Hrană de 5 lei pe zi*

Îi vedeam pe ai mei zi de zi tot mai preocupaţi. Mama era preocupată dar cu mine nu vorbea aproape deloc şi nici eu n-o descoseam ca să aflu care îi erau îngrijorările. După ce tata se întorcea acasă se la serviciu, îl vedeam şezând la masă îngândurat. Mama îi punea în farfurie dar ea nu mânca. Nici când mă întorceam eu de la şcoală nu mânca împreună cu mine. Aşa că nu ştiu când stătea mama la masă... O vedeam aşezându-se lângă tata în timp ce el, cu nasul în farfurie, sorbea din borşul rusesc, mâncând şi legumele, pe care eu le lăsam de-o parte. Mama îl privea cu o oarecare insistenţă şi, fiindcă el nu spunea nimic, venea în cele din urmă întrebarea ei: „La Mereuţă nu mai poţi să-ncerci?”... Vorbeau în frânturi de frază, astfel ca eu să înţeleg cât mai puţin... Tata clătina din cap tot cu nasul în farfurie, fără nicio altă expresie decât acea veşnică preocupare. Spunea: „Mai am să-i dau ceva de luna trecută.” „Dar Gleb Berendeus?” încerca mama. „Nu ştiu”, spunea tata. „Încerci?” insista mama. Nici pe faţa ei nu se putea citi altceva decât veşnica uşoară îngrijorare. Tata îşi folosea gura numai ca să mănânce şi să vorbească, atât cât vorbea. Gura lui nu i-am văzut-o niciodată exprimând ceva, strâmbându-şi-o a dezaprobare sau a îndoială — şi mama la fel. Mama vorbea cu dispreţ de regăţeni, că se strâmbă tot timpul când vorbesc. La noi la Chişinău oamenii vorbeau, râdeau, plângeau dar nu se strâmbau tot timpul ca aicea în Vechiul Regat... Îl cunoşteam pe Gleb Berendeus, un grec basarabean, rusificat şi el, funcţionar ca şi tata, o mână de om, slab, cu pieptul scofâlcit, care se însurase la bătrâneţe, iar nevastă-sa era o femeie la fel de scundă ca şi el, măslinie la faţă, veselă şi vorbăreaţă... Vasăzică, deduceam din frânturile lor de conversaţie, lui Gleb Berendeus îi înapoiase banii împrumutaţi luna trecută, iar acuma, la sugestia mamei, poate că avea să-i ceară din nou. S-o creadă ei că nu pricep despre ce era vorba!... Iar Mereuţă încă mai avea de aşteptat până să-şi capete datoria înapoi... Tata avea un salariu de patru sute de lei — o adevărată crimă să te descurci cu patru sute de lei pe lună! Chiria, e drept, era o nimica toată, mai mult simbolică, treizeci de lei, şi pe deasupra îngheţată de ani de zile. Pasămite statul lovea în burjuii proprietari de case şi favoriza proletariatul care locuia cu chirie. Inclusiv pe noi cu toate că eram — pfui! — mic-burghezi... Aşa că, în pofida neimplicării mele în treburile gospodăreşti, începusem să fiu la curent cu sumele care se vehiculau în casă. Ba chiar ştiam cât costă legătura de pătrunjel, kilogramul de cartofi sau kilogramul de pepene verde adus de la Arad. Iar veşnica lor îngrijorare mă punea pe jar. „Haideţi să vedem”, le-am spus într-o seară, animat de zel antreprenorial, „după ce scădem chiria, lumina, gazul metan şi tot ce mai trebuie, cât ne permitem să cheltuim într-o zi!” Tata deja se înviorase un pic fiindcă, iată, feciorul său, arăta preocupare pentru cheltuielile casei. Pe faţa mamei înflorise o umbră de zâmbet sceptic, dar, oricum, se mai luminase şi ea un pic, dintr-un motiv asemănător: copil, da, da’ mai ştii de unde sare iepurele? Tot obişnuia ea să spună în ceasurile cele mai grele: Nu ne lasă pe noi Dumnezeu să murim de foame!... A reieşit că, după achitarea tuturor datoriilor, ne puteam permite să cheltuim 5 lei pe zi pentru hrană. Ce se putea face cu 5 lei?... Cădea lumina galbenă a becului pe masa noastră şubredă, pe care trebuia să ai grijă să n-o clatini prea tare când pe ea se afla farfuria plină cu ciorbă sau cana plină cu ceai, iar eu aveam în faţă o bucată de hârtie şi un creion, în timp ce ai mei, şezând de-o parte şi de cealaltă, se aplecaseră să vadă ce meniu zilnic aveam să inventez pe-o săptămână înainte în aşa fel ca să nu cheltuim pe hrană mai mult ce 5 lei pe zi.

Tata a mai făcut o încercare. Experimental, pe durata unei luni, ne-a înscris pe toţi trei, prin bunăvoinţa unui intermediar cu trecere, la cantina salariaţilor de la Energopetrol. Aşa că la ora când tata ieşea de la serviciu ne întâlneam toţi trei acolo şi ocupam o măsuţă de patru locuri. Era aproape ca la restaurant. În plus, cantina funcţiona în localul unui fost club sau cazino, nu mai ştiu exact, din vremea regimului burghezo-moşieresc, lângă ştrandul Steaua Română, retras de la stradă, chiar la marginea platoului Câmpinei. Clădirea nu părea să aibă etaj, dar dacă te apropiai de ea, aveai surpriza să constaţi, aplecându-te peste parapetul terasei de la intrare, că sub nivelul planşeului mai era încă un etaj, coborând vertiginos pe versant în jos, către Valea Prahovei. Arăta ca o elegantă cabană de munte în stil tirolez sau cam aşa ceva... Aşteptând să fim serviţi, înainte de primul fel, sau mai târziu, între cele două feluri, mă ridicam de la locul meu şi mă duceam la fereastra panoramică a sălii, deschisă către Valea Prahovei. Nu mă mai săturam admirând priveliştea fascinantă a văii, cu învolburarea ei de coroane ale copacilor de toate soiurile şi cu uriaşul acoperiş al Uzinei Electrice hăt, jos la piciorul versantului.

Alteori însă, fiindcă era totuşi incomod, cantina fiind foarte departe de casă, mă duceam eu singur la cantină să iau mâncarea pentru acasă. N-aveam nici măcar sufertaş, aşa că mama mă trimitea cu o oală şi o cratiţă într-o traistă, pe care, în drum către casă, trebuia să am grijă s-o duc pe cât posibil nemişcată, ca să nu se verse ciorba în traistă.

Nu ştiu de ce, totul n-a durat decât o lună. Dar a fost una din lunile cele mai frumoase din copilăria mea.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Scriitorul, primul său cititor

Răspuns la ancheta revistei Discobolul din Alba–Iulia:

Despre puterile şi slăbiciunile cititorului actual

Dacă aş mai scrie ştiind că nimeni nu va citi vreodată ceea ce am scris?... Pentru un răspuns sincer fie-mi îngăduit să imaginez următoarea situaţie. Scriu un roman căruia, ca orice scriitor care se respectă, mă dedic trup şi suflet timp de un an de zile, să zicem. Sau doi ani. Sau trei. Iar când totul e gata, deodată distrug manuscrisul... Asta da, ar fi într-adevăr o situaţie, probabil singulară, când necitirea romanului meu ar fi o certitudine. În rest — să fim serioşi — există întotdeauna speranţa, poate nemărturisită dar nu mai puţin reală, că vei fi citit şi, mai mult decât atât, apreciat. Dacă nu azi, atunci mâine, dacă nu de către contemporani, atunci de generaţia viitoare, dacă nu în ţara ta, atunci peste hotare. Dacă nu acum în postmodernitate, atunci mâine, în... post-postmodernitate!... Cine se întâmplă să scrie în închisoare, să zicem, speră că manuscrisul său va trece cândva, pe o cale sau alta, dincolo de ziduri. Cine scrie, ca Robinson Crusoe, pe o insulă pustie, speră ca jurnalul său, sau romanul său, să fie descoperit. Cândva, în viitor. Poate peste un secol, poate peste două... Nu, nu cred că un scriitor ar putea fi sincer afirmând că nu-i pasă dacă este sau nu citit...

Şi astfel ajungem la cititor.

În ce mă priveşte, nu sunt sigur că am în vedere cititorul atunci când scriu. Poate în subconştient. O actriţă — nu îmi amintesc numele ei — spunea cândva despre sine că, transpunându-se într-un rol, lasă întotdeauna în mintea ei o luminiţă de veghe spre a se vedea pe sine din exterior, cu ochii spectatorului. Altfel spus, trăirile ei în pielea personajului, numai ele, fie şi intense, nu-i dădeau certitudinea că personajul pe care îl interpreta era şi convingător. Cred că se poate spune acelaşi lucru şi despre scriitor. Nu-i de-ajuns să simt, eu scriitorul, că am atins miezul lucrurilor, pe care încerc să îl redau în scris. S-ar putea să fie o percepţie în bună măsură subiectivă. Trebuie să mă asigur — în permanenţă — că ceea ce scriu îl va face şi pe cititor să vibreze odată cu mine. De aceea, primul meu cititor sunt eu însumi. Este un exerciţiu de dedublare care nu-i tocmai lesnicios. Cu atât mai mult cu cât ideal — dacă nu chiar imperios necesar — este să găseşti calea de mijloc între detalierea copioasă a ideii sau a faptului existenţial proiectate a fi redate in text, care ţie, ca autor, îţi sunt familiare, şi detalierea minimă propusă de tine pentru ca ideea sau faptul existenţial respective să fie doar sugerate. Căci cititorul, sunt convins, receptează favorabil invitaţia să participe activ, prin sensibilitatea şi prin inteligenţa sa, la exerciţiul literar pe care i-l propui.

Oricâte strădanii ar depune însă scriitorul, până la urmă va trebui să existe o compatibilitate între sensibilitatea sa, aşa cum se desprinde dintr-o operă literară, şi cea a cititorului. Subiect, caractere ale personajelor, idei, manieră de tratare, chiar şi ideologie, toate vor găsi — sau nu — la cititori un palier de interes, apreciere, acceptare. Între cititor şi o operă literară se întâmplă uneori să se constate, la fel ca într-un mariaj, o „nepotrivire de caracter”. De aceea este, cred, benefic pentru opera sa ca scriitorul să accepte această idee şi să nu forţeze nota, în dorinţa de a cuceri cât mai mulţi cititori. Cititorul trebuie respectat dar nu linguşit.

Lecturile mele din literatura beletristică au o anumită particularitate: sunt egoiste. Ţinta mea este aceea de a fi un scriitor informat, desigur fără a mă lipsi de plăcerea estetică. Dar de la intenţie până la exerciţiul lecturii distanţa este uneori destul de mare. În lectură, constat că atenţia mea zburdă peste rânduri, acaparată de o metaforă care poate că mi s-ar fi potrivit perfect în cutare pasaj, în cutare frază din propria-mi scriere dar nu mi-a venit în minte la momentul oportun... Captată de naturaleţea unui dialog, pe care mi-aş fi dorit-o... Captată de rezolvarea unei situaţii care îmi aminteşte de o situaţie similară din cutare text de-al meu, la care aş fi putut recurge şi eu dacă aş fi fost mai inspirat... Sau, dimpotrivă, izbită în chip neplăcut de o stângăcie sau alta, de o inadvertenţă întâlnită în textul parcurs. Şi astfel constat că am pierdut firul narativ sau mi-a scăpat miza unui dialog, şi mă văd nevoit să reiau lectura de la un punct. De multe ori lectura unei opere literare — o lectură „interesată”, cum spuneam — mă ajută să ies dintr-un impas în textul la care lucram. Sau îmi oferă cheia pentru un proiect literar aflat în stadiul de crochiu. Şi asta chiar dacă e vorba de un subiect complet diferit de cel al scrierii aflate pe masa mea de lucru. Îmi lipsea doar impulsul. Aşteptam declicul.

Aşa cum s-a observat nu o dată, arta nu este de esenţă democratică. De aceea, dezvoltarea tehnologiei, respectiv apariţia internetului şi accesul actual, practic nelimitat, la publicitate, nu cred că va schimba în profunzime statutul operei literare şi raportul autor–cititor. Nu pot să anticipez în detaliu dinamica fenomenului în perioada următoare, dar cred că va interveni şi în blogosfera literară, mai devreme sau mai târziu, la fel ca şi în lumea literară „clasică”, o separare a valorilor de kitsch-ul postat în deplină libertate, astăzi, de puzderia exhibiţioniştilor de toate felurile. Chiar şi portalurile cu ştaif din ziua de azi cred (sper) că vor sucomba prin însuşi numărul imens de veleitari care le populează, însetaţi de publicitate fără nicio cheltuială şi mai ales fără un minim de responsabilitate. Poate că deja a început să se facă simţită o anume separare între corpul postărilor literare responsabile şi cel cu floricele şi pisicuţe, cu un pospai de ingrediente vag literare şi invariabil agramate.

Mă abţin să mă hazardez în supoziţii privind sociologia fenomenului cititului în societatea contemporană românească, şi cu atât mai puţin în străinătate. Dar am senzaţia că da, există într-adevăr un anumit risc ca scriitorii să ajungă la un moment dat să se citească preponderent între ei. Mă refer la cei români. Cât despre extinderea fenomenului acestui gen de „enclavizare” la breasla scriitorilor de pe mapamond, putem să fim liniştiţi: un asemenea risc nu există.

În comuniune cu Cosmosul*

Întorcându-mă seara târziu din oraş, vedeam de pe stradă, în stânga mea, puzderia de lumini de la instalaţiile Rafinăriei lucind prin fuioarele de abur luminos care se destrămau în noapte şi fâşâiau egal şi discret. Intram apoi în curte şi atunci Carul Mare îmi apărea distinct, drept în faţă, pe cerul negru-fosforescent de deasupra acoperişului casei, deasupra rezervoarelor goale cufundate într-o mare de beznă, dincolo de liniile ferate, detaşându-se net de celelalte constelaţii. Totul încremenit în tăcerea stelară, către care imaginaţia mea se avânta fascinată. Ambele, Carul Mare şi constelaţia luminilor Rafinăriei, erau parte din lumea mea. Cine spune că nu credeam în Dumnezeu? De fapt asta nici nu mai conta. Credeam în stele. Învăţasem să găsesc pe cer nu numai Carul Mare ci şi Carul Mic, cu Steaua Polară în vârful oiştii sale, şi alte constelaţii — Dragonul, Coroana Boreală, Lebăda. Cu toatele erau veşnice şi, ceea ce găseam că era mai important, făceau cumva parte din viaţa mea, din viitorul meu. Ştiam — speram... de fapt eram sigur — că am să le regăsesc oricând, în orice noapte, la locul lor în lunile viitoare, în anii viitori, de-a lungul nopţilor tinereţii care se apropia — fără ca eu să fiu totuşi nerăbdător să se-ntâmple —, de-a lungul întregii mele vieţi de adult şi, cine ştie, poate chiar şi de-a lungul bătrâneţii dacă, imprudent, stricam toată vraja ducându-mă cu gândul la o vârstă concretă şi anume la una atât de îndepărtată, undeva pe la capăt de viaţă învăluit în nebuloasă.

Dar Cosmosul nu era pentru mine doar sfera de deasupra capului, sfera aştrilor, Macrocosmosul, infinitul mare, cum aveam să învăţ mai târziu. Animat de acelaşi interes, mă aplecam spre lumea tangibilă care mă înconjura, spre lumea minerală şi spre cea vegetală, care îşi trăgea sevele din pământ. Era Microcosmosul, infinitul mic, care mă atrăgea cu mirosurile sale primordiale, cu culorile sale vitale, cu imaginile sale diverse, inclusiv cele din manualul de botanică, din care mă aplecam să citesc, nu cu raţiunea ci cu simţurile. Când venea primăvara mă apucam să desţelenesc grădina abandonată în pripă de iarnă şi lăsată în neorânduială. Scoteam de la păstrare punguţele cu seminţe adunate la sfârşitul verii trecute sau în toamnă şi le pregăteam pentru sădit. Mă amuzau — şi ţineam la ele — seminţele de crăiţe — aşchiuţe în alb şi negru, melcişorii zbârciţi ai seminţelor de nemţişori, dar şi gămăliile maronii ale seminţelor de regina-nopţii şi cele încă şi mai minuscule ale petuniilor. Odată ajunse în pământ, le aşteptam cu sufletul la gură să răsară din brazda udată din belşug şi, fiindcă neglijam să însemn locurile, mă întrebam curios cărei specii îi aparţin răsadurile ivite nu peste mult timp. Căci toate îşi începeau existenţa în acelaşi fel: două frunzuliţe opuse, fragile şi totuşi doldora de viaţă, deschise către razele soarelui.

Urmăream pârâiaşele ploii şi căutam locurile unde acestea dispăreau absorbite în pământ. Auzisem de pânza de apă freatică, ştiam că ea alimentează fântânile, dar nu-mi era clar cum ajungea apa acolo, în adânc. N-aveam de unde să mă informez, dar, chiar dacă aş fi avut, probabil că tot aş fi preferat cunoaşterea prin imaginaţie. Ea răspundea mai bine nevoii de fabulaţie a copilului ce eram, dar răspundea la fel de bine şi resurselor nesecate de lene din mine. Mă aplecam spre locurile unde ieşeau din pământ tulpinile plantelor din curte şi mai cu seamă spre locurile unde creşteau tufele de iasomie şi de forsythia, care, prin desimea tulpinilor delimitau pe pământ un cerc miraculos, poarta de intrare către întunecimea minerală unde germinau seminţele şi pe unde se infiltra, poate, prin capilare sau de-a lungul rădăcinilor, apa de ploaie, spre a ieşi din nou la vedere, după un parcurs neştiut de nimeni, preschimbată în apa din fundul fântânilor.

În fiecare zi când mă întorceam de la şcoală, înainte să intru în casă, asta era grija mea dintâi, să mă opresc pe alee şi să văd cât au mai crescut nemţişorii şi cum li se conturează rotunjimea frunzelor, sau cât s-a înălţat regina-nopţii, sau pătlăgele roşii sau ardeii graşi, sau cele câteva fire de porumb, căci mă vedeam nu numai horticultor ci şi cultivator de legume.

La început de vară luam parte la ritualul coacerii vişinelor. Le urmăream cum dau în pârgă închizându-se la culoare de la o zi la alta, şi îmi trebuia ceva voinţă să nu dau iama în ele înainte să le vină sorocul, înainte să capete acea culoare minunată care le încununa devenirea: vişiniu. Căţărat în pom, îmi puneam cercei de vişine şi, cu acele vişine, cu codiţele petrecute pe după urechi, atingându-mi, reci, obrazul, mă simţeam mai bun, dar şi un pic ciudat, trăind cu emoţie experienţa unei feminităţi care, altfel, nu-mi fusese dată. Iar eu eram curios să fiu şi să simt din toate câte puţin. Printre frunze şi vişine roşii, mă uitam la Ala, vecina mea cu patru ani mai mare, care, pe teritoriul ei, destul de departe, fără a-mi sesiza prezenţa, trebăluia prin faţa casei. Conştient că trişez un pic, încercam să mă sugestionez că fac parte din aceeaşi stirpe cu ea...

