Obiecte casnice dispărute*

Foarfecele mare

Foarfecele mare dispăruse din casă. Oricât de multe fuseseră locurile pe unde îl căutasem, care de care mai ascuns, oricât îmi chinuisem mintea să prind măcar un firicel de amintire pe unde l-aş fi putut rătăci, încercând să rememorez operaţiile la care l-aş fi putut folosi, totul fusese zadarnic. Foarfecele mare părea dispărut pentru totdeauna. Cu cât mă gândeam mai mult la dispariţia sa învăluită în mister, cu atât îi vedeam şi îi recunoşteam mai multe virtuţi, la care nu mă gândisem atâta timp cât fusese un obiect printre altele în casă. Fusese, cumva, un obiect ordonator! Avea o dimensiune şi o formă care se impuneau printre celelalte obiecte, unele mult mai noi şi mai complicate, cum ar fi fost de pildă maşina de spălat şi televizorul. Sau ceasul electric de perete. Se arăta vederii în toată simplitatea lui metalică, dar... Ştiu şi eu... Deschiderea braţelor lui... Ei, până şi aici era un mister: braţele sau picioarele?...

Obişnuiam să stau lungit pe canapea, cu foarfecele în mână şi, deschizându-i braţele, măsuram din privire unghiul dintre cele două braţe. Ajustam acel unghi, micşorându-l o idee sau mărindu-l o idee şi încercam să surprind momentul când unghiul dintre braţe era perfect drept. Dar ce-i perfect în lumea asta?... Deschideam la maxim cele două braţe şi mă înciudam că tăişul lor nu alcătuia o linie perfect dreaptă ci doar un unghi foarte-foarte obtuz... O făceam în momentele mele de tihnă? Sau în momentele de lene? Sau de cumpănă?... Nu, „cumpăna” trebuia exclusă: în momentele cu adevărat de cumpănă nu-ţi arde de joacă... Apoi, şezând la masă, îl ţineam cu braţele în jos — şi de astă dată braţele erau, fireşte, picioare — şi păşeam cu ele pe tăblia mesei. Păşeam aşa cum se păşeşte, ridicând un picior şi aşezându-l înaintea celuilalt, dar nevoit să balansez neîncetat foarfecele în urmă şi înainte fiindcă altfel picioarele nu se deschideau prea uşor. Sau se deschideau cu preţul zgârierii tăbliei. Şi nici chiar aşa nu ieşea un mers normal: trebuia să trag un picior, mereu unul şi acelaşi, şi să-l aduc, cumva maladiv, în urma celuilalt... Sau, ca la o fiinţă bipedă cu picioarele înţepenite, păşeam prin mişcări circulare, la fel cum făceam cu braţele unui compas deschis — alt obiect, printre celelalte, care impunea respect! Aşadar foarfecele avea însuşiri comune cu compasul. Să mai adăugăm şi, întrucâtva, asemănarea de formă. Dar utilitatea foarfecelui, strict vorbind, era net superioară utilităţii compasului: Tăierea! Iar de alcătuire, ce să mai vorbim! Acea combinaţie unică dintre alungit şi rotundul oval al urechilor... Acea conciliere neaşteptată între firea războinică a braţelor tăioase şi firea blândă şi prietenoasă a urechilor, care nu ştiau ce să mai facă spre a fi pe placul mâinilor tale, al degetelor tale, mulându-se pe forma lor înnăscută şi rotunjindu-se pentru a nu-ţi pricinui nici cel mai mic neajuns la operaţia de tăiere. Încât treceai fără a clipi peste urmele adâncite şi vineţiu–înroşite, săpate în falangele degetelor mijlociu şi gros atunci când întreceai măsura şi tăiai la nesfârşit, să zicem, cartoane groase şi multe la număr. Dar de, era vina ta! Încăpăţânarea ta! Ca să nu mai vorbim de opinteala zadarnică a ta şi a foarfecelui atunci când vă încrâncenaţi încercând să tăiaţi o bucată de carton peste măsură de gros şi de tare! Eşecul era al ambilor, nu?

După mai multe luni am mutat întâmplător canapeaua de la locul ei. Şi atunci foarfecele a ieşit deodată la iveală, în sfârşit. Intact şi strălucitor, concret şi consistent — mai consistent, mai material decât oricare alt obiect din casă. Şi totuşi cumva aureolat de misterul absenţei tocmai încheiate. Niciunui obiect stricat sau dispărut nu-i simţisem atât de mult lipsa. Oare de ce? Mă încercase simţământul că în tot acest răstimp avusese putinţa să-mi dea de ştire că se afla acolo, dar n-o făcuse... Dar oare câte obiecte din casa mea reapăruseră, precum foarfecele, după o îndelungată absenţă? Niciunul.

Îl simţeam apropiat fiindcă venea din casa părinţilor mei şi avea deja o istorie? Sau îl simţeam apropiat pentru simpla sa reapariţie după o absenţă care mă temusem că avea să fie definitivă?...

Rigla

O riglă a dispărut de ani de zile. Există oare vreo speranţă s-o mai găsesc vreodată?...

Linguriţa

O linguriţă, da — o linguriţă e posibil să fi nimerit din greşeală la gunoi odată cu resturile de mâncare; să fi înclinat farfuria deasupra coşului de gunoi şi să fi împins resturile; şi odată cu ele să fi dispărut şi linguriţa la gunoi. O mişcare de glisare cum s-ar zice. Dar una absolut condamnabilă. Se poate spune că lipsa de concentrare de care m-am făcut vinovat a avut drept urmare desperecherea setului de linguriţe. Dar vinovăţia individuală faţă de linguriţa dispărută nu era cu nimic mai mică. Nu fusese o farsă pe care să mi-o fi jucat ea. Farsele se încheie de obicei bine. Există gesturi reparatorii pentru farse. Dar de data asta, nu! Nu existase niciun gest reparatoriu! Fusese neglijenţa, superficialitatea mea, pe care trebuie să mi le asum... Poate doar scuza de a fi fost cu gândul plecat cine ştie pe unde în momentul acela nefast...

Dar rigla?

Fusese o riglă de lemn, folosită timp de ani de zile în timpul şcolii şi apoi, alţi ani de zile, după şcoală, în plină maturitate; ciuntită fără voie de cuţit sau de lama de ras, căci mă folosisem de ea ca să fac tăieturi drepte în coli de hârtie, şi deseori lama cuţitului sau lama de ras pierduseră direcţia şi se poticniseră în lemn, crestându-l; rigla mea mâzgălită de creion şi de cerneală, dovedind neîndemânarea mânuitorului — de odinioară şi din prezent —, o îndemânare de care nu roşeam şi nu-mi stârnea ciuda, aşa cum se întâmpla în cazul linguriţei aruncate, probabil, la gunoi. Dar indiferent de aspect, rigla era dată dispărută, şi cu asta basta.

Mă intriga dispariţia asta a ei... Începeai să te gândeşti la unele simpatii între obiectele din casă. Care se făceau simţite şi aveau, poate, efect prin intermediul minţii mele, unde se insinuau pe căi oculte. Spre exemplu, riglei de lemn, obiectele rămase în casă îi simţeau cumva lipsa? Poate că o antipatizau şi dispariţia ei era privită cu un sentiment de uşurare. Niciodată nu puteai să ştii care sunt criteriile lor de simpatie sau de antipatie. Şi dacă, la urma urmei, nu obiectele rămase şi relaţiile dintre ele fuseseră, până atunci, o problemă pentru posesor, odată cu dispariţia începea să fie. Într-un fel oarecare. Solidaritatea dintre obiecte începea să facă peste noapte obiectul preocupării posesorului lor.

