Demonii în haite*

Despre dezacordul cu trecutele relaţii amoroase ale femeii

Stăteam lungiţi în pat, goi sub plapumă, şi ea se lipea strâns de mine, mângâindu-mă apăsat pe spate. Apăsat şi insistent mâna ei îmi cobora mai jos de mijloc, îmi frământa fesele. Şi eu o dorisem toată ziua. Dar dorinţa ei nestăpânită să fie pătrunsă, după o oarecare perioadă de acalmie, începea deodată să mi se pară suspectă. Mă dorea oare pe mine? mă întrebam. Sau îşi amintea de unul din bărbaţii cu care făcuse dragoste înaintea mea? Eventual, chiar de fratele meu?... Cum puteam să fiu sigur? Trebuia să i-o spun, dar ghiceam replica ei: Tu aşa faci? Profiţi de faptul că pe întuneric nu-mi vezi faţa şi îţi imaginezi că faci dragoste cu una din fostele tale iubite?... Ştiam că nu trebuia să-i spun nimic din toate astea. Nu numai fiindcă îi anticipam replica, nu numai fiindcă replica ei ar fi fost perfect îndreptăţită ci pur şi simplu fiindcă la ea mă gândisem toată ziua şi fusesem nerăbdător să-i strâng în braţe trupul gol în aşternut, să mă contopesc cu ea, şi fiindcă împreună cu ea mă simţeam, poate pentru prima oară, cu adevărat minunat. Dar în loc de asta mă pomeneam că îi spun: — Se pare că nu sunt chiar o noutate pentru tine... Mă simţeam minunat, da, dar nu şi liber. — Cum adică? se arăta ea surprinsă. Apoi se dumirea singură ce voisem să spun şi adăuga: — Ai vrea să fii? Dacă ai fi o noutate pentru mine ar însemna că noi doi am fi la început de drum, nu?... Şi atunci cu siguranţă n-ar dura. Era rândul meu să fiu nedumerit. — Ce n-ar dura? o întrebam. — Relaţia dintre noi, îmi răspundea ea calmă. Cuvântul relaţie îmi izbea auzul cu o forţă malefică şi îmi întărea bănuiala că pentru ea eu nu eram în realitate decât unul printre ceilalţi. Nici nu mai conta previziunea ei, de fapt mult mai pesimistă, că relaţia noastră n-avea să dureze. Ştiam — eram sigur — că nici nu puteam fi decât unul printre ceilalţi. Pentru Dumnezeu, ce aşteptam să o aud spunând? Avea totuşi un trecut în spate, nu? Cu toate acestea, cuvântul relaţie îmi rănise urechea şi nu puteam să i-o iert. Şi mă pomeneam, tot mai întărâtat, spunând: — O relaţie printre multe altele!... Ea deja încetase de câtva timp să mă mângâie şi o simţeam tot mai încordată, contaminată de crisparea mea. Dar nu puteam să mă stăpânesc. Şi ei părea la rândul ei că îi vine din ce în ce mai greu să rămână cea dinainte. Pe bună dreptate! îmi şoptea vocea raţiunii. Dar ştiam că în loc să dau ascultare raţiunii, aveam să fiu tot mai inflexibil şi mai încrâncenat. Fiindcă era o realitate: ea avusese multe relaţii înaintea mea. — De unde ştii că am avut multe relaţii? venea replica ei în întuneric... Bineînţeles că nu ştiam asta şi n-aveam niciun temei s-o presupun. Se putea foarte bine să fi avut puţine legături amoroase. În loc de asta însă îmi auzeam vocea din ce în ce mai încărcată de ură: — Orice ai spune, se simte că eşti versată! — Cum se simte? întreba ea. Versată în ce?... Eu ar fi trebuit să retractez: Nu, nu se simte în niciun fel. Eşti o femeie tânără şi nu-i nimic suspect pentru o femeie tânără şi sănătoasă să dorească să facă dragoste. Sunt un idiot că îţi spun toate astea. În schimb, ziceam: — Ar fi o ipocrizie din partea mea să trec cu vederea faptul că ai avut relaţii cu bărbaţii. — E şocant, zicea ea, să te aud vorbind de ipocrizie. Ţi-am ascuns eu vreodată că am mai avut şi alte relaţii cu bărbaţi?... Începeam deja să mă gândesc ce ar putea-o răni cel mai tare, simţeam nevoia asta. Spuneam: — Ar trebui să discutăm o dată ce presupune o primă întâlnire dintre un bărbat şi o femeie în clipa în care o femeie decide În seara asta sunt dispusă să-i cedez dacă ajungem în situaţia s-o facem. — Crezi că o femeie face un calcul atunci când ajunge să facă dragoste? — Nu! Face un calcul atunci când se gândeşte că ar putea ajunge să facă sex! — Cum adică se gândeşte? — Exact cum ai auzit: se gândeşte! Uite, să luăm ultimul bărbat cu care ai avut tu o relaţie, nu mă interesează numele lui... — Foarte bine, strecura ea, nici nu-i interesant pentru tine. — Ca orice relaţie, a început cu întâlniri, da? cu sărutări, cu telefoane, mă rog, tot tacâmul. Dar, cum se-ntâmplă de obicei, lucrurile s-au precipitat şi într-o zi a venit propunerea să faceţi sex, da? Tu aveai două opţiuni: să-l refuzi sau să accepţi. Ai acceptat. Chiar dacă, să zicem, înainte îl refuzaseşi, poate, de mai multe ori — nu ştiu, nu mă interesează. Dar în clipa în care ai acceptat, tu deja făcuseşi calculul: nu sunt în perioada fertilă, deci se poate!... Ea, care până atunci stătuse întoarsă spre mine, se răsturna pe spate, rece. Se îndepărta. Şi, pentru Dumnezeu, cum să nu se îndepărteze? Dar mie începea deja să-mi pară rău că înainte cu câteva clipe mă referisem la ultimul bărbat cu care ea avusese o relaţie şi adăugasem că cine anume era acel bărbat nu mă interesează. Nu! ar fi trebuit să-i spun: Uite, să-l luăm de exemplu pe fratele meu, cu care tu te-ai tăvălit nici nu vreau să-mi închipui pe unde şi cât timp...

Despre amestecul de principiu al demonilor

Demonii existau cu siguranţă. Altfel nu s-ar fi putut explica de ce atunci când gândeam, sau, mă rog, se cuvenea, după toate regulile bunului-simţ, să rostesc un lucru, rosteam exact contrariul lui. Sau: cum de simţeam exact contrariul a ceea ce indica logica sentimentelor? Existau demonii, da, dar ce fel de demoni erau?... Nu mai vorbeam cu ea, dar în mintea mea monologul meu justiţiar continua îndârjit, în tăcerea nopţii. — Calculul pe care îl face orice femeie cu privire la perioada permisă. De nu cumva începe să înghită pastile anticoncepţionale exact în momentul când intuieşte că lucrurile încep să se precipite. Sau, şi mai rău, poartă la ea în poşetă o cutiuţă cu prezervative! Pe care şi-o pune acolo când simte că momentul desfacerii picioarelor se apropie! Sau poate o are totdeauna asupra ei, că, cine ştie! Ea ar fi putut să mă întrebe: De unde ştii asta? Iar eu ce aş fi putut să-i răspund? Că discutasem cu alte femei? Sau cu alţi bărbaţi? Nu, nu-i puteam spune asta fiindcă nu era adevărat. Şi atunci? Văzusem în filme? La drept vorbind, da, îmi aminteam de cel puţin o secvenţă de film cu o femeie care îi oferă partenerului ei un prezervativ la momentul oportun. Aşadar, ce fel de experienţă aveam eu care să mă îndreptăţească să fiu suspicios şi nemăsurat de dur cu femeia cu care trăiam? Din filme?

Despre supravieţuirea până în prezent a bestiilor medievale

Dintre toate arătările monstruoase create de imaginaţia oamenilor — sau, cine ştie, poate nu numai de imaginaţia lor! — m-am oprit, pentru moment, la himeră. O iasmă nebiruită — cică —, din viţă de zei, nevăzută de oameni, leu înainte, în spate un balaur şi capră la mijloc, groaznic din gură pufnind văpăi de mânie-arzătoare, născută din împreunarea lui Typhon cu Echidna. Era deci feminină şi asta îmi satisfăcea întrucâtva orgoliul masculin deoarece mă puteam dezvinovăţi mai uşor în propriii ochi: eram bărbat, şi un alt gen era acela care îi scotea pe oameni din minţi. În oglindă, căutând semne pe chipul meu, stigmate lăsate de himeră în răutatea ei (sau poate de altă bestie, cine ştie), privirea îmi era atrasă cu oroare de nesuferiţii peri negri de pe lobişorii urechilor, pe care aproape niciodată nu reuşeam să-i rad fără să curgă sânge. (Urma să-i smulg cu penseta, sigur că da.) Alte semne exterioare parcă nu se vedeau dar cu siguranţă himera lăsa urme vizibile — un fel de a spune — în adâncul fiinţei mele. Himera sau grifonii? Ceva trebuie să fi fost. Din tot bestiarul medieval ceva trebuie să se fi potrivit.

Când veneau demonii poate că cel mai bine era să mă gândesc la acele animale fabuloase, care, intrând în cărţi, îşi pierdeau din ferocitate şi din nocivitate prin însuşi faptul de a fi ajuns pe paginile cărţilor. Unde viaţa decurge, oricare ar fi intenţiile autorilor, sub imperiul raţiunii şi al regulii.

Mă gândeam la acel peşte monstruos, Aspidokelon, atât de mare şi de leneş încât rămânea nemişcat timp de ani de zile, cu spinarea deasupra apelor, iar pe spinarea lui creşteau cu timpul tufişuri, astfel că era luat de navigatori drept insulă; navigatori debarcau pe acea insulă, se instalau acolo printre tufişuri, ba chiar aprindeau focul, iar atunci când fiebinţeala focului îi străbătea peştelui pielea groasă, Aspidokelon se scufunda deodată ducând cu el în adâncuri şi oameni şi corăbii şi tot. Cum puteam să nu mi-amintesc de povestea lui Sindbad Marinarul? Odată cu această amintire răul meu lăuntric trebuia să se ogoiască. Fiindcă unde altundeva ar fi putut să sălăşluiască izvorul inocenţei dacă nu în copilărie? De care Sindbad Marinarul era legat într-un chip minunat şi indestructibil. Dar întrebarea era: îmi folosea la ceva? Doar îmi distrăgea atenţia pentru o bucată de timp. O bucată nu prea lungă, din păcate.

Citeam apoi despre un alt peşte, şi mai uriaş, Iascon, a cărui mărime nemăsurată îl îndreptăţea să încerce să încercuiască pământul întreg cu trupul lui, să-şi apuce coada cu gura; şi fiindcă totuşi nu reuşea s-o facă, iată că din această sforţare a sa se produceau cutremurele şi furtunile.

Despre unii autori de romane, stilişti perverşi

Dacă demonii veneau când citeam o carte, acea carte se prefăcea brusc într-una neinteresantă, ba chiar agasantă. (De fapt, nu ştiu dacă demonii veneau înainte să mi se pară cartea neinteresantă, sau tocmai fiindcă o găseam neinteresantă.) Dacă o apreciam în ansamblul ei, dacă îi apreciam structura, să zicem, deodată devenea interesantă doar, cel mult, în micro–structura ei, în înfloriturile de stil. Ceea ce era o calitate minoră, ziceam eu. Puteam să alung acest gând pe motiv că ar fi fost fals? Nu. Recunoşteam virtuozitatea autorului în chestiuni de amănunt, dar mă revolta profund faptul că mă purta de colo până colo fără nici un rost, fără să urmărească vreun scop vădit şi raţional. Dacă scopul acesta ar fi putut să reiasă după un anumit efort, suspectam autorul că trişa în sensul că se deda acelui josnic procedeu prin care semnificaţia metaforică a unui întreg putea să fie una sau alta, de la cititor la cititor, fără a exista o semnificaţie vizată cu bună-credinţă. Lucru ce îi era perfect conştient autorului, fără doar şi poate, şi de care se prevala cu perversitate. Pe scurt, cartea, dacă înainte de venirea demonilor îmi plăcuse, începea să mă enerveze cumplit. Încă puţin şi aveam s-o arunc cât colo... Recunoaşterea însăşi a calităţilor scriiturii, la care eram obligat, devenea motiv de iritare. Şi aşa mai departe. Personajele începeau să umble de colo până colo fără niciun rost, gonind după bunul-plac al autorului, să facă gesturi gratuite şi în general gratuitatea a tot ce conţine cartea, dacă nu cumva gratuitatea cărţii înseşi, devenea insuportabilă.

Cu ani în urmă întâmplarea făcuse să-mi cadă în mână manuscrisul unei traduceri neterminate a Vieţii lui Isus de Giovanni Papini. Nu-l cunoşteam personal pe autorul traducerii — textul îmi parvenise printr-un intermediar — şi nici nu aveam cunoştinţă de versiunea din 1928 a lui Alexandru Marcu. Aşa că, găsind textul destul de stângaci, am socotit de cuviinţă să mă aventurez într-o stilizare. Primul cuvânt care m-a frapat în text a fost cuvântul filtru. Mi s-a părut total nepotrivit, nelegitim în limba română, şi l-am înlocuit cu elixir. Apoi m-am gândit că nici elixir nu era potrivit întrucât făcea parte din vocabularul modern, în timp ce povestea, Storia, se referea la o epocă foarte veche, de acum două mii de ani. Am înlocuit deci elixir cu licoare. Şi astfel am ajuns la ideea de a da întregului text o tentă arhaizantă. Asta, fără să am cea mai vagă idee de textul lui Papini, pe care nu l-am cunoscut niciodată. Eram conştient că mă hazardez, neavând cunoştinţe lingvistice, dar ideea de arhaizare m-a acaparat atât de tare încât am devenit surd la orice îndemnuri să mă mai gândesc înainte de a trece la modificări drastice. Am înnegrit pagină după pagină, am tăiat cuvinte, le-am înlocuit cu altele, apoi pe cele înlocuite le-am înlocuit la rândul lor. Şi asta într-o stare de iritare crescândă. Era clar că demonii veniseră. Raţiunea îmi spunea: Omule, opreşte-te, fără să ai în faţă textul lui Papini n-ai de unde să ştii ce fel de limbaj a folosit. Dar nu, eu eram cuprins de furia arhaizării. Şi în plus, pe măsură ce înaintam cu lucrul traducerea mi se părea din ce în ce mai proastă. Ghiceam peste tot infidelităţi, pe care mă grăbeam să le corectez pe ghicite.

Bufniţa bântuia ruinele şi zbura numai noaptea. Preferând să trăiască în întuneric, se ascundea de lumină. Era o pasăre murdară şi trândavă, care îşi spurca propriu-i cuib cu excremente. Adesea o întâlneai în preajma mormintelor, iar de locuit cică locuia în peşteri. Unii ziceau că zboară cu spatele. Atunci când alte păsări o zăreau ascunzându-se în timpul zilei, o împresurau scoţând ţipete, încercând astfel s-o facă să-şi părăsească ascunzişul. Bufniţa ţipa atunci când simţea că cineva prin preajmă e pe moarte.

Se mai spunea că bufniţa îi întruchipează pe cei ce se complac în întunecimea păcatului şi fug de lumina virtuţii.

Şi totuşi Bestiarul de la Aberdeen dădea un sens moralizator pozitiv păsării de noapte. „Într-un sens mistic, pasărea de noapte îl simboliza pe Hristos. Hristos iubea întunecimea nopţii deoarece el nu dorea ca păcătoşii — care sunt întruchipaţi de întuneric — să moară ci dorea ca ei să se pocăiască şi să trăiască... Pasărea de noapte se adăpostea în crăpăturile din ziduri, aşa precum Hristos a dorit să se nască în mijlocul poporului evreu... Dar Hristos a fost zdrobit în crăpăturile zidurilor deoarece a fost ucis de evrei... Hristos s-a ferit de lumină în sensul că detesta şi ura îngâmfarea... Mai mult decât atât, într-un sens moral, pasărea de noapte îl întruchipa nu numai pe omul virtuos ci mai degrabă pe cel ce trăieşte printre alţi oameni însă în acelaşi timp se ascunde de ei pe cât posibil. El fugea de lumină în sensul că nu căuta mărirea recunoaşterii omeneşti.”

Şi mai era ceva la Papini care mă scotea din sărite: emfaza. Toată cartea lui nu era o desfăşurare de idei ci o înşiruire de impresii trâmbiţate care de care mai bombastic. Nu puteam s-o las aşa, trebuia să-i pun surdină atât cât îmi stătea în puteri fără să produc distorsiuni. Încetul cu încetul însă începeam să regret că mă angajasem într-o asemenea întreprindere hazardată. Pe Papini nimeni nu putea să-l cureţe de emfază, nici prin arhaizarea textului nici cu vreo altă metodă. Iar eu eram idiotul care îşi închipuise că se poate.

Despre tăcere ca alternativă iluzorie la lucrătura demonilor

Nici vorbă ca alternativa la a te lăsa purtat de umori să fi fost tăcerea!... Asta era prima impresie... Părea, la un moment dat, să nu existe nicio ieşire. De-aş fi fost, poate, lăsat în încleştarea mea disperată mai multă vreme, în tăcere — totuşi — să mă fi scuturat de invazia demonilor. Dar de cele mai multe ori nu se întâmpla aşa. Trebuia să mă angajez într-o discuţie. Şi atunci loveam cu sete.

Ştiam că ar fi trebuit să rostesc ceva, fie şi câteva cuvinte, fie ele şi amare sau sarcastice. Dar, în loc de asta, tăceam, cu gura încleştată, şi începeam să fiu tot mai sigur că atunci când gura avea să mi se descleşteze, avea să fie doar ca să rănesc. Şi pe cine? Nu pe străini. Nu pe duşmani. Ci pe fiinţele cele mai apropiate, pe care, în lipsa demonilor, le adoram. De un lucru eram sigur: n-aveam o mutră care să arate că aş fi avut intenţia să ucid pe cineva. Dar asta nu mă consola defel. Ştiam că am o mutră acră şi asta spunea totul. Simţeam că nu pot schimba nimic în ceea ce mă privea.

Ceva se încleşta înlăuntrul meu. Ceva îmi îngheţa inima — unii ar fi zis, poate, sufletul, dar eu rămâneam la părerea că inima era aceea care devenea insensibilă, bătea tot mai rar şi mai anemic, până când parcă înceta să mai bată, ca la acele şopârle de apă, care se scufundau până în adâncurile mării, unde mediul foarte rece le impunea să-şi reducă ritmul bătăilor inimii până la încetare pentru a pune astfel capăt celei mai mici cheltuieli de energie.

În jur veneau să se aşeze acei minotauri, sau — n-aveam răgazul să iau seama — acei oameni cu cap de câine, anubişi egipteni şi alte arătări. Veneau să se aşeze în tăcere în jurul meu — precum Vietăţile Focului, şi numărul lor creştea şi, prin griul trupurilor lor, făceau ca aerul din jurul meu să devină tot mai pâclos şi mai cenuşiu.

Încercam să-mi dau seama ce îmi provoca acea stare de încleştare şi n-o puteam atribui decât, eventual, unei conferinţe anunţate în acea dimineaţă prin Internet, să zicem, sau invitaţiei la o lansare de carte sau altceva asemenea (fiindcă altminteri nu vedeam ce s-ar fi putut petrece în dimineaţa cu pricina). Raţiunea îmi spunea că o asemenea reacţie la o invitaţie de lansare de carte sau la o conferinţă era imposibilă, dar... Altă idee nu-mi venea în minte. Decât doar... ia stai! Ce să caut la o lansare de carte, când eram dinainte încredinţat că acea carte nu putea fi decât un eşec. Încă o carte proastă lansată pe piaţă. Iar eu: părtaş. Cine îndrăznise vreodată să rostească măcar un singur cuvânt critic la o lansare de carte? După aceea, ei da! se aruncau cu toţii s-o sfârtece care mai de care. Dar la lansare: doar cuvinte mieroase! Dezgustător! Nu, n-aveam să dau curs invitaţiei... Şi totuşi, de ce? De ce nu mă duceam la lansare? Lumina adevărului răzbătea deodată prin norii ipocriziei: dacă m-aş fi dus la lansare aş fi făcut-o doar pentru a fi văzut acolo. Şi nici măcar n-aş fi putut să spun că îmi doream să fiu văzut de vreo persoană anume. Pur şi simplu prindea bine să fiu văzut. Asta era cu adevărat dezgustător.

Despre cărţile cu bestii antice şi medievale

Înălţam capul din carte şi, deşi trecusem destule pagini peste acele pasaje impresionante, himerele, grifonii, inorogii şi toate celelalte mi se ridicau în faţa ochilor; un grifon, cu o mişcare abia perceptibilă, adulmeca aerul ridicând puţin botul, sau, mă rog, râtul, iar o himeră scotea un şuierat subţirel dar cu atât mai înspăimântător. Te treceau fiorii. Era de-ajuns să le dau o mai mare atenţie şi mişcările lor şi sunetele se amplificau până ce întreaga pagină începea să ia proporţii, să se întindă şi să se chircească în chip absurd; încă un pic de zăbavă, încă un pic de atenţie şi ceea ce înfăţişau acele pagini începea să fie ordinea firească a lucrurilor. Chiar aşa, firească! Ajungeam până acolo că se deschidea cartea cu pricina chiar şi atunci când nu o doream, paginile se răsfoiau ca suflate de vânt, himera începea să şuiere, şuieratul se preschimba în vorbire, iar vorbitorul eram chiar eu — se pare. Începea deruta. Paginile cărţii ar fi putut să fie îngălbenite, având în vedere subiectul. Dar se încingeau, deveneau roşii — de furie. Licornul. Bestiarul. Grifonii. Himerele. Licantrop deveneam, asta da! lup fabulos însetat de sânge.

Continuam să răsfoiesc cartea şi să caut.

Onocentaurul — ia te uită! — o creatură cu partea de sus a trupului umană şi cu cea de jos de măgar. Partea de sus reprezenta raţiunea, iar cea de jos animalitatea extremă. Onocentaurul cică ar fi fost simbolul poftei carnale. Natura duală a creaturii îl simboliza pe ipocritul care în vorbă făcea bine dar în realitate făcea rău. Nu ştiam unde îşi găsea locul pofta carnală în ceea ce mi se întâmpla... Sau, mai ştii, poate pofta carnală nesatisfăcută. Da, asta da, cu siguranţă. Era clar că putea să mi se potrivească de minune caracterizarea de ipocrit, om care face rău, deşi poate că îl făceam nu cu rea–intenţie ci fiindcă nu puteam altfel.

Bestiile din cărţi continuau să se perinde. Una mai hidoasă decât cealaltă.

Hiena nu trebuia mâncată fiindcă era spurcată — ziceau învăţăturile din cărţi. Hiena îşi putea schimba sexul: într-un an era mascul, în anul următor femelă. Hienele trăiau pe lângă morminte şi mâncau cadavrele pe care le găseau acolo. Din ochiul hienei (unii spuneau că din stomacul puilor ei) se putea extrage o piatră care, dacă o aşezai sub limbă, îţi dădea puterea să prezici viitorul. Aveam nevoie de puterea de a prezice viitorul, de certitudinea că odată şi odată lucrurile aveau să se schimbe. Se zicea că o hienă femelă a dorit să facă dragoste cu o vulpe, dar aceasta a respins-o nefiind sigură dacă hiena vrea să-i fie iubită sau iubit. Noaptea spiritul hienei îşi alegea câte o casă şi îi dădea înconjur strigând cuvinte cu glas omenesc. Cel ce se lăsa păcălit şi ieşea să vadă despre ce-i vorba sfârşea prin a fi mâncat. Un câine care ar fi trecut prin umbra unei hiene şi-ar fi pierdut glasul. Rezultatul încrucişării dintre o hienă şi o leoaică era o fiară numită leucrota.

Şi ajungeam la Sirenă — în sfârşit o creatură cu înfăţişare agreabilă. Nehidoasă. Dar ucigătoare: jumătate om, jumătate pasăre sau peşte. Sirenele îi fermecau pe bărbaţi prin cântatul lor minunat. Sirenele cântau când marea era cuprinsă de furtună şi plângeau pe vreme frumoasă. Marinarii atraşi de cântatul sirenelor adormeau şi atunci acestea le sfâşiau carnea. Isidor din Sevilla spunea că sirenele îşi aveau sălaşul în mare deoarece Venus se născuse din spuma mării. Erau trei feluri de sirene: unele cântau din lăută, altele din flaut, iar altele cântau din gură. Ele îi fermecau pe marinari spre a provoca naufragii. Aceasta nu era adevărat, susţinea Isidor. În realitate sirenele erau prostituate care îi aduceau pe călători în sărăcie.

Mă lăsam în voia reveriei. Fiindcă în prezenţa sirenelor, oricât ar fi fost ele de ucigătoare (în cărţi), mă închipuiam absolvit de vinovăţie. Pornirile mele cele rele îşi aveau obârşia în exteriorul fiinţei mele. Şi nici nu părea să fie chiar atât de rău să te laşi sedus de sirene. Se ştergea într-un soi de adormire graniţa dintre responsabilitate şi iresponsabilitate.

Dar mai era şi...

...Aspida veninoasă, chiar ea, care reuşea să nu se lase vrăjită de muzică lipindu-şi o ureche de pământ şi băgându-şi vârful cozii în cealaltă. În unele versiuni Aspida păzea un copac din care se prelingea un balsam. Pentru a ajunge să ia din balsam, oamenii trebuiau mai întâi să adoarmă Aspida cântând dintr-un instrument sau din gură. Aşa ziceau unii. Alţii spuneau că Aspida are în cap o piatră preţioasă numită carbuncul, iar descântătorul dibaci trebuia să-i spună aspidei anumite cuvinte pentru a căpăta piatra.

Se înălţa din ţărnă-ntâi un bulgăre însângerat

În chip de-Aspidă, aducătoare de somn, cu gât umflat.

Ci sânge din belşug şi-un picur greu de-otravă

Îi fură-alcătuirea; niciunui şarpe peste-atât

Nu-i fu sortit. Lacom de cald, spre reci ţinuturi

Nimic nu-l îndemna, nici dincolo de Nil nisipuri

Să bântuie...

Despre neîncrederea în virtuţile biterului suedez

Deşi amar la gust, aşa cum o arăta şi numele, ai fi putut totuşi, la rigoare, să fii convins să-l accepţi, cu dragă inimă chiar, să zicem, într-o sticluţă pusă la îndemână. Trei linguri pe zi nici nu era prea mult dacă stăteai să te gândeşti, în ciuda preţului piperat. Trei linguri amărui-dulcege, dar cât de binefăcătoare!

Biterul suedez Bano, preparat în Alpii Tirolezi,

este un preparat natural obţinut din preţioase

şi cunoscute plante medicinale, produs care

respectă întotdeauna reţeta originală.

Întrucât aceste picături se folosesc fără excepţie,

în toate bolile, se poate vorbi de menţinerea

sănătăţii în general, se poate vorbi despre:

Tinereţe fără bătrâneţe!

Şi cu toate astea, la ce ajungeam când ea mă îndemna, seara, să accept o lingură, pe care urma să mi-o dea chiar cu mâna ei?

Începeam, destul de neîncrezător, prin a o refuza invocând imposibilitatea unui remediu atât de universal.

— Cum ai putea crede că o singură linguriţă din această pretinsă licoare miraculoasă vindecă, după cum scrie aici, gâtul înfierbântat sau rănit? Adică de ce ar fi gâtul rănit? Fiindcă ai înghiţit, ce? O achenă plină de ţepi?

— E un limbaj arhaizant, dragule, îmi răspundea ea. Nu trebuie să-l iei ad litteram. Gât înfierbântat sau rănit, nu-ţi place cum sună? Sincer, nu-ţi place? Important e să crezi că îţi face bine.

Eram convins că ea crede. Şi nu făcea niciun rău recomandându-mi biterul sudez. Nici măcar nu insista. Doar se amuza un pic. Dar pe mine textul lor arhaizant, şi chiar scris pe o hârtie care ar fi vrut să sugereze, prin culoarea gălbui–maronie, un manuscris vechi patinat de vreme, începea să mă revolte. Manuscrisele vechi trebuiau să inducă ideea de înţelepciune populară, de vechi, de verificat!... (Asta era şi metoda la care recursese Papini! mi se aprindea deodată o luminiţă în cap: legitimarea afirmaţiilor prin recursul la înţelepciunea străbunilor. Dar în clipa următoare îmi aminteam că de fapt adeptul arhaizării textului fusesem chiar eu.) Trebuia să-i spun tot ce cred. Ce mai conta că ea era toată dăruită plantelor, şi nu numai celor medicinale?

— Ia uite ce scrie aici! Uite câtă neruşinare! îi replicam indignat. Cică... Picăturile vindecă şi cancerul, pustulele vechi şi negii, mâinile crăpate! Să pui laolaltă cancerul cu negii şi cu mâinile crăpate!

— Dar e vorba de un manuscris vechi, dragule. Trebuie să-l iei ca atare.

Mă revolta faptul că ea începea să ia drept realitate o simplă imitaţie. Limbajul arhaizant şi culoarea hârtiei exercitau asupra ei un fel de magie. Aş fi înţeles, poate, dacă hârtia ar fi fost veche şi, la răsfoire, s-ar fi sfărâmat între degete, să zicem. Dar aşa, imitaţia era de o calitate îndoielnică. Deşi, trebuia să recunosc, din punct de vedere strict estetic prospectul era reuşit. Doi savanţi în ţinută sobră de început de secol al şaisprezecelea german şedeau la o masă, aplecaţi peste manuscrise care, cu siguranţă — acelea, da! — erau vechi şi, la rigoare, puteau să conţină învăţături care să se fi pierdut de atunci până în zilele noastre. Puteam să admit că prospectul, cel puţin în ceea ce priveşte coperta, arăta convingător. Şi totuşi deveneam din ce în ce mai nervos. Simţeam apropiindu-se momentul când aveam să încep să rănesc. Era de necrezut pentru mine însumi, dar încă puţin şi aveam să-mi pierd de tot controlul.

— O lucrătură murdară cu aparenţă de manuscris vechi! Observi cum procedează? Îţi arată, cică, un manuscris vechi şi la o eventuală reclamaţie că nimic din ce îţi prescriu ei acolo n-are niciun efect, ţi-ar răspunde: Am afirmat noi că se întâmplă cu adevărat toate acele miracole descrise acolo? Noi doar vă prezentăm un text vechi. E părerea lor... Dar nimeni nu se sesizează că în felul ăsta îşi câştigă clienţii în chip pervers, invocând manuscrise vechi. Pe care le imită cu neruşinare! Persoane docte, sul de papirus şi tot tacâmul!

Deja vorbeam răstit. Încă un pic şi aveam să încep să răcnesc.

Oare în felul ăsta trebuia să decurgă discuţia cu ea?

Ea recunoştea că poate manuscrisul original după care fusese copiat prospectul nu era chiar atât de frumos:

— Poate l-au înfrumuseţat un pic, i-au dat o formă mai atrăgătoare. Dar asta nu înseamnă că manuscrisul vechi n-a existat defel. Şi adăuga, calmă şi înţelegătoare: — Ceea ce ar trebui tu să faci ar fi să şi crezi în vechimea manuscrisului. Fiindcă vechimea manuscrisului sugerează experienţa unor oameni, a multor oameni, în chestiuni de vindecare.

— Adică tu vrei să fiu convins de experienţa unor oameni doar fiindcă aşa-zisul manuscris sugerează că ar avea-o?

— În general e bine să crezi mai mult în oameni, preciza ea cu răbdare. Şi dacă ai să crezi în oameni ai să fii mai încrezător şi în ceea ce fac ei. Şi tu mai liniştit.

Aici trebuia să recunosc că ar fi fost mai bine pentru toată lumea, şi îndeosebi pentru mine, să fiu mai încrezător în ceea ce făceau oamenii. Ar fi trebuit măcar să tac. Tăcerea era o non–manifestare. Dacă altfel nu se putea, ar fi trebuit măcar să încetez să o contrazic cu indignarea mea nestăpânită.

Dar dacă puteam să fiu de acord, în final, că fabricantul biterului suedez avea îndreptăţirea să pună în vânzare prospecte care imitau vechi manuscrise, în schimb nu puteam să înghit preţul cu care se vindea. Probabil că adevăratul motiv al pornirii mele împotriva biterului suedez era tocmai preţul.

— Şaptesprezece lei pentru o sticluţă de o sută de mililitri? Mai mult decât pentru o sticlă de şampanie! strigam indignat. Care conţine trei sferturi de litru şi o bei cu prietenii la bucurie. În vreme ce biterul ăsta suedez — fabricat în Austria! — îl bei fără nicio ocazie, ca să te fortifice. Chipurile! Iar ca să crezi asta trebuie să te prosteşti pe tine însuţi întâi şi-ntâi!

— Spui asta de parcă bând şampanie e de la sine înţeles că te bucuri sincer!

Trebuie că eram bolnav şi nu-mi dădeam seama. Altfel, de ce ar fi insistat ea să mă tratez cu biter suedez? Să mă tratez pentru care boală?

Despre demonii sincerităţii

Mă întorceam deseori la relaţiile ei cu alţi bărbaţi şi de câte ori aveam ocazia provocam discuţii pe tema asta. Bineînţeles că cel mai mult mă obseda legătura ei trecută cu fratele meu. Da, îmi ziceam, n-am niciun drept să pretind un loc unic în viaţa ei. Dar pe de altă parte nu îmi puteam înfrâna dorinţa de a-i acapara întreaga viaţă. Prezentă, viitoare şi... da, chiar şi trecută. Ceea ce poate că nici nu era prea greu. Problema cea mare era trecutul. Care nu putea fi schimbat cu niciun chip.

Ocazia unei asemenea discuţii se ivise atunci când am văzut împreună filmul lui François Truffaut Jules şi Jim. Triunghiul propus de Truffaut nu era deloc cel conjugal, clasic, ci un triunghi erotic pur şi simplu. Întâi şi-ntâi că nimeni nu era căsătorit în acel triunghi. Apoi, nu existau stări conflictuale acolo sau, cel puţin nu deschise ci doar, eventual, mocnite. Dar neobişnuit de bine stăpânite. Şi în sfârşit, spre deosebire de triunghiul conjugal clasic, totul era pe faţă.

Ea era contrariată de duplicitatea Catherinei care pendula fără nicio mustrare de conştiinţă între Jules şi Jim. Cel puţin aşa părea. Şi doar ştiam foarte bine că într-un film, un personaj nu numai că pare ceva ci este ceea ce pare. Asta-i logica filmului. A oricărui film. A oricărei opere de ficţiune.

Pentru ea o relaţie ca cea din film era de neconceput. Şi la drept vorbind, tot aşa era şi pentru mine.

Bănuiam că se dorea a fi într-o postură asemănătoare cu cea a Catherinei — pendularea aceea între doi bărbaţi trebuie că o incita. Ca idee. Nu puteam să cred mai mult. Poate regreta că nu avusese cu fratele meu şi cu mine două relaţii simultane. Asta, tot ca idee. Poate. Şi ce însemna asta? Că era ahtiată după complicaţii şi că dorea cu ardoare să aibă prilejul să facă uz de inteligenţa ei feminină spre a dovedi superioritatea geniului feminin în materie de aplanare a situaţiilor conflictuale? Eram sigur, fiindcă o cunoşteam, că nu folosea ea expresii de tipul geniu feminin ci se referea pur şi simplu la genul feminin. O întrebam deci prin ce consideră ea că femeia îi este superioară bărbatului. Se gândea puţin şi îmi răspundea fără să-şi dea osteneala — mi se părea mie — să-şi ascundă satisfacţia că mă poate înfunda rapid:

— De pildă, femeile pot face copii, iar bărbaţii, nu.

— Altceva! îi replicam pe un ton iritat. Dacă în asta stă superioritatea, atunci orice femelă din indiferent care specie îi este superioară masculului. Credeam că ai un argument pentru superioritatea femeii.

Nu, n-avea niciun argument în sprijinul superiorităţii femeii. Sau, mai precis, nu ţinea să afirme cu orice preţ superioritatea femeii. Eu unul aproape că nu scăpam prilej să afirm cât de mult apreciez femeile, fără însă a vorbi neapărat de superioritatea lor. Le apreciam... Ce apreciam la ele? Alteritatea pur şi simplu. Dar ce alteritate plină de savoare! Ei însă nu-i îngăduiam ifosele de superioritate. Raţiunea îmi spunea că de fapt nu-şi dădea niciun fel de ifose de superioritate, dar când descopeream — sau când mi se părea că descopăr — că nu îşi dă niciun fel de ifose era deja prea târziu. Demonii puseseră stăpânire pe mine şi din acel moment nu mai făceam altceva decât să-i caut puncte vulnerabile. Trebuia cu orice preţ — iarăşi şi iarăşi — s-o rănesc. Şi atunci mă întorceam la discuţia despre fratele meu. Voiam să aflu ce anume n-a mers în relaţia ei cu el.

Nu dorea cu niciun chip să se întoarcă la trecut fiindcă, spunea ea, trecutul nu lăsase în ea niciun fel de urme.

— Să ne gândim la viitor, îmi propunea. Şi la prezent.

Pentru mine, la fel ca şi pentru mulţi alţii, nu încăpea îndoială, prezentul nu exista. Omul nu pendulează decât între trecut şi viitor. Ce era prezentul? Nici n-ai rostit bine cuvântul prezent, că s-a şi dus. În timp ce trecutul lăsa urme adânci şi de fapt trăiai cu acel trecut zi de zi, ceas de ceas.

Ea continua să susţină că nu trăieşte în trecut şi că trecutul nu-i afectează viaţa prezentă în niciun fel. Dar eu continuam să-i cer să-mi spună ce nu mersese în relaţia cu fratele meu. Îmi replica, uneori, exasperată:

— De ce nu-l întrebi chiar pe el? Nu sunteţi fraţi? Crezi că nu ţi-ar putea satisface toate curiozităţile?

Pentru mine însă, sinceritatea adevărată, până la ultimele ei detalii, nu putea exista decât între două persoane de sex opus. Uneori chiar şi în absenţa relaţiilor intime. Nu i-o spuneam pe şleau, dar îi pretindeam să intuiască asta. Ea însă era de altă părere:

— Relaţiile intime sunt înşelătoare. Te schimbă într-atât încât devii alt om. Dar fii pe pace, schimbarea nu durează. Redevii ce-ai fost în câteva zile, sau în câteva săptămâni.

— Sau în câţiva ani! o contram eu maliţios.

— Nu durează atât de mult. Apoi aştepţi în continuare să ţi se ivească prilejul să poţi fi cu adevărat sincer. Cum sunt eu cu tine. Nu poţi să pretinzi că nu ţi-am împărtăşit cele mai ascunse gânduri.

Dar pentru mine cele mai ascunse erau relaţiile ei trecute cu fratele meu. Şi cu alţii, bineînţeles. Dar în primul rând cu fratele meu. Dacă ea însăşi recunoştea că relaţiile intime îţi schimbă personalitatea — nu se ştie exact pe ce durată —, trebuia neapărat să aflu cum anume se schimba personalitatea ei în timp ce făcea dragoste cu fratele meu. În acel prezent.

— Cum adică în acel prezent?

— Foarte simplu. Dacă pentru tine trecutul nu contează, atunci fă un efort şi retrăieşte prezentul de atunci! Ce, vrei să spui că toate amintirile tale s-au evaporat?

— Tu vrei să ştii cum făceam dragoste cu fratele tău? mă întreba ea. Ei, asta chiar că nu-mi mai aduc aminte. Presupun că o făceam în chipul cel mai obişnuit în care o femeie face dragoste cu un bărbat.

— Pentru mine tu nu eşti o femeie, o apostrofam eu. Iar fratele meu nu este un bărbat. Pe mine mă interesează cum a decurs relaţia femeii cu care trăiesc acum, cu fratele meu, care este de asemenea prezent în viaţa mea. Şi care ne vizitează din când în când. Şi cu care, din cauza ta, nu mai pot să am relaţii normale.

Pretindeam sinceritate.

— Mă interesează să ştiu nu cum ci de ce s-a terminat relaţia ta cu fratele meu.

— Fiindcă ai apărut tu, îmi răspundea ea.

— Nu. Nu eu am stricat relaţia ta cu fratele meu. Erai deja despărţită de el şi eu vreau să ştiu de ce erai despărţită.

Dar demonii care te îndeamnă să numeşti lucrurile pe numele lor adevărat pot fi numiţi şi demonii sincerităţii, nu?. Pentru a trăi în pace şi în bună înţelegere cu semenii tăi trebuia să acoperi toată mizeria vieţii cu o pojghiţă de ipocrizie, de prefăcătorie. Ei bine, demonii veneau şi râcâiau pojghiţa de ipocrizie şi scoteau la iveală esenţa lucrurilor, lua-o-ar dracu’! Făceau un lucru bun, nu?

Ea venea lângă mine, după ore şi ore de frământări, nelinişti şi chinuri, şi obişnuia să mă întrebe drăgăstos:

— Gata, a trecut furtuna?

Şi atunci când mă întreba asta ea ştia că a trecut. Intuiţia feminină, nu? Eram sigur că se vedea foarte bine pe faţa mea. Mă vedea în sfârşit destins.

Demoni vechi de-o viaţă

Mă întreba uneori dacă mă gândesc la fostele mele iubite. Nu mă gândeam la fostele mele iubite. Mă gândeam în schimb la copilărie şi secvenţe, una după alta, mi se perindau prin minte. Chiar foarte des mi se întâmpla asta. Copilăria mea fără obsesii, fără conflicte altele decât cele minore de acasă. Ea putea să fie invidioasă: acolo, departe, în copilărie, îmi găseam sprijinul moral. Acolo era, cum mă mai gândisem şi altă dată, izvorul inocenţei.

Asta până într-o zi când, scotocind printre cărţi şi carnete vechi, am dat peste un blocnotes cu... Ce era asta? Un jurnal? Eu să fi ţinut un jurnal? Imposibil! Mi se ştersese complet din memorie... Jurnal, vorba vine! Să fim totuşi serioşi, nu erau decât câteva biete însemnări răzleţe... Dar ce descopeream în acele biete însemnări răzleţe? Iată, scria — sau scriam, eu scriam — despre un coleg de-al meu cu care păstrasem legătura până în anii maturităţii. Şi niciuna din amintirile mele nu lăsa loc pentru vreo suspiciune că ar fi existat între noi doi cândva vreo stare de tensiune. Şi totuşi, vedeam acolo scris negru pe alb că mă săturasem de tovărăşia sa până peste cap, că îl detestam şi că abia aşteptam să-l văd — sau să mă văd — plecat de la şcoala aceea unde învăţam. Era un adevărat acces de furie ceea ce întâlneam scris acolo în paginile blocnotesului. Asta îmi reactiva cumva memoria şi deodată îmi aminteam disputa cu alt coleg, degenerată în bătaie în toată legea, într-o recreaţie, în clasă.

Îi spuneam (vrând să fiu sincer până ca capăt):

— Ştii tu ce urmări avea umilinţa asupra mea?

— La ce umilinţă te referi? mă întreba ea pe jumătate absentă.

Colegul meu îmi învineţise un ochi şi retrăiam şi astăzi umilinţa. Deşi eu rămăsesem în ring, ca să zic aşa, în timp ce colegul meu se refugiase îndărătul catedrei, în alertă maximă, gata în orice clipă s-o zbughească în jurul ei la cea mai mică tentativă a mea de a-l înhăţa. Abandonasem urmărirea fără să insist prea mult.

— Ştii ce-am făcut în după-amiaza aceea?

— În care după–amiază?

— Atunci când m-am bătut cu el. Ştii ce-am făcut?

— Ce?... Era mai puţin absentă; oare începeam să-i trezesc interesul?

— Pentru prima oară în viaţa mea, deşi nu eram fumător, am cumpărat de la un debit de tutun, pe furiş, două ţigări. Le-am pufăit în drum spre casă, fără să trag fumul în piept, bineînţeles... Şi mi s-au învârtit în minte gânduri de...

— Răzbunare, încerca ea să ghicească.

— Da? Aşa crezi tu?

— Atunci ce fel de gânduri? Nu de răzbunare?

Încercam să-mi amintesc exact şi rămâneam puţin în cumpănă.

— Hai, insista ea. Tot pretinzi tu că trăieşti cu trecutul în suflet. Nu se poate să nu-ţi aminteşti.

— Doar pretind?

— Ei, nu, nu pretinzi. Tu eşti sincer!... Desluşeam o undă de ironie în glasul ei. — Dacă nu era răzbunare, atunci ce era?

— Trebuie să recunosc că era un fel de... Un fel de revanşă. Dar nu în sensul că şi eu trebuia să-i învineţesc un ochi colegului meu. Ceea ce mi-a rămas în minte este că, la fel ca şi astăzi, eram conştient că conflictul dintre noi nu putea să dureze.

— Atunci, ce fel de revanşă era?

— În anii următori trebuia să dovedesc lumii întregi că performanţele mele aveau să le depăşească pe ale lui.

— O, Doamne! Lumii întregi!...

Despre cum demonii atacă în haită

Ce mai remarcam era faptul că, starea demonică fiind deja instalată, ca să zic aşa — dintr-un motiv care pe moment îmi scăpa —, mintea mea căuta argumente care s-o justifice. Le căuta febril? Nu. Nu era nevoie de niciun efort: argumentele, amare şi tăioase, veneau de la sine, ba chiar învingeau bariere firave pe care raţiunea încerca (dar încerca oare cu adevărat?) să le pună.

Într-o stare conflictuală eram incapabil să mă uit în ochii interlocutorului meu. Dar ce spun eu „în ochii”! În realitate nu suportam să-i văd nici faţa... Persoane care nu îmi erau simpatice raţiunea îmi dicta să încerc să mi le fac simpatice pentru a putea avea relaţii normale cu oameni care îmi erau indispensabili. Sau faţă de care aveam obligaţii, nu? Trebuia să inventariez trăsăturile morale ale acelor persoane aparent — sau cu adevărat? — antipatice pentru a extrage de acolo ceea ce aveau ele bun; fiindcă era cu neputinţă să nu aibă în ele ceva bun. Dar demonii veneau prompt să mă îndemne să perseverez în selectarea trăsăturilor negative, care să predomine şi astfel persoanele respective să fie demne de repudiat — cum s-ar zice, irecuperabile pentru afecţiunea mea.

Demonii veneau şi plecau. Dar ceva rămânea continuu de pe urma lor. Ceva care uneori mă făcea să visez urât, chiar dacă nu neapărat cu cap şi coadă. Am visat o dată un răzor de flori. Mă uitam la el şi ceva se sfâşia în sufletul meu adormit. Simţeam o imensă tristeţe şi mă gândeam că în fond n-ar trebui să fiu chiar atât de nefericit fiindcă alţii sunt, iată, şi mai nefericiţi. Şi totuşi rezistă. Vedeam doar un colţ al răzorului, pe care creşteau flori rare şi firave. Era mai mult pământ gol şi pământul acela gol, negru şi un pic umed vântul îl împrăştiase dincolo de marginea răzorului, peste alee. Şi asta mă făcea sa sufăr.

Să gândeşti pozitiv, auzeam spunându-mi-se mereu. Fii deschis, mi se tot repeta. Dar toţi cei ce dădeau în dreapta şi-n stânga asemenea sfaturi probabil că nu avuseseră niciodată de-a face cu demonii. Ei, da... Să fii invitat să vezi copilul unor foşti colegi de-ai ei... Dar cine erau acei colegi pentru mine? Colegi pe care nu-i văzusem niciodată şi abia dacă auzisem vorbindu-se în casă despre ei. Deci dacă pe acei colegi nu-i cunoşteam, de ce m-ar fi interesat copilul lor? Trebuia să fiu sincer? Sau să mă prefac că sunt plin de interes şi aşa mai departe? Ba chiar şi entuziasmat... Ştiam prea bine că trebuia să fim solidari în tot ceea ce întreprindeam. Şi măcar în virtutea pretenţiei mele de a rămâne curios până la capătul vieţii, trebuia să fiu curios să-i cunosc şi pe acei oameni noi. Trebuia să-mi stimulez curiozitatea dacă nu venea de la sine. Dar demonii soseau cu promptitudine... Marea era cuprinsă de furtună şi sirenele cântau: fii urâcios şi respinge orice ofertă... Trebuie să fii sincer... Trebuie să fii sincer mai presus de orice... Acceptarea presupune un efort de a-ţi construi o anumită stare sufletească propice unor noi cunoştinţe. Să-ţi construieşti o anumită stare sufletească? Prefăcătorie!... Raţiunea îmi dicta: Să fii conştient că plata respingerii — a acelei comode respingeri — vine ulterior. Prin înnegurare. Prin înrăire chiar... Nu că nu-mi cunoşteam propriile interese pe termen lung. Dar eram incapabil să acţionez. În sens pozitiv, nu? Că doar asta mă sfătuiau cu toţii. Pentru fructificarea propriilor interese în viitor. Iar când venea un demon, veneau toţi. Se îmbulzeau care mai de care. Bineînţeles că mi se redeştepta în amintire relaţia ei amoroasă cu fratele meu. Dar şi povestea cu arhaizarea Storiei lui Papini, şi emfaza lui greţoasă, şi furiile uitate şi trecute sub tăcere ale copilăriei, şi umilinţele resimţite în copilărie în urma încăierărilor din care nu ieşisem biruitor, şi pretenţiile absurde ale fabricantului austriac de biter suedez şi nu numai... Şi nu numai... Demonii, era clar, veneau în haită.

...un colţ de-Aspidă

L-atinse pe Nasidius cel ce pe Câmpul Marţian cu plugul

Cândva trăsese brazdă. Şi faţa i se-aprinse

De o roşeaţă precum focul: trupu-i umflat,

Şi otova tot chipul, umflate membrele-i peste măsură

Neomeneşte: şi iată că tot trupu-i, cândva firesc,

I-l şterse o uriaşă umflătură. Ţâşni dinspre ’năuntru

Sângele gros — o zeamă precum o rea scursură

Prelinsă-n pârâiaşe pe tot trupul...

Puteam foarte uşor să înghit calmante. Dar am descoperit la un moment dat o metodă mai eficace să mă calmez. Când eşti cuprins de demoni ia un ibric, de preferinţă din oţel inoxidabil, umple-l cu apă şi pune-l la fiert. În final ai să-ţi faci un ceai, vezi tu ce fel de ceai. Poate verde. Poate de alte ierburi. Dar până să pui ierburile în apă, stai lângă ibric, nu te dezlipi de el, până când apa începe să clocotească. Urmăreşte totul cu atenţie: tremurul apei pe lângă pereţi când metalul începe să se încingă, băşicuţele care se ivesc pe fundul vasului şi apoi încep să se desprindă în fuioare şi să urce la suprafaţă — curenţii de convecţie care încep să fie tot mai vizibili pe măsură ce apa se apropie de punctul de fierbere. Şi în final clocotele, bulele mari de apă care ţâşnesc dinspre fund şi ies năvalnic la suprafaţă. Aburul care se ridică din ibric şi îţi mângâie faţa. Stai îndelung şi priveşte apa clocotind şi lasă-te mângâiat de aburul cald.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Convorbiri literare, nr. 5 (149) şi 6 (150), 2008, cu titlul Demonii sincerităţii

Manechine*

Dacă vor fi oameni, le vom da numai un obraz, o mână, un picior, numai pe acelea care le vor fi necesare în rolurile lor.

Bruno Schulz

I

Mama avea o mulţime de prietene de pe vremea deloc îndepărtată când fusese domnişoară şi nu le putea da uitării numai fiindcă acum nu mai era. În plus avea o mulţime de treburi, aşa că umbla mult prin oraş şi Nestor o însoţea, ţop-ţop-ţop, fără să crâcnească. Prietenelor mamei trebuia să le spună tanti, deşi ştia bine că nu erau de-ale casei şi nici rude nu-i erau dar se uitau în jos la el cu ochi strălucitori şi îi zâmbeau drăgăstos, iar uneori, în toiul zâmbetului, îi făceau mamei cu ochiul. Una dintre prietene era mai în vârstă, zâmbea mai puţin lăbărţat şi i-a dat lui Nestor o brânzoaică mare, rotundă şi frumos rumenită. Nestor n-a muşcat din ea imediat fiindcă ochii îi erau atraşi de casa necunoscută în care intraseră, plină de bibelouri şi de goblenuri. Dar în timp ce admira bibelourile şi goblenurile uitând cu totul de brânzoaică, pisica s-a apropiat tiptil şi, c-un gest plin de răutate a ridicat fulgerător lăbuţa cu ghearele scoase şi, haţ, i-a smuls brânzoaica din mână. Nestor s-a pornit să urle plin de obidă, dar doamna mai în vârstă, prietena mamei şi stăpâna casei, mai întâi a râs cu poftă, apoi a zâmbit îngăduitor şi, cu multă afecţiune, i-a întins băieţelului farfuria plină vârf cu brânzoaice de unde să-şi aleagă alta. Nestor era însă prea umilit ca să accepte altă brânzoaică. Pisica se retrăsese după colţul scrinului şi, stând acolo cu spinarea arcuită, concentrată asupra prăzii, ca şi cum n-ar fi făcut nimic rău, înfuleca de zor din brânzoaica lui. Dar Nestor n-a încetat să urle şi atunci stăpâna casei, prietena mamei, a pus mâna pe pliciul de muşte. Pisica a înălţat capul rânjind cu dinţii înfipţi în brânzoaica de două ori mai mare decât capul ei, cu disperare în ochi s-a uitat iute în dreapta şi-n stânga să vadă pe unde s-o tulească dar în cele din urmă a ales calea raţiunii. A lăsat brânzoaica din gură şi a zbughit-o. Prietena mamei a ridicat brânzoaica de pe jos de lângă colţul scrinului şi i-a dat-o lui Nestor.

— Dar să ştii, i-a spus, că nu-i bine să mănânci după pisică. Şi nici de pe jos.

Nestor încetase să urle nefiind însă prea sigur dacă să admită că recuperarea brânzoaicei era o rezolvare onorabilă a situaţiei, sau să-şi jelească mai departe umilinţa. Fiindcă faptul era fapt: brânzoaica îi fusese smulsă din mână cu ghearele, în chip perfid, profitându-se de un moment de neatenţie din partea sa. Nu-i bine să mănânci după pisică? Asta părea a fi o afirmaţie rezonabilă. A renunţat să mănânce brânzoaica şi a refuzat cu încăpăţânare să ia alta.

Apoi mama, care toată ziua era pe drumuri, a vrut să cumpere ceva de la un magazin de confecţii. Cu Nestor de mână, a trecut pragul uşii. Dar, spre deosebire de alte cazuri, trecând pragul acelei uşi nu însemna că ai şi intrat în magazin. Nestor a ridicat deodată privirea şi, cu spaima în ochi, s-a oprit brusc. În faţa lui se înălţa o scară îngustă şi lungă care nu avea nicio legătură cu parterul clădirii ci urca la magazinul de la etaj. Care magazin, de jos din prag de fapt nici nu se vedea. Scara semăna cu un tunel înclinat, cu pereţi albi. Albeaţa pereţilor nu venea de la lumina de afară ci de la cea dinăuntru, din magazin. Ehei, dar era cale lungă de la magazin până jos în prag. Înainte de a ajunge jos, lumina făcea un popas pe palierul dintre etaje, unde se zbenguia misterios printre faldurile rochiei unui manechin, confundând culorile — galben, stacojiu, alb-strălucitor şi mai ales negru difuz şi discret, şi negru adevărat, negru-negru, înspăimântător, în colţul dintre pereţi, unde cădea umbra manechinului. O femeie-manechin, parcă uşor înclinată înainte, făcea un gest de bun-sosit, cu o mână ridicată un pic mai mult decât cealaltă şi degetele răşchirate şi răsucite în chip perfid încât nu ştiai prea bine dacă are intenţia să-ţi dea ceva sau să-ţi ia ceva, poate chiar viaţa. Perfid şi pervers. Manechinul feminin afişa un zâmbet ademenitor cu privirea aţintită în josul scării.

— Nu-i decât un manechin, a spus mama amuzată, pe un ton liniştitor.

Dar Nestor, deşi tras de mână, nu mai putea fi clintit din loc.

— E un manechin, a repetat mama un pic contrariată. N-are viaţă. Nu-ţi poate face niciun rău.

Ficusul, nici el — ficusul de acasă — n-avea viaţă, nu manifesta nicio iniţiativă, nu se mişca din loc, dar nici nu se prefăcea. Treceai pe lângă el aşa cum ai fi trecut pe lângă orice copac de pe stradă. Dar femeia-manechin zâmbea ademenitor-perfid, cu un picior întins înainte, ca şi cum ar fi dat să-ţi taie calea, dar deocamdată nu se clintea din loc. Deocamdată. Iar culoarea piciorului întins înainte, vai! ce culoare mai era şi aia? Parcă ar fi fost piciorul mamei când purta ciorapi bej de iarnă. Dar ea nu purta ciorapi. Era chiar culoarea ei.

Nestor nu mai voia să intre în niciun magazin de confecţii, dar nu putea refuza s-o însoţească pe mama când aceasta alegea uşi dosnice şi îl trăgea după ea zâmbindu-i încurajator, în timp ce el simţea în fiinţa sa înfiripându-se o voinţă prea firavă spre a se împotrivi voinţei zâmbitoare a mamei. Intrau într-o curticică umbrită, alungită între două ziduri vechi, în josul cărora coborau de la streşini burlane de tinichea turtită. Un pluş de muşchi verde şi umed creştea la piciorul zidului, pe pavajul de piatră rotundă pe care, călcându-l, piciorul se simţea nesigur şi se clătina în toate direcţiile. O uşă dublă: una se deschidea în afară, iar cealaltă înăuntru. Mama trecea pragul şi se oprea pentru o clipă aplecându-se spre el:

— Te rog să nu-mi faci mofturi. Aici unde o să intrăm nu-s defel manechine.

O mulţime de maşini de cusut lucrau înăuntru făcând un zgomot asurzitor în timp ce picioare vânjoase de femei apăsau legănat fără încetare pedale pe sub mese ca să pună acele maşini în mişcare. Nestor se întoarse spre fereastra ce dădea în curticica pe unde intraseră, iar pe pervazul prăfuit zări o scoică uriaşă în formă de melc. Un ghioc.

Mama se amuza în timp ce stătea de vorbă cu o doamnă pe intervalul dintre mesele cu maşini de cusut — şi bucăţi de material cusut se încreţeau cu grăbire în vălurele sub piciorul lor cu ac mişcător-bezmetic —, şi ele amândouă aruncau rând pe rând priviri zâmbitoare-ocrotitoare spre el, mai întâi doamna şi apoi mama. Doamna i se adresa lui strigându-i ceva peste mese, dar zgomotul era prea mare ca s-audă ce spune. Nici nu apucase să se apropie şi să pună mâna pe ghioc, când mama veni din spate să-l ia de mână şi îl trase printre maşini de cusut care se învârteau turbate, către peretele înalt din fundul sălii, unde era un spaţiu larg fără maşini de cusut, zgomotul era mai scăzut şi vocile se puteau auzi destul de bine. Voci autoritare.

— Nu vreau să rămâi cu o frică prostească de manechine, îi spuse mama. Aşa că bagă-ţi bine în cap că manechinele sunt făcute de oameni şi au menirea să-i arate cumpărătorului ce fel de haine găseşte de cumpărat în magazin. Aici unde o să intrăm nu-i magazin, dar se creează modele. Ai înţeles?

Şi spunând asta, mama îl trase pe o uşă fără prag într-o altă sală cu tavan înalt, observându-l totodată cu atenţie şi poate şi c-un pic de îngrijorare când Nestor avea să dea ochi cu manechinele de acolo.

Dar erau manechine goale — aproape toate — de culoarea ciorapilor pe care mama îi purta iarna, iar zgomotul de la maşinile de cusut se auzea venind de dincolo de uşă şi de dincolo de pereţi. Se apropia o doamnă plinuţă şi drăguţă, dar mama încă nu era gata să stea cu ea de vorbă ci din nou se aplecase spre Nestor.

— Uite-le, spunea mama arătând spre manechine, le vezi? Sunt la fel ca şi cel de pe scară. Seamănă cu oamenii dar nu sunt oameni. Nu se clintesc din loc şi nu fac niciun rău nimănui. Da, Nestor? Ne-am înţeles? Doamna cea plinuţă se apropiase la doi paşi, şi mama trebui să se întrerupă ca s-o salute: — Bună, Ivona. Avem probleme, trebuie să ne acomodăm cu manechinele.

Poate fiindcă mama vorbise referindu-se la ei amândoi, Ivona râse şi îl ciufuli pe Nestor cu o mână blândă dar în acelaşi timp fermă.

Nestor se apropie curios de un manechin feminin gol-goluţ şi îi dădu ocol observându-l cu mare atenţie. Se vedea bine că-i un manechin femeie.

— E ca un fel de păpuşă mai mare, veni dintr-o parte vocea încurajatoare a doamnei Ivona, cu o undă de ironie peste bunăvoinţă. Bunăvoinţă sau ironie?

Dar nu era ca o păpuşă. Nu existau articulaţii între picioare şi trunchi şi nici între braţe şi umeri. Şi nici n-aveai cum să te joci cu ceva atât de mare. Manechinele trebuie că aveau cu totul şi cu totul altă destinaţie. Dar care? Cele două femei se distrau şuşotind la câţiva paşi distanţă şi poate că se uitau la el. Mijlocul femeii-manechin era subţire şi finuţ şi corpul i se lăţea spre şolduri fără a întrece însă o anumită lăţime. Şi totuşi fără măsură. Dar şi aici se ascundea ceva. Nestor întinse mâna şi atinse cu degetul şoldul manechinului. Manechinul se clătină uşor. Îşi întoarse spre doamna Ivona privirea speriată, fiindcă ea trebuie să fi fost aici stăpâna. Dar ea îl încurajă.

— Poţi să pui mâna pe el.

Pe el, sau pe ea? Nestor îşi lipi palma de şoldul ei neted şi rece. — Lasă-l să se obişnuiască, auzi o şoaptă. Mama şi cu cealaltă doamnă, pe nume Ivona, chicotiră. Cele două femei chicotiră şi mai tare când mâna lui Nestor lunecă în jos pe coapsă — coapsa netedă şi rece: nemişcată, o poză bej în relief; dar poza nu reprezenta pe nimeni cunoscut, şi dacă n-aveai cui să te plângi că eşti păcălit însemna că nu erai păcălit. Trebuia să fii foarte serios. Palma lui Nestor se deplasă către partea interioară a coapsei şi de acolo se ridică ceva mai grăbită, deşi fără voia lui, până ce încheieturile degetelor sale din dosul palmei atinseră coapsa cealaltă a ei, care sună uşor a gol. Acolo era deja un loc strâmt, foarte-foarte strâmt. Dar în afară de asta, nu era nimic altceva. Atât doar că locul de deasupra între-picioarelor, în josul pântecului, era neobişnuit de proeminent. Se auzea cum cele două femei îşi ţin respiraţia. Nestor îşi retrase mâna.

Mai erau şi alte manechine în acea încăpere şi, într-adevăr, niciunul dintre ele nu arăta înspăimântător. De departe, Nestor îşi întoarse capul şi îi trimise mamei sale un zâmbet de bună înţelegere. Maică-sa îi întoarse zâmbetul, împăcată şi liniştită. Acum mama şi cu prietena ei Ivona puteau să discute de ale lor şi numai de ale lor, fără să le deranjeze nimeni. Se răsuciră pe călcâie şi se îndepărtară.

Şi aici, în sala asta fără maşini de cusut, pe pervazul unei ferestre mai mult lungi decât înalte, împărţită în ochiuri, se afla un ghioc. Pervazul nici nu era prea prăfuit. Nestor apucă ghiocul şi îl duse la ureche. La celălalt capăt al pervazului, hăt-departe, o pisică alb-roşcată sări pe duşumea, moale pe perniţe moi. Şşşşşşşşş — se auzea egal şi adânc în interiorul ghiocului. Pisica trecu — se furişă — prin spatele unui manechin culcat-abandonat pe o rână lângă perete, cu o mână ridicată aiurea în aer, şi se ivi pe partea cealaltă, de după cap, la doi paşi de Nestor, cu intenţii paşnice.

— Ghiocul îţi şopteşte viitorul. Aşa se spune. Ţie ce-ţi şopteşte?

Nestor ridică ochii fără să ia ghiocul de la ureche. O doamnă tânără, foarte-foarte drăguţă şi foarte-foarte zveltă se aplecase binevoitoare către el ţinându-şi antebraţele lipite de coapse, cu pumnii strânşi pe jumătate şi încheieturile încrucişate între genunchi. Antebraţele lipite de coapse poate că stăteau aşa în chip de sprijin, dar în acelaşi timp spuneau: nu, n-am de gând să te iau în braţe, aşa că stai liniştit. Vocea ei foarte-foarte catifelată se răspândi iarăşi în aer ca o melodie şoptită.

— Îmi spui şi mie ce-ţi şopteşte ghiocul?

Nestor scutură din cap fără duşmănie şi abia după aceea se întrebă: nu-i spun fiindcă nici eu nu ştiu ce şoptesc ghiocurile, sau fiindcă e secret? Nu şi nu.

— Mi-l dai şi mie să-mi aflu viitorul?

Era clar că dacă i-l dădea ei, nu era pentru totdeauna. Doamna cea tânără avea să i-l dea înapoi fiindcă îi inspira încredere. Nestor îi întinse ghiocul şi ea, fără să se îndrepte din mijloc, îl puse la ureche şi, încântată şi concentrată, îşi îndreptă privirea undeva pe lângă Nestor. Apoi ochii ei se fixară luminoşi în ochii lui şi zâmbetul doamnei celei tinere şi zvelte se lărgi binevoitor şi cu încântare. Se uita drept în ochii lui, dar îl vedea oare? Da şi nu.

— Ghiocul îmi spune că am să ajung un manechin foarte-foarte apreciat.

Cum aşa? Ea era vie şi avea pielea albă-albă. Să ajungă oare să încremenească într-o bună zi pe un piedestal şi pielea să i se coloreze în bej de ciorapi de iarnă? Şi să mai fii şi încântat de un asemenea viitor catastrofal? Nestor îşi aminti de manechinul de pe palierul magazinului de confecţii şi se întrebă dacă înainte nu fusese totuşi o doamnă tânără, vie, care cândva îşi dorise mult-mult-de-tot să ajungă manechin. Chestiunea n-avea cum să se lămurească prea repede fiindcă, iată, mama se apropia de el — se apropia de el şi de doamna cea tânără şi zveltă, căreia mama îi spunea Felicia.

— Ai un băieţel dulce-dulce, Tereza, îi spunea Felicia mamei sale.

— Da, spuse mama, îl cheamă Nestor şi se teme de manechine.

Nestor percepuse clar în glasul ei o undă de reproş şi de ironie.

— O! exclamă Felicia dezamăgită. Nu pot să cred! Nestor! Dar Nestor parcă e un nume de viteaz, sau cam aşa ceva, nu?

— Ceva prin antichitatea greacă, confirmă mama, dar fără a vădi mândrie.

Felicia însă nu era dezamăgită de-adevăratelea pentru că, îndreptată acum din mijloc, îi zâmbea lui Nestor complice, de la înălţimea căpşorului ei de femeie tânără şi complice cu băieţii. Şi dacă era complice cu băieţii, nu putea să trădeze.

Pisica cea alb-roşcovană veni să i se frece lipicios-linguşitoare de picior şi Nestor îşi retrase piciorul şi se dădu un pas înapoi.

— Are intenţii prietenoase, îi explică Felicia cu voce melodioasă, nu-ţi face niciun rău.

Felicia ţinea partea pisicii.

— Hm! făcu mama. Ştie el ce ştie.

Mama era acum rece şi aproape că nu ascundea nimic. Discretă şi obosită, avea să intervină din ce în ce mai rar. Până ce avea să amuţească de tot.

Manechine zăceau răsturnate pe lângă ziduri, în cele mai bizare poziţii. Abandonate. Unele, chiar dacă nu aveau articulaţii între braţ şi umăr, aveau în schimb articulaţii chiar la mijlocul antebraţului. Unora dintre ele partea articulată — capătul braţului — le lipsea cu desăvârşire, astfel că braţul părea amputat. Ciuntit. Iar în centrul secţiunii expuse privirii fără pic de decenţă se putea vedea nu osul ci capătul unei tije de metal goală pe dinăuntru — o ţeavă. Îmi spui şi mie ce-ţi şopteşte ghiocul?... Pisica se încolăcise în jurul piciorului şi, fiindcă nu i se dăduse nicio atenţie, plecase să caute meleaguri mai prietenoase...

II

Nestor n-avea de gând să străbată pasajul, la capătul căruia, departe, se zărea o stradă, atrăgătoare totuşi, în lumina galben-aurie a soarelui de septembrie. Aglomerat în zilele de lucru şi încă şi mai aglomerat sâmbăta, duminica în schimb puteai să-l apreciezi în toată splendoarea lui fiindcă se golea. Operă de artă barocă — cu ramificaţiile lui de adevărat orăşel sub cupolă de sticlă. O penumbră odihnitoare şi răcoroasă stăruia tot timpul înăuntru. Magazinele erau desigur închise dar parcă ţi se dădea libertatea — o dată în viaţă — să alegi să nu cumperi nimic, şi să nu-ţi doreşti altceva decât să te plimbi de-a lungul acelor vitrine de un bun-gust desăvârşit, care se înşirau una lângă alta cât era pasajul de lung. Nestor se opri la o vitrină unde erau expuse camere video şi aparate foto digitale, cu toate accesoriile imaginabile. Preţurile erau pipărate pentru cei ce îşi aleseseră meserii mai puţin bănoase, chiar şi după ce lăsaseră în urmă o carieră întreagă. Dar când nu doreşti să cumperi nimic, n-are nicio importanţă. Nestor trecu fără să zăbovească pe lângă următoarele câteva vitrine şi se opri în dreptul uneia unde te îmbiau accesorii pentru picnic. Pe un covor de iarbă artificială imitând un teren uşor denivelat se putea vedea într-o margine un grătar de fier negru, sub gratiile căruia o lumină roşie avea darul să sugereze un strat de tăciuni fierbinţi. Pentru cine nu credea în veridicitatea acelei imitaţii de tăciuni se ofereau saci cu cărbuni, de diferite mărimi, expuşi chiar la piciorul grătarului. Un umbrar alb cu dungi vernil prelungea spaţiul deschis din spatele unui automobil station, iar o masă pliantă înconjurată de scaune pliante era aşternută pentru cinci persoane, cu tacâmurile de rigoare, toate, bineînţeles, de plastic. Privirea lui Nestor întâlni drept fundal, întinsă pe toată înălţimea vitrinei, o plasă asemănătoare năvoadelor pescăreşti, împodobită cu o ploaie de frunze artificiale, verzi şi galbene şi ruginii, într-un aranjament sofisticat al petelor de culoare. Iar într-o margine şi într-alta a vitrinei doi copăcei adevăraţi, mesteceni, dar cu frunze artificiale ataşate, dădeau întregului tablou o naturaleţe dureroasă. Nu era însă nimeni dincolo de sticla vitrinei care să se bucure de acel colţ de natură construită cu mare artă.

În spaţiul dintre această vitrină şi cea următoare stătea fixat în perete un panou îngust şi înalt cât întregul parter al magazinului, înfăţişând o femeie tânără şi zveltă în costum de baie alb. Nestor trebui să se dea câţiva paşi înapoi ca să poată cuprinde cu privirea întregul panou. Bronzată şi plină de sănătate, uşor lăsată pe spate, cu capul răsucit într-o parte până la limita flexibilităţii gâtului, femeia degaja totuşi o anume nelinişte. Cu toate acestea privirea ei nu părea să întrezărească vreo ameninţare din direcţia unde se uita. Dimpotrivă, afişa un zâmbet foarte sigur pe sine, ca şi cum acel cineva din afara panoului, către care ea privea, era pe cale să cadă, pradă sigură a puterii ei de seducţie. Tendonul întins şi proeminent al gâtului putea să fie una din armele ei de seducţie. Iar alta, marginea osului iliac care îi străpungea abia vizibil pântecul suplu şi puternic bronzat deasupra slipului. Nestor simţi pe cineva trecând prin spatele său şi, întorcându-se, zări un mic vagabond de vreo treisprezece ani, tipul acela de orăşean versat care se simte la fel de la largul lui oriunde, la periferie ca şi în centru. Puştiul trecea într-adevăr la câţiva paşi distanţă, având aerul că nu are de dat socoteală nimănui, indiferent că se vedea observat sau nu, nici măcar pentru rânjetul obraznic cu care îl fixa pe Nestor în timp ce se îndepărta cu pas leneş, nu doar cu capul întors spre el, ci întors la un moment dat cu tot corpul, astfel că ajunsese să facă cu spatele paşi târşiţi pe mozaicul lucios al pasajului. Privirea batjocoritoare a micului vagabond părea să spună fără pic de jenă: Tot nu te-ai lăsat de chestiile astea? Tot te mai ţii de dame, chiar şi la vârsta ta? Dar fiindcă nu întâmpină nicio reacţie, încetă să mai meargă cu spatele şi îşi văzu de drum ceva mai repejor, îndepărtându-se în timp ce îşi bălăbănea braţele, pe una din ramificaţiile pasajului, în penumbra de argint coclit.

Nestor trecu la vitrina alăturată şi, apropiindu-se din nou, se trezi faţă în faţă cu un manechin feminin. Faţă în faţă e doar un fel de a spune, fiindcă femeia-manechin de dincolo de sticlă nu-i dădea nicio atenţie. Şi nimănui de pe lume nu-i dădea pic de atenţie. Şedea pe un taburet, singură sub lumina discretă a unui spot din tavan, cu coatele rezemate de genunchii larg depărtaţi, aşa cum obişnuiesc să se relaxeze femeile când, în intimitate, îşi pot permite să renunţe la convenţiile sociale, dintre care una le cere să stea veşnic cu genunchii lipiţi între ei. Dar nu era nimic impudic în atitudinea femeii-manechin, chiar dacă se expunea astfel într-o vitrină, fiindcă o fustă largă-largă dintr-un material greu îi cădea în falduri acoperindu-i picioarele până la jumătatea gambei şi făcea o cută adâncă între coapse, în poală. Nestor îi observă culoarea pielii şi găsi, c-un zâmbet interior, că nu amintea câtuşi de puţin de ciorapii bej pe care mama îi purtase iarna cu ani şi ani în urmă. Pielea ei era de un ocru perfect natural.

— Mda, vorbi singur Nestor, industria manechinelor a evoluat spectaculos.

Deodată îşi întoarse privirea în lungul pasajului şi îl zări pe micul vagabond, care nici acum nu dispăruse. Se oprise undeva foarte departe, aproape de ieşirea din pasaj, unde se vedea strada luminată de soare. Se oprise şi — Nestor nu putea desluşi prea bine — de bună seamă că îl observa din depărtare.

Dar unde privea femeia-manechin? Avea ochi atât de vii încât Nestor aşteptă câteva clipe să vadă dacă nu clipeşte. Unde privea? Nimic din lumea concretă din jur nu-i putea zugrăvi pe chip acea expresie de satisfacţie senină. Cu siguranţă nu-şi dorea ieşirea la iarbă verde care se petrecea în vitrina alăturată. Nu-şi dorea nimic din toate vitrinele de prin jur. Antebraţele ei se odihneau sprijinite de coapse, iar mâinile atârnau leneş, uşor încrucişate între genunchi.

— C'è tanta pace, îşi aminti Nestor un crâmpei dintr-un cântec la modă pe vremuri, în copilăria sa.

Mama îl trăgea de mână dar el se înţepenise încăpăţânat în prag, privind cu spaimă în susul scării care ducea la magazinul de confecţii de la etaj. Pe palier, manechinul-femeie dădea să-i taie calea în timp ce lumina ce venea din interior i se zbenguia printre faldurile rochiei.

— Hai, spunea mama. Nu-i decât un manechin, nu-ţi face niciun rău.

Nestor îşi ridica privirea şi se uita în ochii ei, care inspirau încredere fiindcă era complice cu băieţii şi nu putea să trădeze. Trecea deci pragul şi, de mână cu ea, începea să urce scara în lumina albă.

***

^*Din volumul de povestiri cu acelaşi titlu

Mireasa înaintea preotului*

Preotul îi aştepta pe miri, cu diaconul alăturea de el, stând, drept şi înalt, în faţa altarului, zâmbind ca un părinte, nu distant ci apropiat şi prietenos şi îmbiindu-i să se apropie, având parcă aerul lui Crist care îi cheamă pe credincioşi: Venite ad Me omnes. Urma să le dea cununa vieţii trăite împreună până când moartea avea să-i despartă.

Se afla o mare mulţime de oameni în biserică, mai ales rubedenii şi cunoscuţi dar şi foarte mulţi străini, atraşi de tinereţea provocatoare şi de frumuseţea răpitoare a miresei. Mulţi nici nu aflaseră cum o cheamă şi abia aşteptau să-l audă pe preot adresându-i-se: Roaba lui Dumnezeu... şi urmând a-i rosti numele. Pentru că era de neconceput pentru cei mai mulţi necunoscuţi să rămână o taină numele miresei. Măcar numele. Fiindcă de celelalte taine nici vorbă nu putea fi să fie date în vileag. Îl priveau cu invidie pe mire.

Când cei doi miri porniră să se apropie de preot, un glas neînfrânat se făcu auzit din mulţime — deşi în şoaptă, totuşi destul de tare ca să se audă în încăperea înaltă a bisericii:

— Vai, e de-a dreptul superbă mireasa!
Vorbe care ajunseră la urechile rubedeniilor mirelui, grupate de-a dreapta covorului roşu care împărţea, în lung, naosul bisericii, şi stârniră vociferări abia reţinute, destul de tari ca să se audă şi ele în toată partea aceea de biserică:

— Da’ mirele, mă rog, cu ce-i mai prejos!
Schimb de replici care fu repede redus la tăcere de un cor de sâsâituri indignate.

Căci într-adevăr mirele nu era cu nimic mai prejos, ca înfăţişare, decât strălucitoarea sa mireasă. Multora li se păru că desluşesc pe faţa lui, fluturându-i într-un colţ al gurii, ZÂMBETUL TRIUMFULUI. Dar, deşi bănuiau de unde vine, nu puteau să facă o legătură directă şi cu desăvârşire certă între acel zâmbet triumfător şi TAINELE MIRESEI, care urmau să se dezlege, rând pe rând, în zilele ce aveau să vină. Lui, MIRELUI, şi numai lui.

Şi totuşi privirile mulţimii din biserică nu se dezlipeau de mireasă, de diadema de mărgăritare de pe creştetul capului ei, pe care nunii, încet şi solemn aveau să i-o scoată de pe cap înainte ca preotul să le aşeze, mai întâi lui, apoi ei, cununa de aur a legăturii veşnice cu alesul inimii ei. Nu se dezlipeau privirile mulţimii nici de rochia ei albă de mireasă, de trena-i lungă şi vaporoasă ce se târa pe covorul roşu întins chiar pe mijloc.

Şi preotul, înalt şi zvelt, în sutana-i neagră acoperita de patrafir, aşteptându-i cu braţele larg deschise, cu sufletul deschis — nici el, preotul, la o adică, mai prejos, în toate cele, decât cei doi tineri miri. Cu toate că el trecuse binişor de vârsta primei tinereţi. Tânăr era, însă, cu sufletul. Bunăvoinţa prietenoasă de pe chipul lui deschis îl întinerea. Erau doar ei, cele trei suflete (şi cele trei trupuri) care atrăgeau ca un magnet privirile şi simpatia (sau, după caz, invidia) întregii suflări din biserică. Socri mari, socri mici, veri, verişoare, nepoţi, domnişoare de onoare şi chiar şi nuni aproape că nu mai contau.

Dar fiindcă mirii se apropiau totuşi mult prea încet — prea încet după părerea preotului dar şi după părerea multora dintre cei ce aşteptau cu sufletul la gură fericita încununare —, acesta, în timp ce îi aştepta cu braţele deschise, le adresă un îndemn de grăbire fluturându-şi repejor mâinile din încheieturi în semn de mai grabnică apropiere:

— Haideţi, copii, mai iute. Mai iute,
Fără să ridice tonul şi fără să contrarieze pe nimeni. Dar în aceeaşi clipă, pe negândite, UŞA DE LA INTRARE se trânti cu putere. Nimănui nu-i dăduse prin minte că acea uşă ar fi putut sau ar fi trebuit să rămână închisă. Aşadar uşa se trânti cu putere, atât de tare încât biserica toată parcă se cutremură deşi nimeni n-o simţi propriu-zis ca pe o cutremurătură ci mai degrabă ca pe o lucrare a închipuirii încântate şi înfierbântate. Luminile lumânărilor tremurară neliniştite. Panicate chiar, am putea spune. În clipa când se trânti uşa nimeni nu se întrebă dacă exista vreun ÎNGER AL BISERICII care să fi făcut asta, şi nici în ce scop o făcuse (dacă o făcuse), desigur dacă îngerul exista. Iar dacă exista, nimeni nu apucă să se întrebe de ce nu i-a fost tot timpul trează atenţia, să vegheze ca uşa să nu se trântească. Zgomotul fu atât de puternic încât multora li se păru a fi fost un trăsnet căzut din senin. Inimile tresăriră în piepturi cu groază, mai ales că odată cu trântirea uşii lumina până atunci revărsată din afară dispăru şi peste toată acea parte a pronaosului bisericii se lăsă brusc vălul întunericului — mai puţin, desigur, luminile tremurânde ale lumânărilor. TRĂSNET ŞI ÎNTUNERIC — mulţi se precipitară panicaţi în biserică, adulţi şi mai ales copii care asistau pentru prima oară la o cununie religioasă şi poate se aşteptau — fără doar şi poate se aşteptau — să se întâmple lucruri neprevăzute. Dar nici chiar aşa! Groaza îi învălmăşi. O rupseră la fugă — dar nu numai ei ci şi mulţi dintre adulţi — dintr-o margine într-alta a bisericii, tăind-o cu piciorul chiar peste covorul roşu. Fugiră peste pardoseala bisericii împiedicându-se şi lunecâd de parcă pardoseala ar fi fost de sticlă. Unii dintre copii fură, ce-i drept, înspăimântaţi. Alţii în schimb, de parcă doar atâta aşteptaseră şi, simţind că ceva neprevăzut avea să se întâmple, se pomeniră, de la o clipă la alta, călare pe căluţi de lemn din aceia la care doar capul e sculptat cu trăsăturile unui cal nărăvaş (sau mai puţin nărăvaş), iar restul nu-i decât un băţ pe care îl încaleci şi zburzi de-a lungul şi de-a latul scoţând strigăte sălbatice — Dii! dii! dii! — şi mimând, ba chiar cu destul meşteşug, că-l biciuieşti peste crupa aflată undeva îndărătul călăreţului. Şi poate că şi mireasa dădu să alerge către preot, nu numai dând curs chemării acestuia de cu câteva clipe mai înainte ci şi panicată (poate), la rândul ei, de trăsnetul uşii şi de învălmăşeala cumplită iscată sub ATOTCUPRINDEREA PANTOCRATORULUI din înaltul cupolei. Un pas călcă neîndemânatic — sau, mai ştii! poate chiar unul din dintre prichindeii zglobii călare pe căluţi de lemn, mai mult închipuiţi decât aievea — pe trena cea vaporoasă a miresei care se grăbea către altar şi către preotul în haină lungă până-n călcâie. Şi trena ei, sub apăsarea piciorului, se-ntinse, mai elastică decât ar fi putut să pară, dar nu îndeajuns de elastică încât întinderea ei să nu se transmită şi rochiei de mireasă. Şi rochia se mireasă se întinse la rândul ei să plesnească. Şi chiar plesni smulgându-se de pe trupul miresei ca zburată de vânt. Şi mireasa rămase goală puşcă şi cu pielea aproape la fel de albă ca şi rochia tocmai dispărută undeva în mulţimea din întunericul pronaosului. Dar diadema cu mărgăritare îi rămase neclintită pe creştetul capului...

Dacă până atunci toată mulţimea din biserică nu avusese ochi decât pentru ea, ochii acum se holbară sticloşi şi lacomi — nu şi ai tuturor femeilor, de bună seamă — şi nimeni nu mai avu ochi pentru mire, oricât ar fi fost şi el de frumuşel, de roşu în obraji şi cu buze cărnoase şi senzuale. Şi el însuşi, începând din acea clipă — consternat sau nu — încetă să ţină pasul cu mireasa. Rămase tot mai în urmă, încetând să se mai distingă de mulţime, înghiţit de aceasta. Toate privirile o sorbiră avide pe mireasa cea goală. Toţi îi văzură cu ochii minţii rărunchii şi inima. Dar nu numai cu ochii minţii ci şi cu toate simţurile îi fixară instantaneu sfârcurile sânilor ei ca două steluţe de culoarea zmeurii ce abia a dat în pârg. Şi norişorul negru ca de furtună din josul pântecelui ei minunat arcuit şi mlădios şi cu pielea întinsă, mătăsoasă şi sidefie, marcând locul tainic unde coapsele ei desăvârşite se îmbinau cu trunchiul. Cei dindărătul ei rămaseră uimiţi de linia divină a şoldurilor ei îmbinându-se desăvârşit cu linia la fel de desăvârşită a feselor — o figură geometrică moale şi caldă neîntâlnită în niciun manual de geometrie a spiritului şi a trupului, văzând-o în timp ce se îndepărta grăbind către preot. Iar cei ce se aflau foarte aproape îndărătul miresei observară pe spatele ei, între omoplatul drept şi şira spinării, o aluniţă. O, dar ce aluniţă! Un strop de ciocolată pe frişcă...

Cine să fi avut, dintre toţi cei de faţă, imaginea evoluţiei speţei umane până ca aceasta să zămislească un exemplar feminin atât de desăvârşit, nud înaintând semeţ către preotul cu braţele deschise? Era greu, aproape imposibil să vezi înaintea ei, pe linie ascendentă, cu multe — cu foarte multe — generaţii în urmă, femeia îngălată, cu păr năclăit, aşteptând ca bărbatul să aprindă focul învârtind de zor între palme un beţigaş cu vârful ascuţit vârât în scobitura unei pietre şi înconjurat de şomoioage de iarbă uscată peste care el sufla, stând ciucit, în timp ce răsucea beţigaşul... Iar după ce focul se va fi aprins, cine mai avea imaginea femeii de odinioară amestecând cu făcăleţul noduros într-o fiertură puturoasă?... Sau cum să ţi-o imaginezi umblând borţoasă şi legănându-se ca o raţă, fără jenă printre alţi plozi, soioşi şi ei, şi cu lumânărele de muci atârnându-le sub nas?... Pe vremea aceea fiecare îşi vedea de treabă, nu se născociseră destrăbălarea şi orgiile deşi oamenii umblau despuiaţi... Iar ea era azi splendoarea albă şi parfumată — se simţea de la distanţă parfumul... Aroma născocită după secole de civilizaţie...

Netulburat rămase zâmbetul primitor al preotului care, cu braţele deschise, era gata în continuare s-o primească la el cu bucurie. Pe fiica sa, ROABA LUI DUMNEZEU cu nume rămas o taină pentru mulţimea de străini din lăcaşul Domnului.

— Toată viaţa mea, părinte, spuse mireasa, mi-am dorit să străbat goală o catedrală plină de lume. Fără să păcătuiesc, părinte!

— Asta nu-i catedrală, fiica mea, îi răspunse preotul cu blândeţe în glas — e o biserică. Dar de păcătuit, nu păcătuieşti, fii pe pace.

Ciudat li se păru multora că mireasa nu purta nimic pe dedesubt, adică sub frumuseţea aia de rochie de mireasă. Iar când o mai şi auziră mărturisindu-i preotului că toată viaţa nu visase altceva decât să umble goală printr-o catedrală — sau, mă rog, biserică — unora le trecu prin minte că întâmplarea cu trântitul uşii fusese pusă la cale de nişte băieţandri năimiţi de mireasă. Sau — îşi şoptiră una alteia rubedeniile mirelui — dacă isprava cu trântitul uşii nu fusese pusă la cale, era limpede că existase un consemn (şi acesta, de bună seamă, născocit tot de mireasă sau de cei din anturajul ei — clică, să-i spunem pe nume) să se provoace învălmăşeală în biserică la cel mai mărunt pretext. Iar învălmăşeala avea drept ţel nimic alta decât despuierea miresei. Pentru a i se împlini VISUL DE-O VIAŢĂ. Altfel nu se putea explica de ce mireasa nu purta nimic pe dedesubt. Şi o şi spuseră cu voce tare:

— Să nu ne ia pe noi de nătăfleţi! Prea-i cusut cu aţă albă!

Dar, cum e lesne de înţeles, nu se bucurară de prea multă încuviinţare din partea restului mulţimii din biserică.

Oamenii înţeleseră — văzură cu ochii lor — cum femeia a luat din rodul pomului şi a mâncat şi a dat şi soţului ei care era lângă ea — cine va fi fost acesta, Adam sau poate altul (căci de mirele menit ei de la începutul ceremoniei nu mai putea fi vorba) — şi a mâncat şi el. Cum să nu mănânci? şi-a zis mulţimea, când te ispiteşte o asemenea minunăţie de femeie tânără şi frumoasă ca soarele de pe cer?

Preotul, binevoitor, i s-a adresat miresei:

— Cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare. Vino, fiica mea, şi zboară.

Mireasa goală i-a întins mâna şi preotul i-a luat-o şi i-a ţinut-o sus. Şi amândoi, de mână, au intrat în altar, lăsând în urma lor mulţimea să urle aţâţată.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Convorbiri literare, nr. 12 (180), 2010.

Infanteristul umanist*

Pe poligon, în rândul companiei de T.R.-işti cărora, în treacăt fie spus, uniformele le stăteau ca dracu’, s-a iscat o dispută pe tema: cum e mai corect să se spună, tragere sau tir? Disputa a avut loc fără participarea locotenentului-major, comandantul companiei. Unii au fost de părere că e acelaşi lucru fiindcă tir vine la franţuzescul tirer, care înseamnă nimic alta decât a trage, în latineşte: tragere. (În treacăt fie spus, termenul românesc e mai apropiat de latină!) Alţii au fost însă de părere că tir e mai potrivit pentru a desemna tragerea în sens sportiv, aşa cum de altfel s-a şi încetăţenit, şi că tragerea militară e departe de a avea vreo legătură cu sportul. În sfârşit alţii au susţinut că aici se ascunde una din nenumăratele ipocrizii ale societăţii moderne, care se arată pudică acolo unde n-ar trebui şi inventează termeni diferiţi pentru ceva cu care nu are motive să se mândrească. Fiindcă în definitiv prin ce se deosebeşte tragerea de tir? Nu sunt ambele exerciţii de perfecţionare a măiestriei de a lovi ţinta? Şi ce altceva este ţinta, fie că e reprezentată prin câteva cercuri concentrice, fie printr-o siluetă umană (cât mai depersonalizată din motive tot de ipocrizie), decât un semen denumit inamic? Nu pe acel individ trebuie să fii capabil să-l ucizi indiferent dacă ai exersat prin tragere sau prin tir? Ba parcă tir presupune o doză de cinism pentru că, ajuns eventual pe câmpul de luptă, poţi ucide un om (sau mai mulţi oameni — depinde de cât eşti de zelos) cu detaşarea unuia care face performanţă sportivă.

— Noi toţi cei ce am absolvit facultăţi umaniste suntem infanterişti în rezervă, fără excepţie, să ne fie clar, şi nu trebuie să ne amăgim cu gândul că ţintele noastre vor fi, în caz de război, altceva decât oameni. Dacă în artilerie sau în aviaţie ţinta poate fi o construcţie sau cine ştie ce alt obiectiv militar, infanteristul e pus în situaţia să ucidă oameni.

Cineva a făcut observaţia cinică:

— Oare numai în caz de război sunt ţintele noastre oameni? Sau poate şi în caz de evenimente deosebite? înţelegeţi ce vreau să spun!

Iar altcineva a făcut observaţia la fel de cinică:

— Infanteristul umanist!

Pentru locotenentul-major toată discuţia asta nu era decât limbuţie inutilă, dar nu şi-a manifestat făţiş dezaprobarea pentru că T.R.-iştii erau cu toţii oameni cu studii înalte şi doar asta le era meseria: să spună vrute şi nevrute.

Se trăgea pe grupe. După ce o grupă de T.R.-işti termina tragerea i se încredinţa o altă misiune. Încolonaţi, părăseau linia de tragere, ocoleau câmpul pe lângă gardul înalt de beton şi ajungeau în dreptul liniei ţintelor. Linia ţintelor era deasupra unui val de pământ abrupt, înalt de vreo cinci metri, iar din margine puteai să constaţi că era străbătut de un tunel de beton. Intrând în tunel, observai că deasupra tunelul era descoperit, dar mizeria şi paragina dinăuntru erau atât de mari încât până şi fâşia de cer părea o mizerie. Iar cine îşi imaginase mai înainte, în timpul tragerii, că ţinta stă aşezată într-un dispozitiv automat care sesizează, într-un fel oarecare, lovitura reuşită şi o face să gliseze prompt în jos avea acum ocazia să constate că se înşelase amarnic. Ţintele nu erau de fapt decât nişte plăci de metal gros (şi prin urmare grele) şi stăteau rezemate de perete la capătul unor prăjini lungi, tot de metal. Arătau atât de jalnic, ruginite şi lovite de cine ştie câte mii de gloanţe, încât nici nu se mai distingea dacă pe ele fuseseră pictate cândva cercuri concentrice sau siluete umane. Locotenentul-major le-a explicat că trebuiau ţinute în aşa fel încât să iasă prin deschizătura de deasupra tunelului şi să fie vizibile pentru trăgători. Regula era că atunci când o ţintă era lovită trebuia imediat retrasă pentru ca lucrul ăsta să se observe de către cei ce notau rezultatele tragerii. Cineva a întrebat:

— De unde ştim când o ţintă e lovită?

Ofiţerul i-a răspuns rânjind:

— Simţi în mână o scuturătură, bineînţeles. Şi a adăugat ironic: — Dar nu fiţi şi voi prea pretenţioşi. Mai coborâţi din când în când nenorocitele alea de ţinte chiar dacă nu simţiţi nimic. Infanteristul, nu-i aşa, e umanist. Îl doare sufletul pentru „semenul” său şi, metaforic vorbind, îl mai şi scoate uneori de pe câmpul de luptă înainte să fie ciuruit de gloanţe. Cu care ocazie face şi el ceva folositor: contribuie la îmbunătăţirea rezultatului tragerii.

Dar poligonul nu era singurul loc de tragere. Uneori foloseau în acest scop chiar câmpul de instrucţie de la marginea oraşului, sau mai exact din afara lui, neregulat şi plin de bălţi împuţite. Ca să nu se rătăcească cine ştie pe unde gloanţele trase, aşezau ţintele la piciorul unei ridicături de pământ. Locotenentul-major îi zicea mamelon şi râdea aşteptându-se la un potop de măscări, aşa cum de bună seamă venea din partea trupeţilor cu care era el obişnuit. T.R.-iştii însă nici nu clipeau îndărătul ochelarilor, iar lui rânjetul i se ştergea de pe faţă în timp ce îşi muta privirea de la unul la altul şi nici nu-şi mai dădea osteneala să-şi ascundă dezamăgirea. Iar dezamăgirea, o ştiau cu toţii, putea deveni în orice moment aversiune. Până una-alta însă rămânea mamelon, cu sau fără măscări, cu sau fără rânjete.

Şi fiindcă totuşi treceau drumuri de ţară prin locurile acelea pustii şi depărtate de lume, trebuia interzis accesul civililor cărora le-ar fi dat prin cap să pătrundă în zona de tragere. Aşadar, compania se împărţea şi aici, la fel ca pe poligon, unii primind misiunea să-i împiedice pe intruşi, în timp ce alţii trăgeau în ţintele de la baza mamelonului. Deosebirea faţă de poligon era că aici trebuiau să cuprindă a zonă atât de întinsă încât, o dată posturile de pază fixate, nici nu se mai vedeau unul pe altul.

Stând singur la o margine de drum de ţară, cu puşca la picior, Eugen avea ocazia să constate din nou, dar parcă mai acut decât altă dată, cât de lăbărţată stătea uniforma pe el; deşi era locul unde asta avea cea mai mică însemnătate. Oraşul se vedea undeva în depărtare, răspândind, sub razele soarelui, o lumină albă şi uşor ceţoasă deasupra orizontului, în timp ce în jurul lui creşteau nestingherite bălăriile înalte, neruşinate şi atotstăpânitoare. Vântul care le clătina făcea să se audă în răstimpuri câte un şuier în timp ce le mângâia în trecere capetele ţepoase şi ciufulite. Nici un petic de pământ nu era cultivat cât vedeai cu ochii, iar drumul pe care trebuia să-l păzească Eugen nu se ştia, sau el cel puţin el nu ştia nici de unde vine şi nici încotro duce. Undeva către mijlocul câmpului, la o distanţă apreciabilă, se zărea o gospodărie sărăcăcioasă, singură şi părăsită în toată acea imensitate uitată de lume. Când îşi întoarse privirea din nou în lungul drumului, Eugen observă apropiindu-se un băiat de vreo zece ani. Păşea fără să se grăbească pe marginea drumului, privind în pământ, absent, şi şfichiuia cu o nuia viguroasă tulpinile bălăriilor care îi ieşeau în cale. Le croia metodic şi cu ură deşi, în acelaşi timp, părea să nu aibă nimic personal împotriva lor. Tulpinile cedau sub nuiaua lui, plecându-şi în tăcere florile de purpură, înfrânte.

— Hei, îi strigă Eugen. Opreşte-te!

Băiatul nu părea să-l fi observat şi nici nu dădu vreun semn că se auzise strigat. Continua să se apropie şi să şfichiuiască bălăriile, la fel de absent, poate doar cu mai puţină ură. Hainele de pe el erau aproape zdrenţe, iar în picioare purta o pereche de ghete largi, cu şireturile dezlegate. Eugen îi tăie calea.

— Tu n-auzi? Stai pe loc!

Băiatul îl ocoli fără o vorbă şi fără să-şi ridice măcar privirea spre el. Doar încetă să croiască bălăriile şi îşi văzu de drum.

— Hei, măi nebunule! strigă încă o dată Eugen în urma lui. E zonă interzisă! Se fac trageri acolo. Oricând poate să te nimerească un glonte rătăcit. Tu n-auzi?

Chiar în clipa aceea se răspândi peste întinderea câmpului, venind de departe, ecoul unei împuşcături, urmată de alte câteva. Tir sau tragere? Băiatul se îndepărta, tăcut şi străin, pe drumul ce străbătea câmpul, fără să mai lovească buruienile.

Eugen îşi aminti de paltonul care îi rămăsese mic şi totodată se cam şi rosese, cu ani în urmă, pe la sfârşitul şcolii primare. Ai lui îl vânduseră ca să-i poată cumpăra altul nou. Paltonul fusese gri şi Eugen nu ştiuse cum arăta cealaltă faţă până într-o zi când tata îi arătase pe stradă, trecând pe lângă ei, un băiat cu vreo doi ani mai mic.

— Uite paltonul tău, îi spusese tata.

Dar paltonul pe care îl purta băiatul ce tocmai trecuse era cadrilat, cu nuanţe vii de bej şi de verde şi poate şi altele. Eugen făcuse următorii paşi — mulţi paşi — cu capul întors în urmă, nevenindu-i să creadă că era acelaşi palton gri pe care îl purtase atâţia ani fără să ştie că ascundea sub căptuşeală atâtea culori. E drept că avea o croială familiară, dar acum nu-i mai aparţinea. Băiatul cel străin, cu care nu schimbase nici o vorbă, se îndepărta în lungul străzii, cu capul în pământ, fără să vadă pe nimeni.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine
Publicat în Contrapunct, feb. 2006

Relaţiile literare ale unui fost membru al Uniunii Scriitorilor, fără protectori, amici literari sau alte pile

Relaţiile unui fost membru al Uniunii Scriitorilor (fără protectori, amici literari sau alte pile) cu entităţi literare (în viaţă sau defuncte), în regimul comunist şi în cel democrat

[Actualizare 2017]

Ştiu că asemenea articole, despre fricţiunile care au existat între autori şi editori, mai ales în vechiul regim comunist, dar şi în cel democrat de după 1990, au darul de a stârni antipatii. Iar eu n-aş avea nevoie de alte antipatii, asta-i sigur. Pe mine însumi mă încearcă o senzaţie de jenă — şi uneori de compasiune — atunci când întâlnesc pe reţelele de socializare lamentaţii ale unor autori mai mult sau mai puţin celebri la adresa unor critici şi/sau a unor editori, apeluri la solidaritate împotriva unor „autorităţi” literare cu apucături discreţionare, care te duc cu gândul la mania persecuţiei. (Pentru ca în mişcarea a doua să se solidarizeze cu... discreţionarii.) Pe de altă parte însă, nu pot să trec sub tăcere faptul că am fost deseori afectat de caracterul, prea puţin zis neprietenos, ci mai degrabă de-a dreptul anormal, al mediului literar din România. Aşa că îmi asum riscul să fiu luat drept un tip stăpânit de mania persecuţiei.
Se consideră în general că ceea ce le stătea în cale autorilor, sub comunism, era cenzura. Eu îmi propun să arăt că nu era doar cenzura. Era şi duplicitatea, meschinăria şi cinismul editorilor — a multora din ei —, pe care le exercitau cu multă voioşie. Sub umbrela cenzurii.

Persoane menţionate: Magdalena Bedrosian — istoric literar, redactoare la editura Cartea Românească (CR), Cornel Popescu — redactor la CR, Maria Graciov (fostă Bănulescu) — redactoare la editura Eminescu, apoi la CR, Nicolae Manolescu — critic, la acea vreme redactor la România literară (RL), Gabriela Adameşteanu — scriitoare, la acea vreme redactoare la CR, Radu Călin Cristea — critic literar, la acea vreme colaborator extern la editura Albatros, Petre Răileanu — critic, ulterior stabilit în Franţa, pe atunci colaborator extern la CR, Liviu Călin (1930–1994) — critic, redactor-şef la CR, Şerban Velescu — cenzor la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES), Vasile Andru (1942–2016) — scriitor, redactor la revista Viaţa Românească (VR), Alexandru Balaci (1916–2002) — critic, „politician comunist, membru al Academiei Române, membru supleant al CC al PCR” (Wikipedia), director al VR, Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu” — scriitor, demnitar comunist, Ion Lăncrănjan (1928–1991) — scriitor, George Bălăiţă (1935–2017) — scriitor, director al editurii CR, Virgil Bulat (1940–2010) — poet, pe atunci redactor la editura Dacia din Cluj, Vasile Igna — scriitor, redactor-şef la aceeaşi editură, Eugen Uricaru — scriitor, redactor la revista Steaua din Cluj, Marian Papahagi (1948–1999) — critic şi traducător, director al editurii Echinox din Cluj, Marta Petreu — scriitoare, redactoare-şefă la revista Apostrof din Cluj, Lucia Crăciun — redactoare la editura Eminescu, Valeriu Rîpeanu — critic, director al editurii Eminescu, Adriana Popescu — secretară literară la Teatrul Mic şi Teatrul Foarte Mic, din Bucureşti, Dinu Săraru — scriitor, director al aceluiaşi teatru, Platon Pardău — scriitor, redactor la RL, George Ivaşcu (1911–1988) — publicist, director al RL, Alex Ştefănescu — critic literar, redactor la RL, Constanţa Buzea — poetă, redactoare la RL, Cristian Teodorescu — scriitor, redactor la RL, Dumitru Matală — scriitor, director al Casei de Filme 3, Sorin Stanciu — redactor la aceeaşi casă de filme.

Aventuri la Cartea Românească
La editura Cartea Românească niciunul dintre cele două manuscrise ale volumului de povestiri „Magazinul” [1], pe care îl propusesem cu ceva timp în urmă, nu-i de găsit. Magdalena Bedrosian crede — e aproape sigură — că manuscrisul a fost citit la CCES. Totuşi nu se ştie exact de unde vine „negaţia”. Mi se spune (de către Cornel Popescu) că planul (pe ’87) a fost întocmit pe baza manuscriselor citite [?].„Magazinul” a fost în planul ferm pe ’85, în planul „de rezervă” pe ’86, iar în aprilie (mai?) ’87 a fost omis cu desăvârşire. Maria Graciov îmi spune că de obicei, când un manuscris „are probleme”, autorul este chemat pentru „substituire” [?]; n-am primit nicio înştiinţare din partea editurii în momentul când manuscrisul a fost respins. Sunt sfătuit (Magdalena Bedrosian) să alcătuiesc un volum nou, cu adaosuri, rămânând să se discute (totuşi?) includerea în plan, pentru ’87. Maria Graciov mă anunţă că e „e foarte mare concurenţa”: şase sute [?] de manuscrise se bat pe optzeci de „locuri”... Şi, pentru a doua oară, că: „Autorii tineri [?], necunoscuţi, sunt «sacrificaţi» deşi de multe ori ei scriu mai bine decât cei cu şapte cărţi publicate.” De asemenea, ar fi fost de preferat ca Nicolae Manolescu (care citise manuscrisul) să-mi fi făcut o „recomandare” scrisă; în consecinţă, ar fi bine să-l caut şi să i-o solicit.
   În legătură cu romanul „Domnul Marius şi Doamna cea Mică” [2], Magdalena Bedrosian este de acord că părerea unui singur referent poate fi greşită (după prima respingere), dar că, în condiţiile unei concurenţe atât de mari [iarăşi!], poate constitui un criteriu de selecţie. I-am lăsat manuscrisul pentru a doua oară, cu rugămintea să-l transmită Gabrielei Adameşteanu, conform recomandării lui Radu Călin Cristea (însoţit de o copie a referatului acestuia, redactat pentru editura Albatros, unde fusese propus anterior). Primul referent, cel care a întocmit referat negativ — îmi spune M.B. — este, din câte ştie ea, redactor la editura Militară [?]; nu cunoaşte amănunte. [Aveam să aflu mai târziu că acest misterios referent se numeşte Petre Răileanu şi (conform unei „scăpări” a lui Cornel Popescu, care refuzase totuşi să-mi arate referatul) că după părerea acestuia, „Domnul Marius şi Doamna cea Mică” este opera unui grafoman, fiindcă nu ar avea nimic de spus; pe undeva observ cu coada ochiului, subliniat în referatul pe care C.P. îl ţine în mână în timp ce discută cu mine: 170 pag. — cu alte cuvinte, 170 de pagini de vorbe goale.]
   Pe 5 august ’86, Gabriela Adameşteanu îmi spune că „dispariţia” de la CCES este probabil rezultatul jocului unor pile.

Discuţie cu Şerban Velescu după audienţa la Mihai Dulea
Discuţie la telefon cu Şerban Velescu despre rezultatul audienţei la Dulea, pe care o obţinusem pentru a-mi susţine publicarea romanului „Domnul Marius şi Doamna cea Mică” şi a volumului de povestiri „Magazinul” la editura CR (la sfârşitul audienţei vicepreşedintele CCES nu-mi comunicase nicio hotărâre): „Aveţi un răspuns?” îl întreb pe Velescu. „Da, avem un răspuns, în sensul că optăm pentru celălalt volum, de proză scurtă, aflat la editura Cartea Românească. Am vorbit şi cu dl Liviu Călin şi i-am transmis să facă o prezentare a volumului pentru includerea în planul pe anul viitor. Planul este deja făcut într-o primă formă, dar se mai poate include.” „Este răspunsul vicepreşedintelui Dulea?” „Este răspunsul conducerii secţiei din care fac parte.” „Aş putea să ştiu ce obiecţii i se aduc volumului în cauză?” „Nu sunt propriu-zis obiecţii. Romanul nu se referă la realitate, este un roman fantastic, nu este ceea ce se cere în raport cu priorităţile de astăzi. Ca scriitură nu i se poate reproşa nimic, dar altfel... Şi apoi, personajele îşi spun de o sută de mii de ori domnule, doamnă...” „Domnule Velescu, personajele mele sunt fictive şi îşi spun domnule şi doamnă. Dar a fost publicată aici şi acum o carte în care personaje reale îşi spun de o sută de mii de ori domnule. E vorba de «Epistolarul» lui Gabriel Liiceanu. Aşa că asta nu poate constitui o obiecţie.” „Nu, nu este o obiecţie, bineînţeles. Totuşi, lăsaţi mai bine să vă publicăm volumul de proză scurtă...” „Domnule Velescu, volumul acela conţine la rândul lui incursiuni în fantastic. Eu nu pot să scriu despre fapte mărunte, cotidiene, fără să le găsesc o semnificaţie...” „Fără îndoială.” „Dar faptele îşi găsesc de multe ori semnificaţia în plan imaginar. Atunci când personajele se întorc cu gândul la copilărie imaginarul are un rol decisiv. Un scriitor nu este un scriitor bun dacă opera sa nu permite şi alte interpretări.” „Măcar să existe un echilibru între real şi fantastic, măcar unele povestiri să fie din viaţa reală.” „Eu ştiu doar că personajul meu, Domnul Marius, chiar este un «om de tip nou», dezinteresat de avantaje materiale.” „Se poate interpreta şi altfel.” „Domnule Velescu, dumneavoastră aţi citit manuscrisul. Fiţi convins că într-o zi o să apară.” „Sunt convins. Dar nu acum. Lăsaţi-l să mai aştepte şi să ne ocupăm de celălalt.” „Nu mă îndoiesc că dumneavoastră ştiţi mai bine cum stau lucrurile.”

Aşadar, proză „puternic ancorată în realitate”... Numai CCES ştie despre ce trebuie scris. Noi toţi ceilalţi suntem o turmă ignorantă. Citind romanul, Ş. Velescu şi-a găsit confirmate din plin suspiciunile anterioare, pe care mi le-a comunicat în două rânduri, cu privire la neancorarea în realitate („Domnule Tumanian, eu nu ştiu ce aţi discutat dumneavoastră cu vicepreşedintele Dulea, dar să ştiţi că eu tot la ancorarea în realitate mă voi referi în referat.”) şi la abuzul de apelative burgheze.

Discuţie cu V. Andru, la sediul redacţiei Viaţa românească, 13 ian. 1989
   Vasile Andru: Mi se pare că ţi-am spus data trecută... N-are rost să mai încerci. Nu mai sunt posibilităţi de publicare la noi. Ţi-o spun fiindcă nu vreau să te amăgesc.
   Paul Tumanian: Nu-mi amintesc să-mi fi spus data trecută aşa ceva. Mi-ai spus doar că s-a nimerit să fii responsabil cu numărul pe august, număr festiv, când nu puteam să fiu publicat, apoi cu numărul pe ianuarie, iarăşi număr festiv, aşa că se punea doar problema când va fi posibilitatea viitoare. În nici un caz nu mi-ai spus că nu se mai poate niciodată!
   V.A.: De la o vreme, după cum ştii, nu mai există la noi responsabil cu proza, responsabil cu poezia ş.a.m.d. Fiecare membru al redacţiei răspunde de câte un număr. Şeful [Alexandru Balaci] procedează, după cum ţi-am mai spus, foarte democratic. Fiecare răspunde de câte un număr, în întregime, adică îşi alege prozele, poeziile, eseurile, totul după vederile sale, adică având în vedere criteriile proprii... Să fie rotund... Să concorde toate între ele...
   P.T.: Totuşi sunt aproape patru ani de când nu mi-aţi mai publicat nimic.
   V.A.: La noi nu funcţionează un asemenea criteriu.
   P.T.: Care criteriu?
   V.A.: Nimeni nu este publicat numai aşa, ca să se facă dreptate!... Fiindcă a aşteptat mult timp. Numerele se întocmesc după alte criterii... Sunt scriitori pe care publicul îi cere... Responsabilul de număr ţine cont de ceea ce îi place publicului.
   P.T.: Eu credeam că principalul criteriu este valoarea. Nu ceea ce îi place publicului. Dacă v-aţi orienta numai după ceea ce îi place publicului, atunci aţi publica numai autori de genul Dumitru Popescu.
   V.A.: Să ştii că publicul român are nevoie de proza lui Dumitru Popescu. El ştie unele lucruri foarte importante de acolo de sus. Noi ceilalţi poate că ştim mai bine anumite fapte existenţiale, deşi nu e sigur cât de bine le ştim.
   P.T.: Cum adică „ştie unele lucruri”? Dacă le ştie bine poate să scrie eventual eseuri bune, să facă filozofie bună. Dar pentru o proză bună ceea ce contează în primul rând este să ştie să exprime bine ceea ce ştie bine, nu doar să exprime fapte.
   V.A.: Nu-i aşa. N-ai dreptate. Faptele trebuie cunoscute, asta e important... Dar eu ţi-am spus ţie, lupta principală trebuie s-o dai la edituri, nu la reviste. La reviste poţi să publici oricât. Un autor fără cărţi nu-i un scriitor afirmat.
   P.T.: Afirmat! Există destui autori cu câte cinci cărţi publicate şi sunt departe de a fi afirmaţi.
   V.A.: Există două posibilităţi: fie lucrezi serios şi lupţi să-ţi apară cărţi, fie faci nevroză.
   P.T.: În ceea ce mă priveşte, nu există nici un pericol să fac nevroză.
   V.A.: Să ştii că sunt mulţi care nu recunosc că sunt nebuni. După cum există alţii care au spus despre ei înşişi că sunt nebuni dar sunt mai sănătoşi decât mulţi alţii.
   P.T.: Mă rog, nu te contrazic. Dar ne-am îndepărtat de la subiect. Ţi-am spus, eu un lucru nu pricep: a fost vorba de inclus proza mea în numărul cutare, dar nu s-a putut fiindcă a fost un număr festiv... Următorul număr de care ai răspuns a fost iarăşi festiv... Iar acum, deodată, nu se mai poate niciodată! Asta nu pricep! Cum de nu mi-ai spus de la început că ceea ce v-am oferit nu e publicabil?
   V.A.: Să ştii că la noi tot ce primeşte redacţia e publicabil.
   P.T.: Publicabil? Cam vag.
   V.A.: Nu-i vag deloc. A fi publicabil înseamnă a trece un barem. La noi colaborează numai autori de valoare certă. Tot ce se oferă redacţiei este publicabil. Şi totuşi nu se publică nici jumătate din ce se primeşte. De pildă Lăncrănjan e supărat pe noi că nu i-am publicat nimic de zece ani.
   P.T.: Şi totuşi mie mi-aţi publicat fără să fiu autor cu renume. Eram ca şi debutant pe vremea aia.
   V.A.: Tu ai fost o excepţie. Dar în general noi întocmim numerele cu autori care se bucură de reputaţie, care sunt ceruţi de public... Dar asta pentru tine nu-i important. Ca să te afirmi, tu trebuie să lupţi la edituri, nu aici.
   P.T.: Ce mă tot îndemni să lupt! Cum vrei să lupt, cu pumnii? Ţi-am spus, am fost astă-vară în audienţă la Dulea, ce vrei mai mult?
   V.A. (ironic): Hm!... Un Eugen Uricaru nu s-ar fi dus niciodată în audienţă la Dulea...
   P.T.: Ceea ce scriu eu e alt gen... Din moment ce m-au scos din plan, am fost în audienţă, ce altceva puteam să fac?
   V.A.: Te-au scos din plan din motive ideologice?
   P.T.: Dacă tu socoteşti că faptul că personajele se adresează unul altuia cu „domnule” şi „doamnă” este un motiv ideologic, atunci m-au scos din motive ideologice!
   V.A.: Dacă Dulea ţi-a spus Nu, trebuia să te apuci să rescrii.
   P.T.: Eu spun ceea ce am de spus! Nu mă apuc să modific numai fiindcă nu-i place lui Dulea!
   V.A.: Nu-i vorba de modificat. Te aşezi la masă şi scrii ceva genial! Să nu mai aibă nimeni nimic de obiectat!
   P.T.: Genial? De unde ştii că n-am scris ceva genial? Gabriela Adameşteanu mi l-a apreciat. La fel şeful de secţie Liviu Călin, directorul Bălăiţă. Nicolae Manolescu mi-a spus: „Foarte bine scris”! Ce vrei mai mult?
   V.A.: Dulea ţi-a citit manuscrisul?
   P.T.: Numai după audienţă.
   V.A.: Înainte, nu?
   P.T.: Înainte mi-a citit referatul pe care mi l-a făcut Gabriela Adameşteanu.
   V.A.: Nu înţeleg, ai fost în plan sau nu?
   P.T.: Am fost. Aşa mi s-a spus. Puteam să nu-i cred?
   V.A.: Cred că ai fost dezinformat. Editura face de obicei o prezentare de câteva rânduri, care este o simplă formalitate. Consiliul Culturii nu scoate niciodată din plan pe cineva numai pe baza acestei prezentări.
   P.T.: Şi totuşi m-au scos numai pe baza prezentării.
   V.A.: Înseamnă că editura te-a dezinformat. Sau te-a informat doar pe jumătate. Dacă eşti aprobat în planul editurii, la Consiliul Culturii se trimite întregul manuscris... Văd pe faţa ta că nu te-am convins. Nici măcar aşa, pe plan amical. Ai fi preferat să te amăgesc? Să-ţi spun: „Poate altă dată”? Nu-mi apreciezi sinceritatea.

Aventuri de Cluj: editura Dacia
Un loc aparte în încercările mele de publicare îl ocupă Clujul. O primă încercare: volumul „Trei duminici însorite” (v. nota 1) trimis la editura Dacia încape pe mâna redactorului Virgil Bulat, care îl desfiinţează pur şi simplu. Una dintre cele mai bune povestiri pe care le-am scris vreodată, „Magazinul” (publicată ulterior, în 1984, la VR, bine primită de critică), este taxată drept „reconstituire cu recuzită bine cunoscută a unui univers kafkian [să-l fi citit oare vreodată V. Bulat pe Kafka?] lipsit însă de trăsături care să permită o reinterpretare artistică a formulei”. „Visul” — zice V. Bulat — „poate cea mai slabă piesă din volum”... Acelaşi „Vis” care, peste ani, avea să fie tradus în spaniolă spaniolă — de către Joaquín Garrigos — şi publicat în revista Empireuma (apreciat fiind de către directorul acesteia); ca şi în Casa del Tiempo din Mexic. Şi dimpotrivă, găseşte virtuţi artistice nuvelei „Trei duminici însorite”, pe care în cele din urmă am găsit-o eu însumi suficient de nereuşită ca s-o elimin din propunerile ulterioare către edituri şi, mai mult decât atât, nici să nu găsesc de cuviinţă s-o păstrez, eventual, ca pretându-se la o rescriere. Şi zice dl Bulat în finalul scrisorii: „vă semnalăm doar o parte din cacofoniile remarcate [urmează o înşiruire a paginilor cu cacofonii] — lista lor rămânând evident (s.m.) deschisă.” Dumnezeule, dar de ce era evident? [3]
   „Aventura clujeană” continuă cu propunerea, făcută în decembrie ’84 aceleiaşi edituri Dacia, a romanului „Domnul Marius şi Doamna cea Mică”. Urmează 15 luni de aşteptare, interval în care am avut totuşi cinci convorbiri telefonice cu Vasile Igna şi cu V. Bulat, care îmi promit de fiecare dată un răspuns; şi în rest nimic. Cer deci, în februarie ’86, restituirea manuscrisului, cu promisiunea că nu-i voi mai deranja niciodată. Nici manuscrisul nu soseşte. Revin în iulie ’86 cu rugămintea de a-l recăpăta; şi abia atunci îl primesc, fără nici o notiţă, fără nici o scuză.
   În iunie ’88 propun povestirea „Coroana Australă” revistei Steaua. Telefonez la redacţie în luna octombrie şi mi se răspunde că se va publica. Urmează, ca de obicei, tăcerea. Nu mai ţin minte exact când, probabil în primăvara lui ’89, am o nouă convorbire telefonică cu Eugen Uricaru, care, părând jenat, mă lasă să înţeleg că vremurile nu sunt propice pentru „Coroana Australă”.
   În august ’92 îi telefonez lui Marian Papahagi cerându-i acordul pentru dramatizarea radiofonică a romanului „Umbra locuită” de Alberto Ongaro, apărut la editura Echinox. În septembrie, urmându-i sugestia, trimit editurii o cerere scrisă. Urmează câteva luni de tăcere. Îi telefonez din nou lui M.P. în august ’93. Îmi promite să mă sune în două-trei zile. Nici vorbă de telefon. La mijlocul lui noiembrie ’93 îi trimit o scrisoare care se încheie cu: „[Î]n ciuda premiului Academiei pe care l-aţi căpătat recent, în ciuda renumelui dv. de om de cultură (şi de caracter), dle Papahagi, atât timp cât comunitatea noastră culturală va fi dominată de oameni ca dv. nu ne vom desprinde din Balcani. În consecinţă renunţ la proiect şi nu mai am nevoie de acordul dv.”
   Propun în iunie 2001 povestirea „În intimitatea lui Dragoş” revistei Apostrof. În decembrie am o convorbire telefonică cu Marta Petreu, care invocă lipsa fondurilor pentru tipărirea revistei (revistă care însă continuă să apară). Îmi spune M.P., după un moment de ezitare, că poate e mai bine să încerc în altă parte: „Nu vreau să stau în calea afirmării dv.” Îi spun că nu-i vorba de afirmare deoarece sunt membru al Uniunii Scriitorilor. Îmi răspunde uşor iritată: „Nu mai fiţi atât de suspicios! Un scriitor are nevoie să se afirme mereu!”
   Pe 25 iunie 2003 îi propun, prin Internet, revistei Tribuna povestirea „Blana de urs”. Revin pe 6 iulie cu un nou mesaj, rugând să mi se confirme primirea textului şi să mi se comunice eventuale motive extraliterare care ar face ca povestirea să nu poată fi acceptată. Până pe 14 iulie nu am nicio reacţie, drept care îi trimit un ultim mesaj prin care îmi retrag oferta.
   Deci absolut toate tentativele mele la Cluj au fost primite fie cu răspunsuri (mai mult sau mai puţin iritate) în doi peri, cu grosolănii, fie cu tăcere. Poate că nu întâmplător Gheorghe Funar e primarului Clujului (Napoca!).

Tentative la editura Eminescu
Volumul de povestiri „Chermeza vânătorilor” („Trei duminici însorite”) (v. nota 1) a stat cinci ani la editura Eminescu. A fost găsit bun de publicat de redactoarea Viorica (Lucia?) Crăciun (între timp divorţată şi devenită Florea) după vreo doi ani. A fost apoi amânat cu un an, şi cu încă un an, din cauza... lipsei de hârtie. Apoi a fost scos din plan, din motive necunoscute. A fost reintrodus în primăvara anului 1981 în planul de apariţii pe 1982. În sfârşit, a fost scos din nou, tot din motive necunoscute. Dna Florea este de părere: „Ceva trebuie că se întâmplă. Ştiţi, între dna Graciov (Bănulescu) şi directorul editurii, Valeriu Râpeanu, relaţiile sunt încordate. Probabil că s-a scos din plan volumul dumneavoastră pentru că dna Graciov v-a publicat prima carte. Este doar părerea mea! Poate că ar fi bine să vă adresaţi altei edituri. În ultima vreme este la noi o încordare... Vă rog să nu-i spuneţi nimic lui Musica (dna Graciov/Bănulescu)!
   La 22 XII 1984 apare în săptămânalul Săptămîna (redactor-şef: Eugen Barbu) o listă zeflemitoare de premii acordate unor persoane mai mult sau mai puţin publice. Printre altele, se acordă „CUPA ÎNTREPRINDERII DE ŢIGARETE BUCUREŞTI ŞI A REPREZENTANŢEI FIRMEI KENT: Lucia Crăciun, pentru întreaga activitate prestată le Editura Eminescu”.
   Pentru promovarea manuscrisului meu nu m-am gândit să apelez la firma... Kent!

Tête-à-tête cu Adriana Popescu, Teatrul Mic
Explicaţii date de secretara literară de la Teatrul Mic (şi Foarte Mic), Adriana Popescu [completare din 2013: director Strategii Culturale, Comunicare şi PR la Teatrul Naţional din Bucureşti; vorba imnului PDL: „Apa trece, pietrele rămân”], la propunerea mea „Noaptea Anului Nou” (piesă cu două personaje), oferită în feb. ’82.
   — Noi nu avem experienţa unor săli de acest fel [Teatrul Foarte Mic — de mici dimensiuni, cu puţini spectatori; se pare că se avea în vedere o montare a „Nopţii...” la TFM]. Mi-am dat seama că acolo, unde actorii joacă practic fără scenă, conflictul trebuie să fie foarte acut. Dacă la spectacolele mari poţi să compensezi slăbiciunile textului printr-o bună montare, prin mişcare scenică, prin mari actori etc., ei bine, în cazul pieselor cu două personaje, publicul nu poate fi înşelat. Trebuie să-i oferi un subiect puternic. Or, la dumneavoastră, mi-am dat seama între timp, motivele nu sunt destul de puternice. Piesa este bine scrisă, aşa cum v-am spus, fluentă, dar lipseşte această acuitate pe care o vrea publicul. Surprinzător, publicul vrea teatru politic. [Natural, vrea cârlige care să-i permită să se defuleze într-un regim totalitar; evident, se mulţumeşte şi cu cârlige sexuale, fiindcă sexul este incitant în orice regim.] Pe atunci vă spuneam [la o discuţie anterioară] că nu se ştie ce profil va avea teatrul [Foarte Mic]; se ştia doar că prima stagiune va avea un repertoriu politic. Ei bine, între timp se pare că lucrurile s-au clarificat: teatrul va rămâne politic. Căci, poate nu ştiaţi, este patronat de UTC.
   — Nu, nu ştiam.
   — E bine să ştiţi.
   — Ştiam că toate sunt patronate de...
   — Ei da. Dar UTC-ul patronează efectiv. Adică s-au făcut intervenţii serioase la renovarea sălii. Altminteri, apelând la ICRAL, cum credeţi că sala ar fi putut să fie gata în trei luni?...
   Şi apoi, revenind la piesa dumneavoastră, se pare că s-a ivit o saturaţie de piese cu două personaje. [Îmi dă exemple.] De pildă „Lecţia de engleză”. Aţi văzut piesa? Să vă duceţi neapărat. O elevă stă de vorbă cu profesoara ei de engleză. Şi din vorbă în vorbă reiese că între părinţii ei s-a produs o ruptură. De unde la început publicul se amuză, la sfârşit ţâşneşte drama. Este fantastic!
   — Deci repertoriul nu este numai politic.
   — Cum să nu!
   — Poate mai degrabă social.
   — Asta, doar dacă vreţi să înţelegeţi prin politic ceva foarte... restrâns.
   — în cazul ăsta, mărturisesc că nu prea cunosc definiţia cuvântului „politic”.
   — Politic înseamnă tot ce implică o angajare, o atitudine angajată faţă de realitatea timpului istoric pe care îl trăim.
   — Înseamnă că fără o „ancorare în realitate” [expresia cheie a epocii în materie de aprecieri literare], cum se obişnuieşte să se spună, nu s-ar putea scrie teatru cu adevărat mare. Cum rămâne atunci cu clasicii greci, sau cu Shakespeare? Exceptând episoadele istorice, ei au descris eternul omenesc.
   — Sigur că există un etern uman, dar se cere în primul rând pricepere în conducerea acţiunii. [Etc. etc.]
   — Văd că de la ultima noastră întâlnire atitudinea dumneavoastră s-a schimbat complet. Nu pricep ce s-a întâmplat de fapt.
   — V-am spus, nu aveam experienţa acestor săli... Apoi, între timp s-a ivit o concurenţă puternică.
   — Concurenţă? Eu credeam că tocmai aşa ceva nu există. Aud vorbe frumoase despre dramaturgia românească, dar nu văd dramaturgia românească. De la Baranga încoace nu s-a mai scris nimic mai acătării.
   — Cum să nu! [Şi mi se oferă un exemplu sau două; ba chiar, la nu ştiu care spectacol publicul a luat cu asalt casele de bilete.] E drept că sunt foarte puţine piese bune. Directorul teatrului, Dinu Săraru, nici nu ţine seama de impunerea care vine de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, de a avea un repertoriu compus din piese originale în proporţie de 75%. El spune că publicul românesc nu va rămâne cu procentele ci cu ideile. De aceea au fost montate multe traduceri, printre care şi „Lecţia de limba engleză” de care vă spuneam. Au fost desigur şi câţiva consacraţi, Paul Everac [şi încă nu mai ştiu cine], dar şi tineri. Ba chiar unul care şi-a scris piesa în colaborare cu teatrul; adică el venea, noi îi spuneam ce doreşte publicul, mai scria o parte ş.a.m.d.
   Eu n-am nimic cu dumneavoastră. Ba chiar ar fi o încununare a carierei mele să găsesc un autor de mare valoare. Dar... concurenţa e foarte mare, conflictul în piesa dumneavoastră e cam subţire, cum vă spuneam chiar de la început.
   [Etc. Etc. Etc.]
   Undeva, către sfârşitul discuţiei:
   — Iar Cehov, considerat un mentor al teatrului secolului 20, inclusiv al celui american, împreună cu Shakespeare, vor fi şi ei prezenţi, ca excepţii.
   — Bieţii Cehov şi Shakespeare, iată-i ajunşi excepţii!
   — Păi da, în context.

Platon Pardău, cerberul de odinioară de la RL şi Alex Ştefănescu, cerberul din zilele noastre
Discuţie cu Platon Pardău la redacţia RL (unde am propus: „Preţuri convenabile”, „Coroana Australă”, „Maeştrii anonimi”, „Chermeza vânătorilor”). Îmi spune că de la „Satelitul Pipera” încoace (singura mea povestire publicată în RL (ianuarie ’87) proza mea a luat o altă direcţie. Îşi închipuia despre mine că trăiesc mai... în mijlocul oamenilor; cu alte cuvinte se aştepta să-i ofer o proză mai... muncitorească!
   Nu discutăm despre „Preţuri convenabile” fiindcă, după cum îmi spunea cândva, nu se ocupă de persoane active ci de pensionari...
   Îmi citeşte (reciteşte?) pe loc „Chermeza vânătorilor”. Nu-i de acord cu libertăţile de punctuaţie pe care mi le-am luat. Mi-o dă ca exemplu pe Gabriela Adameşteanu, pe care — îmi spune — într-o ocazie asemănătoare defunctul director George Ivaşcu a invitat-o să aşeze la locul lor semnele de punctuaţie. Căci: ce-ar zice copiii despre o asemenea ortografie?
   Apoi, i se pare suspect titlul cu... vânători. Se teme de vreo aluzie: Ernst Jünger, într-o carte apărută în timpul războiului, de pe urma căreia era s-o păţească, se referise la Hitler sub masca... Marelui Vânător! Dacă, cumva, şi eu...? Apoi îmi dă alte două exemple: o proză a lui Marius Tupan [?], tot cu vânători, care fusese deja trimisă la cules, când iată că intervine povestea vânătorilor din Oltenia [?]. Proza este scoasă din lucru!... Şi o altă proză, exact cu acelaşi prilej, când, închipuie-ţi dumneata, cineva, un personaj îşi ucide nevasta... la vânătoare!
   Discutăm apoi despre „Maeştrii anonimi”, unde găseşte prea multe aluzii, prea multe afirmaţii răutăcioase, chiar şi la adresa artei în general (deşi — îmi spune — unii ar putea să se bucure citind asemenea lucruri), prea multe chiţibuşuri interpretabile. În final, îmi dă povestirea înapoi, nu înainte de a recunoaşte că într-un asemenea gen literar, apropiat de eseu, am unele merite.
   Începe apoi să-mi citească fragmentul de roman pe care i l-am adus din „Urma scapă turma” (primele zece pagini din capitolul 1). Îmi atrage atenţia că într-unul din primele pasaje e vorba de Mihai Viteazul... Portret!... Noapte întunecoasă... înţelegi dumneata? Ce s-a întâmplat cu Mihai Viteazul?... Cu alte cuvinte, aluzie la asasinarea unui conducător! Găseşte pe pagina următoare afirmaţii despre Traian, despre daci, cu alte cuvinte originea românilor — chestiune delicată în prezenta conjunctură... Apoi, despre box... Despre oină... Nici nu înţeleg ce vrea să spună. De peste tot, ameninţări! Aluzii... Delirul... După două-trei pagini citite îmi dă fragmentul înapoi cu un gest hotărât şi autoritar: Nu! Asta nu merge!
   Îşi dă în final avizul pentru „Chermeza vânătorilor”, urmând să ceară părerea colegilor şi avizul conducerii. Îl rog să nu pună în text prea multe puncte în ipoteza că povestirea întruneşte „voturile” necesare, pentru că, îi spun, şarmul prozei stă în continuitatea/fluiditatea propoziţiilor. Mă contrazice: Nu, şarmul prozei stă în întrepătrunderea celor două planuri (după ce, în prealabil, isprăvind lectura, mă întrebase: Şi? Ce-i cu chermeza asta a vânătorilor?... Eu explicându-i: [Eroul principal] n-a vrut să scrie compunerea, nu i-a plăcut subiectul; iar tatăl era un om cu o mare... experienţă de viaţă, cu mari disponibilităţi ş.a.m.d.).

Scrisoare către dl Alex Ştefănescu

Încep prin a vă reaminti că v-am propus spre publicare o povestire, „Blana de urs”, în luna mai 2000. Înlocuirea ei cu o alta, intitulată „Poză de grup în Grădina Cişmigiu”, pe care i-am transmis-o lui Nicolae Manolescu cu prilejul interviului pe care i l-am luat în ianuarie 2002 [pentru revista Originii, din SUA], am considerat de la sine înţeles că se înscrie pe linia continuităţii mele pe lista de aşteptare. Sunt deci mai bine de 3 ani de când o proză de-a mea aşteaptă. Şi aşteaptă. Şi aşteaptă... Dacă vă amintiţi, mi-aţi spus o dată la telefon că nu îmi puteţi garanta nicio dată limită până la care să-mi publicaţi textul. (De ce nu-mi puteaţi garanta rămâne greu de înţeles.) V-am întrebat: Dar îmi puteţi garanta că se va publica „cândva”? Mi-aţi răspuns: Da.
Recunosc acum: prin simplul fapt că aproape v-am cerşit câtimea de promisiune exprimată prin acel nefericit „cândva” m-am pus cu bună ştiinţă într-o situaţie umilitoare absolut inacceptabilă.

Nu mai vorbesc de încercările anterioare la RL, de dinainte de ’89. Îmi amintesc cum i s-a adresat o dată, pe la mijlocul anilor ’80, Manolescu lui Platon Pardău (care, se pare, la vremea aceea tăia şi spânzura acolo, cel puţin în materie de proză); la fel ca şi dv. astăzi, P.P. mă amâna de la o lună la alta, de la un an la altul. „Publică-l, dom’le! i-a spus Manolescu la un moment dat, cu mine de faţă, pe sfert în glumă şi pe trei sferturi indignat. E o proză nepublicabilă? Nu? Atunci publică-l, de ce nu-l publici?”

Se pare că există — şi nu de azi, de ieri — un gen de sadism literar: cu cât îl vezi pe cineva mai doritor să fie publicat, cu atât plăcerea de a-l respinge e mai mare. Respingerea ca respingerea, dar amânarea sine die, ehei! amânarea procură, se pare, o plăcere încă şi mai perversă. Într-un fel, aş putea spune chiar că vă înţeleg: ţine de ticăloşia umană ascunsă în fiecare din noi — la unii mai ascunsă, la alţii mai la vedere.

După ’89, până în mai 2000 (când am avut nefericita inspiraţie să mă adresez direct dv.), încercările mele au continuat. Fără succes, desigur. Îmi amintesc de asemenea cum Constanţa Buzea, aflată întâmplător prin preajmă în timp ce discutam cu Cristian Teodorescu, a intervenit tam-nisam, cu acreala-i caracteristică: „Dv. sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor? [Nu eram pe atunci.] Nu? Şi atunci ce pretenţii aveţi? Sunt două mii de membri ai Uniunii care aşteaptă să fie publicaţi.”

Şi când mă gândesc la calitatea jalnică a multora din textele de proză autohtonă, mai veche sau mai nouă, pe care le-aţi publicat în tot acest timp (în condiţiile în care îmi justificaţi perpetua amânare prin cantitatea mică de proză care se publică în RL). Numai asta şi ar fi fost de-ajuns să mă facă ies din joc odată pentru totdeauna.
O fac abia acum, cu nesfârşit regret că atâta amar de vreme m-am complăcut în situaţia umilitoare de a aştepta un „da” — pentru ce? Doar pentru vanitatea de a mă vedea publicat în compania tuturor mediocrităţilor, inclusiv în compania pipiţelor literare, la insistenţele cărora dv. înşivă recunoşteaţi că obişnuiţi să cedaţi uneori? Numai pentru că România literară trece drept cea mai importantă revistă literară din România? Vai de România daca asta e revista ei literară # 1.

Ceea ce s-a întâmplat cu încercările mele de a publica o proză în revista dv. deja nu mai ţine de domeniul deficienţelor în relaţiile literare. Nu ţine nici măcar de domeniul deficienţelor în relaţiile cu oamenii în general. E patologie pură, vă asigur. Nu vă îndemn să meditaţi asupra chestiunii fiindcă ştiu că e inutil.

Aşadar îmi retrag povestirea „Poză de grup în Grădina Cişmigiu” şi vă promit că niciodată n-o să mai vin cu vreo altă propunere — atât timp cât trăiesc eu sau cât timp Ştefănescu & Co (sau Manolescu & Co.) vor mai conduce România literară. Trebuie să ai mare ghinion să te fi născut şi să fi trăit într-o ţară ca România. Dar, de! nu alegem locul unde ne naştem.

Paul Tumanian
25 iun. 2003

Întreţinându-mă cu directorul Casei de Filme 3
Discuţie cu directorul Casei de Filme 3 (Dumitru Matală) despre scenariul meu „Iacob Onisia” după povestirea–reportaj „Moartea lui Iacob Onisia”, de Geo Bogza. Obiecţii: Întreg şirul întâmplărilor din scenariu conduce către un deznodământ, către o pedeapsă despre care nu se ştie de ce o primeşte I.O. Cu alte cuvinte, lipsa aceleiaşi laturi „sociale”. Accidentul lui I.O. se întâmplă datorită întreruperii lucrului la o mină, de Crăciun. „Ce-or să spună minerii de azi, care n-au vacanţă de Crăciun, aflând că în ’36 aveau?” „David [un personaj din scenariu] n-ar trebui să acţioneze spontan ci ca «trimis» al partidului. Căci pe vremea aceea exista un partid! Eu nu pot să fac abstracţie că în ’36 exista un partid comunist!” „I.O. n-ar trebui să se uite cu jind la petrecerea de la vila din marginea Petroşanilor. El trebuie să rămână miner! Să aspire la o condiţie mai bună, da. Dar nu să aspire la clasa cea mai de sus! Asta îl anulează ca personaj. Privind petrecerea, cel mult ar trebuie să murmure indignat: «Mama lor de îmbuibaţi!»” „Replica «Noi românii avem de toate, numai disciplină nu» ar trebui să dispară!” „Chiar dacă o rosteşte un personaj negativ?” „Chiar dacă! Cum am putea spune pe faţă una ca asta?” „Până şi beţia lui I.O. ar putea fi privită cu ochi nebinevoitori astăzi, când [mai în glumă, mai în serios:] acţionează Decretul 401 privind disciplina la locul de muncă.” „Scena de «dragoste» dintre I.O. şi soţie iarăşi n-are ce căuta. În filmele româneşti de astăzi aţi mai văzut scene de dragoste?” Îi răspund că da. Ba chiar unele dintre ele de-a dreptul groteşti, cum ar fi scena dintre „şeful” Proca şi nevastă-sa, din „Croaziera” lui Daneliuc. Sau scena de dragoste din „Fructe de pădure”. Sorin Stanciu [redactor la casa de filme] intervine: „De-aţi şti dumneavoastră cum a fost la început scena aceea din «Fructe de pădure» şi ce-a mai rămas din ea!...” Iar directorul, despre „Croaziera”: „Aparţine unei alte epoci.” Îmi exprim nedumerirea: „Cum, unei alte epoci! Doar l-am văzut acum vreo trei luni...” „Da, dar a fost făcut acum trei ani...”
   Pe scurt, apel, destul de bine mascat, pentru înţelegerea situaţiei.
   Şi deci, fără nici o promisiune fermă, scenariul rămâne în atenţia Casei, cu perspectiva să intre în plan în ’87, în cel mai bun caz ’86, de se va întâmpla să „cadă” în acel an vreunul din scenariile aprobate.
   Îl interesează şi „Tinereţe fără bătrâneţe”, despre care îi spun că trecut pe la Casa lor. Îşi notează într-un carnet. Spune: „S-ar putea să avem nevoie de basme.”

Epilog

„Domnule preşedinte [Nicolae Manolescu],
Subsemnatul Sergiu-Paul Tumanian, prin prezenta vă anunţ retragerea mea din Uniunea Scriitorilor din România.
Nu cred că pe dv. vă interesează motivele gestului meu, şi nici eu nu cred că merită efortul de a vă da explicaţii.
Rămân doar cu regretul că mi-am dorit să fiu membru al acestei aşa-zise Uniuni.
11 iulie 2005”

[1] Oferit spre publicare, sub diferite alte titluri („Trei duminici însorite”, „Chermeza vânătorilor”) şi cu conţinuturi uşor diferite, editurilor: Dacia, sept. 1975; Eminescu, oct. 1976; Cartea Românească, oct. 1981, din nou, în primăvara anului 1984, din nou în august 1986; retras în sept. 1991; publicat cu titlul „Conspiraţia inocenţilor” la editura Ararat, 1997.

[2] Oferit editurilor: Albatros, sept. 1983; din nou, în copie, ian. 1984; Cartea Românească, sept. 1985; din nou, iulie 1986; din nou, în vara anului 1990; retras în oct. 1992; Litera, oct. 1992; retras, oct. 1994; publicat la editura Ararat, 1995.

[3] Am aflat recent că Virgil Bulat făcuse puşcărie până în 1964. Probabil că trebuia cu orice preţ să se reabiliteze; aşa că făcea exces de zel.