Apoi începea aşteptarea coacerii merelor din mărul cel uriaş de la hotarul dintre proprietăţile fraţilor Cezar şi Rudolf Hoepfner. Şi dacă acele mere, cum spuneam, nu apucau să se coacă niciodată, n-o simţeam ca pe o frustrare. Ăsta le era destinul, şi ele, merele, cel puţin arătau că au toată bunăvoinţa să-mi bucure sufletul. Aspirau la splendoare. Iar dacă nu ajungeau să-şi desăvârşească splendoarea, nu era din vina lor. În plus, mai era şi cealaltă menire a mărului: să fie sălaş pentru casa mea cocoţată.

Corcoduşele erau fructe de rang inferior: înflorirea corcoduşului printre primii, la început de primăvară, era momentul lui de glorie; deşi nici succesiunea culorilor fructelor, multe săptămâni mai târziu, pe la sfârşitul verii sau la început de toamnă, de la verde, galben-verzui, trecând prin galben-miere, până la roşu-stacojiu, cu pistrui de roşu-stacojiu — culorile pădurii la început de noiembrie —, nu se putea spune că nu era o încântare pentru ochi.

Era un eveniment şi când o găină cădea cloşcă — nu în gospodăria noastră, fiindcă, deşi mama s-a învrednicit în cele din urmă să crească găini, totuşi n-a scos pui decât o singură dată, când eu eram deja matur şi la casa mea, iar la ai mei veneam doar în vizită. Dar mă duceam să văd cloşca de la doamna Hoepfner sau de la Puiu Ghibănescu, sau într-una din gospodăriile altor colegi, mă minunam de răbdarea ei să stea neclintită pe ouă timp de aproape trei săptămâni, şi mă amuzam s-o aud cum cârâie când dădeam s-o ating. Cum de ştia că are obligaţia s-o facă, de unde ştia cât timp trebuie să stea pe ouă şi în tot acest timp să le apere de intruşi? Instinct, mi se explica. Un cuvânt care nu m-a satisfăcut niciodată ci dimpotrivă, mi s-a părut menit că ascundă neştiinţa oamenilor într-ale naturii.

Pe de altă parte însă, eu însumi pe ce mă bizuiam în cunoaşterea lumii, a Cosmosului, dacă nu tot pe instinct? E de-ajuns să rememorez succesiunea anotimpurilor, aşa cum o percepeam pe-atunci, cu toate semnele venirii lor. Eram atent şi dădeam importanţă fiecărei frunzuliţe care se deschidea în curtea noastră, fiecărui boboc de floare, mă lăsam mângâiat de noile adieri ale primăverii... Trăiam din tot sufletul fiece fiinţare şi fiece devenire... Săptămânile, lunile anului aveau pentru mine greutate prin ele însele, nu prin spaima pe care adultului i-o provoacă trecerea timpului, sau prin obligaţiile cotidiene pe care le aducea fiecare din anotimpuri... Iar dacă un ger timpuriu, să zicem, ucidea floarea de cais, nu pierderea fructelor era durerea cea mare ci ieşirea din firesc a caisului lipsit de roadele sale printr-un accident al naturii...

Dar nu eram atât de înţelept pe cât aş vrea acum să par. Îmi amintesc cum într-o primăvară pisica noastră a prins un scatiu. M-am repezit la ea, i-am smuls scatiul din gheare şi, plin de revoltă şi de ură, i-am aplicat o corecţie drastică.

— N-o mai bate! mi-a strigat mama. Ce pretenţii poţi să ai? E un animal. Vânează din instinct!

Eu însă nu mă împăcam cu instinctul. Consideram că pisicii noastre trebuie să i se pară drăguţ tot ce mi se părea mie. Să vânezi o vietate atât de mică şi de neajutorată mi se părea o crimă de neiertat.

Scatiul avea o rană adâncă în piept şi nu mai putea să zboare. L-am învelit într-o cârpă moale, l-am aşezat cu grijă într-o cutiuţă de carton şi i-am pus în faţă o farfurioară cu apă şi câteva boabe de grâu. Scatiul nu s-a atins de ele. A rămas nemişcat, c-un fel de resemnare — mi s-a părut mie — în ochişorii strălucitori... A doua zi dimineaţă l-am găsit răsturnat pe-o parte, cu ochii închişi şi picioruşele chircite. I-am săpat o mică groapă la piciorul tufei de liliac şi, după ce am împins pământul peste el, i-am pus la căpătâi o cruciuliţă de crenguţe.

După câteva săptămâni, curiozitatea m-a împins să profanez mormântul micii vietăţi, să văd ce mai rămăsese din ea. În ciuda locului însemnat cu cruciuliţă, n-am mai găsit-o.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Superstiţiile mamei*

Câteodată mă revoltam împotriva superstiţiilor mamei şi, cel puţin în privinţa interdicţiei de a fluiera în casă, de la o vârstă încolo mama nu mi-a mai putut ţine piept. De ce să nu fluier în casă? o întrebam pe un ton răstit. Pentru că se duce tot ce-avem, rămânem fără nimic în casă. Mare brânză avem în casă! Trei lulele, trei surcele! Ce să se mai ducă din casă, că oricum e aproape goală! Iar hârburile pe care le avem, măcar de s-ar duce, să scap de ele odată pentru totdeauna! Şi ce punem în loc? Ei da, asta ţi-e ţie grija!... În alte privinţe însă era de neînduplecat. Să nu mă vadă că umblu prin casă într-un pantof, sau într-un papuc, sau c-un singur ciorap. De ce să nu umblu? Fiindcă îţi moare unul din părinţi, era răspunsul mamei. Inutil să-i cer vreo explicaţie. Ce legătură are una cu alta? Măcar vreo legendă, ceva, măcar o simbolistică oarecare, ca să mă dumiresc şi eu cât de cât. Dar nu, mama o ţinea pe-a ei. Iar dacă, nesocotindu-i interdicţia, continuam să umblu într-un pantof, ostentativ, aproape că se isteriza. Încă câţiva paşi şi aş fi avut-o pe conştiinţă. Mă uitam pe furiş la tata. Ştiam că dezaprobă superstiţiile ei, dar doamne fereşte să ia vreo atitudine. Nu numai că nu se uita în direcţia ei, dar nu se uita nici spre mine. Nu numai că nu scotea o vorbă, dar nu arbora nici vreo expresie oarecare. Sfinx, nu alta. Neutralitatea întruchipată.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Fluierul de alun*

În vara anului când a fost seceta cea mare, în ’46, fiecare zi petrecută împreună cu tata la scăldat în Doftana, în timpul concediului său, a fost pentru mine o mică sărbătoare. Prundişul încins şi spatele întors spre soare pentru clipe nesfârşite de însingurare voluptuoasă, murmurul râului singuratic lăfăindu-se între albii rămase neinundate din anotimpuri trecute, foşnetul plopilor argintii în apropiere în timp ce mă bronzam la soare, coastele dealurilor, încă verzi după atâta uscăciune — altceva aproape că nu mai conta. Neliniştea mea de a nu vedea de atâtea săptămâni adunându-se pe cer nori de ploaie se amâna pe a doua zi dimineaţă.

Dar sărbătoare era nu numai scăldatul în râu şi plaja, ci şi drumul lung de acasă până la râu. Părăseam la un moment dat drumul de căruţă care cobora dinspre Voila şi urma firul apei până la Trăisteni, şi tăiam oblic costişa, în jos către Uzina de apă. Înainte de a ajunge însă la loc deschis străbăteam o fâşie îngustă de pădure, urmând poteca noastră deja bătută, printre trunchiuri zvelte de fagi tineri, cu scoarţa netedă, lăstăriş, arbuşti şi vreascuri pe jumătate putrezite, care trosneau sub picior.

Într-o zi am făcut popas lângă un alun. Tata nu spunea niciodată de la început, Uite, acuma m-apuc să fac asta. Mai întâi îmi punea la încercare perspicacitatea. Gâci! zicea, cu vorbirea sa moldovenească, şi surprinderea mea îl încânta. Aşa că atunci când a scos briceagul şi a tăiat o ramură de alun a trebuit să ghicesc la ce-i foloseşte. N-aveam nicio idee. N-am ghicit nici după ce a scurtat-o până când ramura a devenit un retevei lung cam cât un creion. A urmat o operaţie care a necesitat o concentrare care lui nu-i era proprie. Tata era tot timpul destins şi visător, lăsa impresia că viaţa sa e o îndelungată amânare. Iar dacă totuşi ceva făcut de el îi ieşea la un moment dat din mână prefera ca acel lucru să iasă la iveală pe neaşteptate, cu un hocus-pocus de scamator... De astă dată însă trebuia să lucreze la vedere, n-avea unde să se ascundă de mine. A lipit reteveiul de alun de o piatră teşită şi, aplecat peste piatră, s-a apucat să-l ciocănească mărunt şi delicat cu bucata de creangă rămasă. Şi l-a tot ciocănit răsucindu-l în jurul axei proprii şi plimbându-l uşor în lung, dinspre un capăt spre celălalt şi înapoi astfel încât să nu rămână niciun petic nelovit pe toată faţa reteveiului. Gâci! a zis din nou, cu încântare copilărească... Miezul beţigaşului, dezlipit de coajă în urma loviturilor, s-a lăsat împins cu buricul degetului gros şi a ieşit de tot lăsând un tub gol de coajă de alun. Era un fluier! Sau avea să fie, fiindcă nu era încă făcut tot ce trebuia făcut. Din miezul scos tata a tăiat un dop lung de vreo doi centimetri, din care a cioplit o aşchie pe lung. Când l-a băgat înapoi în coajă, la locul lui, cum s-ar zice, între dop şi învelişul de scoarţă a rămas un spaţiu, o fantă îngustă, pe unde suflai. Dar pentru ca acel capăt de fluier să poată fi băgat în gură, tata l-a îngustat practicând, cu meşteşug, o scobitură cu profil curbat de partea opusă fantei. Iar în final a mai crestat trei găurele în coajă, la distanţe egale, pe care să le astupi cu degetele.

De cântat însă, n-a cântat niciodată la fluierul său. Oricum, nu ştia să cânte. Iar eu, cu atât mai puţin.

Preferata lui a rămas Dunărea albastră, pe care o fredona în timp ce se bărbierea. Şi de fiecare dată când se afla în culmea bunei dispoziţii.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cerşetori de tot felul*

La doi paşi de restaurantul chinezesc Dragonul de Aur, pe strada Biserica Amzei, un bătrân în haine zdrenţuite stă ghemuit la piciorul zidului, cu genunchii la gură. Cerşeşte. Şi tace cu demnitate. Trecătorii îi pot vedea faţa în aparenţă inexpresivă, aproape ca o mască. Nu înfruntă pe nimeni, nu se agaţă de nimic pământesc, doar priveşte drept înaintea sa cu ochi goi, în care o amintire ştearsă a revoltei de odinioară împotriva lumii licăreşte stins. Ai zice că şi-a încheiat toate socotelile pe lumea asta şi că de aceea, închis în amărăciunea lui de-o viaţă, nu vrea să mai vadă pe nimeni. Nu mai are decât o singură datorie de împlinit. Faţă de sine însuşi. Să supravieţuiască. Un timp, cât i-o da Dumnezeu. Iar dacă el a ajuns pe ultima treaptă a resemnării, poate că ceilalţi se vor simţi un pic responsabili şi vor dori să aducă o infimă reparaţie. Cine ştie.

Dar privirea lui iată că n-a murit. Dacă cerşetorii te interesează, vei observa tresăriri minuscule în coada ochiului său, care scrutează discret vecinătatea locului unde îşi face veacul. Un ochi vigilent, care sesizează fără greş prezenţa în apropiere a unui intrus. Şi intrusul, acum, există: o cerşetoare, la fel de bătrână ca şi el, care, iată, încearcă şi ea să se aciuiască în apropiere de Dragonul de Aur, unde vadul e bun. Privirea sa devine instantaneu cruntă. Nici n-ai fi bănuit. Locul e al lui şi nimeni altcineva n-are ce căuta în preajmă, să-i ia din câştig. O alungă c-un gest nervos şi autoritar, ba chiar strigă ceva în urma ei în timp ce femeia se îndepărtează resemnată. Învinsă fără luptă. Bătrânul cerşetor îşi asumă chiar şi riscul ca, văzându-l în ipostaza de mic despot al locului, să nu capete nimic de la mine. De la mine şi de la alţi câţiva trecători, martori ai scenei. Ceilalţi însă nu-i vor fi văzut izbucnirea de duşmănie şi faţa rea, şi pomana pe care trecătorii sunt dispuşi s-o dea cerşetorilor nu va mai fi nevoit s-o împartă cu intrusa care s-ar fi aşezat în preajmă dacă n-ar fi alungat-o fără cruţare.

Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă l-aş fotografia.

Peste drum de Gara de Nord, chiar în staţia terminus a troleibuzului 86, la doi paşi de magazinul Sora, un bătrân stă în genunchi pe trotuar. Ai zice că se roagă. Poartă un costum gri-deschis, bineînţeles ponosit dar nu din cale-afară. Încă mai are o anume distincţie. De fapt bătrânul arată ca un profesor universitar. Chiar îţi vine să te întrebi: să joace oare o farsă? Să fi pus oare un pariu că îşi va petrece o zi întreagă în chip de cerşetor, în văzul tuturor? Sub genunchi şi-a întins o foaie de ziar şi îşi ţine capul plecat cu smerenie. Şuviţele rare şi cărunte de pe creştetul său stau pleoştite, aşa cum or fi rămas după ce şi-a scos şapca de pe cap şi a pus-o în faţa sa pe trotuar în chip de bol pentru ofrande. E destul de frig dar bătrânul ştie că trebuie să cerşească cu capul descoperit, în semn de smerenie faţă de toţi cei ce trec sau vin să aştepte troleibuzul în staţie. Şi trecătorii îi dau bani. Foarte mulţi bani. Incredibil de mulţi bani. Din când în când, c-un gest firesc, profesorul universitar ia bancnotele adunate în şapcă şi le strecoară meticulos într-o despărţitură a portofelului. Ba chiar îşi permite să facă o primă triere după valoare. După care strecoară portofelul la loc în buzunarul interior de la piept. Portofelul e deja burduşit de bancnote. Dar e abia amiază şi ziua lui norocoasă e departe de a se fi încheiat.

Un tânăr brunet, cu ochelari negri, trece pe la marginea trotuarului împingând de ghidon o bicicletă. Se opreşte în dreptul bătrânului, îşi lasă ochelarii pe nas în jos şi îl priveşte ţintă pe bătrân pe deasupra ramelor. Cerşetorul a simţit că e privit dar nu cutează să-şi ridice privirea nici chiar după ce tânărul cu bicicleta a plecat mai departe. Smerenie înainte de toate.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Zmeul*

Într-o zi tata a venit acasă cu o faţă animată de o vioiciune nouă, pe care scria „surpriză”. Adusese cu el un mănunchi de beţe de trestie. Mi-a zis: — Uite, astăzi o să facem un zmeu. După care s-a dus fără nicio ezitare drept la un loc din casă ştiut de el, de unde s-a întors cu o coală de hârtie de mărimea unui bloc de desen şi cu o bucată de pânză. După gesturile lui, mai hotărâte ca niciodată şi precise, am dedus că avea totul plănuit în minte... Sub privirile mele încântate, a confecţionat mai întâi din beţele de trestie un cadru dreptunghiular legând cu sârmă subţire capetele beţelor, un pic petrecute unul peste celălalt. Apoi a întărit cadrul cu două diagonale încrucişate, după care a întins pe el coala de hârtie lipind-o cu pap şi întărind-o cu sârmuliţe. Pânza a tăiat-o în fâşii, pe care le-a înnodat între ele, şi aşa a apărut coada, mult mai lungă decât îmi imaginam c-ar trebui să fie.

— Nu degeaba i se zice zmeu, a spus tata. Când se înalţă, ai să vezi, unduieşte în aer întocmai ca un şarpe. Iar la şarpe, în ruseşte, dacă mai ţii minte, se zice zmeia.

Latura mică a dreptunghiului, cea de care era ancorat, tata a îndoit-o uşor în arc apropiind între ele, cu o coardă, colţurile... — Ca să stea curbat, uite vezi, şi să capteze vântul!... Şi totodată a lipit de acea coardă o fâşie de hârtie pe care a tăiat-o în franjuri la margine, ca să zbârnâie în timpul zborului.

Prea mult n-a apucat zmeul meu să unduiască prin aer, şi nici s-ajungă prea sus, unde vântul bate totdeauna cu putere, cum spunea tata. A eşuat pe firele electrice de pe stradă, de unde nu l-am mai putut recupera, şi a rămas acolo, atârnat, deasupra maşinilor şi a căruţelor care s-au perindat săptămâni în şir pe sub epava lui cu coada răsucită pe fir, în vecinătatea felinarului, cu nodurile pe care numai eu ştiam că le făcuse tata.

Ultimul zmeu pe care l-am făcut, eu de astă dată, a fost în ultimul an de viaţă al tatei. Mă întreb: oare pentru cine l-am făcut, pentru fiica mea, sau pentru mine?... În definitiv, are vreo importanţă?... Am ţinut să fie arătos şi de aceea mi-a luat destul timp să pictez pe el, cu acuarele, pajura de pe stema Statelor Unite, bineînţeles omiţând steagul american, la fel şi ramura de măslin şi mănunchiul de săgeţi pe care vulturul le ţine în gheare.

A fost un zmeu de câteva ori mai mare decât cel pe care cu mulţi ani în urmă mi-l făcuse tata. Am mizat pe suprafaţa lui mare, care să contracareze, în vânt, greutatea cadrului pe care l-am făcut din şipci subţiri de lemn în loc de beţe de trestie... Pe drumul către marginea oraşului, unde speram să-l înalţ, ne-am întâlnit pe stradă, în apropiere de piaţă, cu doctorul Chirică, cel care în copilărie mă tratase fără succes, în ciuda licenţei luate la Berlin, de colită. Era acum un bătrânel bonom, deschis şi prietenos. Renunţasem de mult la ideea că un doctor n-are voie să greşească niciodată. Mi-a cerut să vadă zmeul, l-a cântărit în mână şi a zis c-un zâmbet de consolare: — Din păcate n-o să zboare. E prea greu... Şi într-adevăr n-a zburat — în privinţa zmeului, doctorul Chirică nu s-a înşelat.

Încă şi-acum zace zmeul meu nezburător îndărătul unei etajere cu cărţi, îngălbenit şi prăfuit. Nu face parte din comoara mea de hârţoage fiindcă ei nu i-am adăugat nimic după ce am lăsat copilăria în urmă. Pur şi simplu nu m-am îndurat să-l arunc.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

La iarbă verde, de Întâi Mai*

Clasa muncitoare din Câmpina avea la sfârşitul războiului o tradiţie: după încheierea defilării de Întâi Mai nu se întorcea acasă ci, continuându-şi drumul pe Strada Principală, se preschimba din coloană în mulţime veselă, animată de-o singură dorinţă, s-ajungă mai repede la iarbă verde, pe Muscel. De la poalele Muscelului, cu sacoşele doldora aduse de-acasă, cărate pe toată durata defilării, mulţimea se răsfira, într-o veselie, pe deal în sus şi în câteva minute toată costişa golaşă se acoperea, până spre creastă, de feţe de masă şi de cuverturi subţiri întinse pe iarbă, colorate în toate culorile dar mai ales albe, printre păpădii abia înflorite. Ai fi auzit zumzet de albine dacă n-ar fi fost larma glasurilor. Îi vedeam de jos pe copii cum se zbenguie alergând de la o cuvertură la alta, între neamuri, lovind cu palma baloane umflate cu aer şi scoţând strigăte, suflând în trompete de carton poleit şi făcând să dănţuiască sub palmă mingiuci de hârtie creponată legate cu elastic de deget. Numaidecât mamele se aplecau peste sacoşe şi merindele începeau să iasă la iveală, fel de fel, chiar şi ouă roşii şi friptură rece de miel dacă Paştele se-ntâmpla să cadă la sfârşit de aprilie. Clasa muncitoare se ospăta, destinsă, în aer liber.

Cu mâinile în buzunar, singur, curios, dădeam o raită pe la toate distracţiile de la poalele dealului, pe la vârtelniţele de fabricat vată de zahăr, pe la tonetele unde mititeii sfârâiau pe grătar şi berea aştepta, sticlă lângă sticlă, în hârdaie cu apă cu gheaţă. Nu-mi dădea mâna să cumpăr nimic. De atfel, berea nici nu-mi plăcea. Treceam pe dinaintea tarabelor cu acadele, pe lângă taraba cu bragă la halbă, unde moş Trifanovici, cu nelipsitu-i şorţ soios legat peste burdihanul mare cât o butie, se muta pentru o după-amiază de la dugheana sa din centru la serbarea de la poalele Muscelului. Dar nici braga nu-mi plăcea.

De pe o scenă improvizată doi comici amatori, salariaţi la cine ştie ce fabrică, distrau lumea cu câteva scheciuri, hohotind gros după fiecare frază cheie.

— M-am trezit în zori de nişte trosnete înspăimântătoare! zicea unul.

— De ce, mă? întreba celălalt făcând-o pe prostul.

— Păi se crăpa de zi-hi-hi-uă-o-ho-ho-ho-ho!

Hohotea îndoindu-se din mijloc, dând tonul la aplauze, şi mulţimea, care stătea în picioare, pe iarbă, îi ţinea isonul cu râsete răzleţe şi cu aplauze, care se răspândeau până către tonete şi tarabe, acolo unde lumea nu-i mai auzea sau era prea ocupată cu mititeii şi cu berea ca să-i mai pese de snoavele de pe scenă.

Rămâneam, curios, şi mă uitam la ei.

— M-am spălat repede pe faţă, m-am îmbrăcat şi am dat să-mi pun pălăria pe cap. Da’ n-am putut! zicea cel dintâi.

— De ce, mă? întreba mucalit amicul său.

— Păi mă sculasem cu noaptea-n ca-ha-hap-o-ho-ho-ho-ho!

Şi dă-i şi râzi. Şi mulţimea după ei. Clasa muncitoare se distra la poalele Muscelului. Şi eu odată cu ea.

Colegii mei de şcoală parcă intraseră în pământ. Nu întâlneam decât fete puse pe distracţie de la şcoala unde directoare era doamna Bruda, şi mă feream de unele din ele ca de dracu’ fiindcă, de îndată ce îşi refăceau micile găşti, câte două sau câte trei, pe care le ştiam dinainte, nu-mi mai dădeau pace. Se ţineau scai de mine, cu hihăieli şi cu chicoteli, aşa, fără nicio noimă. Iar dacă brusc mă opream din drum şi mă-ntorceam fioros spre ele, ridicau ochii-n cer şi deveneau brusc interesate de zborul păsărilor, abia stăpânindu-şi pufniturile pe nas. Îmi stricau toată plăcerea, asta făceau fetele de şcoala doamnei Bruda.

Mă întorceam la cei doi comici amatori, care o luau de la capăt cu toate snoavele.

— Am dat să ies pe uşă, da’ n-am putut.

— Da’ de ce, mă?

— Păi fi’nc-aveam capu’ umflat de so-ho-homn-o-ho-ho-ho-ho!

— Măi să fie! Chiar aşa?

Ai mei nu veneau niciodată, ca doi mic-burghezi ce se respectă, să se-amestece cu clasa muncitoare la serbările de Întâi Mai de la poalele Muscelului. Ca doi mic-burghezi, sau ca doi venetici veniţi din Basarabia şi pripăşiţi în Vechiul Regat.

Plecam şi eu acasă când soarele cobora, înroşind cerul de mai, către creasta dealurilor de peste Prahova.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pe debarcader*

Venind dinspre largul lacului, vaporaşul se apropie lin descriind o curbă greoaie şi se răsuceşte cu bordajul către debarcaderul plin de oameni care aşteaptă să se îmbarce pentru o nouă cursă de agrement. Spaţiul dintre vaporaş şi debarcader se îngustează tot mai mult în timp ce pe faţa apei întunecate se ivesc adânci bulboane migratoare. Dar în spaţiul acela tot mai strâmt se petrec două evenimente neaşteptate. Mai întâi un crap dezorientat sare din apă şi nimereşte din greşeală drept pe debarcader. Nici de trei ori n-apucă să se zbată pe scândura udă că un bărbat din mulţime se apleacă şi îl înhaţă fulgerător. După care, fericit, îl strecoară în sân. Şi pleacă. În clipa următoare, un câine aflat pesemne în apă, sub debarcader, încearcă să se salveze de zidul mişcător al bordajului, care vine ameninţător spre el, şi sare în ultima clipă din apă agăţându-se cu labele din faţă de marginea debarcaderului. Disperarea strigă în ochii săi ieşiţi din orbite, în timp ce oamenii din preajmă s-au dat un pas înapoi. Un bărbat între două vârste încearcă să-l ajute apucându-l de una din labe. Câinele îşi întoarce capul într-o parte, dezamăgit de încercarea neîndemânatică a omului.

— De ceafă! strigă un tânăr hâtru din apropiere.

Bărbatul între două vârste îl ascultă instantaneu şi, apucând câinele de pielea cefei, îl trage sus pe debarcader.

— Atenţie, se scutură! strigă tânărul cel hâtru.

Prea târziu. Câinele ud leoarcă se scutură din toate puterile împroşcându-i pe cei din jur c-un nor de picături. Mulţimea râde amuzată. Vaporaşul loveşte, surd, anvelopele fixate din loc în loc pe marginea debarcaderului.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Înfiat*

Am văzut într-un film — nu-mi amintesc titlul — o poveste cu un băiat care, ajuns deja mărişor, află deodată de la nişte indivizi lipsiţi de caracter că nu este fiul natural al părinţilor săi. Fusese înfiat încă din pruncie dar niciodată nu avusese nici cea mai vagă bănuială că aşa stăteau lucrurile cu el. Se duce la părinţi şi îi întreabă, i se confirmă ceea ce aflase, cere să-şi cunoască mama adevărată, să rămână la ea, urmează lacrimi, implorări, temeri, suspiciuni, reproşuri, i se îndeplineşte dorinţa, trăieşte în casa ei o vreme, nu prea mult, şi ajunge la concluzia că adevăraţii săi părinţi sunt, până la urmă, tot cei adoptivi, care l-au crescut, l-au ocrotit şi l-au iubit atâţia ani de zile. În ciuda deznodământului fericit al filmului, ghimpele otrăvit al bănuielii mi s-a înfipt în inimă: dacă eram şi eu un copil luat de suflet?! M-am uitat mai atent în oglindă, am comparat cu nişte poze vechi, cu poza mamei copil, cu poza tatei copil, am trecut în revistă culoarea ochilor fiecăruia, culoarea ochilor mei fiind diferită de a ambilor părinţi, am trecut în revistă şi câteva trăsături de caracter şi mi-am zis resemnat: ce mai, asta e, trebuie să priveşti adevărul drept în faţă, eşti un copil adoptat.

Câteva zile am stat îmbufnat, ocolind privirea părinţilor.

Practic, pe mama n-am văzut-o niciodată cu adevărat mirată. Mirările ei aveau mai degrabă un aer de indignare temperată. La fel a fost şi când mi s-a părut că a venit ora explicaţiilor şi am întrebat-o dacă e-adevărat că eu sunt copil adoptat.

— Doamne fereşte! a exclamat mama. Ţi-a trebuit mult ca să născoceşti o prostie ca asta? Sau ţi-a băgat-o în cap cine ştie cine! Sau poate ai citit pe undeva!... De-aia ai stat tu cu ochii-n pământ o săptămână-ntreagă? Copil adoptat, asta-i culmea! Ai văzut tu vreodată din partea noastră, din partea tatălui tău, sau din partea mea, vreun gest, sau ai auzit tu vreo vorbă răstită sau nemeritată care să zici că, uite, asta da, asta i-ai adresa-o, în duşmănie, unui copil care a venit, aşa, dintr-o familie străină, sau trebuie să-l suporţi în casă, de milă sau ştiu şi eu din ce alt motiv?...

— Mai e şi vârsta, am zis.

— Care vârstă? A cui?

— Păi, uite, Roşca m-a-ntrebat într-o zi de voi. Când i-am zis că sunteţi părinţii mei, a zis Zău, sunt părinţii tăi? Nu-s bunicii?

— Care Roşca? a spus mama, scandalizată.

— Soldatul de la grajd, sau caporal, nu ştiu exact.

Mama a dat din cap oarecum resemnată şi a lăsat ochii în jos.

— Bine, am înţeles... Asta nu înseamnă că te-am adoptat. Pur şi simplu te-am născut când aveam deja o vârstă. Aşa s-a-ntâmplat. O fi vina mea, n-o fi, nu ştiu. Aveam treizeci şi patru de ani, iar tatăl tău avea patruzeci şi trei. Un bărbat nu-i neapărat prea bătrân să aibă copii la vârsta asta. Alţii fac copii chiar şi la vârste mai înaintate.

Vârsta lor era într-adevăr una din obsesiile mele, mai ales comparându-mă cu majoritatea colegilor mei de şcoală. I-am spus mamei că mi-ar fi plăcut să mă nasc cu câţiva ani mai înainte.

— Dacă te năşteai cu câţiva ani înainte nu mai erai tu, mi-a răspuns mama.

— Cum aşa? am strigat contrariat. Cum adică nu mai eram eu?

— Aşa, a spus mama.

Şi altceva n-a mai adăugat. A rămas mută. La fel şi eu, simţind că îndărătul cuvintelor ei se ascundea un adevăr pe care nu era de dorit să-l descopăr.

A trebuit să treacă ani ca să realizez ce voise să spună.

Era deja singură, după moartea tatei, când privirea mi-a căzut întâmplător pe mâna ei, deja zbârcită, deşi la fel de albă ca şi înainte, şi m-a izbit o asemănare pe care până atunci n-o remarcasem. Am dus mâna mea lângă a ei şi i-am arătat: Uite! Degetul arătător era acelaşi, aceeaşi unghie, aceeaşi uşoară răsucire către degetul mare.

Mama a examinat şi ea cele două mâini alăturate cu un interes difuz — fiindcă deja multe o lăsau indiferentă — mâinile noastre alăturate şi a zâmbit amuzată. Vag amuzată: Chiar aşa. Seamănă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Întrajutorare*

Toate nevestele erau casnice în cartier şi, cum nu existau pe atunci frigidere, iar răcitoarele cu gheaţă erau o raritate, găteau în fiecare dimineaţă. Cel puţin, asta făceau în timpul verii. Sfârâiau tigăile în bucătărie la doamna Hoepfner, proprietăreasa, la doamna Peiu, vecina noastră basarabeancă, la doamna Moldoveanu, vecina de la următorul număr de stradă, unde fusese grajdul armatei, la doamnele Cârciumaru şi Horja, vecinele de la numărul 27, la fel şi la doamna Popescu, de peste drum, cea cu tentativa de sinucidere din cauza soţului infidel. Erau vremuri grele, mereu se terminau resursele financiare, dar se terminau şi proviziile. Venea doamna Peiu la mama şi-i spunea:

— Ştiţi, tocmai mi s-a terminat uleiul. Ca să nu bat atâta cale până-n oraş, n-aţi putea dumneavoastră să mă împrumutaţi c-un pahar de ulei? Şi rămâne să vi-l dau eu înapoi cu prima ocazie. O s-o trimit pe Ala să cumpere. Sau mai bine mâine când mă duc eu la piaţă. Aşa. Şi daţi-mi un pahar de la dumneavoastră. Am să-l păstrez la mine până cumpăr ulei. Ştiţi, ca să am aceeaşi măsură când vi-l dau înapoi. Nu vă supăraţi, nu?

Apoi mama mă trimitea pe mine la madam Peiu să-i cer cu împrumut un ou. Doar până mâine când se duce ea la piaţă... Madam Peiu se ducea la madam Hoepfner pentru un păhărel de oţet cu împrumut. — Şi vi-l dau eu înapoi de-ndată ce cumpăr, să n-aveţi nicio grijă... Madam Hoepfner o întreba, peste gard, pe madam Moldoveanu dacă nu i-a rămas întâmplător prin casă un pliculeţ de sare de lămâie, că, uite, s-a trezit că tocmai i s-a terminat borşul şi n-are cu ce să acrească ciorba. — N-am să uit, de asta să fiţi sigură!

Tocmai li se termina făina, grişul, mălaiul, arpacaşul, zahărul, laptele. Cereau cu împrumut doar până la primul drum la piaţă, cel mai probabil mâine dimineaţă... Nimeni nu spunea „Până ia soţul meu salariul, la începutul lunii viitoare, că, uite, nu ne-a mai rămas niciun ban în casă, fir-ar să fie!”.

Doamnele îşi vorbeau cu madam, deşi în particular recunoşteau că nu-i cel mai elegant mod de adresare. Dar se simţeau apropiate, umblau de la un prag la altul în arşiţa verii, cu păhărelul sau cu cana, găteau ţinând uşa de la bucătărie larg deschisă şi îşi ştergeau fruntea năduşită de la alergătură şi de la plita încinsă. Numai madam Hoepfner beneficia de avantajul unei bucătărioare de vară la doi paşi de casă, exact peste cărarea din mijloc, şi pendula de la una la alta cu mersul ei de ştimă obosită.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Colindători*

Colindătorii veneau la uşa noastră în prelungirea darurilor pe care le primeam de Crăciun. Erau şi ei un dar de Sărbători. Cei mai mulţi mă depăşeau net ca vârstă. Şi nu doar ca vârstă ci şi ca pricepere. Nu că m-aş fi încumetat să-mi fac şi eu o stea. Dar admiram din tot sufletul acea minunăţie de artă şi de meşteşug care se chema stea de Crăciun. Era diferită de la o ceată de colindători la alta, dar eu o vedeam în mâna lor mereu pe aceeaşi, steaua de Crăciun, unica, steaua construită cu pricepere şi dăruire, după toate regulile de la rubrica de revistă „Cum să ne construim o stea”. Sau, mai mult decât atât, poate după un meşteşug transmis din tată în fiu, de la un tată din partea locului la un fiu din partea locului. În timp ce noi eram noii-sosiţi, străinii toleraţi în Prahova cea atât de tradiţionalistă. Colindătorii erau, cum s-ar zice, nu doar mesagerii Sărbătorilor de iarnă ci şi mesagerii lucrului bine făcut. Ai mei deschideau uşa şi ne trezeam cu ei afară în ger, la doi paşi înaintea noastră, privindu-ne ţintă cu ochi strălucitori. Dar şi cu o anume stăpânire de sine, cu o anumită cutezanţă, care mie îmi lipsea. Sunt sigur că nu erau mult diferiţi de cei din ziua de azi, adică nişte băieţi timizi care îşi luau inima în dinţi să plece cu colindul şi îşi încercau norocul, fără să fie siguri că aveau să fie primiţi peste tot unde se duceau. Dar pe vremea aceea eu vedeam în ei altceva. Vedeam pe feţele lor îndrăzneala nebună de a pleca la colindat, de a intra în curţile oamenilor, de a nu lua în seamă lătratul câinilor, de a înfrunta gerul şi oboseala. Privirea îmi luneca de la feţele lor îmbujorate la steaua pe care o ţineau înălţată semeţ. „Uite-te la noi, ţâncule! desluşeam în privirile lor. Uite-te la steaua noastră! O vezi? Ştii tu cât am muncit la ea? Ştii că am început lucrul la ea încă de astă-toamnă? Noi cinstim Sfintele Sărbători! Nu stăm în casă, la căldurică! Am învăţat versuri! Am învăţat să cântăm! Ne-am luat toiag, precum Isus Mântuitorul! Umblăm şi le amintim oamenilor că peste câteva ceasuri, la miezul nopţii, începe ziua când s-a născut Mântuitorul! Uite-te la steaua noastră!” Şi mă uitam la cele cinci colţuri ca nişte mici piramide ascuţite între vârfurile cărora stăteau întinse lejer lanţuri făcute din hârtie glasată. Mă uitam la tamburul în care erau înfipte solid colţurile, şi în mijlocul acelui tambur, pe fundalul căruia o vedeam pe Fecioara Maria, ardea o lumânare pâlpâind în vântul de-afară. Vedeam flacăra reflectată în geamul uşii noastre de la intrare şi în ochii lor strălucitori. Şi dincolo de stea vedeam crengile copacilor desfrunziţi şi umezi şi întunericul nopţii de Ajun. Asta vedeam. Şi asta văd şi-acum, uneori, prea rar, întors cu gândul la vremurile de-atunci.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Topolino*

Deadea Mişa, care locuia la Bucureşti, pe strada Mitropolitul Veniamin Costache, a venit într-o zi în vizită la noi la Câmpina cu maşinuţa sa topolino, de culoare verde, de două locuri. După numele de familie îl chema Stefanski, iar trăsăturile feţei şi părul blond, chiar dacă ceva mai întunecat, îi trădau originea poloneză. Era un mecanic foarte bun şi pasionat de maşini de toate felurile, meticulos în tot ce făcea, ceea ce se vădea chiar şi felul său precis de a se exprima, de a pune întrebări şi de a da explicaţii. Dacă deadea Mişa îţi punea o întrebare ştiai că nu poţi s-o scalzi sau să-i răspunzi în doi peri. Trebuia să te concentrezi şi să răspunzi concis şi la obiect. Dacă, întrebându-mă ce vreau să mă fac când am să fiu mare, i-am răspuns că vreau să mă fac arhitect, el s-a interesat numaidecât: Dar cu matematica cum stai? Că, ştii, tu te uiţi, aşa, pe stradă, la o casă, îţi place cum arată şi îţi zici că poţi să faci şi tu alta la fel sau, mă rog, să semene oarecum. Dar trebuie să te întrebi dacă ceea ce proiectezi tu o să şi reziste, înţelegi? Adică nu-i ca şi cum ţi-ai deschide caietul de desen şi te-ai apuca să desenezi o căsuţă, cum faceţi voi copiii, un-doi şi gata. Ţie poate că îţi place doar partea artistică. Dar o casă trebuie calculată cu multă atenţie. Trebuie să ştii să faci calcule de rezistenţă şi câte şi mai câte. De-aia te-ntrebam cum stai cu matematica... Iar eu trebuie să recunosc că până atunci nu avusesem în vedere niciun calcul legat de construirea caselor, şi că nici nu mă descurcam prea grozav cu matematica.

În realitate deadea Mişa nu-mi era unchi. Soţii Stefanski erau doar prieteni de familie de la Chişinău, dar asta n-am aflat-o decât atunci când am vrut să ştiu în ce fel, mai exact, îmi era el unchi. Am fost foarte dezamăgit să aflu că nu ne era rudă de sânge. Şi asta fiindcă mă simţeam apropiat de el, în ciuda relativei sale severităţi, la fel cum mă simţeam apropiat, dacă nu chiar mai mult, şi de soţia sa, teotea Manea.

