S-a întâmplat ceea ce era de aşteptat să se întâmple, doar că mult mai repede: toţi cei — câţi erau? zece? — da, zece ziarişti ai micului grup care făcuse acea incursiune la subsolul Casei Administraţiei Centrale s-au trezit convocaţi într-o sală din aceeaşi clădire, unde se intra pe un culoar între bare de fier: un ofiţer de miliţie îi cerceta celui intrat buletinul de identitate şi alţi doi sau trei ofiţeri stăteau pe margine şi, de la o depărtare de vreo doi metri, nu făceau altceva decât să supravegheze în tăcere, zâmbind cu o bunăvoinţă limitată, desfăşurarea controlului. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu
Era o sală de festivităţi — dar ce fel de festivităţi puteau avea loc acolo? doar şedinţe —, cu scenă pentru masa prezidiului, acoperită cu o faţă de masă roşie, rămasă de la precedenta întrunire care avusese loc aici, nimeni nu ştia cu cât timp în urmă şi nici cu ce ocazie. Sala era mult prea mare pentru grupul lor, masa prezidiului se înfăţişa goală, iar din tavanul scenei se cernea asupra mesei nisipul imaginar al nemişcării şi al incertitudinii.
De asta ce ziceţi, hm?
...Avea să se instaleze acolo un prezidiu? Nici asta nu ştia nimeni. La ce altceva să fi folosit masa? Toţi cei zece ziarişti şedeau în tăcere, timoraţi, oarecum grupaţi în mijlocul stalului, dar despărţiţi totuşi unul de altul prin câteva locuri goale. Grup? Fuseseră oare ei vreodată un grup? Memoria se dovedea a fi scurtă. Cineva din umbră dispunea de tehnici infailibile de dezbinare. În aşteptarea oficialilor, nimeni nu scotea o vorbă. Străini unul faţă de altul. Bleer nu ştia dacă vreunul din ziariştii participanţi la incursiune ciripise, sau fuseseră turnaţi de cineva din afară care îi surprinsese coborând în subsol.
Şi ca să fiu sincer, nici eu nu ştiu.
Cei zece nu şedeau în nemişcare totală, cum s-ar fi putut crede. Întorceau din când în când capul ba într-o parte, ba într-alta, dar îl întorceau nu atât cât să se vadă unul pe altul la faţă. „CONTACT VIZUAL”, îi veni în minte lui Bleer. „ABSENŢĂ”, îi veni în minte, în completare. Şi, de bună seamă, „STRĂINI”. Remarcă printre altele, nu fără o secretă satisfacţie, că erau tot mai adecvate la situaţie cuvintele ce îi veneau în minte. Unii se întrebau, poate, dacă aveau să fie de faţă şi redactorii-şefi de la ziarele pentru care lucrau ziariştii... Şi îi mai veni lui Bleer în minte, cu întârziere, un cuvânt: „INCULPAŢI”. Dar nu după regulile unui tribunal, hai să-i zicem clasic, ci după reguli stabilite de persoane ce se făcuseră remarcate prin convingerea că dreptul se rezumă la a sta strâmb şi a judeca drept, aşa cum glăsuia acea vorbă din popor. Aşadar, aveau sau nu aveau toţi ştabii implicaţi să fie de faţă? Şi cine avea să fie prezent din partea Administraţiei Centrale? Mulţi îşi puneau asemenea întrebări, dar contactul vizual continua să fie absent. Să fumeze aici în sală era desigur exclus. Dar cum de nu îndrăznea niciunul să iasă la o ţigară afară în foaier? Te pomeneşti că nu aveau voie!
Bleer se întrebă dacă oficialii erau la curent şi cu incursiunea lui împreună cu o altă ziaristă în galeria subterană, până la capătul acesteia, unde dăduseră de buncărul antiatomic în construcţie. Dacă ar şti că ei doi se pregătesc să dea în vileag lucrările secrete ale Administraţiei Centrale, şi încă cu ajutorul unui diplomat străin, nu i-ar ierta-o niciodată. Logica îi spune însă că dacă oficialii ar fi ajuns atât de departe cu investigaţiile, nu s-ar fi mărginit la o judecată a poporului, într-o sală de spectacole. Ar fi procedat mult mai brutal; şi fără martori. Şi înainte de toate ar fi fost convocaţi nu cei zece ziarişti ci doar Bleer şi Miruna. O undă de simpatie îl atinse în adâncul sufletului pentru tânărul simpatic pe care îl întâlniseră în ascensor, la plecare, şi care îi însoţise până la Fortul Armatei de pe şoseaua de centură. Aşadar, nu-i trădase.
Bleer îşi aminti de prima lui zi de şcoală. Stinghereala apăsătoare de astăzi îl duse cu gândul într-acolo. Deosebirea era însă enormă. Atunci, în aşteptarea Doamnei, fiecare simţea desigur că cineva important va veni dintr-o clipă într-alta, îi va lua de mână şi îi va călăuzi, explicându-le: Uite, asta e Viaţa, asta e Cartea, acestea sunt Premiile ce vă aşteaptă la sfârşit de an, cei ce le veţi binemerita, asta înseamnă Succesul, asta este Joaca, asta este Recreaţia, acesta este Clopoţelul, asta este Întoarcerea Acasă. Acum, cineva urma să intre dintr-o clipă într-alta în sală şi să le spună: Uite, până aici v-a fost Viaţa, până aici v-a fost Libertatea, asta a fost Trădarea, asta este Pedeapsa, cu asta vi se încheie Succesul, acesta vă e Trecutul; iar Viitorul nu se mai vede nicăieri. Poate nu pe voi, dar pe noi sigur ne interesează Ochii care v-au surprins coborând, Întunericul în care v-aţi ascuns, Nodul în Papură pe care l-aţi căutat, Bliţurile pe care le-aţi declanşat în chip iresponsabil, Filmele pe care le-aţi ascuns, Duşmanul căruia aţi vrut să-i livraţi Secretele ascunse ale Patriei, Interpretarea Tendenţioasă pe care aţi preferat-o.
Aşa-i?
Un lucrător în salopetă albastră străbătu scena preocupat doar de ale lui, fără să arunce vreo privire spre sală. Şi într-adevăr, era soarta ziariştilor treaba lui? De ce ar fi fost?
Când lucrătorul ajunse la capătul celălalt, lumina pe scenă se aprinse.
Îndată după aceea se deschiseră uşile laterale şi lumea începu să pătrundă în sală, în mod organizat. Persoane despre care era greu de spus dacă ştiau în ce măsură şi dacă erau la curent cu faptele ziariştilor convocaţi aici. Dacă te uitai la feţele lor încruntate ai fi zis că da, erau la curent; deşi nu era deloc clar cum de fusese posibil să li explice totul într-un timp atât de scurt. Prezentarea faptelor, dacă existase vreuna, trebuie să fi fost extrem de simplificată. Suspect de simplificată. Fiecare din cei zece ziarişti trebuie să fi găsit în istoria recentă a vieţii lui un episod în care prezenţa insolită a unui grup de oameni folosiţi ca masă de manevră să-l fi contrariat, în măsura în care prezenţa concretă a respectivului grup într-un loc concret diferea considerabil de felul cum ar fi trebuit să decurgă lucrurile conform preceptelor clasice ale manevrării, pe care fiecare le intuia mai mult sau mai puţin.
Dar sala? Cum era sala împărţită? Ei bine, iată, aici se vădea o potrivire perfectă cu configuraţia teoretică a locului menit să găzduiască asemenea evenimente. Două culoare dispuse în lung împărţeau stalul în trei părţi. În partea centrală, mult prea vastă pentru ei, şedeau cei zece ziarişti, iar participanţii ce intrară ocupară în linişte aripile laterale, de parcă fiecare din ei şi-ar fi cunoscut cu exactitate locul fixat. Bleer îi văzu îndoindu-se din mijloc în număr mare, ca la comandă, să coboare tăbliile rabatabile ale scaunelor şi să se aşeze.
Pe scenă roşul feţei de masă îşi răsfrângea acum molcom-înşelător lucirea mătăsoasă sub lumina proiectată din plafonul scenei.
Desigur, masa nu poate rămâne prea mult timp fără prezidiu. Timpul presează. „RAPORTARE”, îi vine în minte lui Bleer. „A RAPORTA”, îi vine în minte văzându-i pe oficialii care urmează să alcătuiască prezidiul cum se ivesc în şir, venind dinspre culise, din lateral, şi se îndreaptă să ocupe locurile de la masă. Toată lumea se ridică în picioare. E cineva care nu se ridică? Zece perechi de ochi îi urmăresc cu nelinişte. Plus cine ştie câte alte perechi, de-o parte şi de alta, din rândurile spectatorilor, care n-au însă, aparent, niciun motiv să se neliniştească. Oficialii sunt cinci la număr, doar jumătate din numărul celor ale căror fapte urmează să le analizeze şi să le judece. De nu cumva toată sala se va implica trup şi suflet — se gândeşte Bleer. Şi atunci, desigur, judecătorii vor fi mult mai numeroşi. Nimeni nu îi cunoaşte pe oficiali, dar e clar pentru toată lumea că, oricât ar fi ei de necunoscuţi pentru suflarea din sală, ceea ce se va întâmpla aici va trebui să fie raportat superiorilor lor, iar superiorii, la rândul lor, vor raporta superiorilor, şi nu se ştie cât de mult se vor apropia rapoartele de anturajul Administratorului-general, şi cât de mult va fi interesat — el care trebuie să ţină în mână, vorba aceea, frâiele unei ţări întregi — de grupul de ziarişti. Fiindcă asta e şi întrebarea — principala întrebare: a fost sau n-a fost un grup? Niciunul din cei cinci oficiali din prezidiu nu are mai mult de cinzeci şi cinci de ani, niciunul nu poartă ochelari, niciunul nu poartă cravată, doar gulerul cămăşii răsfrânt peste reverele hainei de culoare închisă; treaba lor, în clipa asta, e să-şi tragă dunga de la pantaloni deasupra genunchilor în momentul când se aşează, şi să nu îşi facă griji că picioarele scaunelor fac mult zgomot, târşite fiind pe podeaua de scândură a scenei.
Ei, cum merge treaba?
Eu zic că deocamdată merge binişor.
Fiind cinci oficiali, lucrurile se potrivesc foarte bine din punctul de vedere al simetriei: unul în mijloc, doi de-a dreapta şi doi de-a stânga. Cel din mijloc — de fapt, ca s-o spunem pe-a dreaptă: din centru —, ridicat în picioare la masă, sintetizează faptele:
„Aşadar, voi sunteţi cei ce v-aţi aventurat, care aţi avut îndrăzneala — ca să nu zic tupeul — să coborâţi în subsolul Casei Administraţiei Centrale fără să aveţi aprobare. Cui aparţin ziarele şi revistele unde lucraţi şi pe care le reprezentaţi? Cui mama dracului aparţin! Sunt cumva proprietatea voastră personală? Sunt cumva proprietatea neamurilor voastre? Nu! Sunt ale poporului! Voi sunteţi plătiţi din banii poporului! Şi nu ca să scrieţi ce vă trăsneşte prin cap sau să vă deplasaţi unde vă miroase a trai bun! Sau, mă rog, unde vi se năzare vouă că e sămânţă de scandal!... Bun. Înainte de a trece mai departe, vreau să vă ridicaţi rând pe rând în picioare şi să vă declinaţi identitatea. Ne-am înţeles? Începem.” Şi oficialul central face cu braţul un semn energic, împingând scurt palma în sus. „Hai! S-auzim!”
„De la Scânteia”, anunţă primul ridicându-se. Se ridică şi se-aşează.
„De la România liberă.” Se ridică şi se-aşează.
„Flacăra.” La fel.
„Solidaritatea socială.”
„Convingeri comuniste.”
„Munca.”
„Secolul XX.”
„Gazeta literară.”
„Scânteia tineretului.”
Se ridică şi Bleer. Nu apucă să-şi declare apartenenţa, că oficialul central, părând a-l recunoaşte instantaneu, a şi avut o tresărire, admonestându-l cu asprime:
„Dumneata eşti organizatorul grupului?”
Dumnezeule, până la urmă totuşi grup?... Bleer a rămas în picioare. Îi vine în minte numaidecât entuziasmul popular care a însoţit schimbările din ultimii ani. Toată lumea le consideră binevenite şi în acelaşi timp detestă aroganţa potentaţilor de până mai ieri, de care îşi aminteşte cu indignare. Potentaţi care şi-au pierdut puterea prin forţa împrejurărilor. Slavă Domnului că oamenii simpli şi cinstiţi au scăpat de ei — asta zic toate ziarele. Ziarele sunt pline — chiar şi acum — de poze cu mulţimi revărsate pe străzi, în care nu „ORGIA BUCURIEI” eşti tentat să o vezi, ci da, o „RAŢIONALITATE A BUCURIEI”. Care vine nu se ştie de unde şi de la cine, dar nu-i mai puţin prezentă. Aceeaşi raţionalitate, care se traduce de fapt prin reţinere, le impune oamenilor fericiţi de pe străzi să fie, în ciuda bucuriei lor debordante, prevăzători şi chiar „VIGILENŢI” faţă de grupurile de învinşi, care îşi rumegă înfrângerea, drept care sunt mereu înclinaţi să „UNELTEASCĂ”. Figuri încruntate, figuri îmbufnate, se arată oricând gata să distrugă ceea ce oamenii abia eliberaţi tocmai au început să construiască. Şi asta, deoarece există o neînţelegere profundă a ceea ce tocmai a fost câştigat. Neînţelegere, sau, mai rău decât atât — mult mai rău — o deplină rea-voinţă... Bleer se vede pe sine făcând parte dintr-un astfel de grup. Chiar dacă nu a fost animat de intenţii duşmănoase, se vede incapabil să se desprindă cu hotărâre de trecut. Şi vede incursiunea în subteranele pe care e dornic să le exploreze ca pe o încununare malefică a înclinării sale de a vedea peste tot sumbrul şi sordidul, radioactiv sau nu.
Hei, Bleer! îmi vine să-i strig. Nu te pune mereu în afara vremurilor. Nu eşti cu nimic mai rău decât alţii. Şi nu eşti tu sortit să fii mereu în eroare şi în culpă.
Bleer se zbate să iasă din viziunea sa acaparatoare.
„Nu cred că se poate spune că a fost un grup”, îi răspunde el cu calm oficialului central.
„Nu?” replică acesta pornit. „Dar ce a fost? O bandă? O şleahtă? Cum numeşti dumneata ceea ce aţi constituit? Câţi aţi fost? N-aţi fost zece? De câţi e nevoie ca să formeze un grup? Cu trei se poate forma un grup? Dar cu doi? Nu-mi turna mie gogoşi!”
„Cu doi se poate foarte bine forma un grup!” se face auzită o voce mânioasă din mijlocul mulţimii de spectatori.
„Sigur că da!... Se poate foarte bine!... Ba bine că nu!” îi ţin isonul alte câteva voci din preajmă.
„Bun! Trecem peste asta”, hotărăşte oficialul central. „Ce-aţi căutat în subsolul Casei Administraţiei Centrale, asta vreau să-mi spui!”
„Aveam informaţii că...”
„Aveai informaţii?” tună oficialul central întrerupându-l cu brutalitate. „De unde aveai informaţii? Tocmai voi vorbiţi de informaţii? Voi, care ar trebui să daţi informaţii? Şi nu orice fel de informaţii, ci informaţii corecte! Din viaţa adevărată!”
„Aveam informaţii că nivelul radioactivităţii a crescut îngrijorător”, apucă să explice Bleer.
„Zău!” strigă ironic oficialul central. „Îngrijorător? Ca să vezi! Dumneata ai fost îngrijorat? Sau cine? Mai sunt şi alţii îngrijoraţi la voi în grup?”
Oficialul central îşi îndreaptă atenţia către ceilalţi nouă ziarişti, care fie tac, cu capul în pământ, fie caută cu privirea în jurul lor, timid, vreun coleg care să confirme că ar fi deţinut măcar ceva din informaţiile cu pricina. Nimeni nu ridică privirea din pământ, nimeni nu găseşte necesar să confirme.
„Ei?” îndeamnă oficialul central. „Au mai primit şi alţii informaţii îngrijorătoare? N-are nimenea nimic de zis? S-auzim! De la cotidianul număru’ unu al ţării? Nimica?”
Ziaristul de la „Scânteia” se ridică ezitant. Înalt, osos, de-a dreptul scofâlcit, cu buze subţiri, priveşte în pământ, ridică din umeri. Nu e grăsanul unsuros pe care îl cunoaşte toată lumea, e altul, unul înclinat să scrie science-fiction dacă i se permite; dar acum nu i se permite, şi priveşte în pământ.
„Da”, zice în cele din urmă. „Cred că un grup poate fi format chiar şi din două persoane. Pot să admit asta. Depinde de intenţiile membrilor.”
„Zău? Admiţi? Mă bucur s-aud că catadicseşti să admiţi! Dar...”
„Trebuie să poţi intra în starea de graţie”, intervine ziarista de la „Gazeta literară”.
„Starea de graţie?” tresare contrariat oficialul central. Şi se întoarce către ziaristă. „Asta ce mai e? Ceva mistic?”
„Mă refer la comunicare”, explică ziarista.
„Comunicarea ţine de Direcţia de Comunicare!” hotărăşte oficialul. Şi adaugă: „De vorbit, văd că te pricepi să vorbeşti foarte frumos. Dar despre informaţii ai ceva de spus?”
„Vă referiţi la radioactivitate?”
„Nu! Mă refer la subsolul Casei Administraţiei Centrale.”
„Păi, ştiţi cum se-ntâmplă, cel mai bine circulă informaţia pe cale orală.”
„Pe cale orală?”
„Da. Adică din gură în gură. Asta am învăţat noi la cursurile de comunicare.”
„Baliverne!” se ridică o voce revoltată — răguşită şi revoltată: ce combinaţie de mare efect! — din rândul spectatorilor. „Cursuri de comunicare pe banii noştri, ai tuturor!”
O altă voce dintre spectatori se face auzită mai de departe, ca un ecou surd.
„Dar ce părere are ziaristul de la «România liberă»?”
Oficialul central nu-i dispus să cedeze iniţiativa anchetei, chiar dacă spectatorii sunt de partea sa şi îl susţin.
„Eu vreau să ştiu părerea de la «Convingeri comuniste»! Au fost sau n-au fost şi alte informaţii?”
În timp ce ziaristul de la „Convingeri comuniste” se ridică obosit de pe locul său, Bleer se gândeşte că Miruna poate că are până la urmă noroc că a ieşit din joc, pentru moment.
„Noi în general ne gândim ce e mai bine pentru popor.”
Un răspuns bine ţintit, care îl abate pe oficialul central de la ideea lui fixă de a ţine cu mână forte toate iţele întrunirii şi, fără a destinde propriu-zis atmosfera, îl face să rânjească.
„Vorbe goale!” strigă cineva din mulţime.
„Nu, îl contrazice cu unsuroasă bunăvoinţă oficialul pe anonimul indignat — dând dovadă că nici chiar cei ce au puterea nu ratează şansa să-i facă uneori pe plac mulţimii —, niciodată când e vorba de popor vorbele nu sunt goale. Noi ne aflăm aici ca să servim poporul.” Şi parcă dinadins bărbatul din prezidiu lasă să se scurgă un timp, pentru a vedea dacă şi pe el îndrăzneşte cineva să-l apostrofeze. Nu îndrăzneşte nimeni. „Aşadar, reia oficialul, ce informaţii au mai fost despre aşa-zisa radioactivitate.”
„Numai de la colegul nostru aci de faţă”, răspunde tranşant ziaristul de la „Convingeri”.
„Dar de ce insistaţi aşa de mult pe sursa informaţiilor?” intervine Bleer. „De ce nu întrebaţi ce situaţie am găsit acolo în subterană?”
Ziaristul de la „Solidaritatea socială” prinde momentul potrivit pentru a strecura şi el o vorbă mieroasă:
„Colega noastră de la «Flacăra» chiar era îngrijorată de soarta «celor de sus», cum s-a exprimat ea?”
„Da, aşa e”, recunoaşte precipitat colega de la „Flacăra”, patetică. Mi s-a părut că ei sunt cel mai expuşi la radiaţii. Dacă e-adevărat că sunt mari.”
„Cine sunt «cei de sus»?” Rar i se întâmplă oficialului să fie derutat. Acum dă semne că este. „Iarăşi misticism?”
„Nu, nu”, se grăbeşte să explice ziarista de la „Flacăra”. „E vorba de persoanele care lucrează deasupra subsolului, la Administraţia Centrală, care se află deci cel mai aproape de radiaţii. La ele m-am referit.”
E ingenuă şi plină de entuziasm. Oficialul se simte mişcat, dar la el, ca şi la alţii asemenea lui, sarcasmul trece înaintea oricăror sentimente.
„Voi ţine seama, zice ironic, la caracterizarea personală a dumitale de la sfârşit de an!”
Din asta mulţi trag concluzii privind poziţia înaltă a oficialului central care, iată, conform propriilor spuse, ia parte la acordarea calificativelor. Aşadar lucrează mână în mână cu redactorii-şefi şi cu serviciile secrete.
O voce feminină se face auzită din partea de stal opusă celei de unde s-au ridicat vocile de până acum. Toată lumea întoarce capul într-acolo.
„Au împrăştiat material radioactiv acolo în subsol!”
Afirmaţia cade ca un plesnet peste întreaga adunare. Oficialul din prezidiu a rămas înmărmurit.
„Poftim?” strigă, parcă nevenindu-i să creadă. „Persoana care a vorbit să se ridice în picioare!” Se ridică din mijlocul spectatorilor o femeie grăsuţă de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată cu o rochie simplă, nu mult deosebită de un capot de casă. „Cine a împrăştiat material radioactiv?” o întreabă încruntat.
În locul ei, răspunde cineva din mulţimea de spectatori-participanţi — o voce glumeaţă.
„De la materiale de propagandă!”
Se râde îngheţat în tot stalul, şi în dreapta, şi în stânga, mai puţin în grupul celor zece ziarişti. Nici oficialul central nu râde.
„Cine a vorbit acuma să se ridice în picioare!”
Tonul a fost ameninţător, poate prea ameninţător şi de aceea multora li s-au tăiat picioarele. Se iscă o brumă de foială în rândurile spectatorilor, şi nimeni nu se ridică în picioare. Ei hai! se stârneşte şuşotind fără grai foiala iluzorie a mulţimii, n-a fost decât o gluumă, ştii biiine că n-a fost decât o gluumă... Femeia grăsuţă în capot de casă a rămas în picioare în mijlocul tovarăşilor ei. Se uită şi ea amuzată în dreapta şi în stânga.
„Nu glumim cu asemenea lucruri!” retează oficialul cu fermitate hlizirea generală.
Şi totuşi Bleer regretă absenţa Mirunei. Chiar dacă ar fi expusă, poate, la umilinţe, mai ales din partea publicului spectator, care nu se ştie de unde vine şi ce hram poartă, în schimb pentru el ar fi fost o prezenţă cu adevărat prietenoasă şi reconfortantă, singura de altfel, în această mare de ostilitate şi de indiferenţă. Ostilitate şi indiferenţă, ce combinaţie poate fi mai odioasă? Mirunei i-ar putea împărtăşi, ca şi altă dată, gândurile şi temerile sale, şi ar putea spera ca într-un viitor nu prea îndepărtat, după ce necazurile reportericeşti vor fi fost lăsate în urmă, să stea de vorbă pe o terasă, în linişte şi pe îndelete, la o cafea. Dilema mea a fost de la bun început, i-ar mărturisi, ce sentimente nutresc faţă de propriile mele personaje? Nu pot să le creez pe toate simpatice, ar fi cu totul şi cu totul imposibil, şi mai ales contrar realităţii. Iar să fii echidistant faţă de personajele tale este la fel imposibil, deoarece cheia reuşitei este implicarea emoţională. Dar cum să fac să mă vâr în sufletul unui personaj antipatic, ticălos? Fiindcă ştii cum se întâmplă, am mai vorbit despre asta, ca să-ţi iasă bine un personaj ticălos, trebuie să trăieşti, măcar în parte, o viaţă de ticălos. Şi asta, Miruna dragă, mi-ar fi absolut imposibil. Aşa că ce-mi rămâne de făcut? Trebuie să-i încropesc respectivului personaj o biografie cât de cât simpatică, să-i construiesc un trecut cu ursiri bune dar ulterior neglijate sau răstălmăcite, să mă refer la un sistem care, ştii tu, perverteşte, astfel ca vina pentru eventualele sale fapte nedemne, să zicem, să fie împărţită cu destinul. Şi cu sistemul. Şi abia atunci aş putea spera să... hai să nu zicem iubesc, dar măcar să găsesc înţelegere pentru un personaj antipatic... Ce înţelegere aş putea să găsesc — ar întreba-o pe Miruna dacă ea şi nu colegul ei de la „Convingeri comuniste” ar fi participat la întrunirea de la Casa Administraţiei Centrale şi ar fi fost la curent cu cele întâmplate —, ce înţelegere aş putea să găsesc pentru oficialul central, care a făcut un caz dintr-o simplă investigaţie jurnalistică, fie ea şi pornită din iniţiativa exclusivă a gazetarilor, adică fără încuviinţare de sus? Bleer s-a gândit de atâtea ori la iniţiativa personală în investigaţia jurnalistică. Şi nu numai în acel domeniu. Că e de dorit, nu încape îndoială. Dar până unde poate merge? Un semn de întrebare ar apărea legat de diversitatea extremă a viziunilor, ceea ce ar duce negreşit la scăparea din vedere a chestiunilor importante. Dar cine hotărăşte care sunt chestiunile cu adevărat importante? După tot ce a trăit şi din tot ce a învăţat până acum ar trebui să admită că trebuie să existe o limită. Poate că asta ar trebui să reţină din intervenţia oficialului. Care de bună seamă n-a fost nici ea spontană. Dar cel puţin are drept rezultat practic restrângerea diversităţii viziunilor permiţându-le oamenilor să aibă în faţă mai puţine variante când e să analizeze şi să aleagă. Ceea ce este de bună seamă avantajos, nu?... Bleer parcă vede lucirea sceptică din ochii Mirunei, dar totodată ştie că delicateţea ce o caracterizează ar împiedica-o să-l contrazică pe faţă.
Deodată îşi aminti de mama Mirunei şi constată cu surprindere că amintirea discuţiei avute cu ea îi face plăcere, îi încălzeşte sufletul. O femeie care, cu vârsta, şi-a şters din suflet iluziile tinereţii dar nu a renunţat în totalitate la ele. Genul de femeie care cândva obişnuia să-şi pună câte o dorinţă la vederea unei stele căzătoare, apoi a renunţat — râzându-şi în barbă — la asemenea naivităţi. Fără ca faţa să i se fi împietrit totuşi. Până la urmă, da, era mama Mirunei. Chiar dacă poate nu era prototipul fiicei ei ajunse la bătrâneţe.
Ce avea să urmeze? Avea să o evoce mereu în minte pe mama Mirunei pentru a-l sprijini în ideea că poţi lăsa în urmă trecutul şi fără încrâncenare?
Stai, că încă n-am ajuns la trecut.
joi, 28 iulie 2016
Scriptum (19)*
duminică, 24 iulie 2016
Noaptea în magazin* **
Magazinul avea un nume cam ciudat — Marathon — dar Luca nu întrebă ce înseamnă. Intrând, vânzătorii de la parter îi întâmpinară zâmbăreţi, dar niciunul din ei nu întrebă câţi ani are Luca. Probabil că se înţelegea de la sine că Luca trebuie să aibă cam cinci ani şi că încă nu merge la şcoală. Şi cu siguranţă erau pe-aproape.
Etajerele se înălţau până în tavan, dar pe ele nu se vedea nimic care să-l intereseze pe Luca. Cel puţin pentru început. Greutăţi mai mici, greutăţi mai mari, arcuri pentru întărirea muşchilor de la braţe — extensoare, le dădu Tati un nume — tot felul de bare drepte, bare curbate, bare cu colţuri şi îmbinate, biciclete mari care nu se mişcau din loc, de fapt fără roţi, împotmolite, la care Luca, văzându-le, făcu ochii mari. Dar erau atât de caraghioase încât nici nu întrebă la ce-i bună o bicicletă care, oricât ai pedala, nu se clinteşte din loc. Mai erau acolo fel de fel de încălţări, unele roşii, altele albe, albastre, verzi, portocalii, toate culorile de pe lume, altele de cauciuc, ca nişte cizme care treceau mult peste genunchi: De intrat în baltă, explică Tati, dar nu prea departe de mal, preciză tot el, bune pentru pescuit.
Luca se trezi acolo într-o altă lume. Bicicletele nu numai că aveau roţi, dar circulau printre etajere şi pe un loc larg dintre etajere şi peretele înalt, şi le călăreau copii. Circulau de-a dreptul nebuneşte. Erau copii de toate vârstele, băieţi şi fete, unii de vârsta lui Luca, dacă nu chiar şi mai mici, alţii mai mari, chiar mult mai mari, dar cu toţii erau foarte aprinşi la faţă şi cu privirile concentrate când luau curbele în mare viteză întorcând pe după piciorul etajerelor sau când ajungeau la capătul acelui loc larg de dincolo de etajere. Mai că nu ţipau de plăcere mulţi dintre ei. Linoleumul era tot numai urme de la cauciucuri în locurile unde luau virajele din scurt şi unde puneau frână. Altminteri, linoleumul lucea în lumina albă şi vie, aproape la fel ca şi lumina de-afară. Luca nici nu mai văzu ce altceva se mai află pe rafturile înalte, ci rămase cu ochii pironiţi la biciclete şi la micii biciclişti. *** *Din volumul de povestiri Umbrelarul. 10 povestiri cu Luca, în lucru
Câte forme! Şi câte culori! Luca nici nu-şi închipuise vreodată că bicicletele pot fi de atâtea feluri. Ce cadre minunate de metal lucios! Mai groase şi mai subţiri. Biciclete mai mari, biciclete mai mici, biciclete cu cadru subţire şi fin precum bicicletele de curse adevărate — dacă nu cumva chiar erau biciclete de curse —, sau biciclete cu cadru butucănos şi solid, cu schimbător de viteză, fără schimbător de viteză, cu sonerie şi fără, cu coşuleţ fixat înaintea ghidonului sau deasupra roţii de la spate.
— Un adevărat velodrom! exclamă Tati cu încântare.
Luca vru să afle ce-i acela un velodrom, şi Tati nu întârzie să-i explice că este un loc unde se fac curse cu bicicleta.
Apoi Luca îndrăzni să întrebe dacă nu poate să se plimbe şi el cu o bicicletă.
— În principiu, îi răspunse Tati, aici bicicletele se încearcă doar înainte de a le cumpăra.
— Şi noi nu cumpărăm? întrebă Luca.
Tati schimbă o privire cu Mami, îşi apropiară feţele una de cealaltă şi amândoi şuşotiră în taină preţ de câteva secunde. După care Mami se întoarse spre Luca cu faţa luminată de un zâmbet cam straniu, cu care Luca nu era obişnuit:
— Deocamdată nu ne putem permite, Luca. Poate la toamnă. Sau dacă nu, uite, îţi promit, la primăvară sigur una din bicicletele astea o să fie a ta.
— Care? vru să ştie Luca.
— Vedem noi. Ne hotărâm până atunci. Bine?
Luca se uită la copiii care îşi permiteau să gonească pe biciclete înainte ca părinţii lor să le cumpere. Erau şi trotinete pe-acolo. Goneau şi ele virând pe culoarele dintre etajere, ce-i drept nu chiar la fel de repede ca bicicletele dar plăcerea cu care picii îşi luau avânt cu piciorul le făceau să pară cel puţin la fel de atrăgătoare.
Luca îşi ridică privirea întrebătoare spre faţa lui Mami, iar Mami, înţelegându-i întrebarea mută, se mulţumi să strângă din umeri zâmbindu-i cu acelaşi zâmbet straniu.
O domnişoară subţirică şi drăguţă de la magazin, îmbrăcată într-o rochie bleumarin cu ecuson, se apropie de ei, se uită când la Tati, când la Mami şi, toată numai zâmbet, îi întrebă dacă băiatul nu vrea să încerce şi el o bicicletă.
În sufletul lui Luca miji o rază de speranţă. Dar se stinse în clipa următoare, când Tati îi răspunse domnişoarei în rochie bleumarin cu ecuson:
— Mulţumim. Ştiţi, noi am trecut doar să aruncăm o privire.
— Nu-i nevoie s-o şi cumpăraţi acum, explică domnişoara. Luca poate s-o încerce acum...
Luca se minună tare mult că domnişoara cea subţirică şi drăguţă îi ştie numele.
— ...şi o cumpăraţi — continuă domnişoara — când veniţi data viitoare. Sau când doriţi dumneavoastră. Sau poate Luca preferă o trotinetă?
Nu! Oricât ar fi fost trotinetele de atrăgătoare, Luca alegea bicicleta! Se întâmplă ceva ciudat şi inexplicabil. Vocile binecunoscute a lui Tati şi Mami şi vocea nouă a domnişoarei de la magazin se contopiră într-un zumzet adormitor întretăiat de mici exclamaţii, luminile din magazin se contopiră cu sclipirile cadrelor de metal ale bicicletelor, unele obiecte se depărtară, altele se apropiară, şi printre cele care se apropiară fu şi o bicicletă verde, pe măsura lui, cu care Luca se trezi în faţă, sprijinită de mâna domnişoarei de la magazin şi era chiar vocea ei care îl îmbia:
— Hai, încearc-o! Nu te sfii. Mai treceţi pe la noi şi atunci Tati şi Mami ţi-o cumpără. Bine?
Luca se trezi călare pe bicicleta cea verde. Pedala. Piciorul etajerei rămânea în urmă. Foşnetul roţii din faţă se pierdea printre foşnetele celorlalte roţi pe linoleumul luminat ca ziua. Foşneau şi din când în când scârţâiau pe linoleum, şi atunci precis lăsau urme, cele pe care le văzuse mai înainte. Luca trecu peste urmele altor roţi, frână, coti, se trezi pe locul cel larg, în faţa lui flutură o fustiţă în carouri verzi şi roşii, nu se ştia a cui, o evită virând brusc, şi de astă dată era printre ai lui. Ei toţi erau împreună. Noi toţi. Faţa încruntată a unui băiat se ivi de la înălţimea bicicletei lui mult mai mari, îi văzu strângerea de buze şi înţelese exact ce voia să spună acea strângere: Vezi pe unde pedalezi, măi piciule, că îmi tai calea! Dar nu conta. Totdeauna, de când se ştia, Luca se învârtise printre copii mai mari decât el, copii cu ifose, unii certăreţi, dar acum era egalul lor. Viră la capătul peretelui înalt şi gol, se îndreptă înapoi, Mami şi Tati, neclintiţi de pe locul lor, cu domnişoara în rochie bleumarin alături, rămaseră în urmă tustrei şi se înclinară în propriul său viraj, deja era o întrecere între toţi copiii care încercau biciclete şi nu era nicio deosebire între cei ce le încercau în vederea cumpărării, şi unul ca el, care o încerca acum şi avea s-o capete de-adevăratelea abia la primăvară.
Nu putea să numere câte ture făcuse, de câte ori cotise pe după etajere, de câte ori se întorsese la locul cel larg şi luminat, nu putea să-şi dea seama cine ieşise primul, cine rămăsese ultimul, dacă se mai putea vorbi de aşa ceva, se îmbujorase tot, când auzi vocea lui Tati:
— Gata, Luca, plecăm! Ai transpirat tot. Niciun minut mai mult! Am spus Gata, plecăm!
Luca opri lângă Mami şi Tati, Domnişoara cea subţirică şi drăguţă nu mai era lângă ei. Şi deodată îi veni o idee care i se păru de nerefuzat:
— Rămân peste noapte în magazin să mă plimb, şi voi veniţi mâine dimineaţă şi mă luaţi.
Mami izbucni în râs, Tati se încruntă şi spuse răspicat că lui nu-i arde de glumă. Mica lui bicicletă verde rămăsese rezemată de piciorul unei etajere şi încă mai trepida toată de atâtea viraje câte luase cu ea, şi reflecta luminile albe din tavan, şi era pur şi simplu încinsă. De ce? De ce să nu rămână peste noapte? Ce se putea întâmpla? Toată lumea avea să plece, el avea să rămână în siguranţă, singur în magazin, şi avea să gonească cu bicicleta toată noaptea, cât era de lungă, fără să facă rău nimănui, nici lui însuşi, nici altora, fiindcă oricum avea să fie absolut singur, şi avea să se sature de gonit pe bicicletă, şi chiar dacă luminile aveau să se stingă în mare parte, tot aveau să rămână destule ca să-i lumineze calea pe linoleum, şi dacă nu luminile magazinului, atunci măcar luminile străzii aveau să fie de-ajuns să-i lumineze traseul. De ce nu? De ce?
Şi atunci Luca se trezi cu domnişoara de la magazin din nou alături, la fel de drăguţă şi de zâmbitoare ca şi înainte, şi o auzi spunând:
— Chiar dacă şefu’ o să mă certe, poate, eu vă garantez că nu se va întâmpla nimic. Veniţi mâine dimineaţă la deschiderea magazinului şi îl luaţi acasă. Doar să aveţi grijă să nu întârziaţi. Bine?
— S-a mai întâmplat vreodată aşa ceva? întrebă neîncrezător Tati.
Restul a fost o învălmăşeală în mintea lui Luca. Domnişoara i-a spus la plecare: Stai ascuns până pleacă toţi, şi după aia faci ce vrei. Da?
Au dispărut cu toţii.
Scara rulantă s-a oprit.
Au clămpănit întrerupătoarele electrice unul după altul.
A sunat a gol.
Luminile s-au stins una câte una.
Ungherele au intrat în umbră unul după altul, inclusiv cel unde stătea Luca ascuns.
Grilajele s-au auzit închizându-se.
A răsunat metalic un lanţ.
S-au auzit voci, tot mai puţine şi tot mai îndepărtate.
S-a auzit uşa cea mare de la intrare închisă c-un lacăt.
A rămas doar liniştea şi noaptea de afară, dincolo de vitrinele imense.
— Hei! a zis cineva. Gata, au plecat!
Luca s-a uitat în sus pe raft şi a văzut o minge mare de baschet: faţă zâmbitoare.
— O adevărată mizerie! a continuat faţa zâmbitoare. Putea să treacă foarte uşor de la faţă zâmbitoare la faţă încruntată.
— Ce anume? a vrut să afle Luca.
Mingea de baschet a sărit de pe raftul de sus, a ricoşat bufnind pe pardoseala de linoleum şi a aterizat pe un alt raft mult mai jos, cam la înălţimea lui Luca.
— Am auzit tot ce s-a vorbit! Faţa zâmbitoare se făcu încruntată. Cum adică să-ţi cumpere bicicleta abia la primăvară? Tu nu te-ai întrebat de ce aşa de târziu?
— Nu, răspunse Luca.
— E o mare nedreptate! hotărî mingea de baschet. Vasăzică vrei să te plimbi?
— Da, răspunse Luca.
— Pe unde vrei să te plimbi?
— Păi... pe-aici printre etajere. Şi acolo, arătă Luca spre locul cel larg de la piciorul peretelui înalt, care acum lucea siniliu ca de la lună.
— De ce nu acasă? îl provocă faţa încruntată a mingii de baschet.
— Păi...
— Păi! Păi! îl îngână iritată faţa încruntată. Altceva nu mai ştii decât Păi! Hai să plecăm acasă! Ştiu ce-ai să zici acuma! Păi! Asta ai să zici! Păi, nu! Eu zic să plecăm acasă!
— Unde acasă?
— Acasă la tine!
— Şi eu zic să plecăm acasă.
Luca întoarse mirat capul. Lângă el se afla mica lui bicicletă verde. O recunoscu deşi acum verdele ei, devenit aproape negru în semiîntunericul din magazin, reflecta luminile străzii. Bicicleta lui se încordă, ghidonul ei tresăltă şi odată cu el roata din faţă sări nervos pe linoleum.
— Vreau să fiu a ta! Acuma! Nu mai aştept până la primăvară. Şi nici atuncea nu-i sigur! M-am uitat cu atenţie la Tati al tău. Nu era deloc convins că la primăvară o să poată să mă cumpere! Toţi aşteaptă să le pice bani din cer! Şi îţi spun eu: de cele mai multe ori nu le pică!
Toate celelalte biciclete se aflau în jurul lor, sau... o bună parte din ele. Sau chiar toate? Stăteau gata de plecare. Fremătau. Ghete de baschet, ghete se tenis, adidaşi, ghete de drumeţie aşteptau câte două pe pedale, gata să apese. Treninguri bleumarin şi roşii şi verzi, deşi se distingeau neclar în lumina argintie a nopţii, şedeau pe şea, cu mânecile bluzelor întinse spre ghidoane, mânuşi de condus strângând coarnele ghidoanelor, şi mingi de fotbal şi de volei şi de handbal, deasupra răscroiturilor bluzelor, îl priveau zâmbitoare şi în acelaşi timp hotărâte:
— Mergem cu toţii la tine acasă!
— Niciun Păi! îl repezi mingea de baschet pe Luca — deşi între noi fie zis, Luca nu apucase să spună niciun cuvânt — şi sări sprintenă în primul coş care îi ieşi în cale, înaintea ghidonului unei biciclete. Gata, am plecat!
Prima bicicletă o viră către ieşire şi în câteva secunde se înclină vitejeşte cu roata din faţă pe cele dintâi trepte ale scării rulante. Mingea de fotbal de la bluza de trening se întoarse pentru câteva clipe în urmă îmbătată de plăcerea aventurii şi mâneca bluzei făcu un semn de îndemn grăbit către restul plutonului.
Căci era de-acum un întreg pluton de biciclete în spatele lui.
Luca îndură cu bărbăţie zdruncinăturile ghidonului micii sale biciclete în timp ce cobora frânând scara rulantă rămasă nemişcată peste noapte. Cadrul, ceva mai jos, redeveni pentru câteva clipe de un verde strălucitor atunci când trecu prin dreptul unei lumini puternice care pătrundea dinspre stradă.
Nimic nu le stătu în cale.
— Mergem la Luca acasă!
Un lanţ zornăi eliberând calea spre stradă, un zăvor sări într-o parte lăsând uşa să se deschidă larg. Nicio faţă de minge, fie ea de fotbal sau de baschet sau de handbal, nu mai era încruntată. Priveau drept înainte în timp ce treningurile pedalau îndoindu-şi genunchii — căci aveau genunchi, nu? — deasupra pantofilor ce pedalau etalându-şi culorile şi lucirile de marfă proaspăt fabricată în luminile nenumărate ale străzii. Era minunat!
— Iuhu! se auzi un strigăt. Iuhu! îi răspunseră alte feţe vesele.
Mânuşi de condus strângeau înverşunat coarnele ghidoanelor, bluze de trening fluturau în aerul răcoros al nopţii. Genunchi de trening se ridicau şi coborau grăbit în ritmul pedalatului.
La prima intersecţie prinseră semaforul pe verde fără să oprească o clipă şi se înşirară pe mijlocul intersecţiei, în timp ce pe strada transversală o maşină noptatică aştepta la culoarea roşie. Una dintre cele două fetiţe de pe bancheta din spate de la maşina oprită strigă surprinsă:
— Ia uite! Treninguri pe biciclete! Pedalează!
— Şi pantofi pe pedale! strigă cealaltă.
— Unde vedeţi voi treninguri şi pantofi? le domoli entuziasmul doamna de lângă şofer, mama fetiţelor. E un grup de sportivi, nu vedeţi? Doar că nu ştiu ce caută la ora asta.
— S-or fi îndreptând spre velodrom, îşi dădu cu părerea tatăl care şedea la volan.
Tocmai trecea Luca pedalând prin dreptul botului maşinii oprite la semafor, aşa că Luca prinse prin fereastra lor deschisă un crâmpei din discuţie.
— Eu ştiu ce-nseamnă velodrom, spuse el mândru trecând în viteză.
Nu apucă s-audă niciun răspuns al celor din maşină. Dacă e sigur că aştepta vreunul. Şi nici mirarea care nu conteni a fetiţelor n-o observă. Căci erau deja cu toţii departe, gonind pe bulevardul pustiu.
Luca nu auzi nedumerirea mamei, care se făcu auzită câteva clipe mai târziu:
— Dar de ce şi trotinete?
— Ei, o fi o cursă, aşa, mai trăsnită, îşi dădu cu părerea tatăl, fără să pară cine ştie ce impresionat. Căci întotdeauna tata găsea explicaţie la toate, nu-i aşa?
Aceste cuvinte Luca nu le mai auzi. Căci plutonul era deja departe.
Mingea cea mare de baschet era din nou în coşul de la ghidonul bicicletei verzi a lui Luca şi, cum avea puterea de a se transforma iute din faţă încruntată în faţă zâmbitoare şi invers, deveni pe negândite încruntată — de fapt mai mult tristă — şi îl privi pe Luca drept în ochi, mai-mai să-nceapă să plângă.
— Luca! Dar copiii? exclamă ea.
— Care copii? se arătă nedumerit Luca.
— Copiii care or să vină mâine să încerce bicicletele? N-or să mai găsească niciuna în magazin!
Era tare tristă mingea de baschet. Luca chiar se gândi că ar trebui — ar fi trebuit de mult — să-i găsească un nume.
— Mă gândesc la copiii de mâine şi parcă mi se rupe sufletul, zău aşa!
Toate bicicletele din pluton se opriseră, câte o gheată din perechile de pe pedale se sprijinise cu talpa pe asfalt — de fapt altele găsiseră bordura mai aproape —, bluzele nu mai fâlfâiau în vântul rece al nopţii, şi mingile din răscroiturile bluzelor priveau toate în pământ. Ba chiar câte una din perechile de mâneci de la bluze ce strânseseră înainte ghidonul — prin mijlocirea mânuşii, se-nţelege — se sprijinea acum descurajată cu mânuşa de condus cu tot pe cracul îndoit al treningului acum nemişcat.
— Dar copiii? se întrebau cu toţii. Copiii care vor veni mâine? Hei, Luca, tu ce zici? Cum rămâne cu copiii care vor veni mâine să încerce bicicletele şi nu vor mai găsi niciuna?
— Şi trotinetele, completă Luca, întristat la rândul său.
— Da, şi trotinetele. Mă tot gândesc ce-or să spună copiii mâine dimineaţă în magazinul gol şi zău că mi se frânge inima.
— Am pornit-o spre Luca acasă, veni o părere. Să spună Luca!
Luca se uită cu ochii în lacrimi la mingea de baschet–faţă tristă din coşuleţul de la ghidon. Coşuleţul era alb, acum se putea vedea bine fiindcă opriseră chiar în dreptul unui felinar.
— Ce-ai zice de Basky? întrebă el.
— Basky?
— Mă gândeam să fie numele tău, explică Luca. Ce zici, îţi place?
Mingea de baschet, care avea priceperea să se transforme rapid din zâmbitoare în tristă şi invers, redeveni pe loc zâmbitoare.
— Merge, zise ea. Pentru început! Ne mai gândim până la primăvară. Şi completă oftând: — Dacă nu mă cumpără nimeni!
Profitând de pustietatea de pe bulevard, acum în toiul nopţii, plutonul o viră chiar în locul acela şi o porni în şir înapoi către magazin. Ce-i drept, acum la întoarcere, fără avântul nebunesc de la venire.
Dintre rarii trecători rătăciţi pe largul bulevard, un băiat cam de vârsta lui Luca rămase înmărmurit:
— Ia te uită, tati! Treninguri pedalează pe biciclete! Şi ghete de sport pe pedale! Ghete pe trotinete!
— Prostii, zise indiferent tatăl. E un grup de sportivi, tu nu vezi?
Plutonul dispărea în noapte.
Nu venise încă nici toamna, dar deja parcă începuse să miroasă a primăvară.
**Publicat şi în Convorbiri literare, 11, 2017, cu titlul „Biciclete și trotinete”
miercuri, 13 iulie 2016
Graiul animalelor
De-o parte, în curtea învecinată, îl am pe câinele care latră cât e ziua de lungă. A fost câine de pripas, acum e naturalizat–sedentar. Latră când nu i se dă de mâncare. Latră când i se dă de mâncare. Latră când e legat în lanţ. Latră când e lăsat liber. (Rareori, ce-i drept.) Latră când îl înjură stăpână-su că latră prea mult. Sau când nu-l înjură. Ham! Ham! Ham! Ham! Ham! Ham! Ham! Ham! Ham! ...
De cealaltă parte, tot într-o curte învecinată, găinile umblă de colo până colo prin curte, care arată întocmai cum zice vorba, adică o bătătură: fără fir de iarbă, fără strop de apă. Pământ gol, scânduri vechi, împrăştiate peste tot. Vechituri. Găinile umblă bezmetice şi cârâie clătinând din cap — o dojenesc neîncetat pe stăpână. O dojenesc cu blândeţe, dar şi hotărât. Neechivoc. Ko koo ka koo kooo koo koo ka koo kooo ka ko kooo koo? Koo ka koo kooo koo koo koo koo ka koo koo kooo ka koo ka ko kaa kooo koo ko kaa koo? ...
Peste noapte a trecut piticul Selmei Lagerlöf şi cred că mi-a ars aceeaşi palmă pe care a primit-o şi Nils Holgersson. După care a prins deodată să înţeleagă graiul animalelor, în speţă al gâscanului său Martin. Eu n-am niciun gâscan Martin în curte. Doar, de-o parte, câinele naturalizat–sedentar, care latră întruna. De cealaltă, găinile cârâitoare. Numai că acum cred că înţeleg ce spune fiecare. Daa, sunt sigur că am început să înţeleg! Nici nu-i prea greu.
Câinele o ţine gaia maţu cu Dă-mi! De mâncare, desigur. Dar şi libertate. Dar şi siguranţa zilei de mâine. Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi!
Găinile o dojenesc cu blândeţe pe stăpâna lor, cu blândeţe dar nu mai puţin sever. Dee cee nuu aa veţi grii jăă să nee daţi dee mân kaa ree? Dee cee uum blăm toa tăă zii uaa prin kur tee şii nuu găă sim ni mi kaa dee mân kaa ree?
Mă şi mir că a trebuit să treacă piticul Selmei Lagerlöf ca să mă facă să înţeleg ceea ce aud de zile întregi, de luni. De ani.
„Ai dat în mintea copiilor? ar zice Piticul. Aşa-ţi trebuie!”
„Ar fi ceva rău în asta?” i-aş răspunde.
Meşteşugar al timpului
Eram foarte tânăr când am achiziţionat primul meu aparat foto. Un aparat, cum altfel, pe vremea aceea, dacă nu cu film fotosensibil şi cu toţi parametrii reglabili: distanţă, deschiderea obiectivului, timp de expunere? Plus, eventual, filtre pentru diferite corecţii de culoare. Deschiderea obiectivului era corelată cu timpul de expunere: cu cât fixai deschiderea mai mare, cu atât timpul de expunere trebuia să fie mai mic.
Îmi amintesc de o cădere de apă pe care am ţinut neapărat să o fotografiez de aproape astfel ca apa să nu apară în poză ca un şuvoi de lapte vărsat iute din găleată în putină ci să se vadă căderea strop cu strop. Şi atunci, în lipsa unui exponometru, am riscat fixând timpul de expunere la diviziunea minimă, de o miime de secundă, şi am compensat printr-o deschidere maximă a obiectivului; deschidere care altminteri ar fi fost aproape de neconceput la miez de zi însorită.
Poza a ieşit impecabilă, nici subexpusă, nici supraexpusă, un adevărat instantaneu în lumina firească a zilei, cu toţi stropii de apă ţâşnind în cădere asemenea unei jerbe de scântei acvatice. A fost una din micile mele victorii fotografice, care m-a făcut să sper că, dacă aş fi lăsat deoparte toate celelalte îndeletniciri, toate celelalte atracţii ale vieţii, aş fi ajuns, poate, un bun artist fotograf. Dar mai bine să-mi temperez entuziasmul retroactiv, să nu mă aprind, căci multe alte ipotetice reuşite am lăsat în urmă, în lumea băltită a iluziilor.
Palpabilă în virtuala mea artă fotografică a rămas, mult în urmă — dar, de ce nu, chiar şi în actuala conjunctură digitală, doar că... „modificată genetic” — numai plăcerea. În combinatorica parametrilor expunere–deschidere–distanţă, arta ghicitului combinaţiei optime mi-a livrat oareşce satisfacţii, deloc neglijabile. Dacă ar fi însă să aleg dintre cei trei parametri reglabili pe cel preferat, m-aş opri fără ezitare la timpul de expunere. Timpul, care ne scapă de sub control, ne domină mai mult decât oricare altă mărime a vieţii, acolo, prin intermediul butoanelor aparatului de fotografiat îmi dădea iluzia că poate fi manevrat după voie. Între o miime de secundă şi o secundă diferenţa era uriaşă. Şi totuşi alegerea era la îndemâna mea. Alegând un timp sau altul, ghiceam? Da şi nu. Ghiceam, dacă ghicitul înseamnă şi intuiţie. Sau inspiraţie. Nu ghiceam, dacă timpul de expunere înseamnă calcul. Dar ce calcul? Ce dovadă mai bună că alegând timpul de expunere uzam nu de calcul ci de magie, decât aceea că, la fel ca la oricare altă magie, pentru a se împlini, trebuia să ţină seamă de anumite interdicţii. La aparatul de fotografiat aveam interdicţia de a schimba timpul de expunere fără armarea în prealabil a aparatului. Apoi, interdicţie supremă, pe inelul timpilor de expunere aveam un interval dintre două repere, cel de o secundă şi cel de 1/30 dintr-o secundă, care nu trebuia în niciun caz parcurs de către săgeţica indicatoare între cele două repere pe drumul cel mai scurt. Dacă voiai să treci de la un reper la celălalt, trebuia să ocoleşti tot cadranul reperelor pe drumul lung al restului din cele trei sute şaizeci de grade rămase. Instrucţiunile de folosire a aparatului atenţionau că fixând timpul de expunere la o secundă, vei simţi uşoara împotrivire a arcului auxiliar de întârziere, care intră în joc, şi că vei auzi zumzetul acestuia comprimându-se. Nimic mai adevărat. Odată împotrivirea simţită şi zumzetul auzit, aveai certitudinea că obturatorul–perdea se va deschide exact o secundă. Dar când aveai nevoie de o expunere atât de lungă, de o secundă? Extrem de rar. Poate doar atunci când nori negri de furtună întunecau totul în jur, şi subiectul consimţea — dacă era de negociat cu el — să rămână complet nemişcat timp de o secundă. Sau poate la ceas de asfinţit, când, vorba cântecului, „soarele murea”. Astfel că, prin intermediul aparatului foto, se crea o conivenţă magică între manifestările naturii, astronomie şi timpul de expunere consfinţit prin zumzetul abia perceptibil al unui minuscul arc întârzietor. Nu puteai emite pretenţia că devii astfel un magician al timpului, căci nimeni, cum spuneam, nu poate dispune de lungimea secundei, sau a zilei, sau a anului. Dar te puteai socoti, pentru câteva minute, un modest meşteşugar al timpului, asemenea statornicilor ceasornicari. Cu deosebirea că, neputându-te mândri cu stagiul lor îndelungat de ucenicie şi cu migala lor, puteai doar dispune, printr-o manevră mai mult inspirată decât abilă, de durata cât raza de lumină străbătea camera obscură a aparatului şi impresiona pelicula exact atât cât era necesar.
miercuri, 6 iulie 2016
Scriptum (18)*
Nu știu când mi-am pus pentru prima oară întrebarea: oare cititorul trebuie silit să te urmărească? „SILIT” era un cuvânt care continua să-mi dea insomnii; deși la vârsta mea insomniile încă n-au devenit o mare problemă. „LIBER” era un alt cuvânt, care, spre deosebire de cel dintâi, îmi dădea aripi; deși toată lumea știa că libertatea nu are gust dulce aici în Europa de Est. Te gândești la libertate, știi foarte bine ce înseamnă, dar nu treci niciodată dincolo de abstracțiunea pe care o reprezintă. În fine, e vorba de scris, și aici sensurile cuvintelor sunt complet schimbate, nu neapărat în rău. Trebuia deci silit cititorul să te urmărească? Și dacă da, cum? Mulți au practicat de-a lungul timpului o anume atractivitate efervescentă — precum șampania șopotind în pahar. Citește lucrarea de ficțiune încă o dată, mi-am zis, și dacă continuă să te încânte, dacă savurezi la fel ca la prima lectură explozia de metafore, de metonimii, de epitete, atunci totul e în regulă. Dar poate că îți lipsesc totuși din loc în loc clou-urile care să-ți nască în suflet o plăcută așteptare dincolo de sprințara verbozitate. Poate că simți nevoia să te familiarizezi cu personajele, cu biografia lor sau, mă rog, cu schița lor biografică, să afli cine cu cine e frate și soră, cum se poartă unchiul cu nepoata, sau mătușa cu nepotul; sau cât de reci sunt cuscrii între ei; sau să mergi și mai departe și să-ți imaginezi timbrul vocii personajelor sau felul cum râd și cum își zâmbesc, să le ghicești gândurile ascunse, pe care nici autorul nu le știe; să faci un pas mai departe și să completezi tabloul cu sunete și cu mirosuri. Poate dorești să prinzi firul acțiunii și să-l separi de înfloriturile stilistice, fiindcă și el în sine este sursă de plăcere estetică... Și abia atunci, la a doua lectură, după ce întreaga intrigă va fi fost descâlcită, să vezi dacă nu se înfiripează dintre rânduri sentimentul de jenă în urma unei intrigi stângaci construite, care la prima lectură a fost mascată de zorzoane. Și în general să te întorci la lectură animat de curiozitate, și să te tragă ața într-acolo... *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu
Ei, prietene, vezi ce alegi!...
Să mă ferească sfântul de bănuiala că aș îndrăzni să dau cuiva sfaturi. Nu, nici vorbă de așa ceva. Mă limitez la simple însemnări adresate mie însumi.
Ca într-o intrigă cu dezvoltări arborescente, Bleer încercă să-și imagineze ce avea să se întâmple în momentul când avea să bată la ușa Mirunei. Căci trebuia să afle ce se întâmplă cu ea. Se văzu în pragul ușii, așteptând cu neliniște în suflet să se deschidă ușa. S-o luăm logic, își spuse. Miruna ar putea fi aceea care să mă întâmpine — cu răceală, din cine știe ce motiv, de pildă fiindcă nu mai vrea să riște în povestea cu filmele făcute în subterană. Deși am convenit ca filmele să rămână la ea până la întâlnirea cu diplomatul peruan. Sau Miruna ar putea avea vreun alt motiv să fie rece cu mine. Apoi, altă posibilitate, Miruna ar putea să nu fie acasă, în prag să iasă mama ei, pe care eu nu o cunosc, și să mă privească întrebător, ca pe un străin oarecare — ca pe străinul ce sunt pentru ea. Sau să am surpriza să-mi iasă cine știe cine altcineva din familie, de care ea nici nu mi-a vorbit. Și în sfârșit, ușa ar putea să nu se deschidă deloc, nefiind nimeni acasă. Dar indiferent care va fi fost scenariul, Bleer vedea casa Mirunei învăluită în mister. Era oare o amintire pe jumătate ștearsă sau doar o închipuire gândul că undeva prin vecinătate se află un oficiu poștal?... Memorase adresa dar nu își amintea să fi trecut vreodată prin cartierul Mirunei.
Bleer excluse până la urmă scenariul cu Miruna întâmpinându-l în prag cu răceală și se concentră pe cel cu mama ei singură în casă. Dezvoltând subiectul în minte, și-o imagină pe mama Mirunei asemenea multor altor mame de fete rămase nemăritate până la o anumită vârstă, înclinate să vadă în fiecare bărbat de vârstă potrivită care le calcă pragul un posibil ginere; și purtându-se în consecință, adică afișând o afabilitate grețoasă, în speranța de a-l prinde în plasa unei căsnicii. Se putea întâmpla și asta? La drept vorbind însă, era din partea lui o ticăloșie strigătoare la cer să gândească astfel. Iar Miruna, departe de a fi ceea ce se cheamă o fată bătrână, abia urma să împlinească la toamnă douăzeci și șapte de ani. Îi trecu prin minte că într-o conversație, indiferent cu cine, face o bună impresie să folosești fraze cât de cât egale ca lungime. Într-un fel sau altul trebuia să fie pregătit pentru întâlnirea cu mama Mirunei. Dar ea putea să nu aprecieze lungimea sau scurtimea frazelor și în general să nu guste lucrurile sofisticate. Cu atât mai puțin să manifeste vreo îngrijorare pentru măritișul tardiv al fiicei sale.
„Miruna lipsește de câteva zile.”
O spusese chiar ea?
Bleer simți un gol în stomac.
Iat-o, o femeie aparent destul de în vârstă — prea în vârstă, s-ar zice, pentru mama unei fete de douăzeci și șapte de ani neîmpliniți — îl fixa din pragul ușii deschise, cu o nedumerire vag binevoitoare. Era vădit că nu bănuia pe cine are în față.
Bleer trebui să-i explice motivul vizitei. Nu îi spuse că era prietenul Mirunei, ci doar coleg de gazetărie.
Ceea ce spusese despre Miruna suna cam ciudat în gura unei mame. Lipsește de câteva zile? Cum era de interpretat asta? O mamă grijulie să o ferească, mințind, pe fiica ei de un bărbat care nu pare să aibă intenții serioase în privința fetei? Sau o femeie destupată la minte, mamă modernă, dispusă să stea de vorbă fără complexe cu un bărbat tânăr, indiferent de relația acestuia cu fiica ei. Putea să fie oricare din cele două variante. Plus altele. Vezi, de aceea e greu să alegi între semnificații. Să mai spună cineva că cei ce scriu ficțiune știu prea bine către ce deznodământ se îndreaptă intriga și că doar încearcă să mimeze spontanul și neprevăzutul! Și unde mai pui că unii, când și când, chiar reușesc să mimeze cu succes spontaneitatea! Dar a mima cu succes spontaneitatea înseamnă chiar a o avea, nu?... Dacă ar fi spus „Miruna lipsește câteva zile”, atunci da, puteai admite că ai în față o femeie care ține situația sub control; doar că nu-i dispusă să-ți dezvăluie secretele fiicei.
„INDIFERENȚĂ”, îi veni în minte. „ȘIRETENIE”, „LA OBIECT”, „ÎNDEMN”, „APATIE”; și: „ÎNTREBARE”.
Cercetă chipul femeii din fața sa încercând să recunoască în el trăsăturile Mirunei. Sau, mai mult, să și-o imagineze, poate, pe Miruna însăși ajunsă la o vârstă oarecum înaintată, cu trăsături afectate de vârstă și de experiența vieții. Dar nu, nu se potrivea. Avea în fața sa pe cineva cu totul diferit. Adică o femeie aparent simplă, rezervată, modestă, care nu se știe ce mai aștepta de la viață. Ca un exercițiu de imaginație, încercă să se vadă pe sine trăind în vecinătatea acestei femei în calitate de soacră, timp în care, adăugându-i-se cu fiecare zi noi detalii biografice, ar fi ajuns poate, în cele din urmă, să o simtă ceva mai apropiată. Dar nu era sigur că avea să aibă destul timp pentru asta.
Ceva se schimba pe chipul femeii, i se adăuga o vizibilă concentrare a privirii, în care se putea desluși o ușoară perplexitate, un efort, parcă, să-și amintească ceva.
„Ați mai fost pe la noi?” îl întrebă clipind des.
Bleer nu dori să o contrazică prea categoric. Spuse:
„Nu, nu cred”.
„Îmi păreți o figură cunoscută”, încercă ea, timid, să-i dea o explicație.
Figura ei începea să se destindă. Doar un pic. Interveni o tăcere destul de lungă. Bleer se simți dator să umple cumva golul.
„Așadar Miruna lipsește de câteva zile?” zise el.
„Da, de câteva zile.”
Golul nu se prea umplea. Femeia avea tendința să se retragă în ea. Chiar făcu o jumătate de pas îndărăt, spre umbra din cameră. Ce urma? Să-i închidă ușa în nas?
„Nu v-a spus chiar nimic la plecare?” insistă Bleer.
„Nu. Nimic.”
Încă un pas îndărăt și ar fi închis ușa.
„DISPĂRUT” era un cuvânt potrivit. Dar unele cuvinte, fie ele și potrivite, trebuie evitate, nu?
Mama Mirunei afișa un zâmbet retractil. Dacă avea intenția să-și ascundă îngrijorarea, atunci nu îi reușea prea bine.
„Miruna nu mi-a spus nimic. A plecat de-acasă ca-n fiecare zi. La redacție, presupun. Și nu s-a mai întors.”
„N-ați vorbit cu nimeni despre asta?”
Femeia ridică din umeri, cumva neajutorată. Făcu, parcă fără voia ei, un pas înainte, spre cadrul ușii, și rămase în prag.
„Cu cine să vorbesc?... Nu, n-am vorbit cu nimeni.”
„N-aveți nicio bănuială unde ar putea să fie?”
Din nou, femeia ridică din umeri, la fel de neajutorată:
„Aștept.”
Aștepta? Ce aștepta?
Vorbeau peste prag și Bleer se simțea un pic inconfortabil, ca și cum n-ar fi fost prea sigur că întrebările sale nu semănau prea mult cu o anchetă. Totuși nu putea să-i întoarcă pur și simplu spatele și să plece.
„Ați observat la Miruna vreo neliniște în ultima vreme?”
„Neliniște? Ea oricum nu-i prea liniștită de felul ei. Și nu știu cine mai e liniștit pe lumea asta.”
Mama Mirunei o vedea deci pe fiica ei total diferit de cum o vedea el. Asta chiar era de mirare. Miruna neliniștită? În toate reportajele pe care le făcuseră împreună, în același grup, fiecare pentru ziarul său, Miruna se arătase poate mai iscoditoare și mai băgăreață decât oricare altul din grupul lor de ziariști. Iar în pauzele dintre interviuri ea era prima care contribuia la buna dispoziție a grupului, cu glumele ei, cu hohotele ei de râs, cu observațiile ei tonice și cu îndemnurile la răbdare. Iar când ei doi fuseseră împreună în explorările lor neautorizate, fusese mai degrabă ea aceea care insistase să nu abandoneze, să meargă până la capăt — nu neapărat prin cuvintele rostite ci poate mai degrabă prin întreaga ei atitudine, prin încăpățânare și curaj. Bleer își aminti că și despre el maică-sa avusese într-o vreme o reprezentare diferită de aceea pe care el însuși o avea despre sine — asta, până când lucrurile se limpeziseră oarecum.
Nu era momentul potrivit s-o contrazică pe mama Mirunei în privința firii propriei ei fiice, să-i arate că știe mai multe despre ea.
„N-ați anunțat la miliție?” o întrebă.
Privirea ei ezită.
„Am avut acum câțiva ani o experiență cu miliția... Nu mi s-a părut că întâlnești acolo oameni dispuși să te-ajute. Sau să-ți răspundă măcar la întrebări. Mai degrabă ei pun întrebări. Dacă mă plângeam că fata nu mi s-a întors acasă, mă acuzau că n-am avut grijă de ea. Altceva nu-mi răspundeau, sunt sigură. Nu mai vreau să am de-a face cu miliția.”
„Și ce-aveți de gând să faceți?”
„Am ceva de făcut?”
Privirea mamei Mirunei se fixă pentru o clipă în ochii lui Bleer, ezitantă, temătoare. Poate chiar puțin neîncrezătoare.
„Nu vreți să intrați puțin?”
Se trase într-o parte din ușă, făcându-i loc să treacă. Era un gest pe care Bleer îl mai întâlnise de atâtea ori în filme, dar, pentru un ziarist și un scriitor, niciodată nu era prea repetitiv. Nici deplasat. Se întrebă în timp ce intra, strecurându-se pe lângă ea, dacă n-ar fi trebuit să încerce să facă mai mult pentru această femeie.
„Vă servesc un ceai?” îl întrebă după ce închise ușa.
„Mulțumesc, nu vă deranjați. Doar un pahar cu apă, vă rog.”
Bleer avea în față un perete plin de fotografii înrămate, toate vechi. Chiar în centru, o fotografie care îi atrase atenția înfățișa o adolescentă afișând un zâmbet la fel de reținut ca și al mamei Mirunei, pe jumătate așezată pe un gard scund, cu un picior în aer, sprijinindu-se mai mult în brațe de muchiile ulucilor. De fapt, la un adolescent, cum era fata din fotografie, zâmbetul nu este niciodată cu adevărat reținut. O luminiță vie îi licărește mereu în adâncul ochilor.
„Nu e Miruna acolo”, auzi vocea gazdei în spatele lui. „Cea pe care o vedeți e Paula, cealaltă fată a mea, care s-a prăpădit acum trei ani.”
Dumnezeule, Miruna avea o soră care murise!
„Îmi pare rău”, murmură. „N-am știut.”
Femeia păru că vrea să adauge ceva, dar renunță.
„Cum s-a-ntâmplat?” întrebă Bleer.
Ea continua să privească în pământ, resemnată.
„Dacă vă e greu, nu-mi spuneți, vă-nțeleg.”
Așa cum fața lui îi păruse mamei Mirunei cunoscută, tot așa și lui Bleer fata din poză îi părea cunoscută. Nu își putea dezlipi ochii de ea. Și nu fiindcă semăna cu Miruna. Acum, dacă se gândea bine, i se năzări că trăsăturile Mirunei, atunci când o întâlnise prima oară, îi păruseră cunoscute tocmai fiindcă îi aminteau de fata pe care acum o vedea în fotografia agățată în perete.
Mama Mirunei ieși din cameră. Când se întoarse aducând un pahar cu apă, îl găsi pe Bleer din nou în fața peretelui, studiind o altă fotografie, alăturată celei cu sora Mirunei. Fotografia înfățișa un ofițer al Armatei Regale a României, de vreo cinzeci de ani, chipeș, pe cap cu un chipiu înalt, ținându-și, dezinvolt, cotul rezemat de un secreter de studio și afișând un zâmbet optimist. Reținut dar optimist.
„E soțul meu, Anton”, spuse gazda. „S-a prăpădit în Rusia, în patruzeci și doi.”
Nimic despre vreun apropiat viitor sumbru nu se putea citi în privirea calmă și încrezătoare a ofițerului din fotografie. Așa arăta deci tatăl Mirunei. Cum nu-i vorbise niciodată despre Paula, sora ei moartă, tot așa nici despre tatăl ei nu-i vorbise niciodată. Și poate că era firesc să nu o fi făcut de vreme ce luptase pe frontul de est, împotriva sovieticilor. Cine ar îndrăzni astăzi să spună cu fruntea sus Tata a căzut pentru Patrie în Rusia sovietică? Patria nu era acolo — i s-ar fi replicat. Pe de altă parte, când să-i fi vorbit? Nu apucase. Se cunoșteau de atât de puțin timp. Marile destăinuiri între ei abia urmau.
Din nou simți un gol dureros în stomac.
„Văd că sunteți surprins, domnule”, observă mama Mirunei.
Nu, de ce ar fi fost surprins?
„Miruna a vrut să-l lăsăm acolo pe perete, drăguța de ea. Cu orice risc. Norocul nostru este că la noi în casă nu intră aproape nimeni. Nu vă spun unde sunt rudele lui. Nici ale mele. Bănuiți, nu mă-ndoiesc. Altfel trebuie să dai explicații. La cadre, știți cum e, prima întrebare pe care ți-o pun e despre părinți. Ce-au făcut, ce-au dres, ce avere au avut, ce politică au făcut, pe unde au umblat, ce simpatii au avut... Anton al meu, bietul de el, n-a făcut niciun fel de politică. Ca ofițer, nici n-ar fi avut voie. Și-a servit țara. A ajuns să fie de ocară să fi luptat cineva pe frontul de est. Dumneavoastră știți toate astea mai bine ca mine. Ce putea să facă un ofițer? Să refuze ordinul? Nici nu știu dacă Miruna a declarat la ea la ziar că e fiică de ofițer. Dar a ținut mult să avem poza lui în casă, să ne amintim de el.”
Ședeau față în față, la masa goală. Bleer învârtea absent paharul.
„Paula nu v-a vorbit de mine?” o întrebă.
Femeia tresări:
„Paula?”
Bleer se scutură rușinat. Se grăbi să se corecteze:
„Miruna, iertați-mă!”
„Ați cunoscut-o și pe Paula?” Mama Mirunei îl fixă cu o privire nedefinită, ceva între neîncredere și speranță.
„Nu, nici vorbă! Am făcut o confuzie. Probabil fiindcă am fost surprins să aflu că Miruna a avut o soră, de care ea nu mi-a vorbit niciodată.”
„Paula a fost o fată la fel de bună ca și Miruna. Mai bine de trei ani au trecut de când am văzut-o pentru ultima oară. O mutaseră de puțin timp la noul oficiu poștal. De Anul Nou a venit un tânăr s-o ia, să meargă împreună la o petrecere, n-am reținut unde. Doamne, dac-aș fi bănuit! Înainte să plece, în timp ce Paula se îmbrăca în dormitor, am stat puțin de vorbă cu el, cu tânărul acela, chiar în camera asta. Mi-amintesc... Nu știu cum a venit vorba... Am discutat despre niște metode de tratament neconvenționale. Asta, fiindcă eram bolnavă și niciun doctor nu-mi spusese de fapt de ce boală sufăr... Nu intru în amănunte, ca să nu vă plictisesc... O prietenă îmi vorbise despre o metodă nouă, se lăuda ea. Hidroterapie parcă îi zicea. Da, hidroterapie. Ceva cu comprese de apă. O prostie, după cum s-a dovedit până la urmă... Așa că despre asta am vorbit cu tânărul care venise s-o ia pe Paula. De fapt, am vorbit aproape numai eu. El stătea, așa, pe scaun și doar dădea din cap. Da, parcă îl văd și astăzi. Mă privea cumva iscoditor, de parcă m-ar fi suspectat că am ceva de ascuns. Nu știu... Poate că atunci n-am gândit așa, nu-mi mai aduc aminte. Nu, cred că nu. Dar astăzi, după tot ce s-a-ntâmplat cu Paula mea, nu știu, parcă văd totul cu alți ochi...”
Bleer nu îndrăzni s-o întrebe ce s-a întâmplat cu fata ei.
„Nu știu”, continuă femeia cu gândul dus departe. „Toți avem dreptul să fim fericiți. Numai că alții vin tot timpul cu fel de fel de reguli. Nu vă mai spun ce reguli... Nu știu cât de fericită era Paula la ghișeul ei de la oficiul poștal. Au luat-o la un moment dat de la ghișeu și au pus-o să trieze corespondența. O triere mai specială, înțelegeți dumneavoastră. Au mutat-o de la oficiul ei poștal la unul mai mare și mai... În fine, nu mai avea viață personală. Mereu cu frica-n sân. Iar asta numai fericire nu era. Cu orice persoană se întâlnea, în afară de membrii familiei, trebuia să prezinte imediat o informare scrisă. Dacă mă întrebați atunci, cât ea încă era în viață, nu puteam să vă spun nimic din tot ce v-am spus astăzi. Era strict interzis. Adică până și membrii familiei... Dar acum ce importanță mai are?... Pe scurt, domnule, nu știu dacă ce i s-a întâmplat Paulei are sau nu vreo legătură cu acel tânăr. Dar cred că a avut legătură cu noua ei slujbă. De asta sunt sigură. De la noua slujbă i s-a tras.”
„De fapt ce s-a întâmplat cu fata dumneavoastră?”
„Dacă nu știați, domnule, și probabil că nu știți fiindcă ziceți că Miruna nu v-a spus nimic, Paula s-a prăpădit într-un accident de mașină. De la miliție au venit și mi-au spus că a traversat strada printr-un loc nepermis... și că a fost vina ei exclusivă. Știam cât era Paula de atentă și de precaută. Dar mi-am zis, cu noile ei obligații, cine știe cât or fi apăsat-o grijile și cât i-or fi schimbat viața... După ce-am înmormântat-o, m-am dus să văd și eu locul unde... Mă scuzați.” Femeii i s-a frânt vocea. Și-a cerut scuze și a ieșit din cameră. S-a întors după puțin timp cu un pahar cu apă. Și-a reluat locul și a băut din el. L-a pus pe masă și a continuat. „Am vrut să văd locul unde mi-au zis că s-a-ntâmplat. Era un rond acolo, în mijlocul unei intersecții, undeva în apropiere de Gara de Est... Stăteam la bordură și mă uitam lung la rondul acela, pe înserat. Sau poate că deja se înnoptase, nu mai știu exact. Era pustiu, și peste tot în jur era pustiu. Nu puteam... Nu puteam să-nțeleg, și nici acuma nu pot să-nțeleg ce căuta Paula mea atât de departe de casă. Tocmai la Gara de Est. Pe întâi ianuarie dimineață. Ea, care plecase de acasă, în ajun, împreună cu individul ăla...”
„L-ați mai întâlnit vreodată?” întrebă Bleer.
Femeia nu păru să fi auzit întrebarea. Trăia momentele din trecut.
„Când stăteam acolo s-a apropiat de mine un bărbat necunoscut. Culmea e că știa cine sunt. Asta mi s-a părut foarte ciudat. Dar mi-am zis, cine știe... M-a întrebat dacă sunt interesată să aflu cum s-au petrecut lucrurile cu adevărat. Doamne, sigur că mă interesa! Mi-a spus: «Vedeți trecerea aia de pietoni?» Era o zebră acolo, ceva mai departe, la vreo cinzeci de metri, în colțul străzii. «Acolo — mi-a zis — a fost ucisă fata dumneavoastră...»”
„Ucisă?”
„Așa mi-a zis. «Acolo a fost ucisă fata dumneavoastră. Nu aici. Acolo, chiar pe trecerea de pietoni.» Sunteți sigur, domnule? l-am întrebat. Părea că n-are nicio îndoială. Mi-a spus: «Pot să depun mărturie în cazul că vă hotărâți să contestați în instanță raportul miliției. N-a fost nici pe departe așa cum au stabilit ei. Am fost de față și am văzut totul, vă rog să mă credeți.»...”
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai sigur că autonomia personajelor nu-i o simplă iluzie. Și în loc să mă limitez să mă gândesc critic la cei ce afirmă contrariul și îi acuză de ipocrizie pe autorii de ficțiune, simt că încep să-i urăsc. Eu am dovezile, vorba aia, palpabile. Fiindcă, iată, întâlnirea lui Bleer cu mama Mirunei putea să decurgă altfel. Necesitățile interioare mi-au dat însă peste cap planurile. Poate că discuția despre sora Mirunei, Paula, pălea ca importanță față de soarta Mirunei înseși. Dar ambele surori aveau ceva important de ascuns, iar acel ceva s-a dovedit pe parcurs a fi de aceeași esență. Personajele știu mai bine. Fotografiile de pe perete, nici ele nu erau în plan. Dar dacă Bleer s-a oprit să le studieze, înseamnă că așa a fost. La fel și cu oficiul poștal, de care a tot amintit. Oficiul poștal a rămas învăluit în mister. Îmi asum vina.
„...«Ar fi păcat să lăsați lucrurile așa cum au hotărât ei, doamnă», a continuat necunoscutul care se oferise să-mi fie martor. «Sunt niște ticăloși!» mi-a spus. «Nici vorbă de vreo vinovăție a fetei dumneavoastră. Întâi și-ntâi, așa cum v-am spus, fata nu traversa printr-un loc nepermis ci se afla exact pe trecerea de pietoni. Nu știu ce-au făcut după aceea, sunt sigur că au luat-o și au mutat-o aici, la mare distanță de zebră. Iar mașina care a lovit-o am văzut-o cu ochii mei înainte de incident. Staționa la vreo câțiva metri distanță de trecerea de pietoni, la bordură, acolo, pe partea ailaltă a străzii. Și cineva era la volan, am văzut cât se poate de clar. În momentul când fiica dumneavoastră a început să traverseze, a demarat în mare viteză și... Așa s-a-ntâmplat, doamnă! Am văzut scena cu ochii mei. A izbit-o în plin și dus a fost! Așa că eu asta vă spun, doamnă. Dacă vreți, mă puteți chema ca martor în instanță. Puteți să contați pe mine. Uitați, aveți aici buletinul de identitate, notați-vă numele meu, adresa, tot ce credeți că vă trebuie. Doar unde lucrez nu mă-ntrebați. Dar vă las și un număr de telefon. Dacă vă hotărâți, sunați-mă și stabilim imediat cum facem. Dacă o fi să dea și peste mine o mașină, asta este! Îmi asum riscul! Nu mai rabd! Nu mai pot să rabd să-i văd pe nemernicii ăștia cum fac legea în țară și nu-i pedepsește nimenea!». Așa a zis. M-am întrebat doar de unde știe domnul acela ce scrie în raportul miliției. În fine...”
„Și l-ați căutat?”
„L-am sunat peste vreo două zile... N-a răspuns nimeni. Apoi am încercat să-l găsesc la adresa pe care mi-o dăduse. N-am găsit pe nimeni acasă. N-a fost nimeni nici a doua zi, nici a treia, nici peste o săptămână. Nici peste două. Și nici la telefon n-a mai răspuns nimeni de-atunci... M-ați întrebat de tânărul care a venit s-o ia pe Paula de-acasă. Nu, nici pe el nu l-am mai văzut niciodată... Așa că asta e, domnule. Cineva nu vrea să... Cineva, acolo, nu știu unde, nu vrea să fim, nu zic fericiți, dar nu ne vrea deloc. Nu ne vrea, și pace!”
Acum era clar de ce mama Mirunei nu avea nici pic de încredere în miliție.
„Ați reușit să aflați, sau măcar aveți vreo bănuială despre ce fel de pericol reprezenta pentru ei fata dumneavoastră?” o întrebă.
„Paula?... Nu. N-am nicio bănuială. Nu știu ce-o puneau să facă acolo la oficiu.”
„Poate că a aflat din corespondență, din corespondența pe care o tria, ceva ce nu trebuia să se știe. Ceva foarte important.”
„Posibil. Nu știu ce să spun...”
Erau lucruri pe seama cărora nu se putea glumi. Doar puteai să închei. Iar încheierile — încheierile-popas —, dacă le tratai cu seriozitatea cuvenită, te puteau scoate, și pe cititor odată cu tine, exact acolo unde doreai; iar cititorului, în plus, să-i ofere o compensație pentru eventuala insatisfacție de până în acel moment.
Partea proastă cu cititorul era că el însuși rămânea o ficțiune. Iar lucrarea în sine, un vis... aici în Europa de Est.