Instructorul de cor*

Toată lumea l-a văzut când a venit în hală, străbătând cu pas alert coridorul de la etaj, de care secţiile erau despărţite prin pereţi cu geamlâc şi cu panouri de metal în partea de jos. Aşa că se putea vedea totul, sau aproape totul, de pe coridor în secţii şi mai ales invers. A stârnit oarecare mirare figura severă a instructorului de cor, asta chiar înainte de a se şti că obiectul activităţii lui era cântul, putându-se doar bănui că e un străin cu oarecare greutate, având în fabrică o misiune oficială. S-a observat şi că era destul de scund: capul său depăşea doar cu destul de puţin înălţimea panourilor de metal. Altminteri, destule feţe din fabrică erau, la fel ca şi el, mai degrabă încruntate. Iar instructorul de cor se ocupa de piese cântate care — cum avea să se constate mai târziu, sau poate se ştia dinainte de către unii — nu erau tocmai vesele, sau comice, sau amuzante. Şi asta pentru că piesele erau patriotice sau eroice. Lucru care nu-i în general asociat cu acea stare sufletească numită voioşie. Direcţiunea îi înştiinţase cu siguranţă pe şefii de secţie şi de atelier, căci instructorul de cor s-a bucurat încă de la început de tot concursul acestora. Doar câteva ore i-a luat să ducă la bun sfârşit ceea ce avea de făcut. Cel puţin cât priveşte partea pregătitoare a misiunii sale. I s-a pus la dispoziţie un compartiment într-una din secţii, temporar disponibil, despărţit desigur tot prin pereţi de sticlă, acordându-i-se deplina libertate de a chema în acel compartiment pe oricine dorea, şi în ordinea pe care el o dorea, iar şefii de secţie şi de atelier nu numai să nu-l obstrucţioneze pe instructorul de cor invocând, să zicem, îndatoriri de serviciu ci mai degrabă să-şi dea silinţa să-i convingă ei înşişi pe eventualii salariaţi recalcitranţi să dea curs invitaţiei instructorului.

Aşadar, instructorul de cor avea sarcina să facă o selecţie de viitori corişti, tineri, de preferinţă prezentabili, dar nu neapărat, condiţia primordială fiind aceea de a avea ureche muzicală şi voce, căci fabrica n-avea încă un cor al ei. După alcătuirea corului aveau să înceapă, desigur, repetiţiile, care nu se ştie cât aveau să dureze până când corul avea să se producă pentru prima oară în public.

Până la urmă instructorul nici n-a mai fost nevoit să se obosească să umble prin ateliere şi să facă invitaţiile personal. Ar fi fost şi greu fiindcă el n-ar fi putut aprecia, la o primă privire, decât înfăţişarea candidatului, ca să-i spunem aşa, nu şi dacă era de felul său om serios sau hahaleră. Pe când şefii de secţie şi de atelier erau la curent cu acest lucru, drept care şi-au asumat ei sarcina de a face invitaţiile. Dar în definitiv, de ce era să-şi mai bată ei capul să trieze personalul aducându-i în faţa instructorului numai pe unii, iar pe alţii să-i lase de-o parte? De ce să facă asta? Doar fiindcă unii păreau serioşi şi alţii nu? Păreau! Doar păreau... Aşa că şefii de secţie şi de atelier au hotărât tacit să-i aducă pe toţi înaintea instructorului. N-avea decât să facă el selecţia, din toate punctele de vedere — doar era, fără doar şi poate, un om cu experienţă. Câţi nu s-or fi perindat prin corurile dirijate de el, fel de fel de oameni, cu aplecare spre muzică sau cu aplecare spre zburdălniciile vieţii...

Aşa că pelerinajul salariaţilor prin compartimentul de sticlă alocat instructorului de cor a început. Rând pe rând, au fost poftiţi să ia loc pe scaunul din faţa biroului său ad-hoc, prilej cu care severitatea feţei instructorului a putut fi văzută şi confirmată de aproape. S-a putut observa că are ochi cenuşii, cu o lucire de pasiune rece în care încăpea foarte bine voinţa de a-şi duce la bun sfârşit misiunea, adică de a avea în final un cor al fabricii, ca şi cum asta ar fi fost o chestiune de izbândă personală. Era clar, instructorul nu era omul cu care să-ţi permiţi să glumeşti sau să faci nazuri. Să spui „Ştiţi ceva? Eu nu doresc să fac parte din cor. N-am chef!” Nu. Lucrurile stăteau aşa: el îţi intona un scurt fragment dintr-un cântec, iar tu trebuia să redai cât mai fidel acel fragment. Asta era obligaţia celor examinaţi. Ceea ce nu înseamnă neapărat că aceştia s-au şi grăbit cu toţii să se execute. Instructorul de cor era de o gravitate atât de marcantă încât nimeni n-a îndrăznit să-l refuze pe faţă. Au existat însă încercări din partea câtorva dintre angajaţii examinaţi de a reda acel fragment de melodie cât mai distorsionat cu putinţă. Respectivii nici n-au realizat penibilul situaţiei: ridicolul vocilor lor care mimau afonia — culmea! — fără să reuşească. Fiindcă instructorul de cor nu putea fi dus cu preşul, el depistând fără greş încercarea de fraudă muzicală şi în consecinţă notându-l pe simulant în condică, la rubrica APŢI PENTRU COR. Atât şi nimic mai mult. Nimeni dintre simulanţi n-a fost apostrofat şi nici reclamat la conducerea fabricii. Dar reproşul din ochii săi cenuşii pentru tentativa eşuată de sustragere de la cor a fost, probabil, mai umilitor decât un eventual reproş prin viu-grai.

Angajatul era poftit să se aşeze pe scaunul din faţa biroului. Fiind nevoit să se supună, acesta prefera invariabil să adopte o atitudine de provizorat extrem, adică se aşeza puţin sucit pe scaun şi c-un picior adus în faţa celuilalt, ca şi cum întrevederea, cu siguranţă neplăcută, n-avea să dureze mai mult de câteva secunde, iar piciorul întins înainte urma să anticipeze primul pas spre eliberare de sub tirania viitoare a corului. Nu era decât o iluzie.

„Sus flamura şi rândurile strânse...”

Cam asta — şi ceva în plus — intona instructorul de cor fixându-l pe angajat drept în ochi. „Şi acum vă rog să redaţi cu vocea dumneavoastră ceea ce aţi auzit.” Era politicos dar şi ferm în acelaşi timp. „Aveţi voce — suna apoi verdictul. Ne întâlnim joi, după orele de program, la clubul fabricii. Şi pot să vă spun de pe-acum: joia va fi de-aci încolo ora de repetiţie pe următoarele câteva luni.”

Instructorul a încercat să-i invite la el în birou, spre a le testa vocea, chiar şi pe şefii de secţie şi de atelier. Ceea ce a stârnit, cum era şi de aşteptat, nemulţumirea acestora. Şefii s-au plâns imediat conducerii fabricii explicând că munca lor era nenormată, iar răspunderea pentru bunul mers al producţiei prea mare ca să-şi permită să aloce corului o parte din timpul lor, fie el şi liber. Atâta cât era. Conducerea a trebuit să admită ca fiind îndreptăţită plângerea şefilor şi scurtă vreme după aceea telefonul de pe masa instructorului de cor a sunat — strident ca toate telefoanele din fabrică. Instructorul, deşi se afla acolo, în acel compartiment de sticlă, doar temporar şi anume pentru câteva ore, ca oaspete, a ridicat totuşi, prompt, receptorul de parcă n-ar fi existat niciun dubiu că el era cel căutat. Directorul fabricii l-a tratat pe instructor cu multă deferenţă, fără a-i face vreun reproş, rugându-l doar să renunţe la recrutarea şefilor de secţie şi de atelier şi, dacă i se părea că asta înseamnă să le acorde şefilor un regim preferenţial, ei bine, atunci să considere eventual că au fost respinşi pentru lipsă de voce. Sau de ureche muzicală.

Şi pentru că instructorul de cor a răspuns printr-o tăcere prelungită şi dezaprobatoare, directorul a mai adăugat în încheiere:

— Puteţi s-o luaţi ca pe o glumă.

Şi a râs străduindu-se să fie jovial. Ceea ce nu însemna însă nicidecum că era dispus să renunţe la ideea de a-i elimina pe şefii de secţie şi de atelier de pe lista candidaţilor la cor.

Toate privirile angajaţilor s-au tot îndreptat, pline de curiozitate, prin rândurile de pereţi de sticlă, spre ceea ce se întâmpla în compartimentul unde avea loc selecţia. Nici chiar şefii de secţie şi de atelier nu s-au putut abţine, în timp ce supravegheau producţia, să tragă cu ochiul într-acolo, bineînţeles fără să poată auzi vocea candidaţilor supuşi testelor vocale, care nu puteau răzbate prin atâtea rânduri de sticlă. Dar au putut fi observate de către toată lumea grimasele penibile ale candidaţilor, care intrau, se aşezau pe scaunul din faţa instructorului, deschideau gura să intoneze acel fragment, „şi rândurile strânse” şi aşa mai departe, încercând să simuleze afonia, după care intervenea instructorul, iar ei erau văzuţi ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se către uşă, în timp ce instructorul, după fiecare în parte, se apleca să noteze în carnetul său. Dar oare ce nota? Asta nimeni nu putea s-o ştie până în clipa când candidatul se întorcea în atelier şi colegii se întrerupeau din lucru aşteptând de la el lămuriri. Tot farmecul însă era să ghiceşti rezultatul testului după mimica angajatului, aşezat în faţa instructorului, în timp ce intona fragmentul de cântec, după felul cum îşi mişca buzele, după jena care i se putea citi în privire şi după îmbujorarea obrajilor, atât cât se putea vedea prin pereţii de sticlă de la o depărtare destul de mare, după paşii săi în drum către uşă, după paşii grei şi resemnaţi ai proaspătului captiv în corul fabricii, sau dimpotrivă, după mersul săltăreţ al angajatului eliberat de teroarea corului.

Eliberat, da, căci s-a întâmplat ca instructorul de cor să şi respingă angajaţi — de fapt i-a respins pe cei mai mulţi, fiindcă, e lucru cunoscut, nu prea mulţi oameni sunt totuşi înzestraţi cu voce şi cu ureche muzicală. „Mulţumesc — spunea în aceste cazuri instructorul —, nu cred că sunteţi potrivit pentru cor. Puteţi să vă întoarceţi la locul de muncă.”

Odată întorşi în ateliere, cei respinşi afişau o voioşie reţinută şi se abţineau să se confeseze în privinţa celor discutate între patru ochi cu instructorul de cor.

Dar ceilalţi? Cei recrutaţi pentru cor? Lor care le era soarta?... Sigur, cântatul în cor putea să fie un lucru interesant. Împărţirea pe voci — tenori, baritoni, soprane altiste... Armonia... Depistarea unor eventuali notişti care să ţină dreaptă linia melodică... Unii trebuie că-şi aminteau cum era să cânţi în corul şcolii şi găseau, poate, că deosebirea faţă de situaţia de acum nu putea fi prea mare. Şi în corul şcolii, la fel ca şi acum, repetiţiile aveau loc după orele de program... Atâta doar că la şcoală corul era condus îndeobşte de profesorul de muzică, pe care cu toţii îl cunoşteau. Şi, cum profesorii de muzică erau de felul lor îngăduitori, iar dacă nu îngăduitori, atunci, să zicem, un soi de lasă-mă-să-te-las, coriştii se simţeau, cumva, în sânul familiei, cu toate mofturile pe care şi le puteau permite: să spună adevărul c-o jumătate de gură, sau să mintă c-o jumătate de gură şi s-o şteargă pentru o boală inventată sau pentru „un caz în familie”...

Dar cum avea să fie aici, la corul fabricii?

Realitatea e că prima repetiţie, din joia promisă, nici n-a fost propriu-zis o repetiţie. Coriştii, persoane mai mult sau mai puţin mature, s-au strâns în sala clubului fabricii după ce colegii lor necooptaţi în cor părăsiseră locurile de muncă şi se aflau în drum către casă. Câţiva se cunoşteau între ei destul de bine, să zicem, în timp ce alţii, de fapt majoritatea, abia dacă se cunoşteau din vedere. Se adunaseră în sală, iar instructorul încă nici nu-şi făcuse apariţia. Au fumat, au stat la taclale la ferestrele deschise, alţii n-au intrat în vorbă cu nimeni, ţinându-se posomorâţi de-o parte. Asta n-a durat prea mult. Iar dacă aleşii pentru cor au sosit la club înainte, a fost nu fiindcă instructorul de cor n-ar fi fost punctual — cum ar fi putut fi, după tot ce dovedise în privinţa caracterului său în ziua recrutării coriştilor? — ci fiindcă ei, aleşii, ca să nu mai bată drumul până acasă pentru prânz şi apoi să se întoarcă într-o goană la club, preferaseră să sară peste prânz şi să vină direct acolo după terminarea lucrului.

Deci, instructorul de cor a fost cât se poate de punctual şi şi-a făcut apariţia exact la ora stabilită adică la 17 şi 30 de minute. Cei care se antrenaseră în discuţii au aruncat pe fereastră ţigările pe jumătate fumate, mai că n-au fluturat mâna ca să împrăştie repede fumul, precum nişte liceeni surprinşi fumând la toaletă de către directorul liceului ivit pe neaşteptate în pragul uşii, şi şi-au dres vocea de parcă ar fi urmat să înceapă să cânte chiar în secunda următoare. Cei singuratici şi posomorâţi s-au desprins şi ei, cu lehamite, de perete şi au păşit către estrada clubului.

Prima repetiţie avea să-nceapă, probabil, cu gruparea pe voci, apoi cu nu se ştie care cântec eroic sau patriotic, sau marş patriotic, cu întrebarea Cine cunoaşte notele? Apoi... Şi aşa mai departe.

Instructorul de cor s-a oprit înaintea grupului de tineri recrutaţi pentru cor, a aşteptat să înceteze orice şoaptă, şi, scund dar clocotind de energie şi mocnind de autoritate chiar şi când stătea nemişcat, aşa cum deja a apucat să fie cunoscut de către toţi cei de faţă, le-a părut unora că în clipa următoare avea să ridice ambele braţe, într-o mână cu bagheta de dirijor, nemairămânând decât să dea, energic, semnalul începerii.

— Vreau — a spus instructorul de cor —, să punem la punct de la început câteva lucruri cu privire la felul cum se va desfăşura activitatea noastră în săptămânile ce vin...

În clipa aceea, probabil că niciunul din tinerii de faţă nu mai vedea vreo asemănare între instructorul pe care îl aveau în faţă şi profesorul de muzică din liceu cu care repetaseră la cor cu ani în urmă...

— În primul rând — a continuat instructorul —, trebuie să fiţi cu toţii de acord că, vrând–nevrând, urmează să ne petrecem destul timp împreună. Aici nu mă refer la repetiţiile propriu-zise. Mă refer la existenţa noastră în acelaşi loc, în aceeaşi sală, iată, aici în sala clubului. Şi e foarte bine că ne-ntâmplă aşa. Oamenii trebuie să se cunoască între ei, trebuie să se apropie, să stea de vorbă, să schimbe păreri. Distanţa dintre oameni nu este trăsătura noastră caracteristică. Ce vreau să spun este că nu trebuie să ne pară rău de timpul pe care îl petrecem împreună. El face parte din viaţa noastră şi ar fi păcat să ajungem într-o bună zi să-l considerăm timp pierdut. Iarăşi, accentuez, mă refer la pauze, la drumul pe care îl veţi parcurge împreună venind de la fabrică la club, sau la drumul spre casele voastre, la sfârşitul repetiţiei. Fiindcă... Mă gândesc, nu ştiu... Poate că sunt dintre voi persoane care locuiesc în acelaşi cartier... Ştiţi cum se-ntâmplă, vă urcaţi câte doi, să zicem, în acelaşi tramvai sau în acelaşi autobuz... N-aş vrea ca repetiţiile noastre să fie un prilej pentru fapte — cum să le zic? — necugetate. Sau, dacă vreţi, pripite.

Inspectorul de cor baleie cu privirea, fără să se grăbească prea tare, feţele tinerilor pe care îi avea înaintea sa încercând să-şi dea seama dacă vorbele sale se fac înţelese. Feţele îl întâmpinară însă cu ochi nedumeriţi.

— Vreau să ştiţi — reluă instructorul —, că eu sunt responsabil de tot ce se-ntâmplă în legătură cu repetiţiile în vederea spectacolului final. Care va fi probabil undeva pe la-nceputul verii... Eu sunt responsabil de calitatea spectacolului, dar şi de atmosfera în care lucrăm împreună. Pentru noi scopul NU scuză mijloacele. Vreau să ştiţi asta. Nu vreau să vină nimeni la mine şi să-mi spună Ştiţi, mi-am făcut datoria şi am cântat cât am putut eu de bine, iar în rest nu e treaba dumneavoastră. Iar eu am să-i răspund aceluia Ba da! E şi treaba mea! Dacă corul vă ţine pentru o vreme departe de casă şi de familie şi, în schimb, vă apropie de alte persoane, aici de faţă, eu nu vreau ca familiile voastre să aibă de suferit. Înţelegeţi ce vreau să spun. Şi vă spun că am destulă experienţă. Nu numai în privinţa corurilor ci şi in privinţa relaţiilor care se stabilesc într-un grup a cărui preocupare de căpetenie este armonia. Armonie, da, sunt de acord. Ba chiar, după cum vă spuneam, o şi încurajez. Dar până la un punct!

Coriştii ascultau cu atenţie, dar deja se iviseră curiozităţi din partea unora. Au fost bărbaţi care s-au uitat pe furiş la colegele lor aflate în faţă, pe rândul întâi, văzându-le linia obrazului din profil-spate şi încercând să sesizeze în acea linie vreo tresărire de emoţie sau de incitare. Fiindcă urma să fie şi ele parte în acea armonie irezistibilă şi primejdioasă de care vorbea instructorul de cor. Şi la umerii lor — şi la ei se uitau unii dintre bărbaţii care stăteau pe rândul din spate, fiindcă umerii aveau o anume mobilitate, mult mai mare decât restul corpului feminin. Şi umerii fetelor puteau să trădeze o sensibilitate la cele auzite.

— Dar lucrurile — continuă instructorul —, nu trebuie lăsate să avanseze prea mult. Fiindcă eu socotesc că, altfel, se ajunge, vrând-nevrând, la depravare. Da. Depravare, nu mă feresc, s-o spun. Gândiţi-vă cât rău face într-o familie descoperirea unei legături nepermise. Şi cât este de deprimant pentru toată lumea. Şi mai gândiţi-vă la minciuna în care începeţi să trăiţi voi înşivă atunci când atracţia începe să fie mai puternică decât raţiunea. Fiindcă traiul cu minciuna în pat aduce răul în casele voastre, dar vi-l aduce şi vouă înşivă. Avem o morală pe care toţi trebuie s-o respectăm şi să veghem să fie respectată şi de cei ce trăiesc în jurul nostru.

— Poate n-am fost destul de clar. Are cineva de pus vreo întrebare?

Faţa instructorului de cor s-a înseninat o idee, ceea ce s-a transmis şi tinerilor corişti, care s-au desprins din încordarea ultimelor minute şi au început să se foiască, să arunce câte o privire în dreapta, câte o privire în stânga. Linia obrazului care înainte fusese văzută mai mult din spate, acum nu mai era doar o linie ci un obraz întreg, iată, chiar o faţă întreagă, şi încă zâmbitoare, iar emoţia zugrăvită pe acea faţă era vizibilă. Sau în orice caz se putea ghici. Armonia se înfiripa văzând cu ochii. Acele legături nepermise de care vorbise instructorul de cor aproape că deveneau auzibile precum vocile într-o centrală telefonică... Alo! Tu în ce cartier stai? Mergem împreună?... Dar tu? Alo! Autobuzul 37?... La ce staţie cobori? Eu cobor cu o staţie după tine... Stai la casă sau la bloc? Dar tu?... Atunci, poate coborâm împreună şi mergem o staţie pe jos... Depinde de oră... Te aşteaptă cineva acasă? Pe mine, nu...

Deja o parte din tinerii corişti se apropiaseră de ferestrele deschise, pe unde pătrundea, căldicel, aerul promiţător al primăverii. Câţiva bărbaţi le-au oferit, zâmbitori, ţigări colegelor de cor, care nu se ştie dacă le-ar fi acceptat în alte împrejurări, dar aici nu s-au sfiit să întindă mâna spre pachetele deschise. Încă puţin şi ar fi început să sporovăiască şi să sufle cu toţii fumul spre bleumarinul înstelat al serii, uitând pentru ce se aflau aici. Şi poate că nici nu mai regretau prea tare că fuseseră recrutaţi în corul fabricii.

Dar instructorul de cor ordonă pe un ton sever să se arunce ţigările începute şi să se închidă ferestrele. Şi toată lumea să-şi reia locurile.

Repetiţia avea să înceapă în câteva secunde cu un cântec eroic.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Pregătiri pentru zile

Cu o noapte înainte
pregătisem ziua de ieri
A venit din nou noaptea
În somn, am pregătit minuţios

ziua de azi
Dar a ieşit altfel.

Sfârşitul ploii

Lunga ploaie a stat în sfârşit
Şi acum, aşteptând ca Dumnezeu
să se încumete să dea la o parte

draperiile norilor,
Vrăbiile îngână c-un ciripit descurajat
rarele picături ce plescăie căzând

pe frunzele nucului.

Rulote

La margini de oraşe, câte-o rulotă
cu roţile-ngropate în nisipuri uscate
bălării prăfuite la piciorul scărilor
Ferestruici cu transperante roşii
Termometre să măsoare dogoarea

şi nemişcarea aerului dinăuntru

şi frumuseţea verilor
şi singurătatea interioarelor intacte
unde ceasornice sârguincioase
deapănă secundele absenţei mele...
Nu ştiu când vin, dar să m-aştepte

răbdătoare şi stoice —
însinguratele, dragele mele rulote.

Amintiri fulgurante (IV)*

S-a spart un bibelou de doi bani din casă (dar care mie îmi era drag), un

elefant caraghios de faianţă ieftină. Mama — de fapt, nu sunt sigur, poate tata — îmi spune că se poate lipi cu usturoi. Frec deci bine cu un căţel de usturoi marginile grunjoase ale spărturilor celor două cioburi, apropii bucăţile şi le apăs bine una într-alta, ţinându-le astfel până îmi obosesc mâinile. Şi când încetez apăsarea — minune —, nu se mai desprind! Am din nou elefantul de faianţă întreg.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

În autobuz, privind pe geam*

Din cauza marşului de protest al sindicatelor toate străzile care dau în bulevardul Magheru au devenit râuri încremenite de maşini. Printre acestea, strada Ştirbei Vodă... Cam o dată la fiecare minut maşinile se pun totuşi în mişcare. Timp de câteva secunde. După care încremenesc din nou. Pe fereastra autobuzului 137 se succed, pe mâna dreaptă, sacadat, Palatul Creţulescu, Cişmigiul, Conservatorul, apoi strada Poiana Narciselor... De partea cealaltă, doar şuvoiul de maşini nemişcate de toate mărcile şi de toate culorile. Câteva însă i-au devenit însoţitoare pe o bucată de cale, probabil până la strada Luterană, unde drumul se ramifică. După câteva opriri le poţi deja identifica. La fiecare dezmorţire aparentă a traficului maşinile mici accelerează sprinten, cu o încântare iluzorie. Evadarea durează doar câţiva metri, după care autobuzul, oricât ar fi de greoi, le ajunge din urmă c-un mârâit de satisfacţie. Evadaţii s-au cuminţit. Îi recunoşti, iată-i: un Audi bleumarin c-un tip lângă şofer care şade cu mâna scoasă pe fereastră, cu o ţigară fumegând între degete, o Toyota roşie în care şoferul ţine pe volan un ziar desfăşurat larg şi citeşte în timpul opririlor (ba poate chiar şi între opriri), un Opel în care şoferul, nervos, bate tactul cu degetele pe volan... Se întâmplă şi invers, autobuzul să pară că a găsit cale liberă şi să le-o ia maşinilor mici înainte. Spre satisfacţia călătorilor. Dar care călători? Exasperaţi, aproape toţi au coborât. N-au rămas decât vreo doi, mai răbdători, aşezaţi pe scaune, şi patru liceeni care au pus stăpânire pe spaţiul de la mijloc, rezervat persoanelor cu handicap şi cărucioarelor cu copii. Au ieşit de la şcoală, discută relaxaţi şi se simt la largul lor de parcă ceea ce se-ntâmplă în jur n-ar fi câtuşi de puţin treaba lor. Şi probabil nici nu este. Doar că unul din ei îşi întoarce din întâmplare privirea spre maşinile blocate în trafic şi rămâne cu ochii pironiţi afară pe geam. Între ceilalţi trei discuţia începe să lâncezească. Rând pe rând îşi întorc şi ei privirile în aceeaşi direcţie ca şi colegul lor. Acum toţi patru privesc în tăcere, absorbiţi. Cel dintâi observă pe un ton neutru, în contrast vădit cu interesul care i se citeşte în ochi:

— Are ciorapi negri.

Nimeni nu comentează. Doar se uită cu o atenţie abia disimulată.

Un Tico verde-închis a ajuns din urmă autobuzul şi opreşte la o distanţă prudentă în urma Opel-ului. Prin ferestruica maşinuţei s-a văzut o pereche de genunchi tineri în ciorapi negri înălţându-se şi coborând discret pe pedale. Apropiaţi unul de celălalt dar nu chiar lipiţi. Tivul fustei de stofă groasă, la o palmă deasupra genunchilor, urmează la fel de discret jocul genunchilor. Din capul femeii de la volan nu se vede decât tăietura dreaptă a părului negru şi lins, bărbia şi, intermitent, buza de jos. Îndeajuns pentru a-i trăda vârsta tânără.

Coloana de maşini de pe banda alăturată autobuzului se pune brusc în mişcare şi Tico-ul face o tentativă de evadare. Cei patru liceeni, lipiţi de geam, se uită dezamăgiţi în urma maşinuţei. Prin geamul de la spate nu i se mai vede acum decât partea de jos a părului şi mâna pe măciulia schimbătorului de viteze. Dar tentativa de evadare a maşinilor mici eşuează şi de astă dată: autobuzul se aliniază la fereastra mare de la mijloc cu ferestruica laterală a maşinuţei. Cei patru băieţi pot să se bucure din nou de privelişte. Genunchii tineri joacă dulce pe pedale, mâna ei albă aşteaptă pe măciulie următorul prilej de a schimba vitezele. Liceenii şi-au aruncat unul altuia, discret, o privire triumfătoare. În definitiv, cu cât ar putea fi ea mai în vârstă decât ei? Zece ani? Sau chiar mai puţin?

— Poate îşi agaţă ciorapii, încearcă cel care a observat-o primul.

— În ce să şi-i agaţe? replică unul din ceilalţi.

Cu toţii se gândesc că într-adevăr e puţin probabil să existe ceva ţepos în jurul genunchilor ei tineri. Dar ciorapii, ehei! sunt un lucru pe care niciunul din ei n-o să-l poarte vreodată în viaţă. E un privilegiu al femeilor. Şi ei îl regretă. Ciorapii ei negri care se mulează în jos pe gambă... Dar în sus, dumnezeule! pe ce se mulează? Şi până cât de sus?

Dar tinerei femei pare să nu-i pese de toate astea. Are abilitatea să schimbe vitezele, să apese pe ambreiaj şi pe frână, să menţină maşinuţa ei demodată (dar perfect funcţională) în rând cu maşinile mari şi puternice care o premerg şi o talonează.

O diferenţă de zece ani?... Nu se ştie niciodată...

În sfârşit coloana ajunge în dreptul Bisericii Luterane. Autobuzul cârmeşte greoi spre stânga, pe strada Luterană, în timp ce Tico-ul cu ciorapi negri mulaţi pe genunchi tineri de femeie ţâşneşte, eliberat, în sus pe strada Ştirbei Vodă, către hotelul Hilton–Athénée Palace.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Fobia străzii*

„De fiecare dată când ies, e de-ajuns să mă depărtez cinsprezece paşi de casă ca să se şi ivească ceva pe stradă care să mă-ntoarcă de dos.”

O celebritate a filmului

În autobuz, două tipe stau de vorbă. „I-a mai rămas bătrânei ceva din budinca aia?” întreabă una. „Nu, c-a mâncat-o pe toată curva de fie-sa”, răspunde cealaltă...

Mă uit la locul liber de la fereastră. Alături, spre culoar, şade o bătrână uscată. Uscată din toate punctele de vedere. Pe locul liber ţine o sacoşă, iar ea, cu buzele strânse, priveşte drept înainte, în gol, cu intenţia clară să nu vadă pe nimeni în jur care să râvnească la locul de lângă ea.

*

Pe lăturalnica stradă Grigore Vodă, rămasă pavată doar cu piatră rotundă de râu din timpuri imemoriale, un tip, vădit de prin partea locului, vorbeşte din mers la celular. E scund, de vreo şaizeci de ani, păr alb, pantaloni şi cămaşă de culori deschise. Se încruntă şi vorbeşte răstit, răcneşte de s-aude de la un capăt la celălalt al străzii. „Dacă te prind la mine, te despoi! răcneşte tipul în celular. Te despoi şi te scot în stradă despuiată, auzi! N-ai decât să vii cu poliţia sau cu cine vrei tu! Mie nu-mi pasă! Te despoi şi te scot în stradă! N-ai decât să mă dai în judecată! Eu te despoi, asta fac, auzi! Păi ţie nu ţi-e ruşine, fă, să iei de la mine bani cu-mprumut şi să nu mi-i dai înapoi! Nu ţi-e ruşine niciun pic? Să iei bani de la mine şi dup’aia să de doară-n cur!” Tipul a ajuns la capătul străzii, dă să intre pe Mixandrei, şi încă se mai aude.

*

În faţa Mall-ului „Bucureşti” de pe Calea Vitan un tânăr traversează cu pas iute zebra, pe roşu. O maşină care se apropie în viteză îl claxonează nervos. Tânărul îi răspunde din mers c-un gest de ridicare energică a unui deget. A ajuns pe refugiul pentru pietoni şi nici nu se uită îndărăt. Poartă o jachetă subţire de vânt, cu gluga trasă peste cap. Îl văd îndepărtându-se către capătul refugiului c-un mers jucăuş, cu capul în pământ, mâinile în buzunare şi umerii legănaţi. Totul în jur străluceşte de modernitate. Barele de nichel ale refugiului îl protejează pe tânărul cu mers jucăuş.

*

M-am urcat în tramvaiul 19 şi m-am aşezat. Cineva se aşează în spatele meu şi îndată vine dintr-acolo un damf puternic de meniu popular. Must cu mititei, sau bere cu mititei? mă întreb. La prima oprire, misterul se dezleagă: o cutie goală de bere se rostogoleşte din inerţie, venind din spate şi se opreşte la articulaţia vagonului. Deci a fost bere. Prelungită până în tramvai. Mititeii or fi fost înainte. Tramvaiul porneşte şi aceeaşi inerţie împinge cutia de-a rostogolul înapoi până în dreptul scaunului meu. Apoi din nou, la următoarea oprire, cutia se rostogoleşte înainte. Nu mai nimereşte însă drumul ci deviază spre scară, unde — tranc! tranc! tranc! — coboară cele trei trepte. E de presupus că va ajunge afară în staţie. Şi era o frumuseţe de cutie, verde şi alb, cu auriu! Golden bräu.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Naturalia sunt turpia*

„Ce faţă urâtă are omul când cântă, nu ţi se pare?” De fapt nu era o întrebare pe care mama mi-o adresa mie, fiindcă ea era deja edificată în privinţa aspectului feţei omului cântător. Nu-i împărtăşeam părerea dar totodată eram nevoit să recunosc că da, într-adevăr, dacă nu auzi sunetul vocii sau faci într-un fel oarecare abstracţie de el, gura cântăreţului se schimonoseşte penibil în efortul de a cânta. Mai ales arii de operă. Venele de la gât i se umflă să plesnească, ochii i se măresc cât cepele şi aruncă săgeţi; încărcate de mânie, ai zice, dacă n-ai realiza, restabilind sonorul, sau, după caz, lăsând, prin puterea voinţei, sunetul să-ţi atingă din nou urechile, că de fapt cântăreţul îşi strigă iubirea înflăcărată. Trebuia să fii deci conştient că expresia feţei şi vocea sunt de fapt inseparabile — asta era concluzia. Dar mama avea pesemne sensibilităţi aparte, pe care nu binevoise să mi le transmită genetic. Aşa că de atunci încoace, ori de câte ori vedeam spectacole de operă, nu mă puteam împiedica să-mi îndrept atenţia asupra feţelor cântăreţilor, să comand urechilor să nu audă sunetul vocii şi, într-o tăcere obţinută printr-un exerciţiu de voinţă, să mă minunez cât sunt de caraghioşi în efortul lor disperat de a emite sunete. Era doar un joc al imaginaţiei. Dar cât de păgubitor!

La data când mama îmi vorbea de urâţenia omului care cântă cred că deja citisem pe undeva, poate în călătoriile lui Gulliver, despre un personaj, probabil neuman (fiindcă sunt asemenea personaje în povestea lui Gulliver), care vorbea cu dispreţ de alcătuirea omului. „Ce caraghios! denunţa acel personaj nevolnicia corpului. Când păşeşte, omul se foloseşte doar de membrele posterioare, iar pe cele anterioare şi le leagănă pe lângă trup, fără niciun rost.”

Şi, la fel şi în privinţa asta, urmărindu-i pe stradă pe bipezii care suntem, mă întrebam de fiecare dată dezaprobator: dacă tot nu ne folosim la mers de membrele superioare, de ce măcar nu le ţinem drepte şi nemişcate pe lângă corp ci le legănăm neîncetat încoace şi încolo?

Am întâlnit apoi cârcotaşi dezamăgiţi de felul în care omul a reuşit în cele din urmă să se înalţe în zbor. „Astăzi, ziceau ei, te urci, împreună cu alte câteva zeci de oameni, poate chiar — mâine-poimâine, cine ştie —, câteva sute, într-o incintă uriaşă, te aşezi în fotoliu, te legi de el cu o curea aşa cum te-ai lega la pantaloni, aştepţi cuminte, auzi cum se pornesc să vuiască motoarele undeva în exterior, maşinăria se înalţă în aer, leneşă şi greoaie, vezi în jurul tău oameni citind ziarul sau uitându-se afară pe nişte ochiuri de geam nu mai mari decât o clătită, li se aduce demâncare şi ceva băuturică, după care îi vezi stând de vorbă înveseliţi, ba mai şi cuibărindu-se pentru un pui de somn unii dintre ei, şi... Şi te trezeşti la destinaţie. Asta să fie oare împlinirea marelui vis de zbor al omului de la Icar încoace?!”... N-am înţeles! Adică ce-ar fi vrut cârcotaşii? Musai zborul individual să fi însemnat, după mintea lor, împlinirea marelui vis? Fiecare pe cont propriu? Ar fi vrut să le crească oamenilor aripi în spate, precum îngerilor?... Sigur că omul n-are forţa păsărilor. Sigur că nu poate să se înalţe în aer prin forţe proprii, decât doar, cu chiu cu vai, dacă, uzând de ingeniozitatea sa, îşi adaugă niscaiva prelungiri mecanice la membre. Asta-i situaţia! N-ai ce să faci. Eu unul nu aveam nimic de obiectat la actualul mod de a zbura: cu avionul. Ceea ce nu înseamnă însă că dezamăgirea cârcotaşilor nu mă influenţa totuşi, strecurându-mi în suflet o nouă umbră de îndoială cu privire la înzestrarea fizică a omului, dată de Dumnezeu.

Alţi cârcotaşi îl comparau pe om, ca putere, cu tigrul, îl comparau cu boul, îl comparau până şi cu puricele. Şi ajungeau la concluzia că, dacă ar fi foat să se măsoare, de exemplu, cu puricele, omul ar fi trebuit să fie în stare să sară peste un bloc cu zece etaje...

Dar tot nu era îndeajuns de nevolnic sărmanul om. Trebuia să piardă — după voia unora — chiar şi ceea ce avea bun... Sigur! trebuia să se găsească cineva să observe, dezgustat, că până şi locul zămislirii sale se plasează undeva între fecale şi urină. Şi era un mare poet acela care făcea incriminanta şi respingătoarea descoperire şi o trâmbiţa lumii întregi. Altfel spus, cu o asemenea obârşie, cum să te mai aştepţi ca omul să fie o fiinţă nobilă? Dar, ca nu cumva nepoeţii să-l judece cu prea multă asprime, declara ritos că nu există poezie morală şi poezie amorală ci doar poezie scrisă cu talent şi poezie scrisă fără talent. De parcă exista riscul ca vreunui cititor să-i treacă prin cap să ia drept poezie remarca sa cu privire la fecale şi urină.

Şi fiindcă scriitorii şi poeţii s-au dovedit de-a lungul timpului a fi mai zeloşi decât anatomiştii în a da în vileag neîmplinirile corpului omenesc şi ale funcţiilor sale, se găsea, iată, un altul să adauge la toate mizeriile de până atunci monstruozitatea sexului bărbătesc: bărbatul gol, matur şi viril, stând în faţa femeii goale, obiect al atracţiei sale sexuale, arătând — zicea scriitorul — cu nimic mai breaz decât un cuier. Dumnezeule, un cuier! Sigur, puteai s-o iei în glumă. Dar chiar şi-aşa imaginea bărbatului-cuier avea să compromită romantismul viitoarelor mele întâlniri amoroase. Avea să-mi slăbească încrederea în propriu-mi corp, care nici aşa nu era prea mare.

Aveam să continui la nesfârşit jocul de-a defăimarea — fără voie! — a speciei umane, căutând de-aci încolo noi şi noi slăbiciuni ale trupului. Şi ale minţii. Asta, pe plan general. Iar pe plan personal, aveam să-mi compromit plăcerea spectacolelor de operă, aveam să mă îndoiesc de frăgezimea şi de puritatea pruncilor, până atunci de netăgăduit; avea să-mi fie şi mai mare frică de înălţimi, aveam să fiu încă şi mai puţin sigur că îmi voi putea stăvili impulsul sinucigaş de a trage brusc de volanul automobilului în plină viteză pe serpentine, la margine de prăpastie. Şi, mai presus de orice, aveam să evit cu străşnicie de-aci înainte plajele pentru nudişti.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Obiecte casnice dispărute*

Foarfecele mare

Foarfecele mare dispăruse din casă. Oricât de multe fuseseră locurile pe unde îl căutasem, care de care mai ascuns, oricât îmi chinuisem mintea să prind măcar un firicel de amintire pe unde l-aş fi putut rătăci, încercând să rememorez operaţiile la care l-aş fi putut folosi, totul fusese zadarnic. Foarfecele mare părea dispărut pentru totdeauna. Cu cât mă gândeam mai mult la dispariţia sa învăluită în mister, cu atât îi vedeam şi îi recunoşteam mai multe virtuţi, la care nu mă gândisem atâta timp cât fusese un obiect printre altele în casă. Fusese, cumva, un obiect ordonator! Avea o dimensiune şi o formă care se impuneau printre celelalte obiecte, unele mult mai noi şi mai complicate, cum ar fi fost de pildă maşina de spălat şi televizorul. Sau ceasul electric de perete. Se arăta vederii în toată simplitatea lui metalică, dar... Ştiu şi eu... Deschiderea braţelor lui... Ei, până şi aici era un mister: braţele sau picioarele?...

Obişnuiam să stau lungit pe canapea, cu foarfecele în mână şi, deschizându-i braţele, măsuram din privire unghiul dintre cele două braţe. Ajustam acel unghi, micşorându-l o idee sau mărindu-l o idee şi încercam să surprind momentul când unghiul dintre braţe era perfect drept. Dar ce-i perfect în lumea asta?... Deschideam la maxim cele două braţe şi mă înciudam că tăişul lor nu alcătuia o linie perfect dreaptă ci doar un unghi foarte-foarte obtuz... O făceam în momentele mele de tihnă? Sau în momentele de lene? Sau de cumpănă?... Nu, „cumpăna” trebuia exclusă: în momentele cu adevărat de cumpănă nu-ţi arde de joacă... Apoi, şezând la masă, îl ţineam cu braţele în jos — şi de astă dată braţele erau, fireşte, picioare — şi păşeam cu ele pe tăblia mesei. Păşeam aşa cum se păşeşte, ridicând un picior şi aşezându-l înaintea celuilalt, dar nevoit să balansez neîncetat foarfecele în urmă şi înainte fiindcă altfel picioarele nu se deschideau prea uşor. Sau se deschideau cu preţul zgârierii tăbliei. Şi nici chiar aşa nu ieşea un mers normal: trebuia să trag un picior, mereu unul şi acelaşi, şi să-l aduc, cumva maladiv, în urma celuilalt... Sau, ca la o fiinţă bipedă cu picioarele înţepenite, păşeam prin mişcări circulare, la fel cum făceam cu braţele unui compas deschis — alt obiect, printre celelalte, care impunea respect! Aşadar foarfecele avea însuşiri comune cu compasul. Să mai adăugăm şi, întrucâtva, asemănarea de formă. Dar utilitatea foarfecelui, strict vorbind, era net superioară utilităţii compasului: Tăierea! Iar de alcătuire, ce să mai vorbim! Acea combinaţie unică dintre alungit şi rotundul oval al urechilor... Acea conciliere neaşteptată între firea războinică a braţelor tăioase şi firea blândă şi prietenoasă a urechilor, care nu ştiau ce să mai facă spre a fi pe placul mâinilor tale, al degetelor tale, mulându-se pe forma lor înnăscută şi rotunjindu-se pentru a nu-ţi pricinui nici cel mai mic neajuns la operaţia de tăiere. Încât treceai fără a clipi peste urmele adâncite şi vineţiu–înroşite, săpate în falangele degetelor mijlociu şi gros atunci când întreceai măsura şi tăiai la nesfârşit, să zicem, cartoane groase şi multe la număr. Dar de, era vina ta! Încăpăţânarea ta! Ca să nu mai vorbim de opinteala zadarnică a ta şi a foarfecelui atunci când vă încrâncenaţi încercând să tăiaţi o bucată de carton peste măsură de gros şi de tare! Eşecul era al ambilor, nu?

După mai multe luni am mutat întâmplător canapeaua de la locul ei. Şi atunci foarfecele a ieşit deodată la iveală, în sfârşit. Intact şi strălucitor, concret şi consistent — mai consistent, mai material decât oricare alt obiect din casă. Şi totuşi cumva aureolat de misterul absenţei tocmai încheiate. Niciunui obiect stricat sau dispărut nu-i simţisem atât de mult lipsa. Oare de ce? Mă încercase simţământul că în tot acest răstimp avusese putinţa să-mi dea de ştire că se afla acolo, dar n-o făcuse... Dar oare câte obiecte din casa mea reapăruseră, precum foarfecele, după o îndelungată absenţă? Niciunul.

Îl simţeam apropiat fiindcă venea din casa părinţilor mei şi avea deja o istorie? Sau îl simţeam apropiat pentru simpla sa reapariţie după o absenţă care mă temusem că avea să fie definitivă?...

Rigla

O riglă a dispărut de ani de zile. Există oare vreo speranţă s-o mai găsesc vreodată?...

Linguriţa

O linguriţă, da — o linguriţă e posibil să fi nimerit din greşeală la gunoi odată cu resturile de mâncare; să fi înclinat farfuria deasupra coşului de gunoi şi să fi împins resturile; şi odată cu ele să fi dispărut şi linguriţa la gunoi. O mişcare de glisare cum s-ar zice. Dar una absolut condamnabilă. Se poate spune că lipsa de concentrare de care m-am făcut vinovat a avut drept urmare desperecherea setului de linguriţe. Dar vinovăţia individuală faţă de linguriţa dispărută nu era cu nimic mai mică. Nu fusese o farsă pe care să mi-o fi jucat ea. Farsele se încheie de obicei bine. Există gesturi reparatorii pentru farse. Dar de data asta, nu! Nu existase niciun gest reparatoriu! Fusese neglijenţa, superficialitatea mea, pe care trebuie să mi le asum... Poate doar scuza de a fi fost cu gândul plecat cine ştie pe unde în momentul acela nefast...

Dar rigla?

Fusese o riglă de lemn, folosită timp de ani de zile în timpul şcolii şi apoi, alţi ani de zile, după şcoală, în plină maturitate; ciuntită fără voie de cuţit sau de lama de ras, căci mă folosisem de ea ca să fac tăieturi drepte în coli de hârtie, şi deseori lama cuţitului sau lama de ras pierduseră direcţia şi se poticniseră în lemn, crestându-l; rigla mea mâzgălită de creion şi de cerneală, dovedind neîndemânarea mânuitorului — de odinioară şi din prezent —, o îndemânare de care nu roşeam şi nu-mi stârnea ciuda, aşa cum se întâmpla în cazul linguriţei aruncate, probabil, la gunoi. Dar indiferent de aspect, rigla era dată dispărută, şi cu asta basta.

Mă intriga dispariţia asta a ei... Începeai să te gândeşti la unele simpatii între obiectele din casă. Care se făceau simţite şi aveau, poate, efect prin intermediul minţii mele, unde se insinuau pe căi oculte. Spre exemplu, riglei de lemn, obiectele rămase în casă îi simţeau cumva lipsa? Poate că o antipatizau şi dispariţia ei era privită cu un sentiment de uşurare. Niciodată nu puteai să ştii care sunt criteriile lor de simpatie sau de antipatie. Şi dacă, la urma urmei, nu obiectele rămase şi relaţiile dintre ele fuseseră, până atunci, o problemă pentru posesor, odată cu dispariţia începea să fie. Într-un fel oarecare. Solidaritatea dintre obiecte începea să facă peste noapte obiectul preocupării posesorului lor.

Şi din nou foarfecele mare

Dar foarfecele!... Dumnezeule, puteai oare să uiţi strălucirea lui metalică atunci când canapeaua fusese dată la o parte şi foarfecele se ivise, în toată splendoarea lui, în locul acela, până cu câteva clipe înainte întunecat, zăcând pe mochetă — sau culcat pe mochetă —, unde, sub protecţia umbrei, îşi păstrase într-o mare măsură prospeţimea iniţială a culorii? Surâzând, parcă, poznaş: Uite că ţi-am făcut-o! M-ai căutat timp de săptămâni, nu mai sperai să se împlinească prezicerea nu ştiu cui — „Lasă că într-o zi ai să te trezeşti cu foarfecele, atunci când ai să te-aştepţi mai puţin” — şi deodată prezicerea iată că totuşi s-a împlinit!

La ce altceva era folositor foarfecele? De pildă, puteai să scurtezi din când în când foliile de staniol cu medicamente pe măsură ce alveolele se goleau după îngurgitarea pastilelor. Folia nu numai că se preta la a fi scurtată. Dar parcă se şi cerea scurtată: să aibă muchii egale şi, pe cât posibil, fără alveole goale, cu marginea de staniol zdrenţuită. Fiindcă alveolele goale stăteau mărturie că îngurgitai medicamente. Poate nu în exces. Dar că le îngurgitai, oricum, cu regularitate şi deci erai, într-un fel, dependent de ele... Sau poate că îndepărtai porţiunile de folie cu alveole rămase goale pur şi simplu dintr-un exagerat simţ al ordinii.

În casa părinţilor obişnuiam să aliniez mereu trei perechi de foarfece exact în colţul unei mese şubrede lipite de perete, a cărei faţă de masă albă, din batist, în carouri, mama avea în permanenţă grijă să fie curată şi călcată. Stăteau acolo, unul lângă celălalt, culcaţi, acest foarfece mare, încă o pereche, mijlocie şi, în sfârşit, foarfecele mic şi finuţ pentru tăiat unghii. Cel mic şi cel mijlociu au dispărut fără urmă şi fără să-mi stârnească vreo nostalgie. Singurul care a reapărut a fost foarfecele mare, dragul de el.

Cleştele pentru pâine prăjită

Nu cred că pentru pâine prăjită fusese fabricat acel instrument, dar eu în acest scop îl foloseam. Lucrurile se petreceau — sau ar fi trebuit să se petreacă — aproxitativ ca în Incredible machine, jocul acela pe care îl jucasem de atâtea ori pe calculator. Îmi amintesc că trebuia să pui în mişcare tot felul de obiecte sau de aparate, să aprinzi fitiluri, să închizi circuite, folosindu-te de toate tertipurile imaginabile. Printre nenumăratele scheme, îmi amintesc câteva în care obiectul mobil care ţi se punea la dispoziţie trebuia să atingă un întrerupător. Întrerupătorul închidea circuitul în care se afla un prăjitor de pâine. Printre altele. Într-o secundă sau două pâinea prăjită era aruncată de resortul aparatului, unde o prindea... cine? Sigur e un lucru: că la prăjitorul meu de pâine feliile recădeau la loc în fanta lor, adânc, de unde nu mai puteau fi apucate cu mâna. Şi atunci mă foloseam de cleşte. Avea acel cleşte o abilitate a lui, independentă de abilitatea mâinii. Se pricepea să scoată din fantă orice fel de felii de pâine, chiar şi pe cele foarte arse, chiar şi pe cele care se rupeau. Doar atunci când bucăţile ajungeau prea mici şi prea arse, se dădea bătut şi parcă îţi spunea: La asta nu mai fac faţă, răstoarnă prăjitorul de pâine. Eram solidari noi doi, uneltitori împotriva prăjitorului de pâine recalcitrant.

Dar după renovarea apartamentului cleştele a dispărut. Sau poate că a fost furat; deşi am mari îndoieli în privinţa asta. În coşul de gunoi n-avea cum să ajungă, împins odată cu resturile de mâncare. Se poate să fi fost confundat cu o sculă şi să fi ajuns, în graba mare, în lădiţa cu scule? Slabă speranţă. Iată că de multe luni de zile, mai multe ca niciodată, nu-i de găsit acolo. Nici acolo, nici în altă parte.

Încă îi mai aştept — doar c-un firicel de speranţă — reapariţia. Cine ştie, poate că, în ciuda aparenţelor, e cel mai sofisticat dintre toate obiectele casnice.

*

Obiectele aşteaptă încremenite la locul lor — aşteaptă săptămâni, aşteaptă luni, aşteaptă ani, dar pândesc parcă momentul să se facă nevăzute — cam asta e ceea ce începi să vezi în ele, în aparenţa lor înşelătoare, după o întâmplare ca aceea cu dispariţia foarfecelui mare; sau a linguriţei; sau a riglei; sau a cleştelui pentru pâine prăjită... Şi când în sfârşit obiectele acelea casnice reuşesc să dispară, e ora lor astrală de mister. Ce se-ntâmplă când nu mai reapar? Nici nu ştii ce să crezi? Sunt definitiv dispărute, sau, asemenea foarfecelui mare, şi-au găsit un ascunziş de mai lungă durată? Atunci când dispare, utilitatea obiectului nu numai că a dispărut odată cu el, dar în acel moment, al dispariţiei, eşti parcă tentat să crezi că nici n-a avut vreodată vreo utilitate. Singura lui raţiune a existenţei devine aceea de a fi fost cândva un obiect vizibil în casă. Şi te face să simţi cât de mult îţi lipseşte, cu toate că, atunci când se afla la îndemână, îl foloseai cu gesturi mecanice, absent. E posibil să nu-l fi folosit deloc? îţi vine să te întrebi.

Important e însă că obiectele parcă aşteaptă răbdătoare prilejul să se facă nevăzute. Dar de scăpat nu-l scapă, de asta poţi să fii sigur.

La rându-mi, mi-am propus să aştept răbdător să văd ce alte obiecte or să mai dispară din casă şi în ce împrejurări am să le regăsesc. Dacă am să le regăsesc.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Euphorion, nr. 1–2, 2011

Teoria chibritului şi arma de foc

Am urmărit recent o parte din reluarea unei mai vechi emisiuni „Naşul” avându-l ca invitat pe un Sorin Dumitrescu care făcea uz de incontestabila sa tele-carismă pentru a ne convinge de genialitatea poetului Nichita Stănescu. (Şi, de ce nu, de a sa proprie, în asociere „creatoare” cu titularul.) Emisiunea a fost ilustrată cu câteva documente video, printre care rostirea de către poet, în faţa unui auditoriu entuziast, a unei poezii care era de fapt adaptarea prozodică (să zicem) a unui banc despre teoria chibritului: „Chibritul este format din trei părţi: partea de sus, partea de mijloc ş.a.m.d.” Vă amintiţi?... Stănescu, descriind în aceiaşi termeni puşca, a mizat, atât în compoziţia piesei poetice cât şi gestica sa emfatică din timpul recitării, pe efectul surpriză al comenzii milităreşti finale: „Foc!”

Las la o parte sugerarea penibilă — probabil (dar nu sunt sigur) involuntară — a unui pluton de execuţie care îşi duce la îndeplinire misiunea la capătul unei tirade zeflemitoare la adresa condamnatului/condamnaţilor. Şi mă întreb: dacă o poezie reuşită încântă la fiecare nouă lectură, pe cine — şi cum — ar putea încânta, la o a doua lectură, chibritul–puşcă al lui Stănescu?

Cât despre geniul lui Nichita Stănescu, poate cu altă ocazie.

Paradoxul culorii maro

Am întrebat: Ce se poate spune despre cineva căruia îi place culoarea maro? Mi s-a răspuns: „Că este o persoană lipsită de personalitate.” Foarte bine, mi-am spus. Dar dacă, aflând că este lipsită de personalitate, persoana îşi menţine preferinţa? Continuă să fie lipsită de personalitate? Sau: dacă, aflând că cei ce iubesc maroul sunt lipsiţi de personalitate, îşi schimbă preferinţa? Trece prin asta în rândul persoanelor cu personalitate?

Afară în furtună*

A fost doar o iluzie că furtuna s-a mai potolit. Doar o scurtă acalmie, de nimic bun prevestitoare. Pompiliu însă apucase să fie luat în braţe şi — „Gata! Ai stat destul! Afară cu tine!”

A urmat o reizbucnire îndrăcită a fulgerelor şi a rafalelor de vânt. Disperat, s-a zbătut să nu fie lăsat jos, dar a fost inutil. În iarba înaltă şi printre flori răvăşite nu ştiai încotro s-o apuci. Florile răneau cu culorile lor doborâte de jeturi. La rădăcina firelor şi a lujerilor pământul mustea de apă şi în vântul şfichiuitor totul era o frământare bestială şi o răvăşeală aiuritoare. Timpul potrivit să se reînfiripeze melcii ameţiţi din băloşenia lor spurcată. Nu vedea nimic şi de peste tot venea acelaşi miros usturător de furtună şi niciun altul — nimic. Pompiliu a ţâşnit într-o parte, la întâmplare, dar în clipa următoare, ca pălit de-un gând de groază, s-a răzgândit, a privit încolţit într-o parte şi într-alta, în timp ce de deasupra capului ploaia vuia şi se vărsa în valuri. A tulit-o în partea opusă, a dat de-un gard pe care, dintr-un instinct al nenorocului, l-a escaladat dintr-un salt şi jumătate şi s-a trezit dincolo, unde iarba era cosită de câteva zile dar şi acolo totul mustea de apă. A zărit prin perdelele ploii casa cunoscută, dar era prea departe.

Nu ploua sub adăpostul găinilor şi acolo a nimerit Pompiliu, provocând, fără să vrea, panică. Găinile au dat să fugă care încotro dar deodată s-a pomenit cu cocoşul tăindu-i calea, semeţ, privindu-l de sus c-un ochi scăpărător în care panica se confunda cu setea de sânge. A pus un picior scheletic înaintea lui, mirosind a murdărie, şi a stat încremenit, doar cu tresăriri axiale ale gâtului cu pene ude şi bărbii tremurânde. A dispărut panica din adăpost dar pentru Pompiliu n-a fost nicio uşurare. Le-a văzut pe găini semeţindu-se cu capetele învăluite într-un nor de ură. Erau alt fel de fiinţe, fără blană şi niciodată mângâiate. Afară furtuna şfichiuia un perete de tablă al adăpostului, în spate se înălţa un stâlp de fier ruginit, în dreapta... Pompiliu nu mai ştia pe unde să iasă. Găinile, cu zvâcnirile lor de arc, îl împresurau cu ura lor victorioasă. Nu, nu mai ştia pe unde intrase. Se aştepta o mişcare fulgerătoare. Ciocurile, în viitor însângerate, ţinteau ochii.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Reîncarnări şi dedublări*

Sunt încă în viaţă, dar reîncarnările mele precoce am deja norocul să le întâlnesc când şi când unde nici nu mă aştept: pe aleea unui parc, pe coridorul unei clinici... Şi când nici nu mă aştept — cam o dată pe deceniu. Reîncarnări sau poate dedublări fără voie. Şi mă întreb contemplându-le: oare aşa am fost eu copil? precum făpturile acelea mici care îmi ies în cale? de un bun-simţ desăvârşit? Poate cum aş fi vrut să fiu, sau s-ar fi cuvenit să fiu şi n-am fost... Îmi captează privirea acele mici făpturi — fetiţe sau băieţei — şi eu le-o captez pe a lor. Uneori ne privim, fugitiv, ochi în ochi şi ne recunoaştem instantaneu: eu am fost tu, tu vei fi eu. Alteori doar eu sunt acela care le priveşte cu coada ochiului, cu discreţie, prefăcându-mă pentru moment interesat de vreun detaliu de prin preajmă; evit să mă strecor în intimitatea lor, fie şi pentru o clipă sau două, pentru a nu strica acolo un echilibru care mă tem să nu fie fragil: poate că acea mică făptură nu doreşte să-şi scruteze viitorul... întruchipat de mine.

În staţia Piaţa Victoriei de pe magistrala I a metroului bucureştean urcă o mamă încă tânără cu doi băieţi. Locuri sunt, dar răzleţe. Tânăra mamă se aşează pe acelaşi rând cu mine, cu băiatul cel mic în braţe, la vreo două locuri distanţă în stânga mea. N-are mai mult de trei ani. Celălalt, mai mare, de cinci–şase ani, ocupă un scaun pe rândul de vizavi. Doar ce mi-am aruncat ochii spre chipul lui şi l-am şi recunoscut: reţinut în veselia drăgăstoasă din ochii cu care o priveşte fix pe maică-sa cu fratele cel mic în braţe; irumpe din adâncul lui responsabilitatea de a-şi reprezenta cu brio familia, fără crizele de teatralitate proprii altora de vârsta lui; resemnarea de a se afla preţ de câteva minute dezlipit de maică-sa, în văzul tuturor celor din jur; deşi mă îndoiesc că alţii în afară de mine îl observă. Mă gândesc în care din puţinele poze cu mine copil să-l regăsesc pe el. Gândul mi se opreşte la una singură care i s-ar potrivi. Dar nu se văd pe acea poză a mea nici seninătatea, nici inteligenţa, nici cuminţenia care se citesc pe chipul băiatului de vizavi.

Între staţiile Piaţa Victoriei şi Gara de Nord tunelul descrie o curbă strânsă şi de aceea roţile de metal, pe intervalul acela, scrâşnesc îngrozitor. Ţiuie. Ţipă. Trenul se deplasează lent şi ţipătul metalic se prelungeşte insuportabil, încât chipul băieţelului din faţa mea se strâmbă a exasperare amuzată în timp ce n-o slăbeşte din ochi pe maică-sa: gura i s-a lăţit, ochii i s-au îngustat iar rădăcina nasului i s-a încreţit. Înţeleg perfect ce vrea să spună:

E acru! Scrâşnetul roţilor e acru!

Dar, în braţele maică-si, fratele lui cel mic crede altceva de vreme ce chipul lui, iată, a rămas aproape inexpresiv, doar un pic preocupat:

Dacă mă gândesc bine, scrâşnetul roţilor mie mi se pare amar.

Dar încă tânăra mamă îi zâmbeşte încurajator băiatului cel mare, aflat vizavi:

Hai să nu exagerăm. E suportabil. Aş zice poate că-i un pic cam dulce.

Tunelul se îndreaptă şi ne apropiem de Gara de Nord. Scrâşnetul roţilor de metal a încetat. Iar părerea mea, dacă contează, este că băieţelul din faţa mea, cu fruntea acum senină şi înaltă, a avut dreptate: a fost acru scrâşnetul roţilor.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Pe ploaie*

A plouat îndelung peste oraş — ploaie de vară —, apoi a stat, şi Marcela a considerat că acum e momentul să iasă după mici cumpărături pe la dughenele din apropierea casei. Şi-a pus pantofii de vară, cu feţe de pânză, umbrela şi-a lăsat-o acasă, iar Dan n-a obiectat; ca de obicei, a rămas în casă cu cărţile lui. Dar la scurtă vreme după ce Marcela ieşit, ploaia s-a pornit din nou, încă înainte ca ea să încheie plăcutul tur al dughenelor. Pe aleea Răşinari, unde din cauza ploii nu mai era nimeni, s-a adăpostit sub un copac apreciind că ploaia n-o să stea prea curând, a strâns din umeri înfrigurată şi s-a uitat cu îngrijorare în sus, la picăturile mari şi reci care cădeau şi tot cădeau de pe crengi. Apoi a devenit melancolică, a oftat şi s-a gândit: O! de i-ar da lui Dan prin cap să-mi iasă în întâmpinare cu umbrela! Nu că mi-ar păsa că am s-ajung acasă udă toată, dar ce frumos ar fi din partea lui un asemenea gest!

Figura lui Dan nu s-a ivit însă în ploaia din capul aleii.

Realitatea este însă că la fel s-a gândit şi Dan: că ar fi din partea lui un gest frumos să-i iasă în întâmpinare Marcelei, cu umbrela. Dar nu s-a clintit din casă.

Iar ca să spunem adevărul: Marcela nu s-a gândit nicio clipă că Dan ar fi trebuit să-i iasă în întâmpinare cu umbrela. Îi era de-ajuns că îşi satisfăcuse plăcerea de a face cumpărături singură.

Iar ca să spunem adevărul până la capăt: Marcela nu-şi luase pantofii cu feţe de pânză ci pe cei cu feţe de piele, şi nici umbrela n-o uitase acasă. Şi de ce să-l scoată pe Dan afară din casă pentru o toană de-a ei?

Şi ca să restabilim adevărul gol-goluţ: nimic din toate astea nu s-a întâmplat cu adevărat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

50 de ani*

A fost o zi superbă când ne-am întâlnit de 50 de ani de la absolvirea facultăţii. Temperatură ideală, cer albastru, soare, umbră şi răcoare în amfiteatrul Spiru Haret. O colegă i-a mulţumit decanatului că a lăsat sala neschimbată vreme de atâţia ani. Mai puţin ceasul electric de pe peretele dinspre strada Doamnei. Ceasul nu mai era.

Apoi am ieşit cu toţii afară în stradă, din nou în soare. Un autobuz închiriat ne aştepta pe bulevardul Regina Elisabeta.

Autobuzul ne-a lăsat la un restaurant de pe strada Aviator Mircea Zorileanu, undeva lângă Arcul de Triumf.

În urma mea a coborât Augustin Săndulescu, elegant, zvelt încă, tipul studios sportiv. L-am văzut ţinându-se de bară o secundă în plus în timp ce punea piciorul jos pe asfalt. Piciorul i s-a îndoit un pic sub greutatea trupului, o secundă în plus.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou