Viaţa dublă a lui Pichineaţă*

A început să ne viziteze acum câteva luni la casa de vacanţă. La început reticent cu noi oamenii, acum se lasă mângâiat, ba chiar cere să fie mângâiat. Face uz de toate tertipurile. Îţi iese în cale, se răstoarnă pe-o rână, după care se rostogoleşte pe spate, cu toate cele patru labe în sus, priveşte insistent ridicându-şi capul, să vadă dacă tertipul lui prinde, toarce şi abia aşteaptă să înhaţe cu lăbuţele mâna care se întinde spre el să-i mângâie blăniţa albă de pe burtă sau subţiorile călduţe. Noi ştim însă că nu-i prudent să-i laşi mâna fiindcă n-a prea învăţat să-şi ţină ghearele în perniţe şi te poţi alege c-o zgârietură dacă nu-ţi retragi iute mâna.

Îi place să intre în casă, pe care o cutreieră scotocind şi mirosind fiecare colţişor, se freacă drăgăstos şi prefăcut de picioarele noastre, de încălţările lăsate lângă uşă, de picioarele mesei, de orice lucru însufleţit sau neînsufleţit care îi iese în cale. Şi toarce întruna.

A fost de-ajuns un minut de nesupraveghere şi l-am găsit tolănit în vârful patului, pe cearşaf, între cele două perne. Ei, nici chiar aşa! L-am dat afară cu indignare.

Are afară la uşă două străchioare, una mereu reumplută cu friskies, pentru hrănire nonstop, cealaltă cu apă. Sau cu lapte. Mănâncă pe săturate, apoi se îndepărtează câţiva paşi de casă şi se întinde pe-o rână la soare, în iarba mătăsoasă. Plecăm la cumpărături, când ne întoarcem motanul e tot acolo; doarme; apoi plecăm într-o mică excursie, ne întoarcem; el doarme în continuare în acelaşi loc. Când, în sfârşit, după câteva ore bune de somn, catadicseşte să se scoale, în urma lui rămâne o gropiţă de iarbă turtită.

De obicei, noaptea motanul pleacă. În noaptea de Înviere însă, iată-l, la întoarcerea noastră acasă, că se înfiripează, pe la trei dimineaţa, alb, din întunericul din fundul curţii. Păşeşte, ridicându-şi sus fiecare lăbuţă, prin iarba încă necosită, înaltă, şi vine în lumina felinarului de sub streaşină. Străchioara lui de mâncare e goală, nu e el singurul client, aşa că i se cere îngăduinţă, i se umple străchioara cu friskies, motanul mănâncă cu poftă şi nu ne mai dă nicio atenţie... Într-altă zi, la ora culcării, se porneşte să miaune jos la fereastră de îţi sfâşie inima. Miaună cu jale în glas privindu-ne rugător cu ochii-i oblici. Nu vrea mâncare — sau nu numai mâncare —, vrea să i se dea drumul în casă, vrea să fie iubit, vrea să fie mângâiat. Dintre toate, are parte doar de iubire.

L-am botezat Pichi, apoi i-am zis Pichineaţă. Deşi ştim prea bine că n-a venit la noi de pe câmp ci din casa unui vecin, o casă mare şi de bună seamă îmbelşugată, unde are fără doar şi poate un nume. Pisicilor însă se vede treaba că nu le e de-ajuns o casă mare şi îmbelşugată. Vor schimbare, mereu schimbare — asta e concluzia pe care o trag. În casa aceea probabil că nu s-a prea bucurat de mângâieri; dovadă, teama lui de om la prima noastră întâlnire. A avut însă înainte de noi o altă existenţă şi de bună seamă continuă s-o aibă şi acum. În paralel. La noi e Pichineaţă, dincolo, la adevăraţii stăpâni (dar au oare pisicile vreodată, cu adevărat, stăpâni?), nu ştim cine e.

Pichineaţă are o existenţă dublă; ceea ce nu-i provoacă mustrări de conştiinţă. El e motan şi nu are de dat socoteală nimănui pentru existenţa sa dublă. Dar măcar să nu i se şteargă din memorie existenţa lui de dincolo atunci când vine la noi, şi nici existenţa de la noi atunci când se întoarce în casa cea mare şi îmbelşugată. Altfel, n-ar putea savura deliciile unei existenţe duble.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Durerile mamei*

Pe mama o durea des stomacul şi o vedem mereu umplându-şi o linguriţă cu bicarbonat şi înghiţind cu un pahar de apă. Alteori, când stătea rezemată de perne sau culcată, îşi masa încet stomacul cu vârfurile degetelor de la mâna dreaptă, o mişcare abia vizibilă, în timp ce palma ei stătea practic nemişcată în dreptul stomacului şi doar degetele i se mişcau uşor în cerc.

Dar avea şi dese dureri de cap. La fel ca majoritatea femeilor, nu se plângea însă niciodată. Sau, mai bine zis, ascundea atât cât se putea ascunde. Lua în schimb, destul de des, antinevralgice. Foarte rar i s-a întâmplat să abandoneze totuşi, din pricina durerii de cap, orice activitate şi să se refugieze în pat, cu o compresă cu apă rece ţinută apăsat pe frunte. De câteva ori m-am oferit să-i schimb compresa şi ea a acceptat dar cu o oarecare stânjeneală, obişnuită fiind, pesemne, să fie ea cea care să le poarte de grijă altora... Apoi a fost o vreme când durerile de cap i s-au înteţit şi au devenit încă şi mai dese, deplasându-se, cumva, spre ceafă. Tocmai auzisem de encefalită, aşa că, în închipuirea mea, i-am pus neîntârziat diagnosticul: encefalită. Îmi amintesc că umblam pe străzi cu spaima în suflet şi c-un nod în stomac, neîncetând să mă gândesc la soarta ei: mama are encefalită şi o să moară.

Apoi, începând de pe la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, a început să sufere de hipertensiune arterială. Hipertensiunea nu durea, dar mama avea o problemă (şi eu odată cu ea): neglija să ţină regim şi nu voia să se ducă la doctor. Până într-o zi, când — mi-a povestit după ceva timp — şi-a pierdut cunoştinţa în timp ce se afla singură acasă, şi a căzut în pragul uşii dintre cele două camere. Abia asta a alarmat-o şi o decis-o în sfârşit să se ducă la doctor... Căderea însă a obsedat-o, se pare, o bucată de vreme. Din spusele ei, puţin îi lipsise să se lovească, în cădere, cu tâmpla de clanţă. La următoarea noastră revedere, m-a fixat c-o privire în care scepticismul îi răzbătea prin zâmbet şi mi-a spus:

— Dacă m-aş fi lovit la tâmplă, aş fi fost moartă acuma. Ce-ai fi zis dacă mama ta ar fi murit lovindu-se la tâmplă?

Ce-aş fi putut să-i răspund? Am ridicat din umeri. Ca să fiu sincer, n-am prea apreciat gestul ei de a pune la încercare iubirea fiului. Orice aş fi răspuns ar fi sunat în gura mea la fel de ipocrit fiindcă n-aş fi putut, răspunzându-i, să alung gândul că dădeam răspunsul care se cuvenea, pe care ea se aştepta să-l audă.

La fel se întâmplase şi altă dată, cu câţiva ani înainte, când, întorcându-se acasă pe linii, mama observase în ultimul moment o locomotivă care se apropia şi reuşise să se ferească din calea ei.

— Ce-ai fi zis, m-a întrebat apoi, dacă mama ta ar fi murit călcată de tren?

Păi da, ce să spun, Anna Karenina fără voie...

Poate că, după numeroasele noastre dispute, avea motive să se îndoiască de iubirea fiului ei. Cine ştie.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat