Proprietate*

Am cosit iarba de câteva ori dar a crescut la loc, ajutată de ploi, cu o vitalitate incredibilă. O mâţă a trecut prin curte şi m-a privit neîncrezătoare. N-am ştiut nici măcar dacă era o ea sau un el. Iar dacă am făcut spre pisică un gest amical, l-a interpretat în felul ei, n-a mai ţinut cont de nimic şi a tulit-o fără să se uite în urmă. S-a oprit în vârful parului şi acolo, da, acolo s-a oprit şi m-a privit curioasă. Dar şi cu o parte din neîncrederea de dinainte. Deocamdată rămâne de sex incert: ea, pisica — substantiv de genul feminin. Mai multe nu ştiu. Poate mai trece pe la mine... Vecinul meu mi-a făcut semn să vin la gard şi mi-a spus aşa: Individul de la care aţi cumpărat proprietatea a fost un om, cum să spun... Mie nu-mi place să mă pronunţ în privinţa oamenilor. Dar ăsta prea era hrăpăreţ. Uitaţi-vă la gardul ăsta. Vedeţi cum a pus ulucile? În partea mea! Bulumacii sunt puşi bine, exact pe graniţă. Că d-aia nici n-am făcut scandal. Dar ulucile le-a pus pe partea mea! Credeţi c-am fost de acord? Nu. Dar cu el nu te puteai înţelege. Cel mai deştept dintre doi cedează, nu? Aşa se spune. Şi-i adevărat. În fond, mi-am zis, câţi centimetri a ciupit de la mine? Păi, cât să zic? Vreo cinci? Ducă-se! Ce contează cinci centimetri? Da, dar vezi că sunt patruzeci şi trei de metri de gard! Ia înmulţeşte dumneata cinci centimetri cu patruzeci şi trei de metri şi o să vezi că se-adună!... Pisica a dispărut din vârful parului. Croncănind cu glas dogit dar sonor, o cioară a trecut în zbor peste curte, la joasă înălţime, s-a înălţat peste gard cu o lunecare ascendentă impetuoasă şi a poposit într-un pom din curtea învecinată. Creanga s-a legănat, elastică. De-acolo de pe creangă cioara, menţinându-şi echilibrul cu abilitate, s-a uitat la mine chiorâş.

Iarba creştea văzând cu ochii. Se împăca bine cu păpădia, cu cicoarea care ar fi vrut să se înalţe dar o împiedica periodic lama de oţel a maşinii mele de cosit, şi mai ales cu trifoiul, care totdeauna rămânea modest în fragilitatea sa, mai puţin florile, care prindeau viaţă şi se avântau în sus după orice ploicică. Pomişorii sădiţi de curând jubilau cu reţinere, nerecunoscători pentru tratamentele la care erau supuşi periodic, menite să-i scape de purici verzi şi de putregaiuri... Pisica s-a întors — de fapt era altă pisică — şi a început să-şi exerseze vocaţia de vânător alergând în salturi după un fluture alb. Fluturele, bineînţeles, nu s-a lăsat prins. Bărzăunul probabil că avea o armă de care pisica avea cunoştinţă şi de care se temea, aşa că a fost lăsat în pace să bâzâie florile rând pe rând... Un scatiu a poposit neliniştit în vârful unei uluci din gardul cel fraudulos sau imoral deplasat cu cinci centimetri. A scuturat nervos din cap, sigur fiind că acolo pisica nu-l putea ajunge; dar n-ar fi trebuit să fie... Albine se lăsau îmbătate de mirosul levănţicii, viespi veneau la apă. Greieri, cosaşi, buburuze îşi vedeau toate de lumea lor. Eu nu existam pentru ele.

Vântul venit din lumea largă unduia firele de iarbă de pe terenul meu. La sfârşitul lunii mai micile paraşute de păpădie zburaseră împreună cu el tot în lumea largă.

Atâta pierdere de vreme cu cadastrul şi cu întabularea, şi bani cheltuiţi, şi nervi; şi declaraţiile notariale... Era pentru prima oară când aveam în proprietate un teren. Dar oare cui îi aparţinea terenul cu adevărat? Mie?

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

„Metoda Dumas” şi stimulentul Nabokov

Pe când eram copil, maică-mea, care n-a fost o femeie cultă, mi-a povestit — totuşi — că Alexandre Dumas, atunci când se afla în criză de inspiraţie, se apuca să citească dintr-o carte oarecare. Era de-ajuns să citească doar câteva rânduri — cică ar fi spus Dumas — şi inspiraţia îi revenea negreşit. O carte, indiferent care, era pentru el un stimulent. Îi dezgheţa pur şi simplu mâna fără să-i influenţeze propriu-zis scrisul. Adică Dumas îşi vedea de subiectul lui şi continua să scrie în stilul lui, doar că avea uneori nevoie de o amorsă... Probabil că maică-mea citise asta pe undeva. Nu ştiu dacă e adevărat, dar uite mi-a rămas în minte... Mai târziu, când am început eu însumi să scriu, mi s-a părut de mai multe ori că „metoda Dumas” funcţionează şi în cazul meu. Dacă stau să mă gândesc de ce se întâmplă asta, cred că răspunsul ar fi următorul: citeşti un pasaj dintr-o carte, ţi se pare că ai fi putut scrie tu însuţi acel pasaj şi, într-un fel, ajungi să te crezi egalul autorului citit. Poate că-i adevărat, sau poate că-i doar o iluzie. Dar o iluzie „lucrativă”, aş zice. Oricum, cu forţe împrospătate te întorci la scrisul tău.... Iată-mă însă ajuns la Vladimir Nabokov, acest campion al culorii şi al metaforei (ceea ce nu înseamnă că nu-i şi un campion al construcţiei). Citesc următorul pasaj:

„Trecătorile de munte păreau a fi fost jefuite de ecouri; acestea erau supuse unui tratament special pe bază de cauciuc şi miere până când accentele lor condensate puteau fi sincronizate cu mişcările labiale ale unor imagini în serie de pe un ecran de o paloare lunară, în întunericul de pluş al unei săli. Dintr-o lovitură de pumn, un bărbat îl expedia pe un seamăn de-al său într-un maldăr de lăzi care se prăbuşeau sfărâmate. O fată cu o piele incredibil de netedă ridica o sprânceană desenată cu creionul. Se trântea o uşă, cu bufnitura înfundată şi complet nepotrivită pe care o auzi atunci când pe malul celălalt al unui râu lucrează nişte tăietori de lemne.” [Povestirea „Timp şî reflux”, trad. Anca Băicoianu; din volumul „Povestirile lui Vladimir Nabocov”, ed. Polirom, 2009, p. 605]

Să te stimuleze Nabokov atunci când eşti în criză de inspiraţie? Să te simţi egalul lui? Nu văd cum. Hotărât lucru, Nabokov e un contraexemplu la „metoda Dumas”.

Un reper instabil*

Am avut un fel de vis... cosmico-filozofic. Mi se mai întâmplă.

Mă aflam pe o navă spaţială, probabil în exteriorul ei, când am scăpat din mână un prosop proaspăt spălat, împăturit, alb. Undeva în stânga jos se vedea o mică parte din calota argintie, strălucitoare, a Pământului, pe fundalul spaţiului galactic. Prosopul împăturit s-a scurs în abisul negru, fără să fâlfâie şi fără să se rotească, îndepărtându-se cu iuţeală, pe o direcţie diferită de a Pământului, scăpat de Gravitaţie. L-am văzut micşorându-se vertiginos şi am dat să mă întind după el. Mi-am dat seama că n-aveam nicio şansă să-l prind, şi m-am simţit în pericol de a fi captat într-o uriaşă instabilitate. Mi-a fulgerat prin minte că, de vreme ce prosopul n-avea pe ce să se mai oprească vreodată, după o logică a infinitului, nouă pentru mine, trebuia ca el să ajungă în Spaţiu un reper la fel de valabil ca şi Pământul.

M-am trezit îngrozit, încă învăluit în magia visului. N-aveam de ales, trebuia să accept că ceva se putea schimba radical în viaţa mea de vreme ce un obiect neînsemnat, care îmi aparţinuse sau nu, ocupa de-acum înainte, fără voia mea, un loc oarecare în Spaţiul Galactic. Şi devenea, prin asta, foarte important.

Mi-au trebuit minute bune să mă întorc la vechea rânduială, geocentrică, a lucrurilor. Abia după ce soţia m-a întrebat: „Ce-i cu tine, de ce te agiţi?” „Mă agit?” am replicat eu. Şi ea mi-a răspuns fără nicio logică, adormind la loc: „Păi da, e cea mai scurtă noapte din an.”

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Familia orădeană, la 145 de ani

Pentru mine, Familia a fost şi rămâne alternativa viabilă la pretinsul monopol bucureştean al literelor româneşti. Atâta vreme cât există Familia — alături de alte câteva reviste importante de literatură din mari centre culturale ale ţării — nimeni nu va mai putea fi luat în serios atunci când afirmă, cu emfatică suficienţă, că un text literar nu există dacă acolo, în „buricul literar” al României, nu se ştie de existenţa lui. Ceea ce mă bucură nespus.

Familia nu este un pilon al „democratizării” literelor (o idee greu de acceptat) ci un pilon al „multicentralităţii” şi în ultimă instanţă al normalităţii. În plus, în relaţia cu autorii şi cu cititorii Familia probează că exigenţa se asociază în chip firesc cu atitudinea amicală.

Sobrietatea şi eleganţa noului ei aspect dau măsura seriozităţii cu care este tratată de către actuala echipă redacţională substanţa ei literară şi culturală.

Îi urez revistei Familia, la aniversarea a 145 de ani de la întemeiere, o prezenţă mereu incitantă pe „piaţa” literelor româneşti, şi o arhivă tot mai bogată, mereu învăluită în parfumul discret al trecutului.

Scrisul cu de-a sila

Mi se părea pe vremuri că oricare din prietenii şi cunoscuţii mei care vădea o brumă de talent literar avea obligaţia să-şi ia talentul în serios şi să încerce să scrie. Iar eu aveam obligaţia, mi se părea mie, s-o fac pe impresarul literar şi să-l „constrâng” să purceadă la faptă.
   Astfel, îmi amintesc de un prieten, V.D., care, cu mulţi ani în urmă, într-un mod nu foarte explicit, şi-a manifestat în câteva ocazii interesul pentru scris; s-a întâmplat să comentăm împreună câteva cărţi; iar în întâlnirile cercului nostru de prieteni dovedea umor şi o oarecare vioiciune a spiritului. Ei bine, nu numai că l-am îndemnat să scrie, dar, conştient că nimeni nu ia vreodată în serios un simplu îndemn, m-am gândit să merg mult mai departe. Cum locuiam în oraşe diferite, i-am trimis prin poştă planul detaliat al unei scrieri de mai mari proporţii, pe care urma s-o dezvoltăm împreună dacă găsea că şi lui i se potriveşte. Şi, pentru ca propunerea să i se pară şi mai angajantă, am însoţit planul de un blocnotes destul de voluminos şi de un pix. Cu asta, îmi închipuiam eu, V.D. era prins iremediabil în mrejele viitoarei creaţii literare.
   Nu s-a întâmplat nimic. După câteva luni ne-am întâlnit întâmplător. V.D. nu primise coletul. Câtuşi de puţin impresionat de gestul meu, s-a mărginit să-mi explice că la adresa cu pricina locuia doar în gazdă, că fusese plecat un timp şi că la întoarcere gazda nu-i spusese nimic de vreun colet sosit pe numele lui. Nicio intenţie din partea prietenului meu de a-l recupera.
   Şi asta a fost tot. M-am întrebat doar la ce va fi folosit gazda prietenului meu blocnotesul şi pixul. Şi cum găsise schiţa meu literară.
   O a doua tentativă de „racolare” s-a petrecut cu o cunoştinţă, I.B., aproape prieten, care de asemenea locuia în alt oraş. Îmi ajunsese în mână, cu totul întâmplător, un soi de ziar „personalizat” creat de el, exemplar unic, un fel de samizdat, fără a fi contestatar ci doar vag satiric la adresa colegilor săi de serviciu, şi mai ales, prin text şi grafică de mână, dedat jocului şi amuzamentului gratuit.
   Mi-am zis din nou: iată omul sortit scrisului. A început între noi o corespondenţă susţinută, cu îndemnuri din partea mea, cu reticenţe capricioase şi cu refuzuri romantice din partea sa, urmate de noi sfaturi de-ale mele şi alte tergiversări molcome de-ale sale. Până când, la un moment dat, i-am trimis, drept momeală, manuscrisul unui roman de-al meu. Roman pe care, desigur, la vremea aceea, încă nu reuşisem să-l public. Câteva luni mai târziu I.B. mi-a dat de veste că manuscrisul a dispărut dintr-un fişet din biroul său. Era unicul exemplar care îmi rămăsese după câteva încercări la redacţiile „socialiste” ale epocii.
   Şi cu asta s-a încheiat totul. I.B. n-a fost convins să se apuce temeinic de scris. În schimb a încetat să-şi editeze „ziarul”: devenise pentru el o îndeletnicire minoră în comparaţie cu virtuala sa operă literară.
   Am mai avut şi alte câteva tentative de ademenire într-ale scrisului, toate soldate cu eşecuri.
   M-am întrebat în repetate rânduri de ce am simţit nevoia s-o fac. Astăzi sunt, cred, în măsură să-mi dau un răspuns: am făcut-o în compensaţie la neademenirea mea, de-a lungul timpului, de către persoane, literate ori nu, pe care nu le-ar fi costat nimic s-o facă.