Tăcerea

Trebuia neapărat să te sun. Dar uite că nici nu mai știam pe ce buton să apăs. Erau, parcă, vreo cinci butoane pe telefonul meu și am ales unul din ele — parcă ăla era al tău. Și da, a sunat telefonul la tine acasă. Mă rog, la noi acasă. Am așteptat cu sufletul la gură, dar mi-a răspuns o voce feminină necunoscută, despre care am presupus că e o vecină, sau poate o rudă de-a ta. O voce amabilă de altfel, foarte prietenoasă și, am presupus eu, venind de la o persoană între două vârste. Mi-a spus: — Ați făcut foarte bine că ați sunat, domnule... Și uite că îmi știa și numele. — Ați făcut bine că ați sunat. Mă duc imediat s-o caut. Și în receptor s-a lăsat tăcerea. Mi-am închipuit-o pe doamna care răspunsese la telefon căutându-te prin casă. Dar tăcerea s-a tot prelungit. Până când mi-am dat seama că n-ai să-mi răspunzi niciodată.

Profesorul și Ramona (II)

Scenariu de teatru

PROFESORUL: Dar ce, o femeie poate să fie sigură că a făcut cea mai bună partidă?

RAMONA: Păi tocmai asta zicam și eu, că nici femeia nu poate să fie sigură c-a tras lozul cel mare. Numai că, știți ce, la bărbați sare-n ochi. Îi vezi că se uită prin jur și-și tot sucesc gâtul până când pun ochii pe câte una. Și chiar dacă nu intră-n vorbă cu ea în doi timpi și trei mișcări, parcă îi și citești în gând ce zice: Măi, fir-ar să fie, da’ dacă asta-i mai bună ca nevastă-mea? Nu vi s-a-ntâmplat și dumneavoastră, domnule profesor?

PROFESORUL: Nu.

RAMONA: Sunteți sincer? Chiar sincer? (Profesorul tace.) Dar la-nceput?

PROFESORUL: La început, ce?

RAMONA: La-nceput a fost și pentru dumneavoastră, nu-i așa, o tipă care... v-a plăcut. Nu?

PROFESORUL: Chiar te interesează pe dumneata chestiunea asta?

RAMONA: Mă interesează, de ce nu.

PROFESORUL: Nu-i o chestiune... practică.

RAMONA: Vi se pare dumneavoastră că eu sunt o femeie practică?

PROFESORUL: Nu ești?

RAMONA: Eu v-am întrebat prima. Vi se pare că sunt o femeie practică? (Profesorul nu răspunde.) Păi dacă eram o femeie practică de ce-aș fi intrat în vorbă cu dumneavoastră? Ce-am de câștigat? (Profesorul tace.) Vedeți! Nu sunt o femeie practică. Fiindcă n-am de tras niciun folos din discuția cu dumneavoastră... Așadar, nu vreți să-mi povestiți cum a fost când v-ați îndrăgostit prima dată? Sunt sigură că nu v-ați gândit la sex! Ia ziceți, cum a fost? V-ați gândit la sex, sau nu?

PROFESORUL: Chiar dumneata spui că ești sigură că nu m-am gândit la sex.

RAMONA: Ei, poate că mă-nșel. Viața vine cu tot felul de surprize. Nu? Chiar sunt curioasă cum v-ați îndrăgostit prima oară. Vă mai amintiți?

PROFESORUL: Vag.

RAMONA: Doar vag?

PROFESORUL: Dumneata îți amintești cu amănunte prima dumitale dragoste?

RAMONA: Cu amănunte?... Da, poate... Dar nu sunt sigură c-a fost chiar dragoste.

PROFESORUL: Poate că nici la mine n-a fost chiar dragoste.

RAMONA: Nu? Dar ce-a fost? (Profesorul ezită.) A fost ceva rușinos? Ați mai povestit cuiva?

PROFESORUL: Tocmai asta-i ciudat. Că n-am mai povestit nimănui.

RAMONA: Bănuiesc ce-i în capul dumneavoastră. Tocmai ei să-i povestesc? Dansatoarei? Nu tre’ să vă jenați, domnule profesor. Dacă-i ceva care v-apasă, o să vă simțiți ușurat. Deci cum a fost?

PROFESORUL (după o lungă ezitare): Mă aflam acasă la un prieten...

RAMONA: Da, v-ascult.

PROFESORUL: Se făcuse târziu și mă invitase să rămân la el peste noapte... El... avea o prietenă... Mă rog, iubită.

RAMONA: Mișto?

PROFESORUL: Da... era... într-adevăr... Arăta bine.

RAMONA: Și v-ați dus peste ea în toiul nopții!

PROFESORUL: Nu... Nu m-am dus... Arăta bine. Trebuie să recunosc că îmi plăcea de ea...

RAMONA: O cunoșteați mai de mult?

PROFESORUL: La un moment dat când am rămas între patru ochi, prietenul mi-a arătat o poză... Cu iubita lui... goală. Întinsă pe-o rână, în pat.

RAMONA: Ia te uită!

PROFESORUL: Nu mi-a dat poza în mână. Mi-a arătat-o de la distanță și... numai așa, o secundă. Doar atât cât să-mi dau seama că era pozată o femeie goală.

RAMONA: Cum s-ar zice, v-a dat-o numai așa, pe la nas!

PROFESORUL: După care a ascuns-o repede. A băgat-o în portofel. Cred că s-a amuzat de perplexitatea mea. În orice caz eram cu toții veseli.

RAMONA: De data asta, domnule profesor, chiar n-am idee care e continuarea. M-ați făcut al naibii de curioasă!

PROFESORUL: Ai și motive. Fiindcă nici eu nu-mi imaginam în clipa aia care avea să fie urmarea.

RAMONA: I-ați cerut să vă arate încă o dată poza, s-o vedeți mai bine!

PROFESORUL: Nu, nici vorbă. Nu puteam să fac una ca asta.

RAMONA: Păi nu ziceați că și el s-a amuzat?

PROFESORUL: Da, s-a amuzat. Amândoi ne-am amuzat. Dacă îi ceream poza, însemna c-o iau în serios.

RAMONA: Și-atunci?

PROFESORUL (după o ezitare): N-a fost nimic premeditat... Ne-am culcat cu toții după miezul nopții. Poate, dacă stau să-mi amintesc, chiar bine după miezul nopții. Dar n-am putut adormi. Am stat treaz... nici eu nu știu cât... O oră? Două?

RAMONA: Erați excitat!

PROFESORUL: M-am furișat în camera lor pe-ntuneric și... Nici nu era propriu–zis o ușă între cele două camere. Doar o boltă cu draperie... Mă rog, am intrat... Am cotrobăit în haina lui după portofel... L-am găsit și... am scos de-acolo fotografia. Am ieșit tiptil din cameră, m-am dus în baie și am aprins lumina.

RAMONA: De ce în baie? N-aveați camera dumneavoastră?

PROFESORUL: Ba da, dar...

RAMONA (ghicind): O! domnule profesor, cred că știu de ce v-ați dus în baie!

PROFESORUL: Dacă știi, înseamnă că n-am ce să-ți mai povestesc.

RAMONA: Ba da! Abia acum simt că ați scăpat de încordare! Sau sunteți pe cale. Povestiți-mi! Știu c-aveți nevoie să povestiți. Dacă nu vă place de mine, închipuiți-vă că-i faceți o mărturisire ei, fetei. Iubitei prietenului.

PROFESORUL: Nu știu...

RAMONA: Ei, haideți! Vă rog din suflet! Descărcați-vă!... Și ce-ați făcut cu poza ei în baie?

PROFESORUL: Nu-mi vine ușor să vorbesc despre asta.

RAMONA: Închipuiți-vă că vorbiți cu ea... după ani de zile!

PROFESORUL: Am scos poza și... m-am uitat la ea. Și... m-am... Mi-am provocat...

RAMONA: ...Plăcere! (Profesorul tace.) Dar nu-i un păcat chiar așa de mare!... Multă lume face asta și nu recunoaște... Câți ani aveați când s-a-ntâmplat povestea?

PROFESORUL: Douăzeci și ceva.

RAMONA: Cam vârsta mea... De-un singur lucru îmi pare rău... Dacă v-a plăcut așa de mult trebuia să i-o șutiți prietenului dumneavoastră! Nu doar poza cu ea!

PROFESORUL: Nu sunt deloc sigur că s-ar fi lăsat... șutită.

RAMONA: Ba da! Eu sunt sigură c-ar fi plecat cu dumneavoastră.

PROFESORUL: Nu sunt sigur că... (Tace.)

RAMONA: Că?

PROFESORUL: Că a fost ceva... adevărat. (După o pauză.) Mi-a fost silă de mine atunci. M-am disprețuit. Ani de zile a durat până am uitat. Cât de cât. Dacă am uitat.

RAMONA: Se vede treaba că n-ați uitat.

PROFESORUL: Da, așa e... N-am uitat.

RAMONA: Sunteți prea aspru cu dumneavoastră, domnule profesor. (Tăcere lungă. Profesorul se ridică de la masă și face câțiva pași.) Știți, odată mi-am pictat corpul... Adică nu eu, vreau să spun că mi l-a pictat cineva. Un prieten.

PROFESORUL: Da? Se practică așa ceva?

RAMONA: Cum să nu! N-ați știut?

PROFESORUL: Dacă zici tu.

RAMONA: Mi-a desenat așa, o... Cum să zic ca să nu ziceți iarăși că sunt vulgară?... Un... penis foarte mare între sâni... așa, în jos, știți. Iar sânii mi i-a pictat ca două... mă rog, testicule. (Profesorul tace.) Ce, ați amuțit?

PROFESORUL: Și ai fost și expusă?

RAMONA: A, sunteți răutăcios, domnule profesor. Bineînțeles că am avut și spectatori. Altfel cum? Eram pe-o plajă, la mare. Nu sunteți de-acord, văd eu.

PROFESORUL: Mă rog. Altă lume.

RAMONA: O lume liberă, nu, domnule profesor? Nici n-am fost eu singura pictată. Am fost mai multe femei pe-acolo care ne-am lăsat pictate. Și chiar și bărbați. Nici nu vă-nchipuiți ce ciudat e! Pensula aia cu vopsea, udă, rece, care te gâdilă! Rar mi s-a-ntâmplat să mă simt atât de... ciudat! Și vă asigur că-i mișto să te simți ciudat!

PROFESORUL: Mă rog, n-am văzut niciodată un corp de femeie pictat.

RAMONA: Și nici de bărbat...

PROFESORUL: Nici.

RAMONA: Și nici dumneavoastră n-ați fost pictat.

PROFESORUL: Unele bancuri nu le apreciez.

RAMONA: Numai unele? (Profesorul nu-i răspunde. După o pauză): Și cum a rămas cu poza, domnule profesor? Ați reușit să i-o puneți prietenului înapoi în portofel după ce v-ați...?

PROFESORUL: Ghinionul lui a fost că n-am reușit.

RAMONA: Ghinionul lui?! N-am înțeles.

PROFESORUL: Cum s-ar zice, m-a prins asupra faptului. S-a trezit chiar în clipa când încercam să-i strecor portofelul la loc în buzunar.

RAMONA: Ca să vezi! Dar de ce nu ghinionul dumneavoastră? De ce ghinionul lui?

PROFESORUL (după o ezitare): Martorii au uneori destine ciudate.

RAMONA: Martorii?

PROFESORUL: Prietenul meu a murit câțiva ani mai târziu, într-un accident de mașină.

RAMONA: Ei, poftim! (După o pauză.) Să-nțeleg că dacă nu vă prindea cotrobăindu-i în buzunar, alta era soarta lui? (Profesorul nu răspunde. După o pauză.) Mda, sunt întâmplări ciudate pe lumea asta... Dar ea? (Tăcere.) Cum o chema?

PROFESORUL: N-are importanță.

RAMONA: N-ați mai văzut-o?

PROFESORUL: Nu.

RAMONA: Nici după ce-a murit el?

PROFESORUL: Au fost amândoi în mașină.

RAMONA: O! Îmi pare rău, domnule profesor! Zău că-i... Nici nu știu ce să zic.

Profesorul și Ramona (I)

Scenariu de teatru

PERSONAJELE

PROFESORUL, 64 de ani
RAMONA, 23 de ani

Camera de zi dintr-un apartament situat într-un bloc vechi, cu două etaje, pe înserat. Profesorul șade la biroul său și tastează la calculator. Se aude soneria. Profesorul se ridică, se duce la ușă, deschide.

PROFESORUL: Hm... Pe cine căutați?

RAMONA (intră în cameră nepoftită și rămâne lângă ușă): Bună seara...

PROFESORUL: Pe cine căutați?

RAMONA: Mi-a spus soră-mea că locuiți singur dar că sunteți un tip cumsecade.

PROFESORUL: Cine e sora dumitale?

RAMONA: Lucreția. Vecina dumneavoastră de palier. Stă chiar acolo, vizavi. Ușă în ușă, cum s-ar zice. Dar acuma nu-i acasă din câte văd. Am sunat la ea și nu răspunde.

PROFESORUL: Dar...

RAMONA: Stați așa! (Adulmecă aerul.) A ce miroase aici?... Chanel 5?

PROFESORUL: Doamne ferește! Eu nu mă dau cu parfum!

RAMONA: Ba da, e Chanel 5.

PROFESORUL: Nici vorbă! De unde ai mai scos-o și pe-asta?

RAMONA: Atunci înseamnă c-a fost cineva în casă.

PROFESORUL: N-a fost ni... Ascultă, domnișoară, nu e treaba dumitale dacă a fost sau n-a fost cineva în casă la mine!

RAMONA: De acord, eu...

PROFESORUL: Ce dorești de fapt?

(Ramona înaintează în cameră. Își rotește privirea în jur.)

RAMONA: Așadar, ziceați că locuiți singur?

PROFESORUL: Încă o dată îți spun! Nu-i treaba dumitale să...!

RAMONA: Așa zice Lucreția.

PROFESORUL: Cine-i Lucreția?

RAMONA: Vecina dumneavoastră de palier, v-am spus. Soră-mea.

PROFESORUL: Habar n-am. E vreo persoană care se cheamă Lucreția în apartamentul de vizavi?

RAMONA: De fapt vroiam să vă-ntreb dacă nu cumva v-a lăsat cheia.

PROFESORUL: Ce cheie?

RAMONA: De la apartamentul ei.

PROFESORUL: Pentru Dumnezeu...!

RAMONA: N-aveam de unde să știu în ce relații sunteți. Credeam că sunteți în relații mai apropiate. Lucreția mi-a povestit câte ceva despre dumneavoastră. Acuma, să nu credeți că le știe ea chiar pe toate. Mi-a spus doar că sunteți profesor... și cam singuratic. Așa mi-a spus. C-oți fi din fire, că n-oți fi...

PROFESORUL: Asta-i dezinformare!

RAMONA: Cu tot respectul, domnule profesor, dezinformare e când spui o minciună în public. Dar așa, în privat, dați-mi voie să vă contrazic.

PROFESORUL: Ba și în privat, tot dezinformare se cheamă că e! Nu sunt deloc singur! Locuiesc împreună cu familia, doar că pentru moment familia mea e plecată la băi.

RAMONA (cercetează cu privirea jos lângă ușă): Nu văd papucii.

PROFESORUL: Poftim?

RAMONA: Papucii familiei. Nu văd niciun papuc jos lângă ușă.

PROFESORUL: Asta-i bună!

RAMONA: Și dumneavoastră n-o însoțiți?

PROFESORUL: Pe cine să însoțesc?

RAMONA: Familia, la ea mă refer. Spuneați c-a plecat la băi.

PROFESORUL: Domnișoară, nu cred că-i treaba dumitale de ce familia mea a plecat la băi și eu nu. Ai vreo treabă cu mine sau ai intrat doar așa, ca să mă ții de vorbă fiindcă pretinsa dumitale soră nu-i acasă? Te anunț că dacă vrei să mă ții de vorbă, ai greșit adresa. Mie nu-mi place să... mă rog, să stau la taclale.

RAMONA: Ei, haideți, nu fiți urâcios!

PROFESORUL: Nu-mi place să mi se amestece străinii în treburile personale.

RAMONA: Dar nu sunt chiar străină. V-am spus, soră-mea stă ușă-n ușă cu dumneavoastră.

PROFESORUL: Ai spus că o cheamă Lucreția? Nu cred că-mi aduc aminte de vreo persoană cu numele ăsta în apartamentul de vizavi.

RAMONA: Asta fiindcă și ea e mai tot timpul plecată. În caz că n-ați știut, Lucreția e actriță la Teatrul Miracol și pleacă foarte des în turneu.

PROFESORUL: Tot ce se poate. Pe mine nu mă prea interesează numele vecinilor. Și nici cum arată.

RAMONA: Arată bine, să știți! Mult mai bine ca mine.

PROFESORUL: Mă rog. Nu contest. Tot ce pot să-ți spun e că duc o viață retrasă.

RAMONA (se apropie de masă): V-am întrerupt din lucru. Scriați ceva. Ce scriați?

PROFESORUL: Ei... n-are importanță. O recenzie.

RAMONA: N-ați observat nimic neobișnuit la mine?

PROFESORUL (o examinează fără prea mult interes): Ce-ar trebui să observ?

RAMONA: Că sunt borțoasă, domnule profesor! În luna a șasea! Cum dumnezeu de n-ați observat?

PROFESORUL: Mă rog... se poate. Nu știu de ce ar fi trebuit să observ?

RAMONA: Sau dumneavoastră nu vă uitați la părțile mai de jos ale corpului? Spuneți drept, până la ce linie vă coborâți privirea, ca să zic așa? Nu vă uitați mai jos de sâni? Sau nu vă uitați nici măcar la sâni?

PROFESORUL: Domnișoară, îți atrag din nou atenția că treci peste anumite limite. De bun-simț.

RAMONA: În ce domeniu lucrați, domnule profesor?

PROFESORUL: Am lucrat. Nu mai lucrez de mult.

RAMONA: Cum s-ar zice, sunteți la pensie?

PROFESORUL: Mă rog... Se poate spune și-așa.

RAMONA: Nu-i cazul să vă rușinați. Mai devreme sau mai târziu cu toții ajungem la pensie... Într-un fel sau altul. În meseria mea, de pildă, e o porcărie să ieși la pensie.

(Profesorul o scrutează neîncrezător.)

RAMONA: Vai, domnule profesor, ce vă trece prin cap? Sper că nu vă gândiți la vreo prostie! Am o meserie onorabilă! Chiar foarte onorabilă... Eu vă-nțeleg că aveți o nedumerire când mă vedeți cu burta la gură... Dar, hai, recunoașteți și dumneavoastră că încă nu-i chiar la gură. Burta, vreau să spun. Mai am vreo două luni până atunci. Vreo două luni și-un pic, poate chiar trei. Știu, o să spuneți că două luni trec repede. În privința asta vă dau dreptate. Nici nu știi cum zboară două luni! Sau, mă rog, aproape trei.... Chiar și doi ani trec repede’

PROFESORUL: Chiar și-o viață.

RAMONA: Ei, vedeți că nu sunteți chiar urâcios, domnule profesor! Zicea bine soră-mea Lucreția că sunteți un om cumsecade... Chestia asta cu viața eu n-am de unde s-o știu. La cei douăzeci și trei de ani ai mei... Mai am ceva de trăit, nu-i așa, domnule profesor? Apropo, dumneavoastră câți ani aveți? Sper să nu mă puneți să ghicesc, că s-ar putea să spun o prostie!

PROFESORUL: Sora dumitale nu ți-a spus?

RAMONA: Nuu! Ea e o fată cât se poate de discretă, doar o știți.

PROFESORUL: Ți-am spus că...

RAMONA: A, da, așa e! Mi-aduc aminte, dumneavoastră nu vreți decât liniște. Să fiu în locul dumneavoastră, nici eu n-aș vrea altceva... Apropo, când v-am întrebat dacă sunteți la pensie, mi-ați răspuns că „se poate spune și-așa". Vroiați să spuneți că mai scoateți și dumneavoastră un ban în plus? Chiar c-aș fi curioasă să aflu cum anume mai scoateți un ban. Nu-i nicio rușine, domnule profesor. Păi și eu mai scot un ban pe lângă salariu. Vreți să vă spun cum?

PROFESORUL: Mulțumesc, nu mă interesează.

RAMONA: Vai, domnule profesor, da’ de ce? Credeți că fac ceva rușinos?

PROFESORUL: Nu cred nimic. Nu mă interesează!

RAMONA: Omul e bine să fie curios, domnule profesor. Eu nu-i cred p-ăia care zic că nu-i bine să fii prea curios, că mori prea devreme. Dumneavoastră trebuie că n-ați fost deloc curios dacă ați ajuns la vârsta asta. (Profesorul tace.) De fapt, domnule profesor, dumneavoastră m-ați mințit.

PROFESORUL: Cum adică?

RAMONA: Dumneavoastră n-aveți nicio familie. Familia dumneavoastră nu-i plecată la băi. Dumneavoastră n-ați avut niciodată o familie, înțelegeți ce vreau să spun.

PROFESORUL: Nu. Ce vrei să spui? Cum adică n-am avut niciodată o familie?

RAMONA: Ați mai trăit în tinerețe cu una, cu alta... Dar aia n-a fost familie. (Profesorul tace.) Ei, hai, domnule profesor, nu-i cazul să vă-ntristați. Uite, dacă v-aș spune că nici eu n-am familie, v-ați simți mai ușurat?... Nu, n-am familie nici eu. Am o soră, pe Lucreția, am un tată care e și el la pensie, la fel ca dumneavoastră. Dar n-am cum s-ar zice căminul meu.

PROFESORUL: Dar dumneata ai tot timpul în față să ți-l întemeiezi.

RAMONA: Oare?

PROFESORUL: Ești foarte tânără, n-ai decât douăzeci și trei de ani, parcă așa spuneai.

RAMONA: Și ce-i cu asta? Nu poți să crăpi și la două’ș trei de ani? Sau la două’ș patru?

PROFESORUL: Orice se poate întâmpla.

RAMONA: Păi vedeți, domnule profesor! Cum aș putea fi sigură că am s-apuc să-mi... cum ați spus? să-mi întemeiez? Vai ce cuvânt oribil, domnule profesor! Să-mi întemeiez? Păi ce-ar însemna asta?

PROFESORUL: Cum adică?

RAMONA: Să-mi întemeiez? Mă vedeți pe mine alergând cu limba scoasă după un bărbat și după ce-am pus gheara pe el să-i spun: știi drăguțule, nu mă regulez cu tine decât cu acte-n regulă? Mă vedeți pe mine făcând una ca asta?

PROFESORUL: Știi, domnișoară, nu mă prea împac cu termenii cam tari pe care văd că ai tendința să-i folosești.

RAMONA: Care termeni? Că mă regulez? Păi dacă asta vă deranjează, spuneți-mi dumneavoastră cum să-i spun? Mă culc? Fac dragoste? Spuneți-mi dumneavoastră, cum vreți să-i spun?

PROFESORUL: În definitiv n-are nici o importanță, poți să-i spui cum vrei.

RAMONA: Important e să ne-nțelegem, nu-i așa, domnule profesor?

PROFESORUL: Important e să mă lași în pace și să-ți vezi de treabă. (Se duce și se așează la masa sa de lucru.)

RAMONA (se așează pe un scaun, în fața mesei): Dar nici n-am prea apucat să stăm de vorbă, domnule profesor.

PROFESORUL: Așa ți s-a părut? Că doresc să stau de vorbă cu dumneata? Ai dat buzna la mine în casă și...

RAMONA: N-am dat buzna, domnule profesor! Am sunat la ușă și dumneavoastră mi-ați deschis. Totul s-a petrecut ca între doi oameni civilizați... De ce râdeți?

PROFESORUL: N-am râs.

RAMONA: Mie așa mi s-a părut.

PROFESORUL: Ți s-a părut.

RAMONA: Într-un fel ne asemănăm noi doi, domnule profesor, nu-i așa?

PROFESORUL: Noi doi ne asemănăm?!

RAMONA: Nu vă scandalizați, domnule profesor. Am spus doar „într-un fel".

PROFESORUL: În ce fel?

RAMONA: Deci sunteți totuși curios! Am ghicit eu bine. Dacă nu erați curios din fire n-ajungeați dumneavoastră la vârsta asta. Invers decât se zice! Apropo, câți ani aveți, domnule profesor? (Profesorul tace încruntat.) Nu vreți să-mi spuneți? Mă lăsați pe mine să ghicesc?... Aproape șaptezeci? (Profesorul tresare și o fixează cu reproș.) O! cred c-am sărit un pic peste cal. Șai’ș cinci? Sunt pe-aproape?... Ei bine, s-o lăsăm pe mai târziu. Nu cred c-aveți mai mult de șai’ș cinci... Ziceam că ne-asemănăm noi doi... Nu trebuie să vă simțiți jignit. (După o tăcere.) Să știți că, în ciuda aparențelor, eu îmi pun totuși tot felul de probleme.

PROFESORUL: Ar fi o surpriză pentru mine să aflu că ți le pui.

RAMONA: O surpriză plăcută?

PROFESORUL: Mă... refeream la meseria dumitale.

RAMONA: Care dintre ele?

PROFESORUL: Cochetezi cu mine?

RAMONA: Vai, domnule profesor, vi s-a părut dumneavoastră că cochetez? Cum mi-aș putea permite?

PROFESORUL: Cochetezi... Se poate cocheta în mai multe feluri.

RAMONA: Da? Nu știam.

PROFESORUL: Se poate cocheta și cu ideile. Cu gândurile.

RAMONA: Vedeți, de-aia am venit eu la dumneavoastră. Eram sigură că de la un om ca dumneavoastră oricând poți afla tot felul de chestii noi.

PROFESORUL: Sunt de acord cu dumneata, că curiozitatea îi este indispensabilă omului.

RAMONA: Eu ce vă spuneam! Sunt sigură că numai fiindcă ați fost curios ați ajuns la vârsta... mă rog, la vârsta pe care o aveți.

PROFESORUL: E exagerat să spui că numai curiozitatea a contribuit.

RAMONA: Probabil că ați dus și o viață cumpătată.

PROFESORUL (neîncrezător): Dumneata crezi într-o viață cumpătată?

RAMONA: De ce, domnule profesor? Nu c-aș avea pretenția că arăt ca una care duce o viață cumpătată. Dar chiar ar fi absolut cretin să duc o viață cumpătată. Dacă mă vedeți cu burta mare, asta-nseamnă că...?

PROFESORUL: N-are nicio legătură una cu alta! Faptul că ai burta... mă rog, că ești însărcinată... Nu, n-are nici o legătură.

RAMONA: Cine cu cine n-are nicio legătură?

PROFESORUL (dă semne de ezitare): Nu știu dacă e acuma momentul potrivit să intrăm în amănunte.

RAMONA: Da’ de ce, domnule profesor, de ce n-ar fi? E ceva, cum să zic, delicat? Pot să mai trec pe la dumneavoastră dacă considerați c-ar fi mai potrivit altă dată.

PROFESORUL: Da, sigur, poți să mai treci... În definitiv, de ce nu?

RAMONA: Poate tot așa, într-o zi când familia dumneavoastră e plecată la băi! (Profesorul îi aruncă o privire plină de reproș.) Totuși, domnule profesor, dacă aveți ceva de spus, spuneți-o! De ce să vă sfiiți? Arăt eu așa de fioroasă?

PROFESORUL: Nu, nu-i vorba de asta...

RAMONA: N-arăt fioroasă, nu?

PROFESORUL: Fioroasă! Nu, sigur că nu!

RAMONA: Dumneavoastră sunteți un timid, domnule profesor?

PROFESORUL: Eu? De ce mă-ntrebi?

RAMONA: Să știți că n-am nimic împotrivă ca cineva să fie timid. În meseria mea am avut de-a face cu tupeiști. Tot felul de tupeiști, zău așa. Da’ cu timizi n-am prea avut de-a face... Poate c-ați fost în tinerețe timid. Îmi închipui că asta trece... Timiditatea, vreau să zic. Chiar și eu... n-o să vă vină să credeți, dar am fost... cândva o fetiță timidă. Mă credeți?

PROFESORUL: Păi... de ce nu? Oamenii se schimbă.

RAMONA: Se schimbă, nu-i așa, domnule profesor? La fel mă gândeam și eu. Așa că dacă ați fost cândva timid, nu-nseamnă că mai sunteți și-acuma. Și chiar dacă sunteți, zău că mie una nu-mi pasă... Care-i problema?

PROFESORUL: Problema e cu meseria dumitale... Cea pe care văd că o treci sub tăcere.

RAMONA: Eu s-o trec sub tăcere? Dar de ce s-o trec sub tăcere, domnule profesor? Eu am o meserie onorabilă. Nu v-am spus? Sunt dansatoare.

PROFESORUL: Dansatoare?

RAMONA: Bineînțeles că dansatoare! Dar dumneavoastră ce credeați?

PROFESORUL: Eu... Nu credeam nimica... Dansatoare deci?

RAMONA: Dacă n-aveți nimica împotrivă. Și mă cheamă Ramona.

PROFESORUL: Îmi pare bine... Presupun însă că mai ai și alte... pasiuni.

RAMONA: Cine n-are! Parcă dumneavoastră n-aveți și alte pasiuni! Chiar aștept cu nerăbdare să-mi povestiți.

PROFESORUL: Ce să-ți povestesc?

RAMONA: Despre... pasiunile dumneavoastră. Sau, mă rog, despre cele pe care le-ați avut.

PROFESORUL: Mda. Văd că la mine totul e la timpul trecut.

(Ramona se ridică de pe scaun, se apropie de Profesor și, c-un gest tandru, îl mângâie pe față. Profesorul face un ușor gest de evitare. Dar n-o respinge totuși.)

RAMONA: Cel puțin dumneavoastră aveți în spate o viață întreagă. Nu-i cazul să vă considerați un om norocos?

PROFESORUL: Ba da. Am fost un om norocos... din multe puncte de vedere.

RAMONA: Bineînțeles c-ați fost. Și încă mai sunteți. Nu vă dați seama? Aveți atâtea amintiri la care să vă gândiți. Și nu numai amintiri.

PROFESORUL: Ce vrei să spui?

RAMONA: Vreau să spun că... Încerc să-mi imaginez, știți... Nimeni nu știe... când îi sună ceasul. Poate că mai aveți destul de trăit.

PROFESORUL: Eu nu-mi mai fac planuri, oricum.

RAMONA: Da, înțeleg. Știu și eu că nu-i bine să-ți faci planuri. Fiindcă multe ies anapoda. Așa că mai bine să nu-ți faci planuri. Dar nici nu refuz când îmi pică ceva în gheruță.

PROFESORUL: Adică te bazezi pe șansă.

RAMONA: De ce nu m-aș baza? E ceva rău în asta? Dumneavoastră nu faceți la fel?

PROFESORUL: Ce anume să fac?

RAMONA: Să înhățați ce vă pică în gheruță.

PROFESORUL: Vezi, asta nu-nțeleg eu la oamenii ca dumneata. De ce trebuie să fiți cinici?

RAMONA: Eu nu sunt cinică. Pur și simplu mă gândesc că de ce-aș da cu piciorul norocului? Păi nu-i păcat?

PROFESORUL: Mă întrebam dacă dumneata... (Ezită.)

RAMONA: Da? V-ascult, domnule profesor.

PROFESORUL: Mă-ntrebam dacă ai fost cu adevărat apropiată de oamenii cu... cu care ai avut relații.

RAMONA: Cu oamenii? Adică vreți să spuneți, cu toți?

PROFESORUL: Păi, cam asta mă-ntrebam... Mă rog, nu chiar cu toți...

RAMONA: Cu unii dintre ei sigur c-am fost apropiată. Dar dacă mă-ntrebați cât de apropiată, ei, asta-i mai greu de spus. Dar... stați așa. Nu sunt sigură c-am înțeles exact ce-ați vrut să mă-ntrebați. Cum adică dacă am fost apropiată? Dacă m-am înțeles bine cu ei? Sau ce?

PROFESORUL: Deși ești tânără, nu mă-ndoiesc că știi și dumneata, că anumite... împrejurări te apropie mai... mai mult decât altele, mă rog...

RAMONA: Vai, domnule profesor, ce greu vă exprimați uneori! Mă chinui să pricep ce naiba vreți să spuneți. D-aia vă-ntrebam: nu cumva sunteți timid? Vă referiți la sex? Asta doriți să știți? Cum sunt când fac sex?

PROFESORUL: N-nu asta am vrut să spun!

RAMONA: Dar ce, dragă domnule profesor? Nu când fac sex? Dar când fac ce? Alte prostii?

PROFESORUL: Știi ce? Nu mă interesează prostiile dumitale! Eram sigur că faci tot felul de prostii! Una din ele e aia că ai intrat în casă la mine. Și alta e că te-am lăsat să intri.

RAMONA: Asta e prostia dumneavoastră, domnule profesor.

PROFESORUL: Păi da!

RAMONA: Ei, haideți, nu vă mai oțărâți. N-ați făcut nicio prostie că m-ați lăsat să intru în casă la dumneavoastră. După cum vedeți, nu sunt nici hoață și nici obraznică. Luați-o așa, ca pe-o ocazie să mai schimbați câteva gânduri cu... o necunoscută.

PROFESORUL: Adică să... înhaț șansa?

RAMONA: Vedeți că știți, domnule profesor! Și cine știe ce alte ocazii o să mai vină!

PROFESORUL: Adică ce vrei să spui cu asta? La ce ocazii te referi?

RAMONA: Păi n-ați fost chiar dumneavoastră de-acord să vă mai vizitez? Ca să prindem o zi mai bună pentru dumneavoastră.

PROFESORUL: Nu știu dacă am spus așa ceva.

RAMONA: Fiți mai deschis, domnule profesor. Poate că în viața dumneavoastră atât de...

PROFESORUL: Lungă!

RAMONA (râde dezarmată): Să zicem atât de interesantă!... Poate că de multe ori ați regretat că ați dat norocului cu piciorul. Poate aveți ocazia să vă reparați greșelile... Și am să vă răspund și la-ntrebări. La tot ce vreți dumneavoastră. Dacă vă interesează cum fac eu sex, o s-o aflați și pe-asta.

PROFESORUL: N-am spus eu că vreau să știu cum faci dumneata sex!

RAMONA: Bine, n-ați spus... Dar chiar nu vă interesează?... De cât timp n-ați mai făcut sex, domnule profesor? Să nu spuneți că sunt vulgară!

PROFESORUL: De ce să nu spun? Păi chiar asta văd că ești.

RAMONA: Dumneavoastră, domnule profesor, când umblați pe stradă nu vă fug ochii după femei? Nu? Fiindcă pe mine nici nu mă miră chestia asta. Bărbații se uită tot timpul după femei. Însurat, neînsurat, nu contează! Bărbații se uită după alte femei. Și, de ce să n-o spunem p-a dreaptă, și femeilor le cam fug ochii după bărbați. E ceva rău în asta? Să zicem că dumneavoastră sunteți un bărbat însurat de mulți... mă rog, de ceva timp, să zicem.

PROFESORUL: Nu „să zicem", domnișoară. Chiar sunt!

RAMONA: Și nu vă fug ochii după alte femei pe stradă? Sau... pe la sindrofiile pe unde vă duceți, ce știu eu? Nu vă fug ochii? Nu văd nimic rău în asta. Ești bărbat, te-ai însurat... Dar niciodată nu po’ să fii sigur c-a fost cea mai bună chestie.