Tata era bărbatul cel mai dezinteresat de mecanisme, maşini şi maşinării din câţi am cunoscut. De aceea prea puţin îi păsa dacă topolino-ul lui deadea Mişa era un fiat italienesc original sută la sută sau unul modificat de el după legile mecanicii automobilelor numai de el ştiute. Îl văzusem cu vreo doi ani înainte la o expoziţie de maşini agricole, pe platoul asfaltat din faţa pavilionului expoziţional H de pe malul lacului Herăstrău, cocoţat în vârful unei combine, manevrând un volan enorm. Conducea cu dexteritate acea combină făcând în faţa spectatorilor care îl urmăreau cu gura căscată cercuri strânse printre celelalte exponate. Era cineva.

Şi acum iată-l cu maşinuţa lui verde, de două locuri, intrând în curte la noi. Topolino. A fost nevoie ca domnul Hoepfner să scoată din cuie o bucată de gard, dinspre stradă, care ţinea loc de poartă, fiindcă pe vremurile acelea de sărăcie curtea noastră nu mai avea propriu-zis poartă. Deadea Mişa a condus precaut maşina pe aleea destul de îngustă, până în fundul curţii, unde locuiam noi, şi a lăsat-o sub mărul cel mare. Bucata de gard a rămas, provizoriu, rezemată de bulumaci, până la plecarea oaspeţilor noştri. Doamna Peiu, timp de două zile cât a stat la noi familia Stefanski, n-a mai avut unde să arunce lighenele cu zoaie, adică sub măr. Iar eu mi-am petrecut ore bune, singur, în topolino, la volan, claxonând şi încercând să sucesc volanul. Ştiam că n-am niciun merit, dar aş fi vrut să mă vadă o lume întreagă, şi în particular Alla Peiu, că mi se dă voie să mă joc într-o maşină care, fiind a prietenilor noştri de familie, era ca şi a mea.

Apoi deadea Mişa a avut de făcut câteva drumuri în oraş şi în împrejurimi. Îmi amintesc că m-a lăsat de două ori în faţa Liceului Mixt, unde aşteptam să se afişeze, la intrarea principală, listele cu cei admişi în clasa a opta. N-a fost să fie în zilele acelea. Listele au fost lipite în geamul uşii abia după plecarea familiei Stefanski.

Abia după două decenii şi jumătate, la sfârşitul lui ’79, imediat după moartea tatei, i-am căutat la telefon pe vechii noştri prieteni ca să le dau vestea cea rea. Mi-a răspuns o voce de femeie, pe care n-am recunoscut-o. Am întrebat-o dacă era teotea Manea. Vocea s-a tulburat, mi-a spus „Aşteptaţi o clipă”, după care la telefon a venit deadea Mişa. Mi-a spus că teotea Manea a murit şi ea nu demult. Am dedus că femeia care îmi răspunsese la telefon era concubina sa. Şi atunci mi-am amintit de amărăciunea alor mei, cu mulţi ani înainte, pricinuită de aventurile unchiului Mişa, care îşi cam căuta fericirea prin alte bătături. Teotea Manea era distrusă. Ea, o femeie veselă din fire şi deschisă, discuta conspirativ cu ai mei, neagră de supărare, destăinuindu-se când deadea Mişa ieşea pentru câteva minute afară din casă, cu vreo treabă. Trăgea cu coada ochiului spre mine crezând că nu mă interesează ceea ce vorbesc între ei sau că, fiind vorba de chestiuni de-ale adulţilor, nu pot să le-nţeleg. Părându-i-se însă, în răstimpuri, că totuşi par să înţeleg, îmi adresa brusc câte unul din zâmbetele ei de vremuri bune, aşa că pe faţa ei, în timp ce îşi mărturisea necazurile, luminile şi supărările alternau.

Sunt sigur că viaţa ei n-a fost dintre cele mai fericite. Şi n-a avut nici copii. Din vina cui, nu ştiu. Dacă se putea găsi neapărat o vină. Aşa că priceperea şi pasiunea pentru mecanică a soţului ei, şi meticulozitatea şi precizia în exprimare, se poate spune că lui teotea Manea nu i-au folosit la nimic.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Regim de austeritate*

La alimentara din colţ penele de curent aruncau tot mai des întregul magazin în beznă. Şi nici lumina care venea prin vitrine de pe stradă nu mai putea salva situaţia: se cufundau în beznă nu doar magazinele ci şi străzi întregi. Obrăznicia vânzătorilor întrecuse orice limită: se întâmplase o dată să închidă un magazin în timpul unei asemenea avarii, împiedicându-i pe clienţi să iasă din magazin până la reaprinderea luminii ca să fie siguri că nu ies din magazin cu produse furate de pe rafturi. Până la urmă, dacă avaria se prelungea, aprindeau lumânări iar casele de marcat treceau pe regim manual. Casieriţele, deja obişnuite, se porneau să imprime bonurile dând cu sârg la manivele, ca la maşinile mecanice de socotit de pe vremuri, iar zgomotul era de-a dreptul sâcâitor.

Situaţia nu era nici acasă cu nimic mai roză. Când, la ora întoarcerii de la serviciu, se începeau să se audă dincolo de uşă paşi în număr mare tropăind pe scară în sus, era semn că liftul s-a înţepenit din nou între etaje din cauza unei pene de curent. Dar mai era şi lumina din casă, care ajunsese să se stingă de câteva ori pe zi, cu întreruperi mai lungi de o oră unele din ele; alimentarea cu gaz metan se oprea şi ea la fel de des. Se pare că statul avea de plătit datorii mari, ajungându-se astfel un regim de austeritate greu de suportat.

Când Andrei intră în lift, înainte să lase uşa să se închidă, o femeie tânără cu înfăţişare plăcută se ivi grăbită pe hol, venind de pe stradă.

— Aşteptaţi-mă şi pe mine, vă rog, i se adresă din mers. Şi Andrei observă cu plăcere zâmbetul ei jenat pe când făcea ultimii paşi spre lift, aproape alergând, în timp ce el, cu mâna stângă, împiedica uşa să se închidă. — Mulţumesc! spuse ea îmbujorată, cu respiraţia doar o idee înteţită, trecând pragul.

Andrei lăsă uşa să se închidă şi întrebă: — La ce etaj? Femeia îi răspunse încă îmbujorată de la efortul de a prinde liftul, pe buze cu ultima rămăşiţă a zâmbetului de mai înainte: — Apăsaţi pentru dumneavoastră. De unde el deduse că ea fie îl cunoştea şi deci ştia la ce etaj coboară, fie urca la ultimul etaj şi deci orice alegere a lui îi era şi ei convenabilă.

De ce doi oameni aflaţi într-un spaţiu strâmt evită să se privească unul pe celălalt, preferând să se prefacă interesaţi de tot felul de detalii ridicole de prin jur? Andrei întâlnise această întrebare într-o carte de sociologie citită recent. Răspunsul se pare că era: pentru că nimeni nu vrea să fie suspectat că ar avea intenţii sexuale în legătură cu cealaltă persoană din respectivul spaţiu. Posibil. În orice comportamentul persoanelor dintr-un lift, atunci când nu se cunoşteau, ăsta era într-adevăr. Lui Andrei tânăra femeie cu care urca acum în lift nu-i era cunoscută. Dacă ar mai fi întâlnit-o, cu siguranţă n-ar fi uitat o figură atât de agreabilă, cu o purtare atât de firească judecând-o chiar şi după măruntele gesturi pe care le observase la ea în timp ce intrase după el în cabină. Un cap mic şi drăgălaş, părul strâns sub o pălărie gri cu boruri înguste, înaltă aproape cât el, sobră şi elegantă — cam asta era ceea ce îi rămăsese în minte, acum când, comportându-se întocmai cum observase acel sociolog, Andrei privea prosteşte undeva pe alături. Cine să fi fost? O locatară pe care el să n-o fi observat totuşi de atâţia ani de când locuia în bloc? O simţea degajând o anume siguranţă în chip de indiciu că nu venea aici în vizită la cineva. Era calea ei de fiecare zi. Stăruia pe faţa ei — iarăşi atât cât putuse să observe în puţinele secunde cât tânăra femeie străbătuse holul de la parter iar el îi ţinuse uşa deschisă —, acea uşoară nerăbdare de a ajunge acasă după o zi obositoare de lucru. Nerăbdarea care îngloba în ea uşurarea de a te vedea în sfârşit acasă la tine.

Deodată liftul se opri între etaje şi în cabină se făcu întuneric, rămânând doar o geană de lumină spălăcită care venea de pe casa scării trecând prin geamul mat al uşii liftului. De bună seamă că nu era o surpriză dar lui Andrei i se păru nepermis să nu reacţioneze.

— Ah, iarăşi! exclamă revoltat. Şi în aceeaşi clipă fu conştient că revolta lui putea să treacă drept una de conjunctură, o minusculă farsă pusă în scenă pentru uzul tinerei şi necunoscutei sale însoţitoare.

— Deja ne-am obişnuit, spuse ea şi, în întuneric, Andrei simţi zâmbetul resemnat din vocea ei. Resemnat să fi fost oare? În definitiv, sociologia persoanelor aflate în spaţii strâmte trebuie să fi fost valabilă şi pentru ea: nu putea să treacă cu vederea faptul că se afla în acelaşi spaţiu strâmt împreună cu un bărbat necunoscut, nu cu mult mai în vârstă decât ea.

— Ce facem? vorbi Andrei, ca un adevărat om de acţiune. Încercăm să ieşim?

— Nu ştiu, spuse femeia. Dumneavoastră ce propuneţi?

Ei drăcie! Era plăcut că se aflau împreună, într-un acelaşi impas. Andrei simţea îl el voinţa şi ştia că deţine şi cheia rezolvării situaţiei. Oricât de efemer, el şi tânăra femeie era totuşi un cuplu.

Deschise cele două uşi ale cabinei şi se trezi faţă în faţă cu betonul gros şi vechi al planşeului dintre etaje.

— Asta ni se-ntâmplă de ani de zile! bombăni el în timp ce se pornea să facă ceea ce deja experimentase de nenumărate ori de când cu întreruperile de curent: se întindea cu mâna spre rola cu pivot din colţul din dreapta-sus al cabinei, care, apăsată, permitea uşii de metal să se deschidă.

Cabina se oprise cam la jumătatea distanţei dintre etaje: deschiderile către etajul de jos şi către cel de sus erau aproape egale: aveai de ales între a urca pe palierul de deasupra, şi a coborî pe palierul de dedesubt. Andrei luă o hotărâre pentru ei amândoi: să iasă pe palierul de dedesubt.

Coborî deci, sprijinindu-se cu mâna de podeaua murdară a cabinei şi continuă să bombăne:

— Ei asta s-au obişnuit să facă, iar noi ne-am obişnuit să tăcem şi să-nghiţim!

Ajuns pe palier, întinse, galant, spre tânăra femeie o mână sigură de care ea să se sprijine pentru a coborî, gest firesc, pe care sociologia spaţiilor (aproape) deschise nu numai că îl îngăduia ci îl şi recomanda. Şi ea la rândul ei făcu gestul firesc de a-i accepta mâna şi de a se sprijini de ea pentru a coborî din cabina încremenită între etaje. Coborî graţioasă şi zveltă, îşi retrase deloc ostentativ mâna şi porni să urce treptele alături de el.

— Măcar atâta lucru ar putea să facă, vorbi Andrei, revoltat în continuare, să renunţe la nenorocitele astea de întreruperi o oră sau două, cât se-ntoarce lumea de la serviciu! Nu mai mult! Ce-i aşa de greu? Dar toate mizeriile astea ni se-ntâmplă fiindcă nimeni nu protestează!

— Da, spuse femeia, într-adevăr nimeni nu protestează. Dar credeţi că s-ar schimba ceva dacă am protesta?

Urcau alături unul de celălalt, fără niciun efort.

— Nu ştiu, spuse Andrei oţărât. Ar trebui să protestăm! Cât de cât!

Spunând asta se simţi plin de o vitalitate masculină care îl făcu să se simtă mai puternic şi mai liber ca niciodată. Chiar că ar fi protestat dacă în loc să urce scara, ar fi coborât-o, ar fi ieşit în stradă şi s-ar fi dus apoi, împreună cu alţi revoltaţi, la Întreprinderea Regională de Electricitate. Ar fi fost un drum lung de făcut alături de necunoscuta lui colocatară, înaltă aproape cât el, graţioasă, cu paltonul ei croit pe talie şi, fără nicio îndoială, cu pasul uşor şi la fel de graţios ca ea toată.

Dar ajunse la uşa apartamentului său, mai bombăni încă ceva pentru ultima oară în timp ce îşi scotocea buzunarul în căutarea cheilor, iar tânăra femeie continuă să urce şi se pierdu undeva pe la unul din etajele de sus. Rămânea senzaţia minunată a atingerii mâinii ei moi dar nu lipsite de o anume fermitate. Şi călduţe, în ciuda frigului de afară.

***

^*Din volumul de povestiri Visul Văduvei

Iernile cu zăpadă*

După zile de viscol şi de ninsoare, când pacea se aşternea în zori, sub un cer cenuşiu, peste rotunjimile pufoase ale troienelor din curţi, venea vremea bătăliilor cu bulgări şi a cazematelor. Mă aşteptam ca după şcoală să vină la mine Titi Savu. În aşteptarea lui, ridicam deja în curte cazemata cam în dreptul locului unde vara creşteau crinii portocalii ai domnului Hoepfner. Rostogoleam bulgări şi, după ce ajungeau destul de mari, îi aşezam în semicerc unul lângă altul şi unul peste altul, iar unii ajungeau atât de grei că abia puteam să-i mai ridic. Apoi umpleam cu zăpadă rosturile dintre bulgări şi bătuceam bine peste tot cu palma îndesând zăpada pentru ca zidul să fie cât mai neted şi mai solid. Iar la piciorul zidului de zăpadă, în marginea din dreapta, ca să-mi fie la îndemână, aveam grijă să-mi fac o rezervă de bulgări pe care îi aşezam în piramidă precum ghiulelele pe postamentele de marmură, la piciorul tunurilor memoriale. Dacă Titi Savu nu venea la mine după şcoală, puteam să mă joc la fel de bine şi singur, la fel ca şi alte dăţi. Ridicam încă o cazemată, în contul lui, faţă în faţă cu prima şi, onest din fire, o făceam la fel de solidă. Mă întorceam însă la cazemata mea şi, pândind momentul prielnic, atacam cu toată rezerva de bulgări, într-o cadenţă, ziceam eu, infernală, cu toată înverşunarea pe care mi-o puteam stârni, ţintind un acelaşi loc dintr-o margine a cazematei pentru a şubrezi locul prin lovituri repetate şi a-i provoca inamicului stricăciuni pe cât posibil decisive. Iar dacă Titi Savu venea totuşi, el sau altul, furia mea războinică se ogoia mult mai repede pentru că distrugerea totală a inamicului n-o mai puteam concepe, aşa cum o vedeam, fără nicio reticenţă, în cazul unui inamic închipuit.

Dar cazemata se dovedea a fi la fel de prielnică şi fără bătălii. Când rămâneam singur, incinta ei scobită îmi dădea un sentiment de siguranţă. Mă simţeam acolo ocrotit prin propriile-mi puteri. Eu eram ziditorul cazematei şi propriul meu ocrotitor. Cu cât cazemata era mai înaltă şi mai solidă şi totodată mai scobită cu atât sentimentul meu de siguranţă în interiorul acelei scobituri era mai puternic. Era spaţiul meu privat, indiferent al cui era pământul de dedesubt, de care nu era nevoie de un efort prea mare să fac abstracţie. Pământul avea să redevină al proprietarului abia după topirea zăpezii şi dispariţia cazematei. Dar asta avea să se întâmple în vremuri îndepărtate, hăt la primăvară. Acum însă, pe vreme de iarnă, eu eram stăpânul absolut.

Scurmam în zăpadă, împins de curiozitate să ajung la pământ, la firele de iarbă uscate, de anul trecut, să redescopăr vara vacanţei mari care trecuse de mult, să descopăr cât mai multe din trecutul care mă fascina, sau poate ceva nou din acel trecut, care scăpase până atunci observaţiei mele. Dar sub ultimul strat de zăpadă, mai cu seamă atunci când iarna se apropia de sfârşit şi în aer simţeam deja respiraţia primăverii, dădeam uneori de câte o grotă miniaturală cu o pardoseală subţire de gheaţă transparentă, sub care se puteau vedea mici bule de aer în apa strânsă acolo din topirea zăpezii la atingerea trupului căldicel al pământului. Un curent abia vizibil împingea acele bule imprimându-le mişcări microscopice sacadate către o destinaţie necunoscută. Iar printre bule se putea vedea colţul firelor de iarbă abia răsărite, scufundate în acea peliculă de apă limpede şi pură, îndoite, fire vii în ciuda gerului şi a luminii sărace. Vedeam astfel, în acel glob de cristal, primăvara născândă, primăvara in nuce, vedeam viitorul care mi se arăta numai mie, în timp ce alţii, eram sigur, nu vedeau în jur decât iarna. Semnele ascunse ale primăverii mi se dezvăluiau doar mie şi socoteam că mi se cuvin drept răsplată a curiozităţii mele. Mă ridicam din scobitura mea în zăpadă îmbujorat, înfierbântat şi orbit de strălucirea zăpezii sub soarele de sfârşit de iarnă.

Dar în ciuda presimţirii primăverii, nu mă despărţeam de iarnă cu inima uşoară. Fiindcă până la iarna următoare mai aveam de trăit o viaţă. În ultimele ei zile încercam să reţin iarna măcar încă un pic, măcar încă două zile, sau măcar încă o zi. Pe o moviliţă din curte îngrămădeam ultimele resturi de zăpadă adunată de prin jur şi îmi încropeam un mic derdeluş, vestigiul de adio al iernii, pe care mă dădeam cu sania, pe o pârtie nu mai lungă de un metru şi jumătate sau doi, după care botul săniuţei mele se împotmolea în noroiul strălucitor şi primăvăratic de la piciorul derdeluşului. Şi deşi din el se ridica un iz ademenitor de primăvară, încă nu eram pregătit sufleteşte să mă întâlnesc cu ea, cu primăvara.

Dar, mai mult decât cu iarna reală, mă desfătam cu o poză de iarnă pe care o aveam, în culoare sepia, ruptă dintr-un almanah, între timp pierdut. Păstram fila undeva în comoara mea de hârţoage. Şi fiindcă dădeam de ea destul de rar, poza îmi apărea cu atât mai fermecătoare de fiecare dată. Înfăţişa o margine de pădure, cu mesteceni, brazi şi sălcii pletoase în prim-plan, aplecate peste un pârâu cu apă lină venind din adâncul pădurii, printre maluri albe de zăpadă, şi copacii toţi parcă dormeau şi visau sub o povară diafană de zăpadă proaspăt căzută. Era o margine de pădure prea sofisticată pentru a fi din natura sălbatică şi prea sălbatică pentru a fi o margine de parc. Totul era efemer în acea fotografie: zăpada de pe maluri, care atingea acum faţa întunecată a apei, avea să se topească aşa cum se topeşte de fiecare dată prima zăpadă; dantelăria fină a zăpezii de pe ramuri avea să se scuture dispărând în unda apei. Dar fotografia le făcea să dureze veşnic. Căutai cu ochii o bancă pe sub sălcii, şi te aşteptai s-o găseşti acoperită de zăpadă, dar nu era niciuna. Căutai o cărare care să se afunde în adâncul pădurii dar, dacă fusese vreuna, zăpada ştersese orice urmă de ea. Şi în general, aveai toată libertatea să-ţi imaginezi orice incursiune în acea iarnă feerică imortalizată pe o filă de almanah.

Am rămas până astăzi la fel: gata să mă las sedus de priveliştile fotografice şi picturale mai mult, poate, decât de cele reale.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat