Bleer era închis. Toate geamurile din maşină erau închise. Nu pătrundea în interior nicio adiere din aerul Europei de Est. Nici nu se mai ştia, nimeni nu mai ştia cum este de fapt aerul aici, în Europa de Est. Aici înăuntru stăruia un miros stătut, acru, de fum de ţigară de curând fumată şi mirosul ţigărilor fumate în ultimele zile, în ultimele luni. Stăruia mirosul greţos al cuvintelor porcoase.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (31)*

    Balul ziariştilor (2)

„...Şi vrem să trăim în pace şi bună înţelegere cu toţi vecinii noştri, cu toată lumea — continuă adjunctul Administratorului-general —, să ne cunoaştem mai bine, să cunoaşteţi realizările noastre, pe viu, cum s-ar zice. Nu din articolele scrise cu părtinire şi cu ură, care apar mereu prin ziarele capitaliştilor. Noi cerem de la ziarişti să scrie doar adevărul. Atâta cerem. Şi asta nu-i o noutate. De când s-a instaurat regimul democrat asta li se cere ziariştilor... Acum suntem toţi împreună şi suntem veseli. N-am uitat că ne-aţi ajutat când am fost în nevoie, cu cutremurul cel mare, n-am uitat...”
   Ce? La ce se referă? se întrebau ziariştii străini simţind că se ajunsese la ceva grav; căci organizatorii lăsaseră traducerea pe seama traducătorilor repartizaţi grupurilor. Se aplecau surprinşi spre colegii din dreapta şi din stânga, dar mai mult spre translator: Ce se-ntâmplă? Mm? Ce spune?... La mică distanţă, grupul destul de compact al ziariştilor est-europeni de la marile cotidiene şi de la alte ziare mai mici afişa satisfacţia blazată a celui familiarizat atât cu conţinutul cuvântării, cât mai ales cu tonul ei.
   Se înfierbânta rău adjunctul Administratorului-general.
   „...Ne-au bombardat şi americanii... Au adus mai repede sfârşitul războiului, trebuie să recunoaştem... Nu contează pagubele pe care le-au făcut, fiindcă au făcut bine ce-au făcut. La noi era un regim criminal, regimul Antonescu... E bine că ne-au ajutat de la distanţă să-i punem capăt... Ne-a revenit nouă să reconstruim... Nu putem să le facem pe toate peste noapte!... Un pic de răbdare! Nu-s nici zece ani de când s-a isprăvit războiul!... Tot petrolul s-a dus în străinătate! Trenuri întregi de cisterne! Nouă ce ne-a mai rămas?...”
   Ce spune, ce spune? se încruntau ziariştii străini. Translatorii nici nu mai îndrăzneau să traducă cuvânt cu cuvânt. Dar dacă rezumau cele spuse de vorbitor, exista pericolul ca ziariştii să rămână cu impresia că li se ascunde discursul; sau o parte importantă din el.
   Bleer nu avea timp să-i explice Mirunei: i se părea că îl aude pe bătrânul Linte, tatăl lui Simion, un personaj de-al său, de care nu îşi mai amintea dacă îi povestise ei sau nu — bătrânul fanfaron care confunda salonul celui mai luxos restaurant, unde lucra ca ospătar fiu-său Simion, cu cantina pentru săraci a oraşului şi găsea mereu scuze pentru încetineala cu care făcea investiţii noul regim pentru înlăturarea urmărilor războiului. Leit bătrânul Linte adjunctul Administratorului-general, ce mai! Nu se schimbase nimic. Chiar şi sala cea mare din Casa Administraţiei Centrale i se părea familiară: aducea întrucâtva cu salonul cel mare al restaurantului de lux, atâta doar că avea mai puţine ascunzişuri, mai puţine cotloane ascunse, unde să-ţi vină ideea să-ţi faci de cap... Ce înseamnă, domnule, anticiparea! Fantezia!... Noroc că se găsea cine să-l tragă discret de mânecă pe vorbitor, care începea, iată, să sară peste cuvinte... sărea şi peste încheiere, căci oricum nu îşi propusese să ţină un discurs în toată regula ci doar aşa, un cuvânt de întâmpinare. Mai ales pentru oaspeţii străini... Noroc de asemenea că exista într-adevăr şi bufetul, către care foamea neostoită îi mâna pe ziarişti, şi chiar şi celor străini le stârnea curiozitatea: oare cum se prezintă un bufet aici în Europa de Est?... După cele citite prin ziare despre lipsurile din Europa de Est... Hmm... Ia te uită! Sandvişuri cu salam, sandvişuri cu caşcaval, sandvişuri cu şprot, deci tot cam ca pe la noi pe-acasă... În definitiv şi la noi există lipsuri... Mare le era însă surpriza, ba chiar dezamăgirea, să se pomenească în faţa unui bufet unde toate erau contra cost. Şi încă şi mai mare era dezamăgirea ziariştilor autohtoni, care speraseră într-un gest de mărinimie din partea Administraţiei Centrale. Aşa că delegaţii străini se porniră să şuşotească critic între ei; mai puţin diplomaţii străini, care erau exersaţi în a-şi păstra feţele impenetrabile. Nu era sigur însă că aveau să rămână la fel de impenetrabile şi după un pahar cu vin, sau după câteva... Cum, se putea căpăta de la bufet şi un pahar de vin? se mirau ziariştii străini. A, da! se lăudau ziariştii autohtoni, avem soiuri de vin foarte bune, atât vin alb cât şi roşu. De cea mai bună calitate! Soiuri recunoscute pe toate pieţele din Europa şi din lume. Străinii nu erau luaţi prin surprindere de atâta laudă şi se grăbeau să se ducă şi ceară un pahar bufetierului pentru a se convinge personal. Acolo aveau însă parte de încă o surpriză: pentru a primi paharul trebuiau să lase o garanţie de doi lei. Şi asta nu pricepeau.
   „Garanţie? Adică cum garanţie? Ce fel de garanţie?” întrebau. Cuvântul le suna cunoscut, fiindcă avea aceeaşi rădăcină cu cuvinte din limbile lor, doar că nu înţelegeau cum se potriveşte în cazul de faţă. Nu prea era de râs, căci niciodată nu e de râs când ţi se cer bani.
    „Garanţie?”
   „Da, li se explica, vă duceţi la colegul meu de acolo de la capătul tejghelei, îl vedeţi? Îi lăsaţi doi lei, căpătaţi un pahar gol, după care eu vă umplu paharul cu vin. Dumneavoastră vă duceţi cu paharul unde doriţi în sală, îl beţi, mai repede sau mai încet, după pofta inimii, mai staţi de vorbă, vă priveşte, iar când vă-ntoarceţi la colegul meu, îi daţi paharul gol şi căpătaţi înapoi cei doi lei ai dumneavoastră. Asta înseamnă garanţie. Aţi înţeles?”
   „Da. Dar de ce?”
   „N-aţi înţeles.” Bufetierul făcea un gest de descurajare şi încerca să-şi păstreze calmul. „E foarte simplu! Dacă n-aţi lăsa garanţia, nu v-aţi mai osteni să vă-ntoarceţi cu paharul. Şi noi rămânem în pagubă.”
   „Nu ne întoarcem? Cum aşa?”
   „Nu vă întoarceţi... sau îl lăsaţi pe undeva... pe un pervaz, ce ştiu eu! şi nu vă mai pasă de el”, le explica bufetierul încercând să-şi păstreze calmul.
   „Nu ne pasă de el?”
   „Sau mă rog, plecaţi cu el acasă.”
   „Cum aşa?”
   „Adică îl furaţi!” Bufetierul începea să-şi piardă răbdarea. Mai ales că erau atâţia pe capul lui cerând cu insistenţă pahare cu vin şi sandvişuri. Dar ziarista străină încă nu se dumirise. Nici nu se prea descurca cu cuvintele.
   „Furăm? Cum adică?”
   Dar cuvântul se răspândi în toată sala. „GARANŢIE”. Deşi orchestra începuse să cânte şi câteva perechi de ziarişti, renunţând pentru moment la sandvişuri şi la paharul de vin, începuseră să danseze, în acelaşi timp în micile grupuri din preajma supraveghetorilor se vorbea în continuare de garanţie. Şi, precum la acel joc numit „telefonul fără fir”, când după câteva transmiteri consecutive se pierde sensul cuvântului spus la început, ba chiar acesta se deformează de la un jucător la altul, tot aşa ajunsese să se vorbească şi aici de garanţia drepturilor omului; ceea ce îi interesa şi în scotea din apatie chiar şi pe diplomaţi, mai ales pe cei din Occident, sensibili la această sintagmă. Deşi unii din ei se arătau sceptici, cei mai mulţi trăgeau nădejde că drepturile omului sunt garantate şi respectate şi aici în Europa de Est, la fel ca peste tot. Inventivitatea, la rândul ei apreciată, nu era totuşi de-ajuns: era de preferat să se renunţe — parţial — la inventivitate pentru a se îmbrăţişa stabilul, adică un principiu de nezdruncinat: principiul drepturilor omului. Oficialii Administraţiei Centrale, fără a se împrăştia prin sală, rămânând în grup compact, ca de obicei, se deplasau totuşi şi răspundeau la strângerile de mână ale participanţilor la bal; mai ales că nu totdeauna puteau să-i deosebească pe participanţii străini de cei autohtoni: strângeau mâini de-a valma; şi nu de puţine ori erau chiar ei cei ce întindeau primii mâna, inclusiv adjunctul Administratorului-general, fără să fi auzit dinainte sintagma cu pricina. „Drepturile omului”? N-a auzit-o? Ei, dar nu-i nimic, de aceea organizăm întâlniri tovărăşeşti din când în când, ca să învăţăm unii de la alţii. Chiar dacă suntem convinşi că la ei primează aspectul formal, las’ că ştim noi! Pe hârtie, una — în realitate, alta! Pe când la noi, în Europa de Est, lucrurile au profunzime şi un suport solid, nu-i aşa?
   „Hei, Bleer! cum îţi mai merge? Bine? Când mai facem un reportaj?”
   Bleer îl recunoscu pe colegul de la „Solidaritatea socială”, care se apropia de el strecurându-se printre participanţii la bal, destul de rari în locul acela, în mână cu un pahar cu vin roşu, din care deja rămăsese nu mai mult de două degete. Îi adresă lui Bleer un zâmbet colegial, dar în clipa următoare observă că nu are în mână niciun pahar şi făcu ochii mari: „Abstinent? Te păstrezi pentru marile reportaje? Ai citit interviul colegului de la «Secolul 20»?”
   „Nu, ce interviu?”
   „Cu Ramón Cuzco, ataşatul cultural al Perú-ului. Ai auzit de el?”
   Lui Bleer îi stătu inima în loc. Făcu un efort să-şi ascundă emoţia, dar cu tot efortul, nu fu deloc sigur că nu se albise la faţă. Miruna era alături şi el parcă simţi şi strângerea ei de inimă.
   „Ceva interesant?” întrebă cu o voce firavă, pe care nu şi-o recunoscu.
   Dar colegul de la „Solidaritatea socială” nu observase pe chipul lui nimic suspect.
   „Ai ocazia să-l întrebi”, îi sugeră lui Bleer.
   „E aici?”
   „Sigur că da!... Stai puţin, tu la cine te referi?”
   „La Ramón Cuzco.”
   Ziaristul de la „Solidaritatea socială” râse cu poftă.
   „Eu vorbeam de colegul de la «Secolul 20»! Ăla care i-a luat interviul. Dar poate că e şi Cuzco, habar n-am! Vrei să ţi-l caut eu?”
   Miruna îl trase de mână. Gest care îi aminti lui Bleer că uitase să i-o prezinte colegului ziarist. Se grăbi să-şi repare greşeala.
   „Uite, ea e Miruna, prietena mea. A lucrat înainte la «Convingeri comuniste».”
   „Ştiu, zise ziaristul, mi-aduc aminte. Să-nţeleg că acuma are alte convingeri?”
   Dar bancul ăsta se făcea mereu de către toţi cei cu care se întâlnea în ultima vreme, sau cărora Bleer le-o prezenta. Se lăsă tras de mână de Miruna. Se îndreptară amândoi răzbătând prin mulţime şi printre perechile de dansatori către latura opusă bufetului, unde sperau să întâlnească grupul diplomaţilor.
   „Hei, dar tu chiar te descurci binişor când e vorba de scenele cu mulţi oameni, trebuie să recunosc!” îl lăudă Miruna.
   El se lovi de o pereche de dansatori, îşi ceru scuze şi o trase pe Miruna într-o parte.
   „Din păcate, răspunse, mă descurc mai greu când vine vorba de persoane izolate. Şi greu de găsit.”
   „O să ne descurcăm”, îl încurajă ea. Şi îl privi drept în ochi. „Trebuie să avem răbdare.”
   El îi captă privirea şi păru brusc interesat de un amănunt:
   „Ce culoare au ochii tăi?”
   „Ochii mei?” Miruna râse amuzată şi făcu un gest unduindu-şi un pic corpul înainte de a se lipi de el cu umărul. „Nu ştiu. Cred că încă n-ai stabilit!” îi răspunse glumind cu drăgălăşenie.
   Deduseră amândoi că o voce sonoră care răsună în preajmă i se adresa lui Bleer:
   „Ai venit să te familiarizezi cu publicul, cetăţene Iacob? Să vezi dacă merită să scrii pentru el?”
   Bleer se întoarse încruntat către individul grăsuliu care cu siguranţă îl lua drept altul.
   „Nu mă cheamă Iacob”, îi răspunse cu răceală. „Mă confundaţi.”
   „Ei, pe dracu’! Ba nu te confund deloc! Ai fost la mine în birou nu mai departe de acum câteva săptămâni. Sigur, admit că poate din punctul dumitale de vedere sunt o figură ştearsă. Admit şi că poate ţi-ai dori să colaborezi c-un alt redactor. Dar deocamdată asta-i tot ce-ţi poate oferi editura. Eu! Colegele de birou îmi zic Teofil, iar eu nu le contrazic. Ştii, e bine să ai o atmosferă constructivă la locul de muncă. Apropo, aici ai venit în calitate de ziarist, sau de autor de beletristică?”
   „Domnule, eu nu...!”
   „Cetăţene!” îl corectă individul grăsuliu cu o ironie tăioasă, care era clar că îl satisface pe deplin. „Deocamdată ne adresăm cu «cetăţene»! Ce-o fi mai departe, om vedea.” Lui Bleer i se păru că îl vede schimbându-şi dispoziţia dintr-un simplu pocnet din degete. Ceea ce spuse în continuare nu fu decât ironic, nu şi tăios. „Dacă ai venit să vezi ce fel de public o să ai pentru prima dumitale carte, ai ajuns prea devreme. Nu cred să se-ntâmple mai curând de patruzeci de ani. Hm! mă rog, cu puţin noroc, poate vreo treizeci şi cinci, treacă de la mine! Dar chiar şi-atunci...” Deodată privirea îi căzu pe faţa Mirunei, pe care o văzu fierbând toată. Făcu ochii mari, prefăcându-se surprins şi înspăimântat: „Cetăţene Iacob, ai grijă, prietena dumitale pare că vrea să mă-nghită!”
   „Bleer, zise Miruna, tu îl cunoşti pe indivi...?”
   „A, Bleer! o întrerupse jubilând al-doilea-redactor-desemnat, asta îmi sună familiar! Anagrame, nu-i aşa?... Dar lasă-mă să continui. Ziceam că ai venit aici mult prea devreme, cetăţene Iacob — sau, mă rog, Bleer, dacă ţii neapărat — ai venit prea devreme să-ţi cunoşti publicul. Din informaţiile pe care le am şi din estimările mele, ai să-ţi poţi publica prima carte cam peste treizeci şi cinci de ani. Dar să-ţi mai spun ceva. Şi asta nu pentru aşa o să vreţi voi! Ai să fii cam bătrân atunci. Şi în plus nimeni n-o să mai vrea să citească ficţiune. Nimeni! Toată lumea o să dea năvală pe eseistică, memorii, ba chiar şi filozofie... chiar dacă o să fie o filozofie de doi bani! Ai ghinion, cetăţene Iacob, sau... mă rog... Bleer. Mode! Mode peste tot! Nu numai în vestimentaţie. Domnia modei se întinde şi peste beletristică, cetăţene Iacob! Cândva în viitor. Acuma avem alte mode!”
   „Hai să plecăm!” îi spuse Mirunei Bleer, ajuns la capătul răbdării.
   „Unde pleci, cetăţene Bleer?” îi strigă din urmă al-doilea-redactor-desemnat. „N-ai unde să pleci! Degeaba te frămânţi!”
   Un foxtrot, asta cânta orchestra — săltăreţ într-o sală vastă unde delegaţii străini, încă zâmbăreţi şi entuziaşti, abia începeau să se familiarizeze cu măruntele realităţi din Europa de Est. Se dansa, se târşeau tălpi pe pardoseala de ciment, care deja avea nevoie să fie măturată, iar muzica răzbătea prin ecouri goale.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (30)*

    Balul ziariştilor (1)

Lumea s-a întrebat dacă vor veni şi ziarişti străini la bal. Cineva a spus în glumă: Numai dacă vor face proba că au scris de bine despre regimurile din Europa de Est! În realitate, nimeni n-a ştiut de la început dacă balul urma să fie deschis şi străinilor, sau nu. Se puteau face tot felul de presupuneri despre cât de util era, în viziunea Administraţiei Centrale, ca Europa de Est să fie în relaţii bune cu restul Europei şi cu restul lunii. Se puteau face, dar nu s-au făcut, desigur.
   Cu sala nu era o problemă: balul avea să aibă loc într-o sală spaţioasă, poate chiar în sala cea mare a Casei Administraţiei Centrale, unde oamenilor de pază nu le-ar fi trecut prin cap să organizeze un control prea riguros, chiar dacă era vorba de străini, şi anume de ziarişti. Cum să îndrăznească cineva — şi-au zis organizatorii — să aibă documente sau cu alte obiecte compromiţătoare asupra lui? Compromiţătoare pentru cine? Şi chiar dacă ar fi avut asupra sa aşa ceva, ce ar fi putut face cu ele?...

   Ei, dar până la documente, compromiţătoare sau nu, mai este cale lungă...
   
   În vederea pregătirii balului orice altă acţiune merita să fie amânată, nu-i aşa? Inclusiv anchetele pentru lămurirea împrejurărilor în care se produsese cu ceva timp în urmă lansarea în spaţiul public a dezinformărilor despre „şubrezenia” subsolului unor clădiri importante ale Administraţiei Centrale. Organizatorii şi, împreună cu ei, serviciile de pază şi supraveghere nu excludeau posibilitatea ca o parte din acele clarificări să se producă, fără nicio anchetă, chiar în timpul Balului. Cu condiţia ca persoanele responsabile cu supravegherea să lucreze inspirat şi cu multă eficacitate. Adică să-şi facă meseria, cum s-ar zice. Şi să excludă orice înclinaţie către indulgenţă. Dar aici se amestecă lucruri: se face o confuzie între ceea ce putea ajunge la urechile publicului şi prevederile regulamentelor interne ale serviciilor de pază şi supraveghere: despre semnalmentele participanţilor — nu mai vorbim de nume!; despre cum aveau să fie plasaţi ziarişti antrenaţi pentru misiuni speciale în preajma ziariştilor acreditaţi la Administraţia Centrală, veniţi de Europa de Est şi din toată lumea; despre încăperile laterale, cu uşi ce dădeau în sala cea mare, destinată balului, unde ar fi putut avea loc, la nevoie, anumite discuţii confidenţiale; despre microfoanele care oricum erau plantate de mult în acea sală, în locuri bine mascate, indiferent de acţiunea care urma să se desfăşoare acolo; despre mesajul care avea să fie transmis participanţilor — căci, vorba aia, dacă-i bal, bal să fie; dar asta nu înseamnă să nu se transmită un mesaj; şi cine putea să fie mai nimerit pentru a redacta astfel de mesaje, dacă nu ziariştii, mânuitorii cuvântului, ai informaţiilor şi ai aşteptărilor, nu? Başca, că trebuia totuşi ca cineva să asigure antrenul şi toată lumea să se simtă bine, mai ales ziariştii străini, să vadă că aici în Europa de Est lumea se veseleşte, face bancuri şi e liberă. Şi în plus, cineva trebuia să se ocupe de cazarea ziariştilor străini, care era musai să stea la hotel, adică să nu le dea prin cap să se cazeze la persoane particulare; căci asta n-ar fi fost bine nici pentru ziarişti, nici pentru particulari; şi cine să se ocupe de cazarea ziariştilor, dacă nu aceeaşi armată, disciplinată, supusă şi tăcută, a organizatorilor, asistaţi de administratori şi contabili de toate gradele şi de toate rangurile?
   Lui Bleer, în mod ciudat, tocmai i se comunicase în ajun că interdicţia urma să i se ridice temporar pe durata balului, cu alte cuvinte că nu mai planau asupra lui suspiciuni din partea conducerii ziarului; şi, dacă din partea conducerii ziarului nu mai planau — pentru moment — suspiciuni, însemna că suspiciunile venite de sus se suspendau de asemenea. Era o ocazie nemaipomenită pentru el. Se întâlni cu Miruna la unul din micile localuri de pe bulevardul General Magheru, acelaşi local unde ei doi se mai întâlniseră de atâtea ori. Se uitară amândoi cu atenţie în jur să nu se trezească lângă ei cu tânărul locotenent-major de securitate, rămas deocamdată nedeconspirat; se uitară şi afară pe fereastră după maşina neagră, care nu era exclus să fie parcată pe undeva prin preajmă, cu sau fără om înăuntru — deşi faptul că ar fi putut-o găsi goală şi aparent părăsită nu însemna mare lucru; căci şoferul putea în orice moment să apară ca din pământ. Din fericire pentru ei însă, nu părea să existe în apropiere nicio maşină neagră.
   „Mă surprinde că au avut curajul să-i invite şi pe ataşaţii culturali”, spune Miruna. „De ce? Pentru că, spre deosebire de ziarişti, pe ataşaţii culturali şi pe ataşaţi în general n-au cum să-i controleze. Se bucură de imunitate diplomatică.”
   „Au făcut ei asta?” se minunează Blerr. „Eşti sigură?”
   Da, Miruna e sigură. Şi mai mult decât atât, scoate din geantă o carte, se uită temătoare în dreapta şi în stânga, ca şi cum ar vrea să se asigure încă o dată că nu îi urmăreşte nimeni, şi i-o arată lui Bleer. Acesta îşi mijeşte ochii:
   „Asta ce mai e?”
   „Asta, spune Miruna, este un cadou pentru señor Ramón Cuzco.”
   Bleer o priveşte nedumerit.
   „Cine e Ramón Cuzco?”
   „E ataşatul cultural al republicii Perú. Care va fi prezent la balul ziariştilor. Ce zici de-o asemenea surpriză?”
   „Chiar aşa, o ocazie rară! Şi cartea?” întreabă Bleer.
   „În carte am ascuns textele pe care până astăzi le-am ţinut ascunse. Şi filmele de asemenea.”
   „Cum adică şi filmele?” se arată el uimit. „Le-ai tăiat în bucăţi?”
   La care, în loc de răspuns, Miruna deschide cartea şi îi arată interiorul, unde el poate vedea o adâncitură decupată cu măiestrie, în care şi-au găsit culcuş cele trei filme, aşezate în şir, unul lângă altul. Mirarea lui Bleer nu mai cunoaşte margini. Vrea să vadă de aproape cuibul rolelor cu film, vrea să ştie cine a făcut asta şi se miră încă o dată aflând că e opera Mirunei; cercetează apoi coperta a ceea ce a mai rămas din carte. Cultura Europei — Renaşterea Estului. Dar diplomatul peruan ştie oare şi alte limbi decât spaniola? Dacă nu, iată un bun prilej să se apuce să înveţe. Miruna însă e de părere, e chiar aproape sigură, că Ramón Cuzco, ca orice diplomat care se respectă, vorbeşte şi limbi străine — mai întâi pe cele de circulaţie, desigur, dar şi, în calitate de ataşat în această zonă, pe cele din Europa de Est; sau măcar pe unele din ele. Tot acolo în carte, între copertă şi prima pagină, Miruna a strecurat şi textele lui Bleer. Îi înmânează cartea şi e sigură că Bleer va găsi momentul cel mai potrivit pentru a i-o dărui diplomatului, care este pus la curent, de bună seamă, însoţindu-şi gestul de câteva cuvinte cu dublu înţeles, menite să-l prevină asupra ceea ce cartea ascunde, şi să-l împiedice să o deschidă pe loc, în faţa sa; dimpotrivă, îl va sfătui să o deschidă abia după ce ajunge acasă. Miruna şi Bleer sunt deci înţeleşi: împreună au de realizat o treabă importantă. Ramón Cuzco, după ce va transmite textul şi filmele agenţiei lor de informaţii, care i-o fi numele, sau unor importante ziare de la ei din Perú, îşi va aminti câte zile va mai avea de Europa de Est şi va fi mândru că a putut contribui la „Renaşterea Estului”.
   Şi bineînţeles, din ziarele din Perú, agenţiile de presă vor prelua fotografiile şi textele şi le vor răspândi în lumea largă.
   Ca întotdeauna, supraveghetorii stăteau cu privirea aţintită la cei ce intrau în sala cea mare a Administraţiei Centrale. Aceştia, intrând, se mişcau încet între două şnururi groase, cum altfel dacă nu roşii, atârnate de picioare metalice cu piedestal greu; semănau cu cele întinse la intrarea marilor muzee de artă. Supraveghetorii se uitau ţintă la invitaţi cum se înfiinţează unul câte unul, ici şi colo câte o pereche, care, pentru a putea rămâne împreună în spaţiul strâmt dintre şnururi, se strecurau cu un umăr înainte; căutau să le prindă privirea ca să citească în ochii lor dacă se simt sau nu vinovaţi de ceva. Cartea pe care o ducea Bleer într-o pungă de hârtie nu părea a fi ceva suspect... Dar cât de mulţi erau invitaţii! Şirul nu se mai sfârşea. Iată-l şi pe malacul de la „Scânteia”, şi pe slăbănogul de la „Munca”, şi pe cel fără nicio particularitate — sau, mă rog, fără însuşiri, cum s-ar zice — de la „Gazeta literară”... Tot veneau, tot veneau, şi aveau un aer cât se poate de degajat, chiar vesel, supraveghetorii nu existau pentru ei, schimbau între ei cuvinte în timp ce se strecurau printre şnururile roşii, care îi scoteau în mijlocul sălii, unde era un covor, roşu şi el, dar cam mâncat de molii...
   Oficialii, pentru cine era dispus să observe, intrau pe o altă uşă, sau pe alte uşi, ascunse îndărătul unor draperii; intrând, oficialii dădeau acele draperii la o parte cu mâna şi se uitau cu un aer ce voia pară neutru la ceilalţi din sală, care alcătuiau mulţimea. Nimeni nu le cunoştea numele, doar atât că se ştia că sunt nume grele. Exista şi orchestră? Avea să se şi danseze? Exista şi un bufet pe undeva? Gratis pentru toată lumea? Sau contra cost? Oficialii lăsau impresia că nu sunt interesaţi de acest aspect, în timp ce ziariştii de rând căutau cu ochi lacomi în dreapta şi în stânga, ei care petreceau ore şi ore la reportaje, aşteptau în stradă cu orele să iasă personalităţile la vedere — chiar dacă vederea era strict supravegheată — şi totdeauna erau flămânzi. De ce n-ar fi fost la fel şi astăzi? Pentru diplomaţi era o chestiune, evident, minoră, ei care erau obişnuiţi cu dineurile, cu mesele festive, cu ceremoniile de inaugurare şi cu sărbătorile naţionale ale statelor lor, unde se serveau feluri de mâncare tradiţionale... şi aşa mai departe. Un belşug nemaipomenit, de care cetăţenii din Europa de Est uitaseră de mult.
   Avea să existe vreun oficial de rang înalt care să monopolizeze atenţia? Cineva din partea Administraţiei Centrale? Oricât ar părea de ciudat, până acum nicio astfel de persoană nu îşi făcuse apariţia, şi nici nu se răspândise vreun zvon cum că ar urma să vină. Şi dacă nici ziariştii nu erau la curent cu zvonurile, atunci cine să fie?
   Veneau în continuare: ziarişti de la „Convingeri comuniste”, de la „România liberă”, dintre cei ce fuseseră să facă reportaje şi să investigheze pe ascuns subsolul Casei Administraţiei Centrale şi alte subsoluri şi subterane, şi dintre cei ce nu fuseseră în niciun fel de investigaţie, tinerei cu ambiţii care li se citeau pe faţă, sau ambiţii ascunse, dar ştiau totodată prea bine că nu trebuie să iasă din cuvântul... mă rog, din tot felul de cuvinte, şi pentru care ar fi fost mai convenabil, desigur, să apară şi Administratorul-general în persoană, dar nu erau rău nici dacă se prezentau la bal ştabi subalterni ai acestuia; căci să fii subalternul Administratorului-general, ehei, nu era la îndemâna oricui!
   Era oare atmosfera ceva mai liberă la un asemenea bal decât aceea de la conferinţele de presă ale Administratorului-general? Fără îndoială că da. Iată şi ziariştii străini. De la „Pravda” şi de la „Rude Pravo”; ziaristul de la „Deutsche Volkszeitung”, un ochelarist la vreo patruzeci şi cinci de ani, se apleca în faţă să-şi examineze dungile de la pantaloni şi abia după aceea, sigur că totul e în regulă cu ţinuta sa, se uita în jur; apoi ziarista de la „Trybuna Ludu”, o doamnă elegantă, cu o eşarfă care semăna cu o cravată roşie de pionier, de nu cumva chiar era aşa ceva. Ziarista de la „Trybuna Ludu” sporovăieşte veselă cu ziaristul de la „Rude Pravo”, încât Bleer se miră că se pot înţelege atât de uşor unul pe altul, fără niciun translator:
   „Doamne, dar vorbesc aceeaşi limbă?”
   „Sunt pe-aproape”, zice Miruna, amuzată la rândul ei. „Noi toţi suntem pe-aproape.” E clar că atmosfera balului o încântă şi o face să uite de griji. Totuşi se uită în jos la punga pe care o ţine Bleer, un nor îi trece peste faţă: se întreabă când vor începe ei amândoi să-l caute prin mulţime pe señor Ramón Cuzco. Şi amândoi au emoţii.
   Sunt mai mulţi în grupul ziariştilor străini — iată-l şi pe cel de la „Słowo Polskie”, care, cine ştie de ce, se ţine departe de colega de la „Trybuna Ludu” şi de companionii acesteia. Ziaristul de la „Népszava”, un tip negricios, cu mustaţă, se bagă şi el în grup şi schimbă câteva cuvinte cu ochelaristul de la „Deutsche Volkszeitung”. Să nu uităm însă că mai există şi „Neues Deutschland”, care de asemenea şi-a trimis câţiva reprezentanţi la balul ziariştilor. Care, încetul cu încetul, devine Balul Ziariştilor. Ziariştii se uită în jur, zâmbitori şi senini cu toţii, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat şi nimic nu se va întâmpla; ziaristelor le arde de buze date cu ruj; deşi nu se poate spune că aşa au făcut toate.
   „Ăştia chiar se-nţeleg cu toţii, fără niciun translator?”
   „Poate că se-nţeleg într-o limbă străină, în germană sau în franceză.”
   Dar chiar atunci se intonează INTERNAŢIONALA şi toată lumea se răsuceşte spontan către tablourile agăţate sus pe perete, pe latura mică a sălii, ziarişti şi supraveghetori laolaltă, fără a se putea deosebi unii de ceilalţi; poate doar, dacă eşti atent, să observi că unii dintre bărbaţi, tineri şi solizi, nu îşi mişcă buzele împreună cu corul tuturor invitaţilor la bal...

           Hai la lupta cea mare
           Rob cu rob să ne unim...

...nu şi le mişcă şi nici nu stau cu ochii ţintă la tablouri — ceea ce la ziariştii adevăraţi ar putea fi socotit o adevărată blasfemie; dar ei au alte îndatoriri şi răspund în faţa altora...
   Cine e mai înalt poate vedea peste capetele celorlalţi că diplomaţii încă n-au apucat să se amestece cu mulţimea ci de la locul lor privesc cu încântare în jur, atinşi de fiorul solidarităţii; căci fără îndoială există aşa ceva: cei mai vârstă au simţit-o şi la Olimpiada din Germania, din 1936, pe vremea când Germania era una singură, şi când mulţi spun că a fost greu să te sustragi imensului Heil! ridicat într-un suflet, din toate piepturile, pe stadionul arhiplin, în ziua deschiderii. Diplomaţii străini privesc cu încântare şi cu înţelegere: Ce ţi-e şi cu ăştia! Au ei alt stil de viaţă, dar nu înseamnă neapărat că al lor e mai rău. Uite că se mai şi distrează, cântă cu toţii în cor Internaţionala şi nu se ştie cât o iau în serios. Noi, iată, încercăm să ţinem pasul cântând cu voi; doar că nu ştim limbile voastre, aşa că murmurăm şi noi cum ne pricepem, fiecare pe limba lui, nu degeaba i se zice Internaţionala. Poate că voi sunteţi într-adevăr totul, aşa cum zice cântecul.

           Sfârşiţi odată cu trecutul negru,
           Sculaţi, popor de osândiţi!
           Azi nu sunteţi nimic în lume,
           Luptaţi ca totul voi să fiţi!

   Deodată Bleer îl recunoscu în mulţime pe primul redactor desemnat cu care avusese de-a face la editură. Îi văzu faţa înălţată împreună cu ceilalţi spre portretele de pe perete în timp ce cânta cu însufleţire imnul muncitorilor de pretutindeni. Nu i se păreau oare lipsite de sens cuvintele

           Voi, osândiţi la foame sus!
           Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
           Să-nceapă al lumii vechi apus?

Nu se întreba oare de ce să fie cineva osândit la foame sus? De ce să faci foame sus? Şi cum adică să-nceapă „vechiul apus” al lumii? Nu putea să înceapă unul nou? Adică s-o ia mereu de la capăt cu distrugerea? Dar redactorul desemnat nu părea condus de acelaşi spirit critic de care dăduse dovadă în discuţiile pe textele lui Bleer. Aici se integra perfect în mulţime. Şi de bună seamă era pentru oricine cât se poate de reconfortant să fii una cu mulţimea. Mulţimea nu greşeşte niciodată; aşa că tu însuţi, cufundându-te în ea, nu te expui riscului de a greşi... Cuvintele nu se mai înţelegeau, străinii continuau să murmure fiecare în legea lui, dar entuziasmul care li se citea în ochi nu se stingea. Portretele de pe perete le erau cunoscute tuturor, poate mai puţin cele câteva figuri mai noi, din Europa de Est, a căror notorietate încă nu trecuse graniţele ţării.
   Era aşa cum se aştepta toată lumea: un cuvânt de bun-sosit la balul ziariştilor era inevitabil. Iar momentul, îndată după ultimul acord al Internaţionalei, era cum nu se poate mai potrivit. Nimeni nu îl cunoştea pe bărbatul pe care îl văzură urcându-se pe estradă. Estrada nu era prea sus, poate doar cu un cap peste capetele mulţimii, dar de-ajuns pentru a se face auzit şi văzut de toată lumea. Nimeni nu îi punea la îndoială autoritatea, care decurgea din însăşi prezenţa sa acolo. Delegaţii străini îl întâmpinară cu aceeaşi rumoare amuzată şi binevoitoare, dăruindu-le autohtonilor prietenia lor, cu rădăcini în istoria zbuciumată a Europei de Est, care merita din când în când o recompensă în comentarii şi zâmbete.
   „AUTORITATE” era cuvântul cel mai potrivit care îţi venea pe buze. Şi i se păru potrivit şi lui Bleer, care stătea şi privea alături de Miruna.
   Inspirat sau neinspirat? La ei nu aşa se pune problema. Nici dacă să fie atrăgător sau nu. Discursul, la el mă refer. Fiindcă atrăgător e oricum; obligatoriu. În sensul că toţi sunt prin definiţie atraşi, n-au de ales. Ceea ce trebuie să facă vorbitorul este să-şi ţină discursul în forţă şi toate cuvintele să fie adecvate. Şi sunt, desigur, atunci când e vorba de un subaltern nemijlocit de-al Administratorului-general.
   „Noi nu vrem să creadă lumea că suntem morocănoşi! Mai încape vorbă? Nu vrem! Cine ar vrea? Dacă am avut în ultimii ani unele acţiuni mai aşa, mai neînduplecate, ca să zic aşa, e fiindcă a trebuit! Cu duşmanii poporului nu poţi s-o scoţi altfel la capăt, asta se ştie. S-a ştiut dintotdeauna. Dar noi n-am uitam să fim veseli. Suntem un popor vesel!...”
   Miruna şi Bleer schimbară între ei o privire.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (29)*

    A dărui şi a primi

Lui Bleer îi veni un gând de bucurie că putea face în aşa fel ca să nu-i scape esenţialul şi totodată să găsească drumul pentru a reînnoda firul naraţiunii. Nu îi spuse Mirunei, păstră deocamdată în minte pentru el un peisaj de iarnă — deşi nu era încă iarnă şi, slavă Domnului, mai era destul până atunci —, din acelea cu planuri şi obiecte decupare din hârtie sau carton subţire, în relief, care se ridică şi ocupă fiecare o poziţie distinctă atunci când cartea se deschide, aşa cum avusese cu ani în urmă, în copilărie, unde fiecare detaliu prinde contur şi chiar, de nu cumva e o iluzie optică, un chenar de culoare; iar fiecare plan aruncă o umbră fină şi ascunsă asupra planului din spatele său, sporind senzaţia de relief. Şi totodată de mister. Când de fapt întreagă această vedenie plăcută i-o prilejuia, prin nu se ştie ce asociere mentală sofisticată, întoarcerea cu gândul la hotelul doamnei Varvara, unde se făcea că se va consuma drama trădătorilor de cuplu, partenere şi parteneri de viaţă — foşti cu toţii. Dar aici avea ceva de obiectat ca filozofie a vieţii şi prin urmare de transpus obiecţia în ficţiune. Tocmai se gândea la o voce potrivnică vederilor patroanei, care să încerce să explice de pe estrada luxosului restaurant, unde se întrunise încă din prima seară toată suflarea invitaţilor dinainte condamnaţi, că totuşi libertatea individului e mult mai preţioasă decât înlănţuirea pe viaţă pe care o presupunea căsnicia. Nu erau decât câteva precepte, e drept adânc înrădăcinate, de învins. Dar merita încercarea. Se bizui pe inteligenţa şi pe bunul-simţ ale Mirunei, în cazul când avea să-i povestească intenţiile sale literare, şi anume că ea nu va confunda logica ficţiunii cu logica vieţii şi nu se va lega de împrejurare pentru a-l suspecta pe Bleer că se foloseşte de povestea sa inventată pentru a-şi clama dreptul la libertate în cazul cuplului lor.

   Cam complicată exprimarea, nu? Asta e! Mizăm pe concentrarea cititorului... şi pe norocul autorului.

   ...Şi greşi căci, aşa cum se aştepta, la auzul cuvintelor sale, Miruna nu sări cu gura pe el ci se mulţumi să zâmbească nostalgic... „NOSTALGIC” era cuvântul potrivit? Da?
   „Şi ce îi lipseşte eroului tău, cel cu discursul de pe stradă, pentru a-şi împlini... visul de libertate? Doar acceptul partenerei?”
   „Mă tem că nu-i de-ajuns acceptul.”
   „Dar ce mai trebuie?”
   „Uite, Miruna... sincer să fiu, nu ştiu ce mai trebuie... Dar mă gândeam în primul rând la libertate... Mă gândeam la un personaj care să aibă curajul... şi să-şi asume riscul s-o înfrunte pe doamna Varvara, ştiind sau mai degrabă ghicind pentru ce au fost ei toţi invitaţi la hotel şi ce li se pregăteşte în final...”
   „Personaj în care bineînţeles că te vezi pe tine!” strecură Miruna o observaţie răutăcioasă.
   „Nu, în niciun caz”, o contrazise Bleer cu o mină serioasă. „Chiar nu mă văd pe mine într-o postură de erou romantic. Câtuşi de puţin. De-adevăratelea. Pot cel mult să spun că personajul meu e un tip simpatic şi că sunt de partea lui. Mi-l închipui suit pe estrada restaurantului şi îmi place să-l aud vorbind. Parcă aş fi acolo. Şi chiar sunt. Iată ce spune personajul: «Pentru Dumnezeu, nu accept, de dragul unor convenţii, să renunţ la viaţă. Vreau să trăiesc mereu minunea iubirii dintre bărbat şi femeie. Vreau ca iubirea mea să fie vie şi proaspătă, nu doar o amintire. Vreau să-mi ating obrazul de obrazul femeii iubite, să-l simt rece de la ger şi plin de prospeţime când mă întâlnesc cu ea pe stradă, într-o seară de februarie, când primăvara încă n-a venit dar deja pluteşte în aer. Vreau să-i văd părul lucind în lumina străzii şi s-o ştiu că se interesează de toate noutăţile, că ştie mărcile de cosmetice, că e la curent cu ultima linie a modei vestimentare. Vreau să mă încânte s-o văd că îşi trage mănuşile pe mâini, şi mâinile îi sunt elastice şi puternice. Şi, mai presus de toate nu vreau ca toate acestea să devină amintire printr un legământ la starea civilă!»... Nu, nu sunt eu acolo pe estradă, Miruna. Dar zău că îmi place să-l ascult.”
   Miruna rămase cu privirea pierdută undeva în depărtare.
   „Ce să spun, Bleer... A renunţa la viaţă înseamnă pentru personajul tău a te înhăma într-o căsnicie? Am înţeles bine?”
   „Aş vrea să n-am câte un singur răspuns pentru fiecare întrebare, Miruna. De-aia îl las pe el să vorbească în locul meu. Ca să nu mă acuzi tu de subminarea valorilor tradiţionale! Ale căsniciei în particular.”
   Bleer râse domol şi o privi cu interes.
   „Privilegiul scriitorului: să-şi expună opiniile prin gura personajelor. Iar dacă nu-i mai convin sau şi le schimbă, poate da oricând vina pe personaj!”
   „Dacă mă uit în jur, spuse Miruna, ceva mă face să cred că mai ai de aşteptat câteva decenii ca să se întâmple schimbarea pe care o aştepţi. Mă refer la eliberarea cuplului din jugul căsniciei.”
   „Stai puţin!” replică grăbit Bleer. „Uiţi că deocamdată nu-i vorba decât de ficţiune. E aşa cum ţi-am spus: mă bucur să rămân în umbră şi să-l las pe el să vorbească în locul meu. În privinţa «jugului căsniciei»... să mă mai gândesc. Rămâne de văzut dacă mi-aş dori cu adevărat ca opinia publică să se schimbe şi să accepte cu uşurinţă ideea că bărbaţii şi femeile nu sunt făcuţi pentru unire veşnică. Cred că mai degrabă nu mi-aş dori să triumfe o asemenea opinie. Mai ales în situaţia noastră nu mi-aş dori-o... ştii cum se-ntâmplă, nu mi-aş dori deloc să învingă efemerul!... Tot ce îmi doresc acum este să nu ne trezim cu o bătaie în uşă!”
   Miruna nu păru amuzată de uşurinţa cu care el trecea de la închipuire la o situaţie reală — a lor. Îl privi cu seriozitate adânc în ochi, din poziţia ei, de foarte aproape.

   Da, a fost o femeie care m-a privit astfel drept în ochi, într-o împrejurare asemănătoare. Şi chiar ne temeam amândoi, în acele clipe, că cineva ar putea să bată în uşă.
   Să vedem...

   „Cine ar putea să bată în uşă?”
   Miruna îşi dorea să pozeze într-o femeie stăpână pe sine, dar nu era în totalitate convingătoare.
   „Dragă Miruna, niciodată nu poţi să excluzi cazul cel mai rău. Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să iei în considerare toate posibilităţile. Trăieşti frica dar o priveşti şi din afara ei. Încerci să rememorezi şi ce reprezenta pentru tine o bătaie puternică în uşă cândva, demult, în copilărie, când spaimele sunt fără margine şi te gândeşti că sunt situaţii când nici chiar cei ce te protejează zi de zi, familia... ştiu şi eu... rudele, doctorul familiei, la un moment dat ajung dintr-un motiv oarecare să nu o mai poată face. Dar acuma nu-i vorba de copilărie. Suntem oameni maturi şi ne aflăm într-o situaţie delicată.”
   „Delicată? De ce?”
   „Sau poate eu mă aflu într-o situaţie mai delicată decât tine. Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. O bătaie în uşă cu siguranţă pe mine m-ar afecta în clipa asta mai mult decât pe tine.”
   „Cred că înţeleg de ce spui asta.” Miruna rosti acele cuvinte cu subînţeles şi râse înfundat, amuzată, şi el îi simţi trupul scuturându-se uşor, trepidând ca de un gungurit pervers.
   „Ai deja ceva experienţă în materie de bărbaţi, nu?” o provocă Bleer.
   „Ar trebui să n-am? M-ai dori mai inocentă decât sunt?”
   Alunecau împreună în tunelurile şi în luminişurile intimităţii şi încercau să fie atenţi la senzaţii.
   „Ceea ce pricinuieşte neplăceri este nerăbdarea”, observă Bleer.
   „Te referi la noi amândoi? Sau îndeosebi la tine? Din nou!”
   „Oricum, nerăbdarea nu ne scoate afară din casă aici, în Europa de Est.”
   „Nu ştiu cum de poţi să te gândeşti la asemenea lucruri generale în asemenea momente. Să însemne oare că tu le savurezi mai puţin?”
   „Ba nu. Le savurez, dar într-o manieră intelectuală!” glumi el. „Alte femei mi-au reproşat tocmai nemişcarea!”
   „Nemişcarea, sau nerăbdarea?” vru ea să ştie.
   „N-are importanţă. Pentru mine nemişcarea şi nerăbdarea sunt ambele ipostaze ale extazului!”
   „Eşti pus pe glumă, Bleer”, gânguri din nou Miruna. Era acelaşi tremur care lui, fizic, îi făcea o mare plăcere. Ar fi provocat-o uzând de orice mijloc, doar s-o facă să gângurească.
   „Îţi mai arde de textele tale când stăm aşa, împreună?” se interesă Miruna.
   „Dacă te referi la reportaje, la cele pentru străinătate, le ştiu la loc sigur!” glumi Bleer. „La conţinutul lor deocamdată nu mă gândesc, înţelegi Miruna? Aproape am uitat ce-am scris acolo. Apropo, nici nu te întreb unde le-ai ascuns fiindcă...”
   „Încetează să vorbeşti despre texte, Bleer”, îl rugă moale Miruna. „Dacă pe tine te aruncă în extaz, pe mine mă perturbă.”
   „Ai dreptate. Iartă-mă. De fapt şi pe mine mă perturbă.”
   Ea se încordă, acaparatoare.
   „De fapt de unde ţi-a venit ideea cu hotelul Varvarei? Ai fost infidel faţă de femei şi ai vrut să te purifici printr-o analiză? Să afli de la ce ţi se trage?”
   „Nu cred că am fost mai infidel decât alţii. Deşi ca ziarist, în contact cu fel de fel de oameni, eşti supus tentaţiilor de tot felul, eşti tentat, ştii şi tu, să duci o viaţă mai... liberă. Nu?”
   „La fel ca şi actorii!” îl completă Miruna, în vervă.
   „Exact. Sau ca şi balerinii. Apropo, am avut cândva un prieten care, ca să mai câştige un ban, s-a angajat să facă figuraţie la teatrul de operetă...”
   „A, da? Chiar mă întrebam cine sunt oamenii pe care îi văd uneori pe scenă făcând figuraţie. Îmi închipui că trebuie să ai aventura în sânge ca să te tenteze să faci figuraţie la operetă.”
   „E într-adevăr un tip aventuros. Ţi-o spun cu o jumătate de gură.”
   „De ce cu o jumătate de gură?”
   „Fiindcă tot ce vorbim noi acum, în situaţia noastră, se spune cu o jumătate de gură!”
   „Aşa să fie, cum spui tu!” acceptă Miruna.
   „Şi revenind la prietenul meu... Mi-a povestit cât de mult l-a surprins viaţa frivolă pe care o duceau actorii acolo, mai ales dansatorii, ce chestii fără perdea îşi povesteau, la ce pipăială se dedădeau, fără pic de jenă şi fără nicio reţinere... Sincer, nu m-au atras niciodată femeile, cred, mai mult decât pe oricare alt bărbat. Dar în teorie infidelitatea mă interesează foarte mult. Asta pot să ţi-o spun cu mâna pe inimă. Nu ştiu de ce. Aşa că am imaginat povestea de care ţi-am spus. Nu-mi propun să fac niciun fel de descoperire scriind. De altfel, cred că ţi-am mai spus, în ficţiune orice «descoperire» mai mult strică. Ţin cont de asta şi îmi dau silinţa să scriu texte care să nu dea niciun răspuns. Şi nu doar în ficţiune strică «descoperirile». De multe ori dăunează chiar şi în viaţă. Lucrurile e de preferat să nu fie foarte clare...”
   „Asta s-ar putea să-i placă chiar şi Administratorului-general!”
   „A! nu mă refer la viaţa publică. În viaţa publică lucrurile ar trebui să fie perfect clare, sunt de acord cu asta.”
   Miruna îşi asemui mişcările aproape involuntare ale corpului cu cele ale vâslitului, când barca îşi ia avânt şi iese cu uşurinţă în larg. Iar mişcările lui erau concordante cu ale ei. Îşi încolăci braţele elastice pe după ceafa lui.
   „Spune-mi, Bleer, tu te consideri un bărbat cu experienţă? Sau, ca să nu mă acuzi că fac aluzie la sex — deşi, trebuie să recunoşti, am toată îndreptăţirea s-o fac! —, te consideri un om cu experienţă?”
   „Nicidecum”, răspunse el cu simplitate. „Dar din punctul meu de vedere, dacă ţi-ai dorit ceva şi n-ai obţinut, asta tot experienţă se cheamă că este. Experienţa neîmplinirilor. Sau a frustrărilor. Chiar aşa, nu diferă cu nimic de experienţa pozitivă.”
   „Dar ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată?”
   „Şi ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată tot experienţă ar putea fi. Cu condiţia să ştii ce nu ţi-ai dorit!” glumi Bleer.
   „Te mai aştepţi să bată cineva în uşă?” îl întrebă Miruna după câteva clipe de tăcere.
   „Ei, nu stau chiar cu inima cât un purice, dar am în vedere o asemenea eventualitate neplăcută”, mărturisi Bleer. „Orice împrejurare are în general mai multe ieşiri, ştii cum se spune. Şi viaţa are mai multe ieşiri. Nu poţi să le neglijezi. Câte speculaţii nu se pot face despre direcţiile în care o poate lua viaţa! Toate acele speculaţii se cheamă literatură, eu aşa cred. Dacă în istorie speculaţiile în general n-au ce căuta, adică în istorie n-are ce căuta «dacă», în schimb ficţiunea nici nu-i de conceput fără «dacă». Asta cuprinde şi bătaia în uşă!”
   „Dar nu te afectează prea tare, nu?”
   „Ce anume?”
   „Bătaia aşteptată în uşă.”
   „Asta ar trebui s-o simţi tu însăţi!”
   „Ceea ce simt eu este că da, nu te afectează”, îi făcu Miruna pe plac să recunoască. „Doar că te simt destul de încordat!”
   „Dar asta e bine, nu? Se spune că oamenilor nu le prieşte să se elibereze de orice frică.”
   „Înseamnă că noi aici, în Europa de Est, suntem în elementul nostru. Numai buni de invidiat!”
   „Mă simt aşa de bine împreună cu tine, spuse Bleer, încât uneori mă întreb de ce simt nevoia să mă manifest public. Toate planurile mele, sau aproape toate, ţi le-am împărtăşit, eşti la curent cu aproape toate personajele mele, nu-mi rămâne decât să le cizelez şi să le finalizez. Oare asta n-ar trebui să-mi ajungă?”
   „Sper că sunt o ascultătoare atât de bună încât să te stimulez să duci la bun sfârşit parte din scrierile tale.”
   „Absolut!” încuviinţă Bleer cu convingere. „Nu numai faptul că eşti o bună ascultătoare, ci simpla ta prezenţă mă inspiră. Mâine-poimâine o să începem să ne completăm reciproc, să scriem împreună.”
   „A, nu! asta nu!” protestă Miruna amuzată.
   „De ce nu? Au mai fost cupluri care au creat împreună.”
   „Au fost? Poţi să-mi dai vreun exemplu?”
   Bleer se gândi câteva clipe, dar gândul nu i se putu concentra la numele eventualelor cupluri pe care istoria literară le consemnase ca fiind de succes.
   „Nu-mi vine în minte niciun exemplu, dar te asigur că există. Şi chiar dacă n-ar exista, n-am nicio reţinere în a fi primul care o încearcă. Şi în general, pot să-ţi spun că nu mă prea descurajează contraexemplele. Dacă cineva a eşuat în cutare întreprindere, dacă de exemplu că n-a avut succes la revistele literare sau la edituri...”
   „Cum adică succes la edituri, Bleer? Păi la noi nu-i o singură editură în toată ţara?”
   „Aşa este, la noi scriitorul nu are de ales. Mă refeream la scriitorii străini, care au la dispoziţie nu-ştiu-câte edituri. Nu merge la una, încearcă la alta. Şi tot aşa.”
   „La noi adevărul e unul singur!” rosti Miruna cu o prefăcută sentenţiozitate. „Inutil să fie mai multe edituri şi acelaşi adevăr peste tot. Înţeleg că felul cum te exprimi, stilul — ceea ce se cheamă stil — e cu totul secundar!”
   Valul de râs care urmă îi făcu întregul corp să tresalte ademenitor. Dar pe Bleer nu îl luă pe nepregătite.
   „Într-adevăr, completă el, câţi redactori-desemnaţi atâtea gusturi, nici mie nu mi se pare normal!” Şi la rândul lui fu scuturat de un hohot de râs. „Trebuie să existe un gust universal, unul pentru toată lumea!”
   „Tot e bine că am uitat amândoi de ameninţarea bătăii în uşă! Şi văd că tu te menţii cât se poate de bine. Simt asta. E un exerciţiu benefic, la care cu toţii ar trebui să recurgem. În toate sferele vieţii cotidiene! Exerciţiul te oţeleşte! Nu mai tresari la orice stimul negativ. Nu-i aşa, dragă Bleer?”
   „Şi cuvintele care mă obsedează din când în când, şi pe acelea ţi le împărtăşesc. Deşi ele nu au semnificaţie decât în capul meu, în măsura în care se leagă de planurile şi de atracţiile mele, unele chiar nemărturisite.”
   Bunăoară acum, expresia care poate că s-ar fi potrivit cel mai bine ar fi fost: ZBUCIUMUL CORPULUI. Nu i-o împărtăşi însă Mirunei, chiar dacă ea ar fi acceptat-o negreşit, printre altele fiindcă era deja prea târziu să mai schimbe cursul firesc. A DĂRUI şi A PRIMI erau la rândul lor cuvinte foarte potrivite. Literele, de-ar fi fost să citească de pe o foaie de hârtie, i-ar fi jucat în faţa ochilor, ba chiar ochii s-ar fi închis — şi ochii lui, şi ochii ei. Dăruirea şi primirea trecură dintr-una într-alta şi nu mai trebuit decât să se aştearnă pacea. Pacea plină, care se săvârşea în intimitate şi, cu puţin noroc, fără bătaia bubuitoare în uşă. De data asta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (28)*

   Sănătatea minţii

Când se poate spune despre un autor că şi-a pierdut suflul într-un roman? Era o întrebare pe care mi-o pusesem nu o dată şi pentru care eram sigur că există o sumedenie de răspunsuri. Mă puteam gândi la romanele citite, dar multe din ele erau atât de proaste, că nu de pierderea suflului se putea vorbi în legătură cu ele, fiindcă înainte ca autorii lor să şi-l piardă ar fi trebuit să demonstreze că măcar la început l-au avut. Şi atunci când lipseşte suflul? Puteam să mă gândesc la descrierile — pe care altminteri le evitam pe cât posibil ca fiind în mare parte balast, indiferent de cât ar fi fost de reuşite — şi să îmi imaginez că o descriere poate să lase impresia de suflu scurt atunci când omite unele aspecte pe care cititorul le aşteaptă... şi aşa mai departe. Dar toţi cititorii aşteaptă acelaşi lucru? Poate că pentru unii lucrarea era perfect reuşită, în timp ce pentru alţii, o dezamăgire. Nu aşa era firesc să se întâmple? De ce ar fi trebuit un autor să fie îngrijorat de pierderea suflului? Pentru a ţine trează menţinerea încordării creatoare, ar fi putut fi un răspuns.
   Trebuie să fie un autor preocupat de priza pe care este de dorit să o aibă scrierea lui?
   „Dumneavoastră nu aveţi niciun motiv să ţintiţi universalitatea”, mă asigura al-doilea-redactor-desemnat — căci, iată, ajunsesem şi la al doilea.
   De fapt, era al treilea.
   „Până la urmă universalitatea în literatură se bazează, dacă nu chiar se reduce la statistică. Statistică, cetăţene Iacob, e foarte simplu! Şi niciodată nu ştii ce fel de indivizi intră în acea statistică. Sigur că nimeni nu face propriu-zis o statistică în privinţa unei anume lucrări. Poţi cel mult să ştii, cu aproximaţie, câţi o citesc, dar cine sunt aceştia e mai greu de aflat: la librărie nu te întreabă nimeni cine eşti atunci când te duci să cumperi o carte şi cu atât mai puţin din cine e alcătuită familia sau cui ai de gând să împrumuţi cartea cumpărată. Ştiu că fiecare autor are în vedere, atunci când scrie, un anume cititor, un «prototip», cum s-ar zice. Nu-i însă deloc sigur că prototipul imaginat seamănă cu cititorul «standard» real. Şi aici intervine statistica de care vorbeam. Sunt sigur că nu v-ar face nicio plăcere să-i cunoaşteţi pe unii din cei ce vă citesc. Deşi nu mă îndoiesc că aveţi...” Şi aici al-doilea-redactor-desemnat făcu o grimasă ironică. „...Aveţi o imagine idilică despre cititorii dumneavoastră: de vreme ce vă citesc pe dumneavoastră, înseamnă, nu-i aşa, că au toate însuşirile din lume!”
   Avea vreun rost să-l pun la punct? L-am lăsat să continue. Deşi mă scotea din sărite rânjetul său arogant.
   „Şi cu atât mai puţin v-ar face plăcere să scrieţi pentru ei. După cum nu mi-ar face nici mie plăcere să le citesc manuscrisele dacă le-ar da prin minte să se-apuce de scris. Mă refer la acei indivizi egoişti, inculţi, aroganţi şi rapace — caracteristica celor mai mulţi dintre capitalişti. Nu mă feresc s-o spun! Pentru ei vrei să scrii, cetăţene Iacob? Gândeşte-te bine! Părerea mea, şi nu numai a mea, este că ar fi de dorit să-ţi alegi un alt model de cititor. Iar acest model nu se încadrează, ca să zic aşa, în universalitate! Dar nici nu există, practic, universalitate! Universalitatea este o născocire! Da, da! Noi, aici, în Europa de Est, scriem pentru cine merită! Asta trebuie să-ţi fie clar! Scriem pentru omul pe care trebuie să ai ochi să-l identifici pe stradă şi să îţi adaptezi scrisul pentru înţelegerea şi aprecierea lui. Nu-i dai de-o parte pe aceia mai puţin cultivaţi numai pentru a atinge nişte aşa-zise performanţe stilistice. Ştiţi cum e, cetăţene Iacob? Nu trebuie să te uiţi prin gaura cheii, trebuie doar să ai ochii deschişi. Ţi se înfăţişează în plină stradă, ca la acele cinematografe în aer liber, unde toată lumea are acces şi nimeni nu plăteşte bilet. Plata biletului înseamnă deja o selecţie, n-ar trebui să neglijezi asta! Între cei ce au bani de distracţii şi cei ce abia dacă au bani să-şi cumpere o pâine. La fel e şi cu arta scrisului. Şi cu oricare artă, de ce să n-o spunem! Dacă ţi-ai fixat ca obiectiv ceea ce este corect, lucrarea iese bună. Dacă nu, nu! Fiindcă atunci când un om cumsecade iese pe stradă, niciodată nu poate fi sigur că nu-i pe urmele lui unul care îi poartă sâmbetele...”
   La un birou din apropiere, doamna de-a casei ridică din hârtii, spre al-doilea-redactor-desemnat, o privire nedumerită.
   „...Ceea ce din păcate îi alterează comportamentul”, continuă al-doilea-redactor-desemnat fără să-i dea nicio atenţie colegei sale. „Fiecare om încearcă, desigur, să-şi apere pielea, dar parcă poţi, când duşmanii te împresoară! Ştiţi cum se-ntâmplă! Oamenii recurg uneori la gesturi disperate! Şi cu-atât mai mult când nu doar îi observi, ci şi scrii despre ei!... Nu ştiu dacă ai remarcat, cetăţene Iacob.”
   „Ce să remarc?” l-am întrebat.
   În privirea lui mi s-a părut că observ un fel de limpezire, ca şi cum o povară era pe cale să i se ia de pe suflet.
   „Eu vorbesc cu dumneata de pe o poziţie egală! Vreau să te ajut, nu ştiu dacă ai observat. Îmi depăşesc datoria. Datoria mea era doar să-ţi citesc manuscrisul şi să-ţi spun: merge, sau nu merge. Dar eu fac mai mult de-atât. Eu îţi spun cum trebuie să scrii...
   „COMPROMIS” a fost cuvântul care mi-a venit în minte.
   „Poftim? tresări al-doilea-redactor-desemnat, aţi spus ceva?”
   „Mă refeream la universalitate”, am încercat să agăţ un fir de gând. „Valoarea universală, cred că la asta v-aţi referit. Cine trebuie să-ţi aprecieze lucrarea... Este o chestiune delicată.”
   „Ba nu-i delicată deloc!” mă contrazise categoric al-doilea-redactor-desemnat. „Nici măcar nu se pune în discuţie. De ce? Fiindcă este o chestiune de doctrină. Nu că ţi-ar înmâna cineva o cărţulie conţinând toate regulile pe care trebuie să le respecţi atunci când scrii. Dar e o concepţie spre care convergem cu toţii sub o anumită îndrumare competentă. Pe care o acceptăm fiindcă este mai mult decât personală, înţelegeţi, cetăţene Iacob? Poate că dumneata eşti obişnuit cu părerile exprimate mai simplu şi mai direct. Eu însă nu pot coborî sub un anumit nivel de complexitate. Aşa am fost educat...”
   M-am uitat la locul gol lăsat de noul-redactor-desemnat de altădată şi la colega-din-stânga şi la colega-din-dreapta, care deocamdată nu considerau oportun să se amestece în discuţie, deşi eu le ştiam băgăreţe. Se prefăceau adâncite în lectura manuscriselor pe care le aveau pe masă, sub nas.
   Era clar că trăgeau cu urechea.
   „Unde vă uitaţi, cetăţene Iacob, îmi reproşă el tăios, de aici vi se vorbeşte, şi vi se vorbeşte spre binele dumneavoastră. În folosul dumneavoastră! Nu ştiu dacă veţi putea fructifica imediat ceea ce v-am spus şi încă am de gând să vă spun, dar asta nu înseamnă că nu merit să-mi acordaţi atenţia dumneavoastră...”
   „Dar n-am spus...”
   „Unde vedeţi dumneavoastră compromis?”
   „În faptul că...”
   „În faptul că nu merită să scrii?”
   Era tot mai înverşunat al-doilea-redactor-desemnat.
   „N-am spus asta. În faptul că de multe ori îţi faci un plan şi scrisul o ia în cu totul altă direcţie.”

   Ca acum, nu? Acum o ia în altă direcţie. Simţi? ...

   „Ce contează ce scriem?... Aşa credeţi dumneavoastră, cetăţene Iacob? Nu! Contează cum ne construim viaţa. Contează cum ne simţim şi ce mâncăm! Uite, de pildă, eu de zece ani, ştiţi ce fac? Am terminat-o cu hrana nesănătoasă! De zece ani nu mănânc decât legume!... Fructe şi cereale crude!... Ştiţi cum mă simt? Curat!...”
   Al-doilea-redactor-desemnat îşi însoţi spusele de un gest energic cu mâna, trasând prin aer o linie netă, de sus în jos.
   Colega-din-stânga şi colega-din-dreapta deschiseră ochii mari una către cealaltă.
   „E sublim!” continuă în extaz al-doilea-redactor-desemnat. „Mă simt curat!...”
   Se ridică de la masă într-un avânt şi, venind spre mine, se aplecă privindu-mă în ochi, iluminat.
   „Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă să fii curat? Grâu încolţit!... Un lan de grâu sub soarele verii! Să umbli prin lan, cu mâinile larg desfăcute, să-ţi laşi faţa mângâiată de razele soarelui şi să aştepţi luna iulie să se coacă recolta! E divin!”
   Încercam să mi-l imaginez pe al-doilea-redactor-desemnat, acasă la el, preocupat de toate acele practici de alimentaţie sănătoasă şi entuziasmat de un stil de viaţă inedit: ceva nu se potrivea. Ar fi trebuit să admit că exista şi o latură pasională, dedicată, a personalităţii sale, dar aşa ceva nu se întrevedea. El şi toţi cei de dinaintea lui şi fără nicio îndoială cei ce îi urmau, cu toţii cereau imperativ ca scriitorul să descrie realitatea. Realitatea, din care şi ei — sau mai ales ei — făceau parte; nu se gândeau nicio clipă cât de respingător ar fi fost şi cât de mult aş fi avut de luptat să-mi înving sila de a le urma îndemnul scriind despre ei, chiar şi condimentând anosta lor personalitate cu fantezii despre pretinsa viaţă sănătoasă pe care ar duce-o sfidând în aparenţă regula stilului internaţionalist, în care amănuntele nici nu prea contau. Şi ce frustrare să nu poţi scrie despre personajele tale iubite! Să nu ai libertatea să adaugi despre ele amănunt după amănunt, din imaginaţie pură sau împrumutate din viaţa celor pe care îi cunoşti şi îi simpatizezi, sau din propria ta viaţă; să le combini în fel şi chip şi să le îmbini în aşa fel încât tu însuţi să fii primul încântat — vorba aceea, scriitorul: propriul să cititor şi cel mai fidel dintre toţi. Ce frustrare, zău aşa! Să vezi cum se potrivesc toate ca într-un mozaic alcătuit din piese complicate şi neregulate, cu linii complicate, unde să ai puţine criterii de potrivire — unul dintre ele fiind spre exemplu continuitatea culorilor —, dar greutatea potrivirii să nu fie motiv să te dai bătut. Să ai îndrăzneala să împrumuţi trăsături de caracter şi fapte din viaţa unor persoane cunoscute, din preajma ta, şi să le atribui unuia sau altuia dintre personaje — fapte atât de cunoscute încât să-ţi doreşti ca cei în cauză să nu îşi dea seama că a fost un furt — mă rog, un fel de a zice — decât după moartea ta... Să vezi cum ieşi din impas din simplă simpatie faţă de unele personaje, simpatie care se răsfrânge curând asupra altor personaje, şi asupra circumstanţelor şi asupra quiproquo-urilor, chiar şi fără să rezulte neapărat situaţii comice; dar de câte ori nu se întâmplă ca veselia interioară să înlocuiască cu succes comicul unei situaţii! De câte ori!...
   Era acum din nou aşezat la masa lui, al-doilea-redactor-desemnat — la el mă refer, fir-ar să fie! Şi îi dădea zor în continuare cu preceptele lui de viaţă morală. Aş fi preferat pe cineva care să nu fie atât de sigur pe el, să se mai şi răzgândească, să aibă îndoieli şi regrete. Să fie o persoană cu care să-ţi doreşti să stai la o măsuţă într-un local, la o bere, fără vorbe ascunse şi fără ameninţări. Să-ţi dea mâna să i te confesezi şi el să fie la fel de deschis faţă de tine. Dar... asta era realitatea. Clamată de ei.
   Ce să-i faci, personajele sunt personaje.
   „Iată, grâul încolţit de Anul Nou, în sfârşit un obicei sănătos, de care nu mi-e ruşine. Nu că aş vedea vreo legătură cu Sfântul Andrei. Mă gândesc mai degrabă la colindele de Anul Nou, deşi mai este mult până atunci. Poate că or să-mi mai treacă prin mână până la Anul Nou câteva manuscrise — sper din toată inima să se întâmple asta — şi totodată să am cu autorii lor discuţii la fel de interesante. Vreau să le spun tuturor cât de profund îşi pot schimba viaţa dacă iau în serios noile reguli de regim alimentar şi nu numai...”
   Colega-din-stânga tuşi în pumn jenată, iar colega-din-dreapta îşi întoarse privirea spre fereastră numai pentru a nu da impresia că implicată în acea scenă penibilă. Mute? Se resemnaseră cu muţenia?
   „Fiindcă până la urmă, continuă al-doilea-redactor-desemnat, sunt lucruri mai importante decât scrisul, asta e părerea mea sinceră. Dacă cineva vine la tine, cu sau fără manuscris, datoria ta este să-i spui ce consideri tu că este mai important. Şi ce poate fi mai important decât sănătatea trupului, din care decurge de bună seamă şi sănătatea minţii? Şi să-ţi mai spun ceva, cetăţene Iacob. Observ că am devenit mult mai puţin vulnerabil. Nu mai vorbesc de personaje, dar simplul aspect al paginii... e de-ajuns să-mi arunc o privire şi ţi-am şi spus o primă impresie. Prea multe alineate noi, replici prea scurte, care arată ca ciuntite şi denotă o gândire imatură a personajelor, prea multe linioare de dialog, un dezechilibru total... Prea multe referiri la misionarii de la mijlocul veacului al nouăsprezecelea... îndemnuri ale preoţimii către misionari să se ducă în locuri neumblate şi să câştige prozeliţi. Asta se-ntâmplă şi în ziua de azi într-o lume pe care nici nu vreau... refuz să mi-o imaginez. Dacă îl iei pe autor la bani mărunţi, o să-ţi spună că-i o pură întâmplare că misionarul se duce să colinde lumea primitivă şi să propovăduiască. Dar în realitate misionarul este deschizătorul de drum al capitalistului. Şi să nu-mi spună nimeni că e pură întâmplare. Eu îl văd pe capitalist îndemnându-l pe misionar să-i pregătească terenul, sociologic vorbind, pentru industriile cu mână de lucru ieftină şi cu muncitori supuşi, pe care are intenţia să le înfiinţeze în ţinuturile virgine... Eu n-o văd ca pe o pură întâmplare. Fiindcă întâmplarea este, cum spune teoria marxistă, la intersecţia necesităţilor. Şi lucrul ăsta se aplică la orice!”
   „Teofil, interveni doamna de-a casei, n-ai vrea să treci totuşi la discutarea manuscrisului?”
   Îşi pierduse răbdarea, dar nu avea în vedere răbdarea autorului, aşa că am luat intervenţia ei ca pe un sprijin în interesul breslei.

   Nici nu ştiţi, stimate al-doilea-redactor-desemnat, ce uşurare a însemnat pentru mine să vă declar personaj antipatic! Pur şi simplu lucrurile au putut fi clarificate în ceea ce mă priveşte şi am putut să mişc din loc acţiunea — dacă de o acţiune poate fi vorba. Tot ce regret este că acum e prea târziu să-mi mai declar antipatia pentru redactorii de dinainte.

   „Dar tocmai asta fac!” se apără ofensat al-doilea-redactor-desemnat. „Stimate colege, şi — întorcându-se spre mine — stimate colaborator, noi discutăm în primul rând despre fond. Stilul? Da, poate contează şi stilul, dar eu n-am să discut niciodată cu un colaborator despre sunetul roţilor de tren şi despre cum... despre cât de frumos vâjâie vântul pe la fereastra vagonului înainte de a spune răspicat: noi am desfiinţat clasa a treia şi am redus numărul claselor de tren la două. Am considerat umilitor să acceptăm că există aici în Europa de Est cetăţeni de categoria a treia!”
   Mi-am permis să-l întreb pe al-doilea-redactor-desemnat:
   „Dar dacă tot aţi desfiinţat clasa a treia, de ce nu aţi desfiinţat şi clasa a doua? Ca să călătorească toată lumea la fel.”
   Se uită la mine, să mă înghită, nu alta.
   „Am dat chestiunea claselor de tren cu titlu de exemplu. Dacă doriţi, putem găsi şi alte exemple. Eu mă refeream la fondul problemei! Şi, apropo: am auzit că unii au început să numească proza ficţiune. Eu mă opun categoric acestei confuzii! Nu aşternem pe hârtie tot ce ne trăsneşte prin cap! Noi nu inventăm nimic! Scriem doar ce corespunde realităţii!”
   „Nu poţi să scrii fragmentat”, am obiectat.
   „Cum adică, fragmentat?” ripostă el, încruntat.
   „Vreau să spun că pe un autor nu îl avantajează să scrie cu întreruperi...”
   „Dar cine vă împiedică să scrieţi neîntrerupt, cetăţene Iacob?” protestă el, vizibil nervos.
   „Cine mă împiedică?... Lipsa iubirii mă împiedică. Dacă nu îmi aleg subiectul care îmi place, fără nicio constrângere...”
   Al-doilea-redactor-desemnat înhăţă din aer, cu indignare, cuvântul „constrângere” şi mă săgetă cu privirea.
   „Ai rămas cu gândul în trecut, cetăţene Iacob! Nu te poţi debarasa de el! Noi nu mai avem astăzi constrângeri. Decât doar împotriva celor ce vor să ne întoarcă din drum! Asta este valabil chiar şi strict literar vorbind.”
   „NEPUTINŢĂ”, mi-a venit în minte, apoi „TIMORAT”, fiind cu gândul la mine însumi, şi nici n-am îndrăznit să îmi imaginez că alţii asemenea mie, autorii necunoscuţi din umbră, simţeau la fel. Nimeni din anturajul meu nu îmi păruse în conflict cu sine însuşi.
   „Vă spun cum procedez eu”, i-am spus.
   „Dumneavoastră vă consideraţi etalon?” îmi replică.
   „Nicidecum”, i-am răspuns. „Doar aşa, ca să vă împărtăşesc din experienţa mea. Experienţa unui autor oarecare. Poate sunteţi curios, mă gândesc. Dacă un personaj de-al meu trebuie să fie cuprins de ură într-o anumită situaţie, iar eu în momentul când scriu sunt într-o stare de pace sufletească, să zicem, încerc să-mi evoc o situaţie din trecut, când am fost umilit sau înjosit. Ceea ce îmi trezeşte ura.”
   „Asta-i foarte bine”, aprobă al-doilea-redactor-desemnat. „Spiritul nu trebuie să fie niciodată adormit.”
   „Cine a vorbit de adormirea spiritului?” am obiectat.
   „Păi n-aţi vorbit dumneavoastră de pacea sufletească?”
   „De fapt eu voiam să ajung la altă idee. Aşa cum nu pot să construiesc un personaj care urăşte fără ca eu să urăsc în momentul în care scriu, tot aşa nu pot să construiesc un personaj iubit fără să fiu încredinţat că respectivul personaj merită să fie iubit.”
   „Nu prea pot să vă urmăresc, cetăţene Iacob. Dar n-are importanţă...”
   De data asta l-am întrerupt eu:
   „E foarte simplu. Realitatea de care vorbeaţi dumneavoastră eu nu pot s-o iubesc dacă nu o văd cu ochii mei. Şi câteodată te poţi trezi la final mai devreme decât preconizezi.”
   „Vă referiţi la finalul discuţiei noastre?”
   „Mă refer la lucrarea... hai să nu-i zicem de ficţiune, că văd că nu vă place termenul... La lucrarea de beletristică, să-i zicem aşa. Cum pentru a-mi stârni ura, soluţia este să-mi evoc o umilinţă din trecut, la fel şi când e vorba de a mă ataşa de un personaj sau de a privi cu ochi buni o situaţie în care el ajunge, soluţia este să evoc un moment de fericire şi de reuşită din viaţa mea.”
   „În tot ce facem trebuie să respectăm nişte reguli”, spuse cu gravitate al-doilea-redactor-desemnat. „Nu ştiu dacă noi suntem cei chemaţi să le stabilim. Probabil că nu. Dar ştiu sigur că odată stabilite, trebuie să le respectăm şi să le urmăm. A o lua razna nu-i o soluţie, cetăţene Iacob. Nu vreau să înşir cuvinte goale... Apropo, «gol» e un cuvânt de origine slavă. Părerea mea, şi numai a mea, este că nu avem niciun motiv să dispreţuim cuvintele slave. Slavii au venit odată cu popoarele migratoare şi s-au aşezat paşnic pe meleagurile Europei de Est, fără să intre în conflict cu localnicii — dimpotrivă, amestecându-se cu ei. Dar asta nu înseamnă că orice amestec e bun. Eu nu vreau să nedreptăţesc un popor întreg pentru că nu îmi place un individ sau altul. Personal, n-am nimic nici cu turcii, în ciuda tuturor conflictelor de secole — mă rog, de veacuri —, să ştiţi, cetăţene Iacob...”
   „Talaz”, rosti pe neaşteptate colega-din-stânga.
   „Poftim?” tresări al-doilea-redactor-desemnat.
   „Un cuvânt de origine turcă”, explică colega-din-stânga.
   „A, sigur că da!” se dezmetici rapid al-doilea-redactor-desemnat, încântat de ajutorul venit pe neaşteptate.
   „Şi sunt multe în limba română”, completă colega-din-stânga.
   „De acord, sigur că da”, acceptă numaidecât al-doilea-redactor-desemnat.
   „Dar sunt la fel de multe cuvinte slave”, urmă colega-din-stânga. „Dacă nu chiar mai multe.”
   „Păi da, v-am spus, n-am nimic împotriva influenţelor slave.”
   „Sacâz!” se arătă colega-din-dreapta fericită să găsească un nou cuvânt. „Mă întreb cum de a ajuns această substanţă, sacâzul, să fie desemnată printr-un cuvânt de origine turcă, tocmai ea, care se foloseşte la arcuşul de vioară. Să fi fost vioara un instrument muzical obişnuit la turci? Parcă n-am auzit.”
   „Poate că îl foloseau la lipituri cu cositor.”
   „După unele păreri, sacâzul se folosea la faimosul foc grecesc.
   „Bun, şi atunci de ce nu avem o denumire grecească?!”
   Nu-mi mai dădeau nicio atenţie. Uitaseră de mine. Se antrenau între ei în dispute lingvistice. Privirile le alergau de la unul la altul, trecând pe lângă mine, pe deasupra mea şi erau tot mai prinşi de subiect şi tot mai pasionaţi. Îmi era dor de personajele mele, Bleer şi Miruna, şi eram gata să le urmez oriîncotro ar fi dorit să se pună în mişcare din propria lor voinţă. Ardeam de nerăbdare să mă văd ieşit din impas, ca oricare alt autor de cărţi de ficţiune care a trăit o vreme cu teama că tocmai a scris ultima lucrare de ficţiune din viaţa sa, şi deodată se trezeşte cu imboldul de a continua ceea ce începuse cândva, sau s-o ia de la capăt cu situaţii noi, cu personaje noi, cu consideraţii noi, cu o poveste nouă. Cu singura condiţie să aibă convingerea că pentru toate acestea merită să-şi sacrifice liniştea şi confortul. Trebuia doar să găsesc înlăuntrul meu căldura firească pentru ceea ce raţiunea găsea vrednic de a fi încorporat într-o poveste, cu toate ingredientele cerute de respectul şi de dragostea pentru ficţiune.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)