Douăsprezece primule*

Ca întotdeauna când vine să îngrijească mormântul părinţilor, înainte să se apuce de treabă Lucian îşi scoate scurta şi o agaţă de un braţ al crucii. Uneltele de grădinărit le aduce într-o găleată veche, de mulţi ani aceeaşi, cu urme de pământ şi rămăşiţe de ierburi uscate pe fund.

Crucea a devenit aspră la atingere în urma ploilor şi a iernilor — deja au trecut destule. Aspră la pipăit, albicioasă şi curată. Foarte curată. Devenită parte din existenţa lui.

Deşi aici, sub cerul liber, e multă lumină, gestul de a-şi agăţa scurta îi aduce instantaneu în amintire holişorul cu penumbra lui plăcută şi familiară, unde îşi atârna hainele în cuier de fiecare dată când venea de la Bucureşti în vizită la ai lui. Dincolo de draperia trasă pe jumătate de la capătul holişorului, fereastra umplea sufrageria de un soare galben şi cald. Îşi aminteşte exact cum erau aşezate toate piesele de mobilier şi toate lucrurile în camera de zi. Deşi locuinţa nu mai e aceeaşi cu cea a copilăriei sale. Cum ar putea să uite? Îşi aminteşte mai ales de cutia de şah, cu piesele care zdrăngăneau înăuntru când tatăl său o lua de pe raftul de jos al etajerei cu cărţi şi o punea pe masă... Parcă-l vede şi-acum ascunzând câte un pion în fiecare mână, unul alb, celălalt negru — gesturi devenite deja de multă vreme familiare. Întinde spre Lucian, cu figura lui prefăcut solemnă, braţele cu mânecile suflecate până la jumătatea antebraţului şi pumnii strânşi. Lucian îşi ridică privirea spre ochii tatălui său, în care observă vioiciunea lui ghiduşă obişnuită. Ochii lui îl întreabă c-o ridicare scurtă a sprâncenelor: ei, ce alegi? Braţele tatălui său sunt vânoase, chiar şi la vârsta lui înaintată, şi întotdeauna arse de soare după plimbările pe care le face cât e vara de lungă pe toate străzile oraşului.

„Cu cât o să treacă timpul, cu atât am să-l înţeleg mai bine”, îşi spune Lucian. Acum, în absenţa lui, deja de atâţia ani, are parcă mai multă disponibilitate sufletească să mediteze la personalitatea tatălui său, la relaţia care a existat între ei doi... Îşi aminteşte de memoria lui foarte bună. La fel, de spiritul său de observaţie şi mai ales de curiozitatea sa, care nu l-a părăsit toată viaţa. Şi-l aminteşte preocupat de prosperitatea oraşului dar şi de cea a gospodăriilor particulare. Şi pe una şi pe celelalte le-a privit cu un ochi indulgent, înclinat mereu să compare trecutul cu prezentul şi să observe peste tot noile îmbunătăţiri. Orice construcţie nou începută îl incita şi îl bucura ca şi cum ar fi fost proprietatea sa. A avut ceea ce astăzi s-ar putea numi o gândire pozitivă. A fost întotdeauna pentru Lucian o plăcere să-l însoţească pe tatăl său în lungile sale plimbări pe străzile oraşului. Şi de bună seamă plăcerea a fost reciprocă.

Pe raftul al doilea al etajerei stătea, într-un capăt, volumul „Şahul miraculos. Partide celebre”, cadou de la Lucian, cu marginile deja ferfeniţite de atâta studiat. În ultimii săi ani încă mai era tentat să-l trateze pe Lucian la fel ca pe vremea când era copil, adică să-i cedeze unele partide, atât doar că acum se străduia să fie mai atent să nu mai facă mutări voit incorecte, care să bată la ochi. Renunţase însă la şmecheria cu ascunsul a câte unui pion alb în fiecare mână pentru a-i da feciorului său şansa de a face prima mutare indiferent ce mână ar fi ales. O şmecherie de care Lucian îşi aminteşte vag că devenise conştient la un moment dat dar şi că se complăcuse în a se preface că n-o observă.

Liliana îl însoţeşte pentru prima oară la cimitir. Pe ea, care are pentru îngrijirea plantelor o pasiune de-o viaţă, cu siguranţă n-o descurajează numeroasele bălării uscate, rămase de astă-toamnă pe mormânt. Pe atunci ei doi încă nu erau împreună. Au adus în coşul de nuiele împletite douăsprezece primule cu rădăcinile pline de pământ umed, cumpărate în aceeaşi dimineaţă de la piaţă. În afară de bălăriile uscate mai sunt şi tulpinile de muri, adânc şi definitiv înrădăcinate într-o margine a îngrăditurii, de care Lucian n-a reuşit să scape în toţi anii din urmă. Se întind mereu, cu o vitalitate diabolică târându-se într-ascuns — probabil noaptea, probabil în absenţa lui, cine ştie — de la mormântul învecinat, lăsat în paragină. Lucian reciteşte pentru a nu ştiu câta oară inscripţia de-alături. „Erai voinic şi de neclătinat. Dar Dumnezeu te-a clătinat.” Lucian a fost curios să afle cum arătau rudele — probabil părinţii — celui ce le păruse lor de neclătinat, dar niciodată nu se nimerise să vină cineva să îngrijească de acel mormânt cât timp se aflase el acolo.

Un miros puternic de grajd vine de la o gospodărie lipită de gardul cimitirului. Lumea îşi vede de viaţa de zi cu zi.

Alţi copii se temeau să intre într-un cimitir. Lucian în schimb nu-şi aminteşte să-l fi încercat vreodată sentimentul de teamă. Sigur, noaptea probabil că n-ar fi îndrăznit să se aventureze pe aleile dintre morminte, poate nici chiar însoţit. Dar ziua n-avea nicio reţinere. Unii poate că ar spune: a fost un băiat curajos. Dar Lucian nu s-ar mândri cu asta. Nu, n-a fost curaj. Pur şi simplu n-a simţit niciodată vreo primejdie. Şi, mai mult decât atât, plimbându-se prin cimitir, o linişte adâncă îi cobora în suflet, îndemnându-l la o reculegere senină şi cumva tămăduitoare. Aşa a simţit atunci. Abia la maturitate Lucian a găsit pentru asta o explicaţie: morţii au încheiat-o cu agitaţia vieţii. Au pus punct. Nu mai au dorinţe, nu mai au năzuinţe; nu mai au nici speranţe. Şi asta se simte în atmosfera calmă ce pluteşte peste oricare cimitir. Cimitirul e lumea lor.

Lucian a avut vreo doi colegi de şcoală care au murit de copii, unul într-un accident de maşină şi încă unul sau doi de boală. Azi i se pare straniu că în loc să fie îngrozit (deşi n-ar putea nega că a fost şi îngrozit), l-a încercat o nedesluşită invidie: acei colegi ai săi au cunoscut de timpuriu marea taină a trecerii dincolo. Dar, matur acum, îşi spune că acei copii n-au avut cum să cunoască marea taină pentru că nu mai exista niciun eu care să cuprindă conştiinţa acelei taine. Dacă va fi fost vreuna. Acum are o cu totul altă reprezentare. Deşi emoţia de-atunci rămâne. Mama sa ar fi de bună seamă contrariată dacă ar afla că asemenea gânduri îi umblă prin cap. Blasfemie! ar zice — în gândul ei, desigur; fiindcă se jena să rostească cuvinte pompoase. Cum adică nu mai există niciun eu? Eul este veşnic şi indestructibil, aşa cum l-a creat Dumnezeu.

Lucian înaintează pe alee, urmat de Liliana. Coteşte la stânga pe dinaintea mormântului preotului paroh, părintele Dumitru Samoilă, care ocupă o poziţie centrală, în capul aleii principale, apoi o ia la dreapta...

— Scuză-mă o clipă, i se adresează Lilianei şi se întoarce să se uite la un detaliu de pe crucea impunătoare, de marmură neagră, de la mormântul preotului paroh. Ultima dată l-a văzut la slujba de înmormântare a mamei. Avea şaptezeci şi unu de ani — a mărturisit-o el însuşi într-o discuţie privată cu un grup de enoriaşi. Pe vremea aceea era criză de preoţi, aşa că, în lipsa unui înlocuitor, părintele Samoilă era pregătit sufleteşte să mai ocupe un timp funcţia de paroh: Un an... doi... Cât o vrea Dumnezeu să mă ţină în viaţă. Lucian citeşte inscripţia de pe cruce şi constată că părintele Samoilă a murit la vârsta de optzeci şi opt de ani. Deci n-au fost un an sau doi. Dumnezeu a fost darnic cu el, l-a ţinut în viaţă încă şaptesprezece ani.

Se întoarce la Liliana, care l-a aşteptat doi paşi mai încolo, şi îşi continuă amândoi drumul pe alee...

Iată şi locul de veci al părinţilor — lanţul deja vechi, de jur împrejur, atârnând între stâlpi, vopsit în negru; crucea de curând ieşită din iarnă, curată şi grunjoasă, de al cărei braţ îşi agaţă scurta înainte de a se apuca să cureţe mormântul de buruienile uscate.

— La iarnă, de Crăciun, ar fi bine să aducem câteva crenguţe de brad, să le împrăştiem pe morminte, îi sugerează Liliana.

Soţia sa se gândeşte de pe-acum la iarna viitoare. Grija ei pentru posteritatea a doi oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată, nici măcar din vreo descriere, fiindcă Lucian nu s-a prea grăbit să-i povestească despre ei, îi merge la suflet. Se gândeşte că şi el are ceva de făcut la una din următoarele vizite la cimitir: să refacă cu vopsea neagră scrisul scobit în ciment cu numele părinţilor, fiindcă, iată, vopseaua veche a dispărut pe alocuri. Foarte bine. Va fi încă un prilej de colaborare între ei. Noua lor familie trăieşte într-o armonie pe care Lucian a visat-o toată viaţa. (Despre armonie poate că va scrie cândva.) Parcă îi pare rău că n-a cunoscut-o pe Liliana înainte de moartea părinţilor. Ca un amuzament, se întreabă: oare cum le-aş fi descris-o? Şi ei cum ar fi primit vestea, după eşecul primelor două căsnicii? Cu scepticism?

A scos uneltele de grădinărit din găleată şi s-a apucat să cureţe mormintele de buruienile uscate, în timp ce Liliana, stând ciucită, pregăteşte locul pentru sădit primulele, şase pe un mormânt, şase pe celălalt, de o parte şi de cealaltă a fâşiei de mozaic din mijloc.

Lucian a umplut deja cu buruieni prima găleată, pe care trebuie să se ducă s-o golească în tomberonul cimitirului...

I se pare acum, amintindu-şi, de neiertat că stătea de vorbă atât de puţin cu ai săi de fiecare dată când erau împreună pentru un sfârşit de săptămână sau pentru o parte din concediu. Liliana nu-i încă la curent cu aceste regrete ale lui. Despre familia ei a apucat deja să-i povestească lui Lucian câte ceva, ba chiar destule — măcar de le-ar ţine minte. Aşa e ea, mai comunicativă. Imaginea pe care Lucian şi-a făcut-o despre familia în care Liliana a crescut este cea a familiei aşezate; unită, devotată valorilor tradiţionale — întrajutorare, ţinerea strictă a aniversărilor tuturor membrilor ei, ospitalitate. Bravo lor! Abia aşteaptă să-i cunoască pe cei ce încă mai trăiesc din familie. Familia lui a fost altfel; foarte mică, a trăit aproape izolată în ciuda firii prietenoase a tatălui său şi a deschiderii lui spre viaţa urbei. În rest însă...

Lucian se întoarce de la tomberonul cimitirului aducând apă în găleata deşertată. Liliana a apucat deja să sădească şase din cele douăsprezece primule. Nu-l lasă pe Lucian să le ude turnând apă direct din găleată, aşa cum ar fi tentat, pentru ca şuvoiul prea gros să nu spele pământul afânat de la rădăcina florilor proaspăt sădite; îi cere să lase găleata jos şi ia apă din ea folosindu-se de un pahar de plastic... Într-adevăr, vine un miros puternic de grajd de dincolo de gardul cimitirului. Lilianei nu-i displace. Spune că îi aminteşte de casa părintească, unde toată lumea din sat creştea câte o vacă. Se întrerupe pentru o clipă şi, continuând să stea ghemuită, îşi înalţă privirea întrebătoare spre Lucian.

— Crezi că m-ar fi acceptat? îl întreabă cu o umbră de cochetărie temperată de sfiiciune. Vreau să spun fără ca tu să-ţi impui autoritatea ta bine cunoscută, completează ea glumind. Îmi închipui că aveai întotdeauna ultimul cuvânt, nu? Ca orice copil unic.

Îl priveşte de jos în sus, aşteptându-i amuzată reacţia.

Lucian încearcă să-şi imagineze scena întâlnirii dintre ele două, dar lucrurile nu-i sunt prea clare.

— Mama a fost o femeie practică, spune el. Şi completează după ce se gândeşte puţin: În unele privinţe. Cred că ar fi spus „Bine că ţi-a venit şi ţie în sfârşit mintea la cap”. Altceva nu-mi imaginez ce-ar fi putut să spună. În orice caz, n-o văd eu exprimându-se tranşant, în genul „Ai făcut o alegere bună. Bravo ţie!” Sau, dimpotrivă, „Nu cred c-ai făcut o alegere bună”. Nu, asta nu-i stătea ei în fire. Îmi amintesc că, dincolo de cuvinte, învăţasem să fiu atent la emoţiile ei, pe care nu prea ştia să şi le ascundă. Uneori emoţiile erau în concordanţă cu cuvintele, alteori erau în contradicţie.

De fapt, completează Lucian în gând, la nervi poate c-ar fi spus-o. A fost o femeie care a avut o problemă de-o viaţă: controlarea impulsivităţii. Însă n-ar fi recunoscut-o în ruptul capului; ieşirile nervoase, aşa cum le vedeau la ea alţii, inclusiv Lucian, ea le considera manifestări ale unei nevoi permanente de clarificare. Mă rog, aşa o fi fost.

Lucian îşi aminteşte de un miting aviatic la care a luat parte cu foarte mulţi ani în urmă împreună cu ai lui... La un moment dat, coborându-şi întâmplător privirea din înaltul cerului către mulţimea de spectatori, care era mai degrabă răzleaţă, a observat la câţiva paşi distanţă o fată cam de aceeaşi vârstă cu el, despre care şi-a dat seama numaidecât că e altfel. Adică ciudată, cu mintea un pic rătăcită. Purta o rochie de culoare oliv închis, cu trei volane, cumva nepotrivită cu vârsta ei, ciorapi trei sferturi cu dungi în culori vii şi o pereche de ghete nou-nouţe, maro-roşcat, legate cu şireturi. Era clar că se bucură de toată atenţia familiei. Impresia pe care o crea vestimentaţia ei era că reflectă exact condiţia ei de fiinţă stranie, dedublată — pe de-o parte închisă faţă de lumea înconjurătoare şi pe de altă parte capabilă mai mult decât oricine din jur să se bucure de spectacolul oferit de aceeaşi lume. Se afla acolo împreună cu mama ei, de care părea să depindă puternic. Dar în acele momente depindea într-o măsură poate încă şi mai mare de evenimentele mitingului, pe care le trăia cu o intensitate ieşită din comun. Aproape că nu-şi dezlipea ochii de avioanele din înaltul cerului, pe care le privea încântată, cu mâna streaşină la ochi. Avea izbucniri când bătea din palme, ţopăia de bucurie şi râdea fericită, fără ca acele izbucniri să fie provocate neapărat de evenimentele mitingului aşa cum erau acestea vizibile pentru ceilalţi. Având în vedere starea ei specială, Lucian n-o putea suspecta de intenţia de a oferi la rândul ei, prin exuberanţa ei debordantă, un spectacol pentru cei din jur, aşa cum li se întâmplă altor copii la vârsta aceea. Deşi, fără voia ei, le oferea un spectacol. Era chiar de mirare că aproape nimeni din jur nu-i dădea vreo atenţie...

Tatăl lui Lucian participa cu mult interes la miting, vădind şi aici, la fel ca şi în multe alte ocazii, acea vioiciune a spiritului său niciodată cu adevărat îmbătrânit. În timp ce mama sa, pentru care avioanele trebuie că nu reprezentau altceva decât nişte mecanisme, fie ele şi foarte sofisticate, nu se prea omora cu firea să urmărească acrobaţiile aeriene. Şi poate de aceea, mai puţin interesată de miting, îşi îndreptase şi ea atenţia, la fel ca şi Lucian, spre candida fată handicapată cu zburdălniciile ei euforice.

De i-ar sta în putinţă ar întreba-o pe mama sa dacă îşi mai aminteşte de acel miting aviatic, sau dacă îşi mai aminteşte de fata aceea ciudată... Sunt multe întrebări pe care regretă nespus — uneori chiar îl doare — că nu i le mai poate pune.

E o primăvară interiorizată şi sobră, cu vânt umed adiind peste rămăşiţele reci ale iernii. Gândul lui Lucian se întoarce la singurătatea mamei de după moartea tatălui său, la acei nici trei ani de viaţă în care ea a dus o luptă obosită pentru o supravieţuire nedorită, încheiaţi cu renunţarea finală. De fapt nu ştie dacă în final a fost renunţarea, sau a hotărât în locul ei Creatorul în care ea credea cu devoţiune. Lucian se afla la Bucureşti. Se despărţiseră cu doar şase zile înainte. Fusese pentru prima oară când ea rămăsese în pragul uşii deschise, cu lacrimile curgându-i pe obraji. De când cu boala ei, a avut grijă să n-o lase să stea prea mult singură şi a vizitat-o tot mai des. Urmau să se vadă peste zece zile. De fapt promisiunea lui Lucian ea a primit-o fără să încuviinţeze, cu neîncredere şi resemnare. Parcă ştia că n-o să mai aibă răbdare zece zile. Cu câteva săptămâni înainte îi povestise că, simţindu-se rău într-o seară, se dusese la uşă şi o descuiase pentru ca vecinii de palier să poată intra în cazul cel mai rău — să nu fie nevoiţi să spargă uşa. La următoarea lui vizită o dojenise cu blândeţe că nu ţinea regimul strict prescris de doctor. Dacă nu faci ce trebuie, i-a spus, din nou o să-ţi vină să te duci la uşă s-o descui. Ea a râs fără vlagă privind în altă parte. În ultima ei seară uşa n-a fost încuiată. Dincolo de uşă, pe palier, ardea lumina de pe scară şi vecina ei, doamna Saicovici, nu bănuia nimic. Mai era ceva mai puţin de o oră şi jumătate până la miezul nopţii.

Lucian şi-a amintit de atâtea ori, după aceea, de doamna Saicovici, prietena ultimilor ani de singurătate a mamei, o bucovineancă în vârstă, corpolentă şi destul de sobră dar care avea momente de cochetărie când făcea aluzii discrete la formula cu care prefera ca lumea să i se adreseze. Ştiţi — spunea c-un râset jenat —, eu n-am fost niciodată măritată. Aşa s-a-ntâmplat. Aşa că, orice s-ar zice, se cheamă că sunt domnişoară. Asta este, nu pot să schimb eu lucrurile... Mama se amuzase, în felul ei reţinut, de pretenţia comică a vecinei, întrebându-se cam ce vârstă ar putea să aibă vecina ei bucovineancă. Cu puţin înainte de a muri aflase întâmplător că avea şaptezeci de ani. Vestea o consolase întrucâtva şi îi spusese lui Lucian, cu o uşurare vizibilă: Ei, nu-i chiar aşa de mare diferenţa de vârstă între noi două.

Lucian o invitase să ia parte la parastasul de un an şi de atunci n-o mai întâlnise. Trebuie că era de mult oale şi ulcele domnişoara Saicovici.

Din păcate, locuinţa unde au stat ai lui n-a fost proprietatea lor. A fost închiriată. N-a mai rămas aproape nimic din lucrurile lor. Doar etajera, cărţile, inclusiv volumul „Şahul miraculos. Partide celebre”, pe care n-a mai avut cine să-l deschidă, şi cutia de şah, în care piesele zac de mult tăcute. Acestea au ajuns acasă la Lucian, iar mobila părinţilor a aruncat-o fiindcă era veche şi uzată, în cea mai mare parte cumpărată la mâna a doua...

Lucian nu ştie de ce n-a mai trecut s-o vadă pe domnişoara Saicovici. A fost o femeie destul de educată, ar fi avut despre ce să discute cu ea, şi ea ar fi fost, parcă o şi vedea, surprinsă şi încântată să-l vadă la uşa garsonierei ei. Şi totuşi n-a căutat-o niciodată. De ce? Probabil prăpastia dintre generaţii, îşi spune... Dar timpul şterge orice diferenţă, nivelează totul. Acum n-ar mai fi nicio prăpastie, ei fac parte cu toţii, Lucian, părinţii şi domnişoara Saicovici, din aceeaşi generaţie.

Dacă mama l-ar întreba, l-ar durea să-i spună că mobila lor a fost aruncată. Oricât de rău ar fi arătat, mama se ataşase de mobila aceea. Era a ei şi se mândrea că au cumpărat-o pe banii lor de pensionari. Chiar dacă costase puţin, putea spune că o cumpăraseră, n-o primiseră de pomană. La fel, era ataşată de toate flecuşteţele din casă, de milieurile pe care le făcuse cu mâna ei, de veselă, de cele câteva tablouri în colţul cărora fixase, între geam şi ramă, diferite ilustrate şi fotografii. Ţinea la glastrele vechi ale familiei, care rezistaseră timpului, ca şi la cele pe care i le cumpărase Lucian.

Liliana îşi înalţă privirea spre Lucian şi îl priveşte întrebător: la ce se gândeşte? Doar îl priveşte dar nu-i pune nicio întrebare. Îşi mută privirea în altă parte. El se uită peste gard, în gol... Glastra albastră... E dintre puţinele lucruri pe care Lucian le-a păstrat din locuinţa părinţilor şi se află acum la Bucureşti, în apartamentul său... Sticlă albastră, ieftină dar o formă zveltă, plăcută, cu baza masivă, care îi dă stabilitate. Ca dovadă, nu s-a răsturnat la cutremurul din ’86.

A fost cutremur în ’86?

Da, a fost, dar glastra albastră nu s-a răsturnat.

Dar glastra de cristal?...

Pe Lucian îl doare să-i mărturisească soarta vazei de cristal. Ea n-a avut norocul celei de sticlă albastră. Mai puţin stabilă, a căzut de pe etajeră şi s-a spart. Lucian nu era acasă. La înapoiere a găsit-o la piciorul etajerei, cu piciorul rupt. Nu făcută ţăndări ci doar cu piciorul rupt, parcă retezat.

Sper c-ai aruncat-o. Nu-i bine să ţii în casă vase sparte. Aduc ghinion. Chiar şi lipite.

Sigur că da, nici lui Lucian nu-i place să ţină în casă obiecte sparte sau stricate. Deşi, având în vedere vechimea vazei, i-a trecut prin cap să încerce s-o lipească. Până la urmă însă a renunţat.

Dar cele două glastre mici, de faianţă? Cele cu flori roşii?

Glastrele mici, cu flori roşii, n-au căzut. Atât doar că nu mai sunt pentru flori. Ţin în ele creioane colorate, pixuri, o pană de gâscă pe care nici nu-mi amintesc unde am găsit-o. Răsfirate cum stau, toate acele obiecte arată foarte bine, la fel de bine ca şi florile. Am avut dintotdeauna o pasiune pentru pene, dacă-ţi aminteşti. O pană de porumbel am găsit-o în balcon după o zburătăceală printre lucrurile întinse la uscat.

Îţi aduci aminte de elefantul de faianţă? A dispărut de mult din casă. Şi el s-a spart la un moment dat. Ţi-aduci aminte cu ce l-ai lipit?

Da... Se pare că tatăl său l-a învăţat şmecheria. Sau poate chiar mama sa. Freca spărtura cu un căţel de usturoi, după care apăsa bucăţile una într-alta şi, ca prin minune, rămâneau lipite perfect...

Liliana a isprăvit de sădit toate cele douăsprezece primule. S-a aşezat pe marginea piedestalului şi priveşte peste peisajul cubist al cimitirului. Se odihneşte. A obosit. Nu mai e nici ea tocmai tânără. Pe faţă i s-a zugrăvit o expresie de împăcare. Asupra ei pacea cimitirelor are acelaşi efect ca şi asupra lui Lucian?

Ai mai zugrăvit locuinţa?

E păcat să-ţi închei viaţa într-o locuinţă închiriată. Cei rămaşi după tine trebuie să scoată mobila afară din casă — s-o vândă sau s-o arunce la gunoi. Locuinţa trebuie eliberată şi în ea se mută locatari pe care tu, ca urmaş fără drepturi, nu i-ai cunoscut niciodată şi nici nu arzi de nerăbdare să-i cunoşti fiindcă ei, indiferent de cât sunt de cumsecade, îţi pângăresc, fie şi fără voie, intimitatea. Fosta intimitate. Tu, ca urmaş, nu vrei niciodată să revezi spaţiul acela care ţi-a aparţinut sau te obişnuiseşi cu gândul că îţi aparţine; după care a venit scadenţa şi acum nu mai e al tău. Probabil că de aceea Lucian n-a mai vrut să treacă s-o vadă pe domnişoara Saicovici. Nu din cauza prăpastiei dintre generaţii. Ci fiindcă garsoniera ei prea era aproape de apartamentul părinţilor, unde locuiau acum nişte străini. La doar doi paşi se afla uşa lor, atât de familiară. Uşa aceea pe care mama se dusese s-o descuie pentru ca vecinii să aibă acces în cazul cel mai rău cu putinţă.

Locuinţa... Te referi la apartamentul de la Bucureşti? Nu, nu l-am mai zugrăvit... Mă pregătesc să-l vând.

Mama lui ar fi fost contrariată.

De ce?

Tatăl său însă şi-ar fi spus fără doar şi poate că dacă feciorul său are intenţia să vândă apartamentul, de bună seamă are motive s-o facă. Şi ar fi aşteptat cu răbdare continuarea, pe faţă cu acel surâs încrezător care îi era caracteristic.

Păi... m-am recăsătorit şi... m-am mutat la... ea.

Lucian urmăreşte cu privirea o doamnă masivă care se apropie pe aleea îngustă. Se dă într-o parte făcându-i loc să treacă. La cimitir, la fel ca la ţară, chiar şi necunoscuţii se salută între ei.

— Mai stăm? o întreabă pe Liliana după ce doamna s-a îndepărtat.

— N-ai aprins lumânările.

Aşa e. Lucian cotrobăieşte prin coşul de nuiele împletite, în căutarea lumânărilor...

Cu puţin înainte de a muri, tatăl său şi-a amintit de un preot cu care fusese coleg de liceu, la Iaşi. Prietenia lor poate continuase şi în anii maturităţii. Lucian nu mai are posibilitatea să-l întrebe. Îl chema Chirilă — asta-i tot ce a apucat să-i spună tatăl său, fără să-i dea alte detalii, decât doar că fuseseră buni prieteni. După moartea lui, Lucian şi-a propus să-l caute pe părintele Chirilă şi să-l tragă de limbă despre tatăl său. S-a tot gândit cum ar putea să afle la ce biserică slujeşte. Nu i-a venit însă nicio idee. A tot amânat. Acum a trecut deja peste un sfert de secol. De vreme ce fuseseră de aceeaşi vârstă, acum ar trebui să fie trecut bine de o sută de ani. E clar, a scăpat ocazia să-l cunoască pe preot. Dar, fiind vorba de un prieten al tatălui său, îi face plăcere să se gândească la el. În mod straniu, îşi imaginează până şi fizionomia lui. Poate fiindcă ştie cam ce fel de oameni îi erau simpatici tatălui său. Oameni care aveau pe faţă, mereu, un zâmbet prietenos sau o anumită seriozitate responsabilă.

Vasăzică aşa... te-ai recăsătorit... Eu am cunoscut-o?

Nu.

Lucian a îngenuncheat la piciorul căsuţei pentru lumânări şi îşi şterge lentilele ochelarilor cu bucăţica de piele de căprioară pe care o ţine în toc. A deschis uşiţa căsuţei.

Şi cu apartamentul tău de la Bucureşti ce-ai de gând să faci?

Cred c-am să-l vând.

Eşti sigur că n-o să-ţi pară rău?

Tatăl său obişnuia să asculte şi să tragă concluziile în gând; sau poate că nu trăgea nicio concluzie, doar lăsa lucrurile să se desfăşoare în voia lor, fără să intervină nici măcar cu o întrebare... Aştepta să se ivească prilejul s-o pornească pe străzi la plimbare. Aştepta s-o şteargă. Întrebările şi le plimba pe străzi până nu mai rămânea nimic din ele.

Şi ce-ai de gând să faci cu banii?

Nu ştiu... Încă nu m-am gândit. Trebuie să vorbesc cu... cu ea. Poate o să călătorim.

Sper să fie totul bine.

...Lucian aprinde o lumânare. Vântul culcă flacăra şi o stinge. O dâră subţire de fum urmează grăbită calea şerpuitoare a vântului. O aprinde din nou. Vântul tresare plin de viaţă...

În căsuţă au rămas capetele de lumânare de la vizitele anterioare. O aprinde şi pe cea de-a doua şi închide uşiţa.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Boschetari*

Nu, nu-i adevărat că oamenii fără căpătâi sosiţi de la ţară în Capitală — nu să-şi încerce norocul ci sosiţi pur şi simplu — nu pot găsi locuri unde să se adăpostească. Asta o spun doar unii care s-au dezobişnuit să lupte pentru viaţă. Ei însă luptă — chiar dacă nu cred în noroc. E drept că de o vreme a devenit foarte greu, dacă nu imposibil, să-şi găsească adăpost grupaţi, aşa, ca să poată să-şi ţină de urât în lungile seri — şi în lungile nopţi — cu vreme rece şi ploioasă. Şi mai ales cu zloată. Iar pentru asta poate că-s ei înşişi vinovaţi, zâzania iscată între ei din senin sau din pricini mărunte şi, deopotrivă, faptul că ceilalţi uite c-au prins ceva cheag şi nu-i mai prea suportă. Dar dacă trec peste asta şi dacă nu-s prea pretenţioşi, oricând pot să pună ochii pe-o dărăpănătură, ceva, care, c-un minim efort, să poată fi transformat într-o casă... Casă? Mă rog, e-un fel de-a zice. Mai degrabă un adăpost cât de cât durabil... De bună seamă, pentru asta îţi trebuie şi ceva spirit de observaţie, şi ceva inventivitate. Dar de cele mai multe ori ei sunt înzestraţi cu ambele. Împotriva a ce spune lumea... O cocioabă părăsită, căzută într-o rână (şi în paragină, desigur — cu mult înainte să cadă într-o rână), chiar şi pe câte o străduţă curăţică, cu singura condiţie să-i accepte vecinii; căsuţa goală a unui transformator dezafectat — chiar dacă tocul uşii e pe jumătate ars (numai tocul, fiindcă uşa a dispărut de mult, de parcă nici n-ar fi existat vreodată), iar pereţii sunt înnegriţi de pe urma unui incendiu petrecut cine ştie când, şi înăuntru încă mai miroase a ars şi a fum acru şi umed; un bloc început şi abandonat la stadiul de schelet, unde poţi să-ţi alegi oricare încăpere de la parter; o îngrăditură cu acoperiş dintr-un parc, mâzgălită pe dinafară cu nişte grafitti fioroase (dar asta-i treaba celor care au mâzgălit — bine măcar că n-au mâzgălit şi pe dinăuntru); ruinele unei case boiereşti de pe o stradă hai să-i zicem din centru, unde nu mai e de găsit nimic din ce-a fost odată, dar până una-alta poţi să-ţi încropeşti un locşor de stat, până vine cineva să cumpere casa. Sau s-o dărâme. Şi chiar şi sub o basculă răsturnată cu fundu-n sus şi mâncată de rugină se poate sta o vreme în lipsă de altceva mai bun. Direct pe pământ? Ferească Dumnezeu — pe la ghenele de gunoi poţi oricând avea norocul să găseşti până şi o saltea aruncată, care bineînţeles că arată ca dracu’, soioasă şi jerpelită, dar de! asta-i viaţa...

Oricare ar fi adăpostul, ai însă linişte dacă te instalezi în el? Asta-i întrebarea. Tragi nădejde, negreşit. Dar o ai?... Ninge, zăpada nu s-aşează fiindcă pământul n-a apucat încă să se răcească, în schimb, la doar câţiva metri distanţă, pe şosea, dincolo de bălăriile uscate şi de grămezile de moloz împrăştiate peste tot, cauciucurile maşinilor lipăie şi fâşâie întruna pe asfaltul ud şi parcă îţi lipăie a frig pe şira spinării.

Dar ei n-au multe pretenţii. O pătură jegoasă, găsită şi ea tot pe lângă ghenă, stă atârnată în uşă, udă şi împuţită, dând întunericului dinăuntru iluzia de călduţ. Poţi s-aprinzi foc de vreascuri într-un bidon de smoală, găsit şi el — un foc care ţine puţin şi nu încălzeşte mai deloc. Dacă tot sunt pereţii înnegriţi de funingine şi tocul uşii ars de incendiu, ce mai contează? Fumul înghiţit face bine, la fel cum bine îi face şi cărnii atârnate la afumat.

Căsuţa unui transformator? Cineva ar putea să zică: trebuia să te gândeşti de două ori înainte să te instalezi aici. Păi cum să nu fie un asemenea loc râvnit şi de alţii? Oricând poţi să te trezeşti în toiul nopţii cu doi handralăi cu gura mare în pragul uşii, cu mutre fioroase, dând pătura la o parte c-o smucitură şi stropşindu-se la tine cu cele mai murdare cuvinte ce se pot închipui pe lume, că noi am stat aicea pân-acu un an, când ne-a băgat ăia la zdup! Ce, n-ai văzut colo-n colţ un ceainic de tinichea? Păi noi d-aia l-am lăsat aicea împreună cu pirostria aia, ca să vază orice cap de tărtăcuţă ca tine şi să constate că gata, e ocupat! Şi să nu-i dea pân capu’ ăla sec al lui să s-aciuiască-n casă la noi! Adică atâţia a trecut p-aicea şi a ştiut că asta-i casa lu’ Roşcovăţ şi Bulboană, numa’ tu n-ai ştiut, ai?... Ce poţi să-i zici? Să-l întrebi dacă are contract de închiriere cu primăria? Ăştia-s în stare să te dea cu capul de pereţi... Aşa că ce mai stai! Ai niscaiva lucruri d-ale tăle lăsate p-aicea? Hai, ia-ţi-le şi întinde-o!...

Dar uite că se mai întâmplă şi minuni — să te trezeşti cu poliţia-n uşă; şi asta-i şansa lor, a oamenilor fără căpătâi. Două siluete în ceaţa care se destramă în fuioare — două siluete în uniformă. Aşa că asta face poliţia: câteodată pică taman la momentul potrivit, când orice derbedeu care ştie că n-are acte-n regulă şi e pus pe luat cu japca de la alţii uită pe loc că a stat în urmă c-un an în căsuţa transformatorului (sau în oricare adăpost asemenea), uită că şi-a lăsat nu’ş’ ce ceainic de tinichea într-un colţ al încăperii şi pirostria sub el (sau oricare alte obiecte) şi o şterge încă înainte ca poliţia să deschidă gura şi să-l ia la întrebări...

E şansa lor, a oamenilor fără căpătâi? Da şi nu. Fiindcă poliţia nu vine niciodată să le ia partea jerpeliţilor fără casă în dauna altora de aceeaşi teapă; adică să facă dreptate. Poliţia îi ia la întrebări pe cei dintâi pe care pune ochii.

Vă rugăm să prezentaţi actele dumneavoastră de identitate! Şi ăştia îţi vorbesc — poliţaii ăştia — pe-un ton de te trec fiorii. Vor să ştie tot, de parc-ar citi de pe-o listă: de unde eşti, când ai plecat, de ce-ai venit în Bucureşti, unde ai casă, de ce n-ai, dacă ai cerut ajutor de la primăria de sector. Tot. Pe ei nu-i interesează nicio poveste de-a lor. Un–doi, te fac boschetar — asta-i pe lista lor. Boschetar. În rest, nu vor să ştie nimica. Nu-i interesează cum, cu ce, din ce îţi încropeşti traiul, din ce îţi câştigi bucata ta de pâine mucegăită. Şi dacă ai încerca să-i spui cât te zbaţi, ar ridica din umeri... De ce îţi faci veacul pe la ghenele de gunoi? De ce le iei la rând, de-ai ajuns să cunoşti toate ghenele din cartier? Şi cum ai ajuns la o anumită îndemânare să ocheşti dintr-o privire ce merită să scoţi de-acolo şi ce nu merită. Cum eviţi să te-atingi de scârboşenii, cum tai c-o lamă sacii cu resturi înnodaţi la gură şi să răsfiri ce-i înăuntru c-un capăt de băţ...

Unii poate cred că ei caută acolo demâncare. Ei, nu! Trebuie să fii dus cu pluta ca să te cobori până acolo să mănânci resturile de care unii se descotorosesc. Că doar nimenea n-aruncă la gunoi ce-i încă bun de mâncat... Dar găseşti în schimb plastice, cartoane, chiar şi fierătănii — bucăţi de ţeavă, robinete, clanţe uzate, scoabe ruginite, câte şi mai câte. Scoţi un ban din toate astea dacă le duci la centrele de colectare, nu?...

Şi apoi, nu sunt numai ghenele. Unii din ei s-au obişnuit să dea târcoale locurilor de parcare de la supermarketuri. Nu că pe-acolo s-ar arunca cine ştie ce. Dar acolo-s cărucioarele. Poţi să-i rogi pe unul şi pe altul să-ţi lase căruciorul să-l duci tu la intrarea în magazin; şi uite că unii se-nvoiesc, ţi-l lasă, fiindcă-i cale lungă pân’ la ţarcul cărucioarelor. Aşa că mai câştigi câte-o monedă de cinzeci de bani. Dacă ai norocul să găseşti zece cărucioare de dus, uite c-ai şi făcut cinci lei... Ba chiar se-ntâmplă să găseşti cărucioare lăsate vraişte printre maşini, pe care clienţii nu s-au mai ostenit să le ducă la locul lor. În fiecare zace câte-o monedă. Doar să împingi căruciorul până-n ţarc, să-l îngrămădeşti în rând cu celelalte, să-ndeşi în gaură fierul din capul lănţugului de la căruciorul dinainte, şi moneda e-a ta! Totu-i să ai răbdare. Şi ei, oamenii fără căpătâi, au răbdare cu duiumul. Viaţa asta i-a învăţat, să aibă răbdare...

Şi totuşi ei au nevoie de noroc şi chiar se bizuiesc pe el, poate fără să-şi dea seama. Nu-i vorba de norocul de peste ani, cum îl aşteaptă ceilalţi, ci doar de norocul din zilele următoare. De bună seamă că niciunul din ei nu se gândeşte nici măcar la luna următoare. Abia dacă îndrăznesc — când şi când — să se gândească la săptămâna viitoare, dar de cele mai multe ori gândul lor abia dacă trece de mâine şi nu se duce mai departe de poimâine... Dacă în preajma ghenei ai găsit un fotoliu, te gândeşti că poate mâine (sau poimâine) Dumnezeu ţi-o scoate-n cale şi-o măsuţă, una mică şi rotundă, cu picioare încovoiate. Sau chiar şi-o canapea, de ce nu. Sau măcar un divan din alea de modă veche, cum aveai cândva acasă la ţară...

Cam multă umbră, cam multă umezeală şi miros de ars umed. Dar adăpostul poate c-o să-nceapă să se-ncropească, să semene c-o căsuţă care să fie de durată (cât de cât). Chiar dacă nu-i nimic al tău acolo. Fiindcă ce-i găsit pe lângă gunoaie rămâne al altora, orice-ai face. Poţi să te-ncrâncenezi şi s-o ţii morţiş că ai dreptul la lucrurile pe care ai pus mâna, cele pe care alţii le-au aruncat. Poţi să ţi le aperi cu ghearele şi cu dinţii atunci când vine altul şi vrea să ţi le ia. Dar ale tale nu sunt niciodată cu-adevărat. Asta, ca să nu-ţi faci iluzii.

Şi le mai trebuie noroc să nu se-ntoarcă ăia de i-a pus poliţia pe fugă. Fiindcă poliţia nu stă să poarte de grijă unora de teapa lor. Şi a doua oară ăia doi, Roşcovăţ şi Bulboană sau alţii ca ei, nu mai stau la tocmeală. Şi nici doar la ameninţări nu se mai opresc de astă dată. În toiul nopţii vin şi te iau la pumni, îţi zdrobesc nasul şi-ţi rup fălcile. Ploaie, grindină sau viscol, poate să vină şi potopul de pe lume — ăştia n-au nicio milă. Te scot afară în înjurături printre şuturi şi te lasă rupt în pragul adăpostului... Ce poţi să faci? Trebuie să ai puterea lor exersată în încăierări sângeroase şi duşmănia lor din suflet ca să le faci şi tu altora la fel. Şi nu ai nici puterea, nici duşmănia derbedeilor de teapa lor.

Aşa că speranţa lor, a celor fără căpătâi, veniţi să-şi încerce norocul în Capitală, n-are niciodată bătaie prea lungă.

Un an? Nici vorbă de-aşa ceva! Păi uite ce poate să se-ntâmple. E mult şi dacă speri ca săptămâna ce vine să-ţi aducă ceva bun. Sau măcar să nu-ţi aducă nimic rău.

Cel mai rezonabil e să speri în ziua de mâine. Dar de cele mai multe ori trebuie să fii mulţumit dacă noaptea ce vine o să treacă fără nicio amărăciune.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

La banca Rohan S.A.*

Banca Rohan S.A. l-a înştiinţat pe Caius la telefon, printr-o seducătoare voce feminină, că unul din depozitele sale Performance, ajungând la maturitate, a trebuit să fie vărsat în contul curent. — N-aţi dori să treceţi pe la noi şi să vă deschideţi un depozit nou sau să vă alegeţi unul din noile noastre produse? a sunat întrebarea. Ar fi în avantajul dumneavoastră pentru că avem ce să vă oferim. Iar banii din contul curent, după cum ştiţi, nu produc nimic.
   Caius s-a dus la bancă în aceeaşi după-amiază.
   A ochit un birou unde un client tocmai se ridica să plece. Cu un zâmbet profesional a fost poftit să ia loc pe un scaun din faţă. S-a aşezat. A urmat dialogul standard: — Ia să vedem... Despre ce-i vorba? A, un depozit Performance... Cartea dumneavoastră de identitate, vă rog... Tânăra domnişoară de la banca Rohan S.A. s-a dezvinovăţit, dezinvoltă şi senină: — Nu eu v-am sunat, probabil una din colegele mele. Dar nu-i nimic... Aşadar, ce-avem aici... A, da, tocmai a expirat... Păi să vedem ce putem face mai departe. Caius i-a spus domnişoarei că preferă să deschidă un nou depozit Performance dacă banca mai are în portofoliu genul ăsta de depozite... Domnişoara a afişat un zâmbet înţelegător, şi-a fixat atenţia preţ de câteva secunde pe ecranul calculatorului, a zâmbit din nou, edificată, şi a spus, clătinând din cap dezolată: — Mă tem că nu se poate, domnule. Un nou depozit Performance nu puteţi deschide decât dacă veniţi cu bani noi... Caius s-a mirat, s-a uitat pe fereastră în stradă, unde o maşină roşie de-a pompierilor tocmai parca în vecinătate. A refuzat un pic iritat alte două sau trei oferte propuse de domnişoara de la birou pe motiv de condiţii prea puţin avantajoase. A hotărât să-şi retragă banii din contul curent şi să meargă cu ei la altă bancă. Domnişoara dindărătul biroului a zâmbit dezamăgită şi privirea i s-a răcit.
   Se întâmplau lucruri destul de neplăcute la banca Rohan S.A.
   Caius s-a ridicat şi s-a dus la casierie.
   Erau patru clienţi acolo, care stăteau la coadă. A făcut în gând o socoteală simplă: cinci minute de fiecare, asta însemna douăzeci de minute, şi cu el douăzeci şi cinci, şi avea să se vadă cu banii retraşi.
   S-a aşezat la rând. I-a atras atenţia domnul în vârstă dinaintea sa, un pic cam prea agitat pentru un client care îşi aşteaptă rândul la casieria unei bănci. De fapt clientul era împreună cu o doamnă, fără doar şi poate soţia sa, ambii, probabil, pensionari de dată recentă. Dacă erau doi pentru aceeaşi treabă, însemna că putea să scadă cinci minute din timpul estimat de aşteptare. Doamna, care purta un mantou cu guler de vulpe, nu i-a dat atenţie. În schimb bărbatul s-a întors iute, aparent fără niciun motiv, către Caius şi l-a fixat cu o privire interogativ-neîncrezătoare, chiar un pic ostilă. Îl cunoştea oare pe Caius? Şi dacă da, să-i fi fost oare antipatic? O a doua privire a individului, câteva secunde mai târziu, la fel de neprietenoasă, a adăugat ceva iritare peste cea deja înfiripată.
   Misterul purtării ciudate a individului şi al ocheadelor ostile aruncate lui Caius s-a lămurit când cuplul a ajuns la ghişeu. Între cei doi şi casieriţă a început o serie lungă de şuşoteli conspirative şi în acelaşi timp cordiale, cu aplecări ale clientului vârstnic către urechea casieriţei, cu zâmbete amabile întoarse de aceasta. Imediat s-a pornit şi maşinăria de numărat bani, al cărei zbârnâit de râşniţă descentrată s-a tot repetat minute în şir. Au continuat şi privirile neliniştite ale clientului, aruncate într-o parte şi într-alta — nu şi în urmă de astă dată. Nenumărate hârtii au început să fie vânturate alert peste scândura ghişeului — chitanţe, acorduri de desfiinţare de depozite, buletine de schimb valutar — semnate cu o anumită vioiciune profesională de către cei doi clienţi: ea mai întâi, apoi el; el mai întâi, apoi ea. Semnături peste semnături, în timp ce maşinăria de numărat bani zbârnâia în continuare. La un moment dat casieriţa l-a strigat pe agentul de pază al băncii, un tip cu mutră de fost miliţian, aferat şi rezonabil, care, sculându-se prompt de pe scaunul de la perete, pe care şezute până atunci fără să facă nimic, s-a apropiat de despărţitura casieriei venind dintr-o parte şi nu şi-a mai luat până la sfârşit coatele de pe muchea peretelui despărţitor lateral. Era deci clar: cei doi încasau o mare sumă de bani. Şi Caius a zâmbit în sinea sa, edificat. Privirile îndărăt, scrutătoare, neliniştite şi neîncrezătoare, ale tipului cu bani mulţi aveau o singură explicaţie: se temea ca în urma lui, la coadă, să nu se fi aşezat vreun răufăcător la curent cu tranzacţia pentru care cei doi veniseră la bancă!... Ce caraghios! Dorind să se asigure că nu-l paşte primejdia unui atac, obţinuse exact contrariul: toată lumea de la coadă şi din sală era cu ochii pe el şi pe nevastă-sa şi îşi dădeau coate. Coada se mărise la vreo zece sau douăsprezece persoane. Cu toţii stăteau ca pe ghimpi, porniţi împotriva celor doi, care îi făceau să piardă timpul. De la cele cinci minute pe care le estimase Caius la început, timpul se lungise deja până la circa trei sferturi de oră, şi tranzacţia încă nu era gata.
   Ba da, uite că în sfârşit se apropia de final. Clientul cel vârstnic i-a pasat casieriţei o pungă de plastic cu un ziar înăuntrul. Casieriţa a părut amuzată şi, îndărătul ghişeului, se putea ghici că face oficiul de a îndesa în pungă pachetele de bancnote după ce le învelea mai întâi în ziar; foşnetul hârtiei răsuna în liniştea încordată din incinta băncii.
   Cei doi beneficiari ai tranzacţiei au aşteptat cuminţi, sub privirea protectoare a agentului de pază fost miliţian, a cărui figură calmă părea să spună: nu vă faceţi griji, am mai asistat eu la asemenea operaţii şi de întotdeauna totul s-a terminat cu bine.
   Cuplul a părăsit în sfârşit ghişeul şi, cu capul în pământ, afişând o discreţie tardivă, s-a prelins către uşă tăind holul pe diagonală, escortaţi îndeaproape de agentul de pază.
   Au ieşit afară. Caius i-a văzut prin vitrina băncii traversând precipitat trotuarul. La bordură îi aştepta un Ford Fiesta gri, în ton cu cenuşiul zilei de iarnă. Agentul de pază a rămas nedezlipit de portiera deschisă, asigurându-se că punga doldora de bancnote a ajuns în siguranţă undeva în interiorul automobilului.
   Caius i-a urmărit cu privirea în timp ce plecau. Maşina roşie a pompierilor dispăruse. Pe stradă a trecut în goană o ambulanţă umplând strada de înfiorarea stridentă şi rău-prevestitoare a sirenei. Clienţii aflaţi înăuntru au urmărit cuplul din Ford Fiesta cu o ostilitate plină de invidie. Încă o ambulanţă a trecut pe bulevard în sensul celălalt, gonind către un spital ce nu exista. Imediat după Ford Fiesta un Volkswagen Touareg s-a dezlipit discret de bordură şi, cu o manevră moale şi profesionistă, şi-a ales banda liberă şi a accelerat cu o neaşteptată energie, până în clipa aceea ascunsă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Stereotipii vechi şi noi în lumea literelor

Răspuns la ancheta revistei Contemporanul, iniţiată sub semnătura Adrianei Teodorescu:

Stereotipizarea socială a scriitorului

Pornind de la premisa că sensul figurat al mitului (esenţialmente pozitiv) se suprapune cu sensul propriu al stereotipiei (preponderent negativă), pot să spun că pentru unii din generaţia mea, poate pentru cei mai mulţi, mitul scriitorului văzut ca un demiurg al literelor, puternic în interioritatea sa, sensibil, pătrunzător, inventiv, dezinteresat de confort şi de avantaje materiale, dar recompensat copios — şi pe merit — pentru creaţia sa dedicată moralei şi binelui semenilor, acest mit s-a prăbuşit (aproape) brusc la vârsta când au păşit de la conştiinţa critică a celor din anturajul lor la conştiinţa critică a realităţii în sens mai larg, inclusiv politice.

Îmi amintesc de o întâmplare când, pionier fiind, am participat la nu ştiu ce comemorare legată de închisoarea Doftana, templu comunist, situată în vecinătatea Câmpinei, unde locuiam. Timp de minute bune, cât am stat smirnă, în chip de strajă, alături de câţiva colegi-pionieri, ca anexă a oficialităţilor, în picioare pe creasta unui zid pe jumătate năruit, am tras cu coada ochiului la un personaj care mi-a stârnit admiraţia: un bărbat chipeş, care se plimba agale dincolo de cordonul de ordine, nestingherit, călcând pe iarbă, în timp ce, cu o mină concentrată, nota de zor într-un carnet. Vezi bine, era reporterul. Ajuns acasă, am aşternut pe hârtie impresiile lăsate de ceremonie într-un carnet care, pentru câteva însemnări sporadice, mi-a ţinut loc de jurnal, încheindu-le cu însemnarea: „Să ajung ca el este cel mai mare vis al meu!”... Nu mai mult de doi sau trei ani mai târziu mi-am spus: scriitor sau ziarist, n-a fost decât un scribălău, slujitor al regimului, privilegiat prin faptul însuşi de a i se fi permis (de fapt, ordonat) să se desfăşoare îndărătul cordoanelor de ordine! Tot atunci scriam un pamflet despre Sadoveanu, unul dintre primii scriitori care au inaugurat era compromisurilor cu noul regim, comunist, şi, în cercul nostru de prieteni, îi repudiam zgomotos — cu pornirile iconoclaste ale vârstei, dar nu numai — pe ceilalţi colaboraţionişti ai literelor. Mă rog, poate pripit. Mai mult decât atât, ne orientam cu toţii — nu numai în cercul restrâns al prietenilor —, cu o excepţie sau două, către studiul disciplinelor ne-umaniste, nutrind speranţa (iluzia) că astfel, de-a lungul carierei, vom fi mai puţin expuşi compromisurilor inerente umaniştilor... Aşa că, riscând înglobarea pe nedrept a celor, puţini la număr, care şi-au păstrat nealterată coloana vertebrală, cred că în România a funcţionat „cu brio” stereotipia scriitorului colaboraţionist, cu extindere mult dincolo de graniţa „obsedantului deceniu”, şi cu amploarea compromisurilor adecvată permisivităţii variabile a regimului. Asta, cu atât mai mult cu cât „arhetipul” scriitorului român — ca să uzez de întreaga familie de concepte propuse spre dezbatere — este acela al mânuitorului mediocru al condeiului, independent de tematică; desigur, cu excepţiile de rigoare.

Dar astăzi? După schimbarea de regim, „vechea gardă”, după o privire binevoitoare în oglindă, şi-a descoperit „mitul” rezistenţei (retrospective) prin cultură, trăind în continuare „melancolia pierderii pentru totdeauna a momentului [disidenţei din trecut]”, ca să citez din literatura de blog. Rezistenţă pe care prea puţini dintre consumatorii de literatură autohtonă de astăzi se arată dispuşi s-o ia în serios. Iar editorii au descoperit „mitul” memorialistului (anticomunist) vandabil. Până la un punct. Cu o autobiografie în foarte multe cazuri recondiţionată conform noilor exigenţe.

Dar noua generaţie? Ei bine, noua generaţie de scriitori nu are (încă) memorie spre a o fructifica literar în memorialistică şi nu a rezistat prin cultură pentru că la vremea respectivă încă nu exista pe lume. În schimb a ales calea minimalismului/mizerabilismului — literar şi existenţial — pe care şi-a impus-o sieşi, de o manieră normativă (deci stereotip), cu extensii mai mult decât avantajoase în arta cinematografică. Desigur, iarăşi, cu excepţiile de rigoare. Ghinionul noilor stereotipii este, încă o dată, acela că sunt uzitate şi prizate preponderent în cercuri exclusiviste, şi că masa cititorilor se încăpăţânează să le respingă.

Continuă „mitul” periodizării strict calendaristice a scriitorimii române: stereotipiile „şaizeciştilor” („şaptezecişti”, nu?), „optzeciştilor”, „nouăzeciştilor” şi aşa mai departe — să vedem până unde va continua această taxonomie absurdă, lipsită de orice substanţă —, cu care literaţii se gratulează reciproc, în lipsa unor puncte de inflexiune tematice şi mai ales stilistice reale între respectivele categorii, forţând, probabil, modelul paşoptiştilor, destul de anemic şi el.

Continuă să fie în vogă stereotipia postmodernisumului... normativ. Iată, mi-a căzut privirea, cu ceva timp în urmă, pe un fragment din cronica unui roman scris de unul din tinerii autori români de succes, din „valul Polirom”. Scria autorul cronicii: „Dacă mai există vreo îndoială de caracterul postmodern al scrierii, autorul o spulberă eficient atunci când...” Şi urmează alibiul care l-a salvat in extremis pe bietul autor de la o asemenea degradantă suspiciune. A nu fi postmodern azi — a scrie nefragmentat, cronologic, ne-periferic etc. etc. — este o culpă peste care niciun estet al literelor nu îşi permite să treacă. Şi, de asemenea, niciun editor care îşi propune ca producţia sa să nu intre în colimatorul criticii... postmoderne.

Bancomate la sfârşit de săptămână*

De ce n-ar dori să se întoarcă acasă la sfârşit de săptămână cineva care, călătorind în interes de serviciu într-un oraş îndepărtat, s-a cazat pentru câteva zile lucrătoare la un hotel confortabil? Asta, desigur, în condiţiile în care săptămâna următoare are în continuare treburi de rezolvat la aceeaşi firmă. Motivele ar putea fi diverse. Poate că la hotel se simte mai bine decât acasă. Sau poate că întoarcerea acasă pentru cele două zile libere i se pare prea costisitoare. Sau prea obositoare. Sau acasă nu-l aşteaptă nimeni. Şi să nu excludem nici lenea dintre motivele întemeiate... Sau poate că oraşul, aşa cum i se înfăţişează de la fereastra camerei de hotel, la etajul trei (sau patru, sau cinci), i se pare atrăgător şi plin de farmec. În definitiv de ce n-am admite că ar putea exista şi asemenea motive sentimentale? Pentru toţi aceşti angajaţi rămaşi peste weekend în delegaţie, cazaţi la hoteluri de bună calitate, ar putea exista motive sentimentale sau, mă rog, romantice, să le spunem, în măsura în care contemplarea unui oraş străin, aflat departe de oraşul tău de reşedinţă, ar putea fi considerată un gest romantic.

Să ni-i închipuim deci pe aceşti oameni nedezlipiţi de fereastră, în după-amiaza de vineri, captivaţi de strada care se goleşte pe măsură ce orele trec? Ar fi cu totul posibil. Dar la fel de posibil este ca în sufletul lor să apară tentaţia de a coborî în stradă. Pentru ce? Păi, să zicem pentru o simplă plimbare, sau ca să intre într-un bar, sau într-un restaurant, unde să stea singuri la o masă, să bea o bere sau să ducă, în răstimpuri, la gură o ceşcuţă de cafea, urmărind cu o curiozitate adormită lumea necunoscută din jur. Ar fi o îndeletnicire plăcută şi odihnitoare, nu?

Să rămânem însă la contemplarea străzii de la fereastra hotelului şi să observăm pe latura cealaltă a străzii bancomatul încastrat în zidul solid din vecinătatea portalului impresionant al unei instituţii bancare găzduită de o clădire în stil neoclasic. Pentru angajatul nostru, fereastra devine astfel, pentru o vreme, un adevărat post de observaţie. Fiindcă despre rarele persoane necunoscute din acel oraş încă necunoscut (în ciuda zilelor de delegaţie petrecute în el), care vin să scoată bani de la bancomat, se pot face tot felul de presupuneri interesante cu privire la destinaţia banilor extraşi. Începând de la o simplă cheltuială banală la mini-marketul din colţ, până la achitarea unei datorii importante care a ajuns la scadenţă. Sfârşitul de săptămână este, se pare, un termen predilect pentru achitarea datoriilor. Iată o doamnă cu o figură preocupată, îmbrăcată elegant, care vine, extrage meticulos şi pleacă cu ţintă precisă. Strada rămâne goală. Vine apoi un tinerel grăbit şi neglijent, care aruncă priviri rapide într-o parte şi într-alta; deşi pare puţin probabil să fie un infractor urmărit de poliţie... După care poate fi văzut un bărbat experimentat, cu mişcări sigure. E familist? s-ar putea întreba privitorul. E celibatar convins, cu aventuri planificate, în care femeile nu-l prind niciodată pe picior greşit? A extras banii şi, calm, cu mişcări sigure îi strecoară în portofel... Privitorul n-are nicio idee ce sumă au în cont cei care se opresc la pupitrul de manevră al bancomatului, şi nici cât le rămâne în cont după extragere. Dar nici că-l interesează. Fără doar şi poate e o chestiune strict personală a deţinătorilor de conturi bancare. Deşi pe ce anume urmează să fie cheltuiţi banii extraşi este totuşi, s-o recunoaştem, o întrebare interesantă...

Dar ei, angajaţii cazaţi la hotel peste weekend, nu doar se uită cum alţii scot bani din bancomat ci de multe ori este nevoie să scoată ei înşişi. Căci altfel de unde bani ca le dea mâna să se aşeze, pe înserat, la o masă de la restaurant, sau să se urce pe taburetul cu picioare înalte din bar, pentru a cere — şi a bea apoi —, cu falca rezemată în palmă, o bere sau un păhărel de tărie?

Soarele care asfinţeşte se reflectă, roşiatic, în şinele de tramvai şi, arămiu, în ferestrele birourilor de pe partea cealaltă a străzii. Iată şi tramvaiul apropiindu-se c-un fâşâit silenţios în timp ce ia curba şi dispare printre clădirile înalte.

Şi dacă tot a rămas în oraşul străin şi, în cele două zile şi jumătate de weekend, firma rămâne închisă, hai să coborâm în stradă. Nu înainte însă de a face o haltă în holul de la parter, unde iată că şi astăzi, la sfârşit de săptămână, oamenii vin să se cazeze. În timp ce alţii părăsesc hotelul. Check-in, check-out... Au ei, angajaţii rămaşi peste weekend, vreo grabă să iasă în stradă? Nu, niciuna. A! ba nu, au o treabă: să scoată bani de la bancomat. Dar, în acest hotel, sau în oricare altul, ar putea să zăbovească ore întregi, fără nicio obligaţie faţă de cineva, în holul cufundat în penumbră, aşezaţi confortabil într-un fotoliu cu vedere spre masa recepţiei, urmărindu-i cu privirea pe ceilalţi clienţi. Familiari cu recepţionerii, sau distanţi, sau distraţi, se lasă în coate peste tăblie, zâmbesc, completează fişa de cazare, semnează, schimbă câteva cuvinte cu cei de la recepţie, capătă cheia de la cameră, apoi se apleacă să-şi ia bagajul, se îndreaptă către ascensor — şi dispar. E clar, cei ce vin să se cazeze la sfârşit de săptămână sunt altfel. Ai putea pune pariu că nu vor zăbovi prea mult sus în camera repartizată. Într-o oră sau cel mult două, persoane cu aere de artişti, rezidente în oraş, vor sosi la hotel să-i preia şi să le ofere, pe durata serii, conform unei înţelegeri anterioare, un program distractiv. La cabaret? La cazino? Undeva în zona aia...

Alene, ei se ridică în cele din urmă din fotoliu şi ies în stradă, cu o oboseală plăcută în picioare. A fost totuşi o zi lucrătoare, chiar dacă ceva mai scurtă.

Încă un tramvai trece în viteză, fâşâind silenţios pe şine, cu luminile din interior deja aprinse şi doar câţiva pasageri, localnici cărora oraşul le e ultra-familiar, şezând pe scaune, fiecare cu gândurile lui. Şi te întrebi dacă n-a fost ultimul tramvai. Ultimul pe ziua de azi? Ultimul din acest weekend? Sau ultimul tramvai din civilizaţia modernă?

Iată, văzut de jos, bancomatul contemplat mai înainte de sus de la fereastră, acum în umbra vineţie a înserării cu efluvii de răcoare... Apoi un alt bancomat, ceva mai încolo, la intrarea unei alte bănci. Fel de fel de oameni, ocupaţi şi activi, trebuie că au trecut pragul acelei bănci cât a fost ziua de lungă. Şi totuşi niciodată nu sunt deschise, băncile astea, destul de multe ore pe zi, pentru a-i mulţumi pe toţi clienţii. Mereu se găseşte câte unul care întârzie — câte o doamnă dezorientată, cel mai probabil din alt oraş şi ea, contrariată de uşa încuiată a băncii. Nu că femeile ar fi mai dezorientate decât bărbaţii. Dar, trebuie s-o recunoaştem, ele excelează în materie de dezorientare, şi ar fi în zadar ca bărbaţii să-ncerce să le concureze în această materie. Iat-o pe respectiva doamnă cum studiază, cu nelinişte în ochi, orarul lipit pe uşă. Şi, cu toate că acolo scrie foarte clar că ora de închidere este — a fost — 18, ea parcă tot mai speră să-i deschidă cineva. Sau, dacă nu să-i deschidă, măcar s-o lămurească cineva ce-i cu orarul ăsta: e chiar ora 18? E ultimul lor cuvânt şi nimic nu se mai poate face? Nicio derogare, nimic? Şi atunci, dacă banca e închisă până luni dimineaţă, oare ar putea ea să-şi plătească rata cu ajutorul bancomatului, folosindu-se de card? Doamna e în stare să bage mâna în poşetă şi să arate oricui (de fapt nu oricui ci oricărei persoane care i se pare de încredere) ce fel de card foloseşte şi să se intereseze dacă interlocutorul ei întâmplător crede că acel card e bun pentru plata ratelor. Fiindcă termenul ei de plată a ratei este astăzi, vineri, la miezul nopţii. Şi dacă n-o plăteşte astăzi, va fi nevoită să suporte majorări... Dar sunt atâtea feluri de carduri pe lumea asta că nu e nimeni capabil să se priceapă la toate...

Deasupra bancomatului, la etajele superioare, nimeni nu s-a ivit la vreuna din ferestre. Nimeni nu-i curios să vadă ce se-ntâmplă jos în stradă. Şi, între noi fie vorba, chiar nu se întâmplă mai nimic. Faptul că nu se găseşte nimeni s-o ajute pe doamna încă tânără (într-un fel) a cărei scadenţă de plată a ratei expiră la miezul nopţii nu-i un eveniment observabil de la distanţă.

Fumul răcoros al înserării se întinde leneş de-a lungul străzii.

Ei se întreabă, poate, la ce folosesc atâtea bancomate. Dar pe de altă parte trebuie să admită că într-un oraş atât de mare oamenii, activi sau nu, au foarte multe plăţi de făcut şi mai ales, acum, la sfârşit de săptămână, au foarte mulţi bani de extras. Şi apoi de cheltuit, fireşte. Fiindcă acolo unde pleacă în weekend, la ţară sau la pensiunile montane, bancomate sunt puţine şi bine-ar fi, poate, să nu fie chiar deloc, decât să-i tenteze să cheltuiască pe fel de fel de nimicuri. Şi, judecând după cât de mult s-a golit oraşul, e clar că lumea a şi plecat. Ceea ce nu înseamnă totuşi că nu sunt şi în acest oraş, la fel ca peste tot, localnici care preferă să nu se despartă nici la sfârşit de săptămână de locuinţa lor dragă. Nici nu ştiu ei, localnicii, câtă... nu, hai să nu-i spunem invidie: câtă melancolie stârnesc, cu locuinţele lor dichisite, în sufletul angajaţilor rămaşi peste weekend la hotel, ieşiţi să bată străzile pe înserat, la întâmplare, nu numai fără nicio hartă a oraşului în buzunar, dar şi fără nicio hartă în minte. Nu că n-ar avea şi ei locuinţe ca lumea în oraşele de reşedinţă, undeva departe. Dar una e o locuinţă — a ta — pe care s-o cunoşti până la cele mai mici amănunte, şi alta e să încerci să-ţi imaeginezi cum arată o locuinţă aici, într-un oraş străin, făcând efortul de a o reconstitui în minte după un colţ întrezărit, de pe stradă, pe fereastra luminată — un colţ de perete, un colţ de tavan, o muchie de perete. Invidios (sau melancolic), eşti înclinat să vezi peste tot îndestulare, mărci necunoscute de produse (dar fără nicio îndoială de calitate superioară) în casă, curăţenie, şi armonie în familie. Rude comunicative şi exuberante, care n-ar strica în ruptul capului periodicitatea vizitelor, pe care, la sfârşit de săptămână le auzi cu bucurie sunând la uşă şi te grăbeşti să le ieşi în întâmpinare în holul de la intrare. Case solide, pe care nu le ameninţă incendiile sau cutremurele, cu asigurarea plătită la zi. Capi de familie cu slujbe sigure pe la numeroasele bănci din oraş, care dimineaţa îşi pun o cămaşă albă, iar seara o aruncă la coşul cu rufe murdare, după o singură zi, fără să se uite la guler şi fără să-i miroasă subsuorile. Asta da, viaţă.

Şi nici chiar aici, ajunşi atât de departe, ei nu regretă că au preferat să rămână peste sfârşitul de săptămână la hotel, departe de casa şi de familia lor — cine o are. În fond, a fost ca o lecţie învăţată (după multă vreme scursă de la despărţirea de şcoală): ferestrele luminate de la locuinţele localnicilor, ferestrele întunecate de la clădirile masive de birouri, neoclasicismul predominant al oraşului; tramvaiele luminate care se retrag; holurile hotelurilor, cu lumea atât de diferită a clienţilor de weekend. Şi mai ales bancomatele, unde poţi plăti rata scadentă la miezul nopţii. Sau nu?

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Post jucundam juventutem*

Ei au deja, cu toţii, în spate, o viaţă întreagă, am putea spune. Sau aproape. Uneori curiozitatea îi împinge să refacă drumul, mental desigur, ca să încerce să-şi facă o idee de cum a fost posibil să ajungă — atât de repede! — acolo unde au ajuns. Fiindcă în urmă cu un număr de ani — şi, dacă stai să te gândeşti, nici măcar un număr exagerat de mare — aşa ceva părea imposibil. Sau, mai exact, părea posibil doar ca o abstracţiune. Iată însă că s-a întâmplat totuşi, real. Al naibii de real. Aşa că ajungi la un moment dat să ai în faţă un tablou straniu: pe o faţă ridată, uzată de vârstă, iată, în oglindă, o pereche de ochi cunoscuţi, şi iată şi o privire cunoscută. A ta. O privire tânără. Şi te întrebi: cum de s-a păstrat aşa? Cum de s-a păstrat numai ea, şi tot restul s-a degradat până la dezastru? Şi dacă e-adevărat că ochii sunt oglinda sufletului — iar ei s-au păstrat tineri — atunci cum de sufletul a rămas tânăr?...

Te uiţi în oglindă şi îţi spui: dar dacă tot am ajuns aici, adică la dezastru, ce-ar fi să-mi las şi barbă? O barbă stufoasă, şi, dacă o să fie albă ca neaua, cu-atât mai bine. Ţi-o laşi să crească şi se cheamă că te-ai acomodat cu vârsta, de nu cumva chiar ai exagerat un pic în accentuarea vârstei. Te-ai îmbătrânit de bună voie, cu alte cuvinte. Te-ai îmbătrânit cu exagerare. Şi asta, de ce, mă rog? Oare ca semn că te-ai resemnat şi nu mai opui rezistenţă timpului? Sau, dimpotrivă, pentru ca, exagerându-ţi niţel, deliberat, semnele vârstei, să te poţi bucura într-ascuns că, iată, ai mai puţini ani în spate decât te-arată chipul. Un fel de păcăleală, cum s-ar zice. Cât poate dura o asemenea păcăleală, asta e mai bine să nu te-ntrebi