Şi din nou foarfecele mare

Dar foarfecele!... Dumnezeule, puteai oare să uiţi strălucirea lui metalică atunci când canapeaua fusese dată la o parte şi foarfecele se ivise, în toată splendoarea lui, în locul acela, până cu câteva clipe înainte întunecat, zăcând pe mochetă — sau culcat pe mochetă —, unde, sub protecţia umbrei, îşi păstrase într-o mare măsură prospeţimea iniţială a culorii? Surâzând, parcă, poznaş: Uite că ţi-am făcut-o! M-ai căutat timp de săptămâni, nu mai sperai să se împlinească prezicerea nu ştiu cui — „Lasă că într-o zi ai să te trezeşti cu foarfecele, atunci când ai să te-aştepţi mai puţin” — şi deodată prezicerea iată că totuşi s-a împlinit!

La ce altceva era folositor foarfecele? De pildă, puteai să scurtezi din când în când foliile de staniol cu medicamente pe măsură ce alveolele se goleau după îngurgitarea pastilelor. Folia nu numai că se preta la a fi scurtată. Dar parcă se şi cerea scurtată: să aibă muchii egale şi, pe cât posibil, fără alveole goale, cu marginea de staniol zdrenţuită. Fiindcă alveolele goale stăteau mărturie că îngurgitai medicamente. Poate nu în exces. Dar că le îngurgitai, oricum, cu regularitate şi deci erai, într-un fel, dependent de ele... Sau poate că îndepărtai porţiunile de folie cu alveole rămase goale pur şi simplu dintr-un exagerat simţ al ordinii.

În casa părinţilor obişnuiam să aliniez mereu trei perechi de foarfece exact în colţul unei mese şubrede lipite de perete, a cărei faţă de masă albă, din batist, în carouri, mama avea în permanenţă grijă să fie curată şi călcată. Stăteau acolo, unul lângă celălalt, culcaţi, acest foarfece mare, încă o pereche, mijlocie şi, în sfârşit, foarfecele mic şi finuţ pentru tăiat unghii. Cel mic şi cel mijlociu au dispărut fără urmă şi fără să-mi stârnească vreo nostalgie. Singurul care a reapărut a fost foarfecele mare, dragul de el.

Cleştele pentru pâine prăjită

Nu cred că pentru pâine prăjită fusese fabricat acel instrument, dar eu în acest scop îl foloseam. Lucrurile se petreceau — sau ar fi trebuit să se petreacă — aproxitativ ca în Incredible machine, jocul acela pe care îl jucasem de atâtea ori pe calculator. Îmi amintesc că trebuia să pui în mişcare tot felul de obiecte sau de aparate, să aprinzi fitiluri, să închizi circuite, folosindu-te de toate tertipurile imaginabile. Printre nenumăratele scheme, îmi amintesc câteva în care obiectul mobil care ţi se punea la dispoziţie trebuia să atingă un întrerupător. Întrerupătorul închidea circuitul în care se afla un prăjitor de pâine. Printre altele. Într-o secundă sau două pâinea prăjită era aruncată de resortul aparatului, unde o prindea... cine? Sigur e un lucru: că la prăjitorul meu de pâine feliile recădeau la loc în fanta lor, adânc, de unde nu mai puteau fi apucate cu mâna. Şi atunci mă foloseam de cleşte. Avea acel cleşte o abilitate a lui, independentă de abilitatea mâinii. Se pricepea să scoată din fantă orice fel de felii de pâine, chiar şi pe cele foarte arse, chiar şi pe cele care se rupeau. Doar atunci când bucăţile ajungeau prea mici şi prea arse, se dădea bătut şi parcă îţi spunea: La asta nu mai fac faţă, răstoarnă prăjitorul de pâine. Eram solidari noi doi, uneltitori împotriva prăjitorului de pâine recalcitrant.

Dar după renovarea apartamentului cleştele a dispărut. Sau poate că a fost furat; deşi am mari îndoieli în privinţa asta. În coşul de gunoi n-avea cum să ajungă, împins odată cu resturile de mâncare. Se poate să fi fost confundat cu o sculă şi să fi ajuns, în graba mare, în lădiţa cu scule? Slabă speranţă. Iată că de multe luni de zile, mai multe ca niciodată, nu-i de găsit acolo. Nici acolo, nici în altă parte.

Încă îi mai aştept — doar c-un firicel de speranţă — reapariţia. Cine ştie, poate că, în ciuda aparenţelor, e cel mai sofisticat dintre toate obiectele casnice.

*

Obiectele aşteaptă încremenite la locul lor — aşteaptă săptămâni, aşteaptă luni, aşteaptă ani, dar pândesc parcă momentul să se facă nevăzute — cam asta e ceea ce începi să vezi în ele, în aparenţa lor înşelătoare, după o întâmplare ca aceea cu dispariţia foarfecelui mare; sau a linguriţei; sau a riglei; sau a cleştelui pentru pâine prăjită... Şi când în sfârşit obiectele acelea casnice reuşesc să dispară, e ora lor astrală de mister. Ce se-ntâmplă când nu mai reapar? Nici nu ştii ce să crezi? Sunt definitiv dispărute, sau, asemenea foarfecelui mare, şi-au găsit un ascunziş de mai lungă durată? Atunci când dispare, utilitatea obiectului nu numai că a dispărut odată cu el, dar în acel moment, al dispariţiei, eşti parcă tentat să crezi că nici n-a avut vreodată vreo utilitate. Singura lui raţiune a existenţei devine aceea de a fi fost cândva un obiect vizibil în casă. Şi te face să simţi cât de mult îţi lipseşte, cu toate că, atunci când se afla la îndemână, îl foloseai cu gesturi mecanice, absent. E posibil să nu-l fi folosit deloc? îţi vine să te întrebi.

Important e însă că obiectele parcă aşteaptă răbdătoare prilejul să se facă nevăzute. Dar de scăpat nu-l scapă, de asta poţi să fii sigur.

La rându-mi, mi-am propus să aştept răbdător să văd ce alte obiecte or să mai dispară din casă şi în ce împrejurări am să le regăsesc. Dacă am să le regăsesc.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Euphorion, nr. 1–2, 2011

Teoria chibritului şi arma de foc

Am urmărit recent o parte din reluarea unei mai vechi emisiuni „Naşul” avându-l ca invitat pe un Sorin Dumitrescu care făcea uz de incontestabila sa tele-carismă pentru a ne convinge de genialitatea poetului Nichita Stănescu. (Şi, de ce nu, de a sa proprie, în asociere „creatoare” cu titularul.) Emisiunea a fost ilustrată cu câteva documente video, printre care rostirea de către poet, în faţa unui auditoriu entuziast, a unei poezii care era de fapt adaptarea prozodică (să zicem) a unui banc despre teoria chibritului: „Chibritul este format din trei părţi: partea de sus, partea de mijloc ş.a.m.d.” Vă amintiţi?... Stănescu, descriind în aceiaşi termeni puşca, a mizat, atât în compoziţia piesei poetice cât şi gestica sa emfatică din timpul recitării, pe efectul surpriză al comenzii milităreşti finale: „Foc!”

Las la o parte sugerarea penibilă — probabil (dar nu sunt sigur) involuntară — a unui pluton de execuţie care îşi duce la îndeplinire misiunea la capătul unei tirade zeflemitoare la adresa condamnatului/condamnaţilor. Şi mă întreb: dacă o poezie reuşită încântă la fiecare nouă lectură, pe cine — şi cum — ar putea încânta, la o a doua lectură, chibritul–puşcă al lui Stănescu?

Cât despre geniul lui Nichita Stănescu, poate cu altă ocazie.

Paradoxul culorii maro

Am întrebat: Ce se poate spune despre cineva căruia îi place culoarea maro? Mi s-a răspuns: „Că este o persoană lipsită de personalitate.” Foarte bine, mi-am spus. Dar dacă, aflând că este lipsită de personalitate, persoana îşi menţine preferinţa? Continuă să fie lipsită de personalitate? Sau: dacă, aflând că cei ce iubesc maroul sunt lipsiţi de personalitate, îşi schimbă preferinţa? Trece prin asta în rândul persoanelor cu personalitate?

Afară în furtună*

A fost doar o iluzie că furtuna s-a mai potolit. Doar o scurtă acalmie, de nimic bun prevestitoare. Pompiliu însă apucase să fie luat în braţe şi — „Gata! Ai stat destul! Afară cu tine!”

A urmat o reizbucnire îndrăcită a fulgerelor şi a rafalelor de vânt. Disperat, s-a zbătut să nu fie lăsat jos, dar a fost inutil. În iarba înaltă şi printre flori răvăşite nu ştiai încotro s-o apuci. Florile răneau cu culorile lor doborâte de jeturi. La rădăcina firelor şi a lujerilor pământul mustea de apă şi în vântul şfichiuitor totul era o frământare bestială şi o răvăşeală aiuritoare. Timpul potrivit să se reînfiripeze melcii ameţiţi din băloşenia lor spurcată. Nu vedea nimic şi de peste tot venea acelaşi miros usturător de furtună şi niciun altul — nimic. Pompiliu a ţâşnit într-o parte, la întâmplare, dar în clipa următoare, ca pălit de-un gând de groază, s-a răzgândit, a privit încolţit într-o parte şi într-alta, în timp ce de deasupra capului ploaia vuia şi se vărsa în valuri. A tulit-o în partea opusă, a dat de-un gard pe care, dintr-un instinct al nenorocului, l-a escaladat dintr-un salt şi jumătate şi s-a trezit dincolo, unde iarba era cosită de câteva zile dar şi acolo totul mustea de apă. A zărit prin perdelele ploii casa cunoscută, dar era prea departe.

Nu ploua sub adăpostul găinilor şi acolo a nimerit Pompiliu, provocând, fără să vrea, panică. Găinile au dat să fugă care încotro dar deodată s-a pomenit cu cocoşul tăindu-i calea, semeţ, privindu-l de sus c-un ochi scăpărător în care panica se confunda cu setea de sânge. A pus un picior scheletic înaintea lui, mirosind a murdărie, şi a stat încremenit, doar cu tresăriri axiale ale gâtului cu pene ude şi bărbii tremurânde. A dispărut panica din adăpost dar pentru Pompiliu n-a fost nicio uşurare. Le-a văzut pe găini semeţindu-se cu capetele învăluite într-un nor de ură. Erau alt fel de fiinţe, fără blană şi niciodată mângâiate. Afară furtuna şfichiuia un perete de tablă al adăpostului, în spate se înălţa un stâlp de fier ruginit, în dreapta... Pompiliu nu mai ştia pe unde să iasă. Găinile, cu zvâcnirile lor de arc, îl împresurau cu ura lor victorioasă. Nu, nu mai ştia pe unde intrase. Se aştepta o mişcare fulgerătoare. Ciocurile, în viitor însângerate, ţinteau ochii.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Reîncarnări şi dedublări*

Sunt încă în viaţă, dar reîncarnările mele precoce am deja norocul să le întâlnesc când şi când unde nici nu mă aştept: pe aleea unui parc, pe coridorul unei clinici... Şi când nici nu mă aştept — cam o dată pe deceniu. Reîncarnări sau poate dedublări fără voie. Şi mă întreb contemplându-le: oare aşa am fost eu copil? precum făpturile acelea mici care îmi ies în cale? de un bun-simţ desăvârşit? Poate cum aş fi vrut să fiu, sau s-ar fi cuvenit să fiu şi n-am fost... Îmi captează privirea acele mici făpturi — fetiţe sau băieţei — şi eu le-o captez pe a lor. Uneori ne privim, fugitiv, ochi în ochi şi ne recunoaştem instantaneu: eu am fost tu, tu vei fi eu. Alteori doar eu sunt acela care le priveşte cu coada ochiului, cu discreţie, prefăcându-mă pentru moment interesat de vreun detaliu de prin preajmă; evit să mă strecor în intimitatea lor, fie şi pentru o clipă sau două, pentru a nu strica acolo un echilibru care mă tem să nu fie fragil: poate că acea mică făptură nu doreşte să-şi scruteze viitorul... întruchipat de mine.

În staţia Piaţa Victoriei de pe magistrala I a metroului bucureştean urcă o mamă încă tânără cu doi băieţi. Locuri sunt, dar răzleţe. Tânăra mamă se aşează pe acelaşi rând cu mine, cu băiatul cel mic în braţe, la vreo două locuri distanţă în stânga mea. N-are mai mult de trei ani. Celălalt, mai mare, de cinci–şase ani, ocupă un scaun pe rândul de vizavi. Doar ce mi-am aruncat ochii spre chipul lui şi l-am şi recunoscut: reţinut în veselia drăgăstoasă din ochii cu care o priveşte fix pe maică-sa cu fratele cel mic în braţe; irumpe din adâncul lui responsabilitatea de a-şi reprezenta cu brio familia, fără crizele de teatralitate proprii altora de vârsta lui; resemnarea de a se afla preţ de câteva minute dezlipit de maică-sa, în văzul tuturor celor din jur; deşi mă îndoiesc că alţii în afară de mine îl observă. Mă gândesc în care din puţinele poze cu mine copil să-l regăsesc pe el. Gândul mi se opreşte la una singură care i s-ar potrivi. Dar nu se văd pe acea poză a mea nici seninătatea, nici inteligenţa, nici cuminţenia care se citesc pe chipul băiatului de vizavi.

Între staţiile Piaţa Victoriei şi Gara de Nord tunelul descrie o curbă strânsă şi de aceea roţile de metal, pe intervalul acela, scrâşnesc îngrozitor. Ţiuie. Ţipă. Trenul se deplasează lent şi ţipătul metalic se prelungeşte insuportabil, încât chipul băieţelului din faţa mea se strâmbă a exasperare amuzată în timp ce n-o slăbeşte din ochi pe maică-sa: gura i s-a lăţit, ochii i s-au îngustat iar rădăcina nasului i s-a încreţit. Înţeleg perfect ce vrea să spună:

E acru! Scrâşnetul roţilor e acru!

Dar, în braţele maică-si, fratele lui cel mic crede altceva de vreme ce chipul lui, iată, a rămas aproape inexpresiv, doar un pic preocupat:

Dacă mă gândesc bine, scrâşnetul roţilor mie mi se pare amar.

Dar încă tânăra mamă îi zâmbeşte încurajator băiatului cel mare, aflat vizavi:

Hai să nu exagerăm. E suportabil. Aş zice poate că-i un pic cam dulce.

Tunelul se îndreaptă şi ne apropiem de Gara de Nord. Scrâşnetul roţilor de metal a încetat. Iar părerea mea, dacă contează, este că băieţelul din faţa mea, cu fruntea acum senină şi înaltă, a avut dreptate: a fost acru scrâşnetul roţilor.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Pe ploaie*

A plouat îndelung peste oraş — ploaie de vară —, apoi a stat, şi Marcela a considerat că acum e momentul să iasă după mici cumpărături pe la dughenele din apropierea casei. Şi-a pus pantofii de vară, cu feţe de pânză, umbrela şi-a lăsat-o acasă, iar Dan n-a obiectat; ca de obicei, a rămas în casă cu cărţile lui. Dar la scurtă vreme după ce Marcela ieşit, ploaia s-a pornit din nou, încă înainte ca ea să încheie plăcutul tur al dughenelor. Pe aleea Răşinari, unde din cauza ploii nu mai era nimeni, s-a adăpostit sub un copac apreciind că ploaia n-o să stea prea curând, a strâns din umeri înfrigurată şi s-a uitat cu îngrijorare în sus, la picăturile mari şi reci care cădeau şi tot cădeau de pe crengi. Apoi a devenit melancolică, a oftat şi s-a gândit: O! de i-ar da lui Dan prin cap să-mi iasă în întâmpinare cu umbrela! Nu că mi-ar păsa că am s-ajung acasă udă toată, dar ce frumos ar fi din partea lui un asemenea gest!

Figura lui Dan nu s-a ivit însă în ploaia din capul aleii.

Realitatea este însă că la fel s-a gândit şi Dan: că ar fi din partea lui un gest frumos să-i iasă în întâmpinare Marcelei, cu umbrela. Dar nu s-a clintit din casă.

Iar ca să spunem adevărul: Marcela nu s-a gândit nicio clipă că Dan ar fi trebuit să-i iasă în întâmpinare cu umbrela. Îi era de-ajuns că îşi satisfăcuse plăcerea de a face cumpărături singură.

Iar ca să spunem adevărul până la capăt: Marcela nu-şi luase pantofii cu feţe de pânză ci pe cei cu feţe de piele, şi nici umbrela n-o uitase acasă. Şi de ce să-l scoată pe Dan afară din casă pentru o toană de-a ei?

Şi ca să restabilim adevărul gol-goluţ: nimic din toate astea nu s-a întâmplat cu adevărat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

50 de ani*

A fost o zi superbă când ne-am întâlnit de 50 de ani de la absolvirea facultăţii. Temperatură ideală, cer albastru, soare, umbră şi răcoare în amfiteatrul Spiru Haret. O colegă i-a mulţumit decanatului că a lăsat sala neschimbată vreme de atâţia ani. Mai puţin ceasul electric de pe peretele dinspre strada Doamnei. Ceasul nu mai era.

Apoi am ieşit cu toţii afară în stradă, din nou în soare. Un autobuz închiriat ne aştepta pe bulevardul Regina Elisabeta.

Autobuzul ne-a lăsat la un restaurant de pe strada Aviator Mircea Zorileanu, undeva lângă Arcul de Triumf.

În urma mea a coborât Augustin Săndulescu, elegant, zvelt încă, tipul studios sportiv. L-am văzut ţinându-se de bară o secundă în plus în timp ce punea piciorul jos pe asfalt. Piciorul i s-a îndoit un pic sub greutatea trupului, o secundă în plus.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Amintiri fulgurante (III)*

Mama m-a învăţat o rugăciune inventată de ea, care sună cam aşa: „Doamne,

iartă-mă pentru ceea ce am făcut rău şi n-am să mai fac. Şi te rog să ai grijă de mama şi de tata. Amin.” Aşa că în fiecare seară, în pătuţul meu, înainte de culcare, stau în picioare îndărătul grilajului, cu ochii ridicaţi spre icoana cu Fecioara şi cu Pruncul, şi rostesc rugăciunea improvizată de mama... Cam interesată, mama. Are convingerea că norocul şi puterea de convingere sălăşluiesc în sufletul meu neîntinat de copil, şi că de aceea ruga mea pentru integritatea ei şi a tatei are mai multe şanse să fie ascultată.

Mai târziu avea să încerce să câştige la loto jucând cu datele zilei mele de naştere — 3,11,38. Dar n-a fost să fie.

●

Iepurii angora ai domnului Hoepfner au dispărut. Coteţul, lipit de peretele de lemn al bucătărioarei de vară, la piciorul trunchiului retezat al caisului uscat, a rămas gol. Într-o zi de vară cu cer furtunos mă strecor în el. Abia încap. Stau ghemuit, dincolo de uşiţa cu plasă de sârmă, pe paiele vechi, simţindu-mă la adăpost, ca în multe alte locuri strâmte şi ferite pe care le-am găsit sau mi le-am creat. Şi atunci, deodată, cerul crapă chiar deasupra capului într-un tunet sălbatic împroşcând cu mii de ace asurzitoare. Mă zbat înnebunit să ies, zgâriindu-mi spinarea de rama uşiţei.

●

Domnul Hoepfner are din nou iepuri. Iată-i în coteţ, bulucindu-se prietenoşi la uşiţă, claie peste grămadă, cu nările fremătând, sperând să capete de la mine frunze de salată. Observ că unul dintre ei nu dă niciun semn de nerăbdare; de fapt, ceilalţi calcă peste el cu nepăsare. Mă uit mai atent: zace nemişcat şi ochii îi sunt tulburi. Toată acea vânzoleală peste cadavrul semenului lor mă indignează.

●

Ca să ieşim în stradă, totdeauna trecem prin faţa casei familiei Peiu de la mijlocul curţii. De data asta uşa lor e deschisă şi dinăuntru vine întrebarea domnului Peiu: Hei! încotro aţi pornit-o?... Tata, într-o dispoziţie minunată de miez de vară la lăsarea serii, se opreşte în dreptul uşii, îşi ia o poză marţială, îşi scoate în faţă piciorul drept proptindu-l ţeapăn în pământ cu muchia tocului şi, ducându-şi mâinile la spate, uşor aplecat în faţă, îi răspunde teatral: La cinematograf!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Asfalt al copilăriei*

Avantajul era că existau pe strada mea, din loc în loc, de-a lungul trotuarului, guri de gaz metan, probabil la fel ca în oricare alt oraş dedicat petrolului. Altminteri, treceai pe lângă acele guri fără să le observi, ascunse cum erau sub mici capace de fontă pe jumătate acoperite de pământ şi de iarbă. Nu ştiu pentru ce fuseseră prevăzute, dar ştiu că am prins prima asfaltare a străzii din toată istoria ei începând de la înfiinţarea primei vămi şi până în zilele noastre. Şi gurile de gaz metan şi-au arătat utilitatea din plin.

Pregătirile pentru asfaltare au început cu aducerea unui cuptor rudimentar, de fier, vechi, ruginit şi probabil foarte greu. Cu ce să-l asemuiesc? Să zicem cu un dulap masiv, lătăreţ, înalt cam de un stat de om (sau poate de un stat de copil?); un focar dedesubt, care se racorda la gura de gaz, o gură de alimentare, deasupra, asemănătoare pâlniei unei uriaşe maşini de tocat, iar între cele două un cilindru rotitor, culcat, unde se fabrica, la căldura focului, asfaltul. Unul din capete se termina cu o roată dinţată, mare cât însuşi cilindrul, care ieşea un pic în afara carcasei. Iar lateral, o altă roată dinţată, mult mai mică, cu manivelă, angrena cilindrul. O fantă în interiorul circumferinţei dinţate, închisă cu o uşiţă glisantă, se învârtea odată cu cilindrul. Câţiva lucrători se ocupau de asfaltarea străzii. Cu salopetele lor vechi, zdrenţuite şi murdare, înnegrite de bitum, devenite de-a dreptul scorţoase, arătau ca ieşiţi din iad. Aprindeau gazul metan în focar, focul începea să duduie cu vigoare; un altul venea cu materialele — bucăţi bitum, pietriş, nisip şi ce-o mai fi fost —, le vărsa prin pâlnia de deasupra în cilindru, folosindu-se de lopată, apoi trecea la învârtitul manivelei, antrenând cilindrul. Toată strada se umplea de fuioare de fum albicios şi de miros înţepător de bitum topit. Apoi, după un număr de rotaţii ale cilindrului, când asfaltul se considera că-i gata, un lucrător venea cu o roabă pe care o aşeza sub jgheabul cuptorului, cilindrul rămânea nemişcat, oprit cu deschizătura în jos, ridica uşiţa glisantă şi un puhoi de asfalt fierbinte se revărsa pe jgheab în roabă, fumegând. Roaba era dusă la „frontul de lucru” şi răsturnată acolo. Grămada de asfalt fierbinte o lua în primire meşterul, cel care întindea asfaltul. Pe lângă meşter toţi ceilalţi lucrători păreau ucenici — ucenicii lui, cu toţii animaţi de dorinţa de a-l servi, fiecare cum putea mai bine. Meşterul, în salopetă şi el dar încins pe deasupra c-un şorţ de pânză cauciucată, se lăsa pe brânci şi întindea asfaltul descărcat din roabă. Pentru asta se folosea de o unealtă specială de lemn, asemănătoare rindelei, doar că ceva mai mare. Peste genunchi avea nişte legături groase de piele umplute cu câlţi, iar mâna stângă şi-o sprijinea pe un suport de lemn ca să nu vină în atingere cu asfaltul fierbinte. De el depindea netezimea asfaltului. Şi numai de el. La sfârşit venea un alt lucrător şi executa ultima operaţie: peste asfaltul cald încă arunca nisip cu mişcări rotunde din braţ, precum semănătorul primitiv de odinioară... Apoi, după ce o bucată de drum era gata, cuptorul era mutat la următoarea gură de gaz metan.

Pe vremea aceea eram pasionat de fotbal. Împreună cu băieţii de prin vecini, de aceeaşi vârstă cu mine, mai mici sau mai mari, mă duceam la stadionul Ileana, de la barieră, acum păşind pe drumul proaspăt asfaltat. Ziceam: haut şi ofţai. Şi credeam că un şut respins de portar în afara terenului de joc nu-i corner ci haut de poartă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Proprietate*

Am cosit iarba de câteva ori dar a crescut la loc, ajutată de ploi, cu o vitalitate incredibilă. O mâţă a trecut prin curte şi m-a privit neîncrezătoare. N-am ştiut nici măcar dacă era o ea sau un el. Iar dacă am făcut spre pisică un gest amical, l-a interpretat în felul ei, n-a mai ţinut cont de nimic şi a tulit-o fără să se uite în urmă. S-a oprit în vârful parului şi acolo, da, acolo s-a oprit şi m-a privit curioasă. Dar şi cu o parte din neîncrederea de dinainte. Deocamdată rămâne de sex incert: ea, pisica — substantiv de genul feminin. Mai multe nu ştiu. Poate mai trece pe la mine... Vecinul meu mi-a făcut semn să vin la gard şi mi-a spus aşa: Individul de la care aţi cumpărat proprietatea a fost un om, cum să spun... Mie nu-mi place să mă pronunţ în privinţa oamenilor. Dar ăsta prea era hrăpăreţ. Uitaţi-vă la gardul ăsta. Vedeţi cum a pus ulucile? În partea mea! Bulumacii sunt puşi bine, exact pe graniţă. Că d-aia nici n-am făcut scandal. Dar ulucile le-a pus pe partea mea! Credeţi c-am fost de acord? Nu. Dar cu el nu te puteai înţelege. Cel mai deştept dintre doi cedează, nu? Aşa se spune. Şi-i adevărat. În fond, mi-am zis, câţi centimetri a ciupit de la mine? Păi, cât să zic? Vreo cinci? Ducă-se! Ce contează cinci centimetri? Da, dar vezi că sunt patruzeci şi trei de metri de gard! Ia înmulţeşte dumneata cinci centimetri cu patruzeci şi trei de metri şi o să vezi că se-adună!... Pisica a dispărut din vârful parului. Croncănind cu glas dogit dar sonor, o cioară a trecut în zbor peste curte, la joasă înălţime, s-a înălţat peste gard cu o lunecare ascendentă impetuoasă şi a poposit într-un pom din curtea învecinată. Creanga s-a legănat, elastică. De-acolo de pe creangă cioara, menţinându-şi echilibrul cu abilitate, s-a uitat la mine chiorâş.

Iarba creştea văzând cu ochii. Se împăca bine cu păpădia, cu cicoarea care ar fi vrut să se înalţe dar o împiedica periodic lama de oţel a maşinii mele de cosit, şi mai ales cu trifoiul, care totdeauna rămânea modest în fragilitatea sa, mai puţin florile, care prindeau viaţă şi se avântau în sus după orice ploicică. Pomişorii sădiţi de curând jubilau cu reţinere, nerecunoscători pentru tratamentele la care erau supuşi periodic, menite să-i scape de purici verzi şi de putregaiuri... Pisica s-a întors — de fapt era altă pisică — şi a început să-şi exerseze vocaţia de vânător alergând în salturi după un fluture alb. Fluturele, bineînţeles, nu s-a lăsat prins. Bărzăunul probabil că avea o armă de care pisica avea cunoştinţă şi de care se temea, aşa că a fost lăsat în pace să bâzâie florile rând pe rând... Un scatiu a poposit neliniştit în vârful unei uluci din gardul cel fraudulos sau imoral deplasat cu cinci centimetri. A scuturat nervos din cap, sigur fiind că acolo pisica nu-l putea ajunge; dar n-ar fi trebuit să fie... Albine se lăsau îmbătate de mirosul levănţicii, viespi veneau la apă. Greieri, cosaşi, buburuze îşi vedeau toate de lumea lor. Eu nu existam pentru ele.

Vântul venit din lumea largă unduia firele de iarbă de pe terenul meu. La sfârşitul lunii mai micile paraşute de păpădie zburaseră împreună cu el tot în lumea largă.

Atâta pierdere de vreme cu cadastrul şi cu întabularea, şi bani cheltuiţi, şi nervi; şi declaraţiile notariale... Era pentru prima oară când aveam în proprietate un teren. Dar oare cui îi aparţinea terenul cu adevărat? Mie?

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

„Metoda Dumas” şi stimulentul Nabokov

Pe când eram copil, maică-mea, care n-a fost o femeie cultă, mi-a povestit — totuşi — că Alexandre Dumas, atunci când se afla în criză de inspiraţie, se apuca să citească dintr-o carte oarecare. Era de-ajuns să citească doar câteva rânduri — cică ar fi spus Dumas — şi inspiraţia îi revenea negreşit. O carte, indiferent care, era pentru el un stimulent. Îi dezgheţa pur şi simplu mâna fără să-i influenţeze propriu-zis scrisul. Adică Dumas îşi vedea de subiectul lui şi continua să scrie în stilul lui, doar că avea uneori nevoie de o amorsă... Probabil că maică-mea citise asta pe undeva. Nu ştiu dacă e adevărat, dar uite mi-a rămas în minte... Mai târziu, când am început eu însumi să scriu, mi s-a părut de mai multe ori că „metoda Dumas” funcţionează şi în cazul meu. Dacă stau să mă gândesc de ce se întâmplă asta, cred că răspunsul ar fi următorul: citeşti un pasaj dintr-o carte, ţi se pare că ai fi putut scrie tu însuţi acel pasaj şi, într-un fel, ajungi să te crezi egalul autorului citit. Poate că-i adevărat, sau poate că-i doar o iluzie. Dar o iluzie „lucrativă”, aş zice. Oricum, cu forţe împrospătate te întorci la scrisul tău.... Iată-mă însă ajuns la Vladimir Nabokov, acest campion al culorii şi al metaforei (ceea ce nu înseamnă că nu-i şi un campion al construcţiei). Citesc următorul pasaj:

„Trecătorile de munte păreau a fi fost jefuite de ecouri; acestea erau supuse unui tratament special pe bază de cauciuc şi miere până când accentele lor condensate puteau fi sincronizate cu mişcările labiale ale unor imagini în serie de pe un ecran de o paloare lunară, în întunericul de pluş al unei săli. Dintr-o lovitură de pumn, un bărbat îl expedia pe un seamăn de-al său într-un maldăr de lăzi care se prăbuşeau sfărâmate. O fată cu o piele incredibil de netedă ridica o sprânceană desenată cu creionul. Se trântea o uşă, cu bufnitura înfundată şi complet nepotrivită pe care o auzi atunci când pe malul celălalt al unui râu lucrează nişte tăietori de lemne.” [Povestirea „Timp şî reflux”, trad. Anca Băicoianu; din volumul „Povestirile lui Vladimir Nabocov”, ed. Polirom, 2009, p. 605]

Să te stimuleze Nabokov atunci când eşti în criză de inspiraţie? Să te simţi egalul lui? Nu văd cum. Hotărât lucru, Nabokov e un contraexemplu la „metoda Dumas”.

Un reper instabil*

Am avut un fel de vis... cosmico-filozofic. Mi se mai întâmplă.

Mă aflam pe o navă spaţială, probabil în exteriorul ei, când am scăpat din mână un prosop proaspăt spălat, împăturit, alb. Undeva în stânga jos se vedea o mică parte din calota argintie, strălucitoare, a Pământului, pe fundalul spaţiului galactic. Prosopul împăturit s-a scurs în abisul negru, fără să fâlfâie şi fără să se rotească, îndepărtându-se cu iuţeală, pe o direcţie diferită de a Pământului, scăpat de Gravitaţie. L-am văzut micşorându-se vertiginos şi am dat să mă întind după el. Mi-am dat seama că n-aveam nicio şansă să-l prind, şi m-am simţit în pericol de a fi captat într-o uriaşă instabilitate. Mi-a fulgerat prin minte că, de vreme ce prosopul n-avea pe ce să se mai oprească vreodată, după o logică a infinitului, nouă pentru mine, trebuia ca el să ajungă în Spaţiu un reper la fel de valabil ca şi Pământul.

M-am trezit îngrozit, încă învăluit în magia visului. N-aveam de ales, trebuia să accept că ceva se putea schimba radical în viaţa mea de vreme ce un obiect neînsemnat, care îmi aparţinuse sau nu, ocupa de-acum înainte, fără voia mea, un loc oarecare în Spaţiul Galactic. Şi devenea, prin asta, foarte important.

Mi-au trebuit minute bune să mă întorc la vechea rânduială, geocentrică, a lucrurilor. Abia după ce soţia m-a întrebat: „Ce-i cu tine, de ce te agiţi?” „Mă agit?” am replicat eu. Şi ea mi-a răspuns fără nicio logică, adormind la loc: „Păi da, e cea mai scurtă noapte din an.”

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Familia orădeană, la 145 de ani

Pentru mine, Familia a fost şi rămâne alternativa viabilă la pretinsul monopol bucureştean al literelor româneşti. Atâta vreme cât există Familia — alături de alte câteva reviste importante de literatură din mari centre culturale ale ţării — nimeni nu va mai putea fi luat în serios atunci când afirmă, cu emfatică suficienţă, că un text literar nu există dacă acolo, în „buricul literar” al României, nu se ştie de existenţa lui. Ceea ce mă bucură nespus.

Familia nu este un pilon al „democratizării” literelor (o idee greu de acceptat) ci un pilon al „multicentralităţii” şi în ultimă instanţă al normalităţii. În plus, în relaţia cu autorii şi cu cititorii Familia probează că exigenţa se asociază în chip firesc cu atitudinea amicală.

Sobrietatea şi eleganţa noului ei aspect dau măsura seriozităţii cu care este tratată de către actuala echipă redacţională substanţa ei literară şi culturală.

Îi urez revistei Familia, la aniversarea a 145 de ani de la întemeiere, o prezenţă mereu incitantă pe „piaţa” literelor româneşti, şi o arhivă tot mai bogată, mereu învăluită în parfumul discret al trecutului.

Scrisul cu de-a sila

Mi se părea pe vremuri că oricare din prietenii şi cunoscuţii mei care vădea o brumă de talent literar avea obligaţia să-şi ia talentul în serios şi să încerce să scrie. Iar eu aveam obligaţia, mi se părea mie, s-o fac pe impresarul literar şi să-l „constrâng” să purceadă la faptă.
   Astfel, îmi amintesc de un prieten, V.D., care, cu mulţi ani în urmă, într-un mod nu foarte explicit, şi-a manifestat în câteva ocazii interesul pentru scris; s-a întâmplat să comentăm împreună câteva cărţi; iar în întâlnirile cercului nostru de prieteni dovedea umor şi o oarecare vioiciune a spiritului. Ei bine, nu numai că l-am îndemnat să scrie, dar, conştient că nimeni nu ia vreodată în serios un simplu îndemn, m-am gândit să merg mult mai departe. Cum locuiam în oraşe diferite, i-am trimis prin poştă planul detaliat al unei scrieri de mai mari proporţii, pe care urma s-o dezvoltăm împreună dacă găsea că şi lui i se potriveşte. Şi, pentru ca propunerea să i se pară şi mai angajantă, am însoţit planul de un blocnotes destul de voluminos şi de un pix. Cu asta, îmi închipuiam eu, V.D. era prins iremediabil în mrejele viitoarei creaţii literare.
   Nu s-a întâmplat nimic. După câteva luni ne-am întâlnit întâmplător. V.D. nu primise coletul. Câtuşi de puţin impresionat de gestul meu, s-a mărginit să-mi explice că la adresa cu pricina locuia doar în gazdă, că fusese plecat un timp şi că la întoarcere gazda nu-i spusese nimic de vreun colet sosit pe numele lui. Nicio intenţie din partea prietenului meu de a-l recupera.
   Şi asta a fost tot. M-am întrebat doar la ce va fi folosit gazda prietenului meu blocnotesul şi pixul. Şi cum găsise schiţa meu literară.
   O a doua tentativă de „racolare” s-a petrecut cu o cunoştinţă, I.B., aproape prieten, care de asemenea locuia în alt oraş. Îmi ajunsese în mână, cu totul întâmplător, un soi de ziar „personalizat” creat de el, exemplar unic, un fel de samizdat, fără a fi contestatar ci doar vag satiric la adresa colegilor săi de serviciu, şi mai ales, prin text şi grafică de mână, dedat jocului şi amuzamentului gratuit.
   Mi-am zis din nou: iată omul sortit scrisului. A început între noi o corespondenţă susţinută, cu îndemnuri din partea mea, cu reticenţe capricioase şi cu refuzuri romantice din partea sa, urmate de noi sfaturi de-ale mele şi alte tergiversări molcome de-ale sale. Până când, la un moment dat, i-am trimis, drept momeală, manuscrisul unui roman de-al meu. Roman pe care, desigur, la vremea aceea, încă nu reuşisem să-l public. Câteva luni mai târziu I.B. mi-a dat de veste că manuscrisul a dispărut dintr-un fişet din biroul său. Era unicul exemplar care îmi rămăsese după câteva încercări la redacţiile „socialiste” ale epocii.
   Şi cu asta s-a încheiat totul. I.B. n-a fost convins să se apuce temeinic de scris. În schimb a încetat să-şi editeze „ziarul”: devenise pentru el o îndeletnicire minoră în comparaţie cu virtuala sa operă literară.
   Am mai avut şi alte câteva tentative de ademenire într-ale scrisului, toate soldate cu eşecuri.
   M-am întrebat în repetate rânduri de ce am simţit nevoia s-o fac. Astăzi sunt, cred, în măsură să-mi dau un răspuns: am făcut-o în compensaţie la neademenirea mea, de-a lungul timpului, de către persoane, literate ori nu, pe care nu le-ar fi costat nimic s-o facă.

Mătuşa Zumi*

Tiberiu îşi amintea încă din primii ani ai copilăriei când mama îl lua în vizită la casa mătuşilor din Cetatea–Albă, surorile tatei — erau câteva, şi toate fete bătrâne. Cu două excepţii, mătuşa Nana şi mătuşa Rozalia. Dar îndeosebi îşi amintea de mătuşa Liliana. Atunci, pe la începuturi, ea era emblema casei. De ce — asta nu mai ţinea minte. În orice caz, era slăbuţă, copilăroasă în multe privinţe, micuţă, cu un corp de adolescentă, altminteri, culmea! destul de ştearsă. Şi fiindcă mătuşile aveau la uşă o sonerie electrică — ceea ce prea puţină lume avea la vremea aceea — maică-sa nici nu-l tenta altfel să accepte o vizită la toate acele fete bătrâne decât propunându-i să meargă la Mătuşa Zumi. Era semnalul care îi aprindea în ochi nerăbdarea şi interesul. Mergem la mătuşa Zumi! Mama le vizita cu plăcere pe toate acele mătuşi, cumnatele ei, deşi nu le era decât rudă prin alianţă... O dată Tiberiu chiar descoperise de unde venea electricitatea pentru sonerie — fiindcă în casă n-aveau lumină electrică ci îşi luminau casa tot cu lămpi cu petrol lampant, la fel ca mulţi alţii. Ei bine, electricitatea venea de la o pilă electrică aşezată pe o băncuţă, în hol. Iată câteva vase în şir, legate cu sârme între ele, fiecare cam de mărimea unei sticle, doar că fără gât. Şi acolo, în acele vase umplute cu chimicale — i se explicase — se „fabrica” electricitatea, într-un mod care pentru el rămânea un mister. Şi acea electricitate chiar dădea viaţă soneriei. Mama îl ridica în braţe ca să ajungă la butonul din tocul uşii de la stradă, Tiberiu apăsa, şi undeva departe în interior, dincolo de uşi şi de ziduri, auzeai exact aşa cum maică-a îi spunea despre mătuşa Liliana: Zumi! Doar că prelung, atât cât ţineai degetul apăsat pe buton.

Le întâlnise apoi pe mătuşile sale la începutul Refugiului, întâmplător, în drum către Vechiul Regat, într-o gară necunoscută. Călătoreau tot cu un vagon de marfă, ca şi ei, doar că acoperit. Ceea ce lui Tiberiu i se păruse un lux. Vagonul în care călătoreau ei era descoperit, un vagon–platformă, cum îi auzise pe cei mari numindu-l. Mătuşa Liliana şi cu surorile ei îi păruseră de-a dreptul privilegiaţi. De rang mare, nu alta! Başca că, spre deosebire de ei, mătuşile aveau drept destinaţie Bucureştiul. Fusese veselie mare la întâlnirea lor din gara aceea necunoscută, între liniile de cale ferată. Dar de scurtă durată căci fiecare dintre cele două familii îşi urmase apoi propriu-i drum. Şi de-acum încolo mătuşa Liliana n-avea să mai fie Zumi fiindcă cine ştie în ce locuinţă aveau să fie cazaţi, la fel de necunoscută ca şi gara unde întâmplarea făcuse ca ei să se întâlnească. Şi chiar dacă avea să aibă sonerie şi la casa cea nouă din Bucureşti, n-avea să mai fie acelaşi zumi. Maică-sa îi păruse lui Tiberiu foarte emoţionată de întâlnirea dintre trenuri — nu uitase asta. Iar după ce se instalaseră fiecare în noua casă din Vechiul Regat, ea fusese prima care dorise să reînnoade legătura cu familia cumnatelor sale, mătuşile lui Tiberiu, din care se simţea şi ea parte, şi fusese cea mai curioasă dintre toţi să vadă sub ce auspicii începea noua lor viaţă, pe care nu şi-o aleseseră dar cu care trebuiau să se obişnuiască.

La fel de dragă ca mătuşa Liliana, dacă nu chiar mai dragă, la un moment dat, îi devenise lui Tiberiu mătuşa Georgiana. Păstra chiar vreo două–trei poze împreună cu ea, în casa din Cetatea-Albă. Iat-o pe mătuşa Georgiana într-una din poze, şezând pe divan, iar el jucându-se pe covor, jos, la picioarele mătuşii, sub privirea ei matern-oblăduitoare. Tiberiu se joacă cu un titirez de tinichea, mare cât o farfurie, pictat cu cercuri concentrice de culori diferite, dar pe care a reuşit să-l dezmembreze deja, încât s-ajungă din el două emisfere. Iată-le în fotografie zăcând pe covor, într-o rână, devenite de nefolosit, dezvăluind în mod surprinzător interiorul de culoarea cositorului.

Tiberiu îşi mai amintea de mătuşa Georgiana când venise în vizită la ei acasă, câţiva ani mai târziu, în Vechiul Regat — nu că între timp nu s-ar mai fi vizitat! —, ea singură, mai umblăreaţă decât celelalte mătuşi. Tiberiu se întorsese dintr-una din hoinărelile lui zilnice din timpul vacanţei mari, când totul era verde şi plin de seva verii calde şi ploioase, şi terasa casei lor, unde încă de departe, venind pe alee, o zărise şezând pe iubita lui mătuşa Georgiana împreună cu ai săi, i se păruse, aşa cum era, înconjurată toată de verdeaţă, mai veselă ca oricând. Sosită pe neanunţate, ea îl întâmpina şezând pe-un taburet, c-un zâmbet care aducea cu cel din poza cu sfârleaza stricată, doar că de astă dată fără acea nuanţă oblăduitoare ci mai degrabă cu adresă către o rudă de-acum aproape matură, care îşi mai permite din când în când — şi, desigur, nu era nimic de condamnat în asta — să mai dea câte o raită, cu picioarele goale, în împrejurimile oraşului.

Dar cea care avea preocupări mai serioase în privinţa memoriei familiei şi ţinea socoteala rubedeniilor răposate şi în viaţă — fiecare ce-a fost sau ce este, cu ce s-a ocupat şi ce-a mai dres — era mătuşa Magdalena, cea mai în vârstă dintre ele. Şi nu numai că era o mândrie pentru ea să fie depozitara memoriei tuturor acelor nume, dar ţinea ca şi Tiberiu să ia cunoştinţă de ele, fiindcă, cine ştie, poate că el, ajungând bărbat, avea să preia într-o zi registrul nescris al trecutului familiei. Cel puţin dinspre tată. Arborele genealogic, cum s-ar zice. Cât despre maică-sa, la întrebarea lui Tiberiu — care încă nu se obişnuise să facă distincţie între cele două filiere ale familiei sale — mătuşa Magdalena ridica din umeri neputincioasă şi severă: acolo, în partea mamei, cunoştinţele ei n-ajungeau prea departe.

— Cum aş putea să ştiu eu, dacă nici maică-ta nu ştie? N-a părut niciodată interesată să descopere de unde vine.

Şi, drept concluzie, scotea un hm! enigmatic şi plin de scepticism. Şi, c-un pic, de reproş.

Dar în rest, despre trecutul lui Tiberiu pe linie paternă, care era şi trecutul ei, desigur, mătuşa Magdalena avea, slavă Domnului, destule date. Ştia de pildă că pe mama lor, adică pe bunica lui Tiberiu, care nu mai era în viaţă, o chema Varvara, dar i se mai spunea — Tiberiu nu prea înţelegea prin ce minune —, şi Kuimgi. Fusese căsătorită cu Tuman, tatăl mătuşilor şi bunicul lui Tiberiu, iar copiii lor, printre care şi tatăl lui Tiberiu, se ştia cine erau. Ceea ce se ştia însă mai puţin era că ea avusese trei surori şi un frate, Ştefan. Pe surori le chema Takuí, căsătorită cu Sarkis, Duduká, căsătorită, culmea! tot cu un Sarkis, şi Marta, care rămăsese toată viaţa celibatară. Dezvăluind asta, mătuşa Magdalena nu comenta faptul că, iată, în familie se purta celibatul. Lui Tiberiu nu-i era prea clar cum avea să ţină minte toate astea, cu atât mai mult cu cât prima din surorile enumerate, Takuí, avusese şi ea nu mai puţin de cinci copii, dintre care doi băieţi şi trei fete: Armeneak, Hambarţum, Mariam, Hatuna şi Ripsimé. (Trebuia să ţi le notezi fiindcă altfel nu puteai să memorezi atâtea nume.) Cu toţii, înainte să se stabilească la Cetatea–Albă, locuiseră într-o comună mare, Străşeni, la vreo 20 de kilometri distanţă de Chişinău. Dar ceea ce era demn de reţinut din toate cele povestite — şi mătuşa Magdalena o spunea cu nedisimulată mândrie —, era că unchiul ei, fratele maică-si, adică al bunicii lui Tiberiu, acel onorabil Ştefan, fusese, zice-se, administratorul unei moşii de-a lui Lev Tolstoi. Deşi avusese şi el, la rândul lui, propria-i moşie, de care s-a îngrijit fără niciun ajutor — adăuga mătuşa Magdalena cu o oarecare amărăciune. Lui Tiberiu nu-i era prea clar din partea cui se aşteptase Ştefan la ajutor şi nu-l primise.

În casa mătuşilor venea în vizită foarte multă lume. De pildă, venea o prietenă din tinereţe de-a mătuşii Magdalena, pe nume Sonia, care avea un fel foarte afectat şi mieros de a vorbi, articulând caraghios de precis fiecare cuvânt; spunea: fiindcă n-am putut să fiu de faţă la acea întâlnire, auzindu-se foarte clar, ba chiar cam bolovănos, d-ul pe care toată lumea îl omitea îndeobşte în vorbire; sau spunea: cincisprezece, cu cinci-ul caraghios de distinct; în timp ce Tiberiu nu auzise o asemenea dicţie nici măcar la crainicii de la radio sau televiziune... Mama lui era şi ea de faţă şi o simpatiza pe prietena de-o viaţă a mătuşii Magdalena, Sonia, pentru acea unică însuşire a ei, de a-i fi fost prietenă cumnatei sale, la care ţinea foarte mult. Drept care îi zâmbea prietenos şi nu ezita să intre în vorbă cu ea. În timp ce Tiberiu o evita pe cât posibil, nefiindu-i deloc simpatică; iar atunci când se aflau în aceeaşi încăpere, îi evita ostentativ privirea, afectată şi ea şi de o intensitate căutată, şi se uita indiferent în altă parte... Mai venea în casa mătuşilor şi un unchi de-al doilea, Krikor, un tip cu părul lins, c-un oval plăcut al feţei, cu părul alb ca neaua, şi cu pielea feţei foarte netedă, aproape fără zbârcituri la cei peste şaizeci de ani ai săi. Zâmbea tot timpul şi avea o rostire blândă care lui Tiberiu i-l făcea simpatic... Erau cu toţii fie prieteni vechi, fie rude de sânge ale mătuşilor (fără ca mătuşa Magdalena să-i explice pentru fiecare în parte gradul de rudenie), cu care mama lui Tiberiu nu numai că se purta prietenos, dar chiar şi în absenţa lor, după ce se întorceau acasă, vorbea despre ele folosind cuvinte de apreciere.

Iar pe când băiatul mătuşii Nana, văru-său Teodor, era logodit şi urma să se însoare, a adus-o în casă la un moment dat pe logodnica sa Diana. Tiberiu nu ştia dacă era pentru prima oară când logodnica vărului său Teodor intra în casa mătuşilor, care era şi casa lui, fireşte, dar sigur era că el o vedea pentru prima oară. Încă nici nu aflase în momentul acela care îi era numele. Fata, politicoasă şi destul de timidă, a scos destul de puţine cuvinte cât a durat vizita, răspunzând doar câtorva întrebări convenţionale. După plecarea ei şi a lui Teodor, ieşit să o conducă, mătuşa Magdalena s-a întors cu tot trupul, întrebătoare, către Tiberiu, chipurile să-i afle părerea despre tânăra abia ieşită din casă, dar de fapt având pe faţă un aer de superioritate, care l-a surprins în chip neaşteptat pe Tiberiu. Şi, desigur, neplăcut.

— Ce zici de-o asemenea achiziţie? a spus mătuşa Magdalena din vârful buzelor. Şi Tiberiu s-a întrebat de unde venea acel aer de superioritate pe care ea îl afişa. — Cam de pe la margine, nu? a completat ea.

Tiberiu n-a răspuns nimic. A ridicat doar din umeri, neutru, nedorind să-şi contrazică rudele.

Şi totuşi! Cum adică de pe la margine? I s-a părut ciudat că mătuşa Magdalena, tocmai ea, se preta să facă o asemenea observaţie veninoasă. Diana, actuala logodnică a lui Teodor avea să-i devină, foarte probabil, în scurtă vreme, soţie şi deci avea să devină şi ea membru al familiei. Casa mătuşilor avea să devină şi casa ei. Cum aveau s-o privească în ochi după acea observaţie deplasată a mătuşii Magdalena, când toate mătuşile, fiind de faţă, nu numai că tăcuseră mâlc, exprimându-şi prin tăcere aprobarea lor, dar trufia lucise, iarăşi în chip neplăcut, pe buza lor inferioară, în timp ce feţele împietrite nici măcar nu şi le întorseseră una către cealaltă?

La moartea tatălui lui Tiberiu, fata mătuşii Rozalia, verişoara Dora, povestise, cu o pasiune total deplasată, pretinzând că avusese un vis cu doar câteva zile înaintea morţii tatălui său. Se făcea că mama venise în vizită acasă la ele, singură — ceea ce se întâmpla pentru prima oară, adăuga Dora — şi, la întrebarea pusă de mătuşi despre fratele lor, le dăduse un răspuns enigmatic şi de rău augur: O să aflaţi vineri ce-o să se-ntâmple! Vineri, adică exact ziua când murise tatăl lui Tiberiu... Vară-sa Dora, fata mătuşii Rozalia, era tânără şi încă nu se pătrunsese de spiritul familiei. Fantasmagoriile ei se îndreptau spre cu totul alte sfere. Ea nici nu comentase în vreun fel „achiziţia” vărului ei Teodor, o acceptase în chipul cel mai firesc, nici nu se formaliza în privinţa rubedeniilor cu ştaif dispărute, de care făcea atâta caz mătuşa Magdalena. Probabil nici n-avea ştiinţă de ele. Şi, dacă era totuşi avea ştiinţă, cu siguranţă că rangurile o lăsau indiferentă.

Mama continuase să le viziteze pe cumnatele ei, mătuşile lui Tiberiu, de fiecare dată cernită, dându-i lacrimile la fiecare două–trei vorbe, cu simţământul că numai în casa aceea îşi putea afla mângâierea şi liniştea, adică alături de surorile soţului ei dispărut.

Şi a continuat să fie dezinteresată de trecutul ei. Şi nici pentru trecutul soţului ei n-a arătat vreodată vreun interes special. A interesat-o doar el viu, şi prezentul lui şi al familiei sale. În rest...

Într-una din zile, scurtă vreme după moartea tatălui său, Mătuşa Georgiana i s-a adresat lui Tiberiu având aerul că îi face o mărturisire de suflet:

— Ştii, a spus ea, mama ta a fost totuşi o femeie cumsecade. De pildă eu n-am auzit-o niciodată să bârfească pe cineva.

Totuşi? Asta era tot ce găsea mătuşa Georgiana de spus de bine despre mama lui? Că nu obişnuia să bârfească?

Pentru Tiberiu a fost un şoc. Într-o clipă în mintea lui s-a făcut lumină: la fel ca şi cealaltă femeie, mult mai tânără, Diana, cu care Teodor se însurase scurtă vreme după prima ei vizită, maică-sa trebuie că fusese în toţi acei ani, inclusiv pe vremea când se duceau împreună în vizită la Mătuşa Zumi, la Cetatea-Albă — şi zilele acelea păreau una mai minunată decât cealaltă —, maică-sa fusese, de bună seamă, doar tolerată în casa cumnatelor sale. Tiberiu s-a întrebat, cu amărăciune în suflet, dacă nu cumva se comentase într-ascuns şi pe seama ei că fusese găsită, la vremea respectivă, de fratele lor, tatăl lui Tiberiu, prin cine ştie ce margine. De unde acele aere aristocratice? s-a întrebat Teodor. Oare doar fiindcă printre rudele lor se aflase şi acel unchi care administrase a moşie de-a lui Lev Tolstoi?...

Dar Mătuşa Liliana?

Ei bine, ea era altfel. Rememorând întâmplările mai recente, ca şi pe cele mai vechi, Teodor nu şi-o amintea, totuşi, adoptând vreodată aerul acela de superioritate al mătuşii Magdalena şi al celorlalte surori ale ei. Micuţă şi neînsemnată, puţintică la trup, din ce în ce mai adusă de spate odată cu anii, cu mersul ei legănat, simplă şi firească la vorbă, Tiberiu putea să înţeleagă de ce maică-sa îl îmbia odinioară să meargă împreună în vizită la mătuşa Zumi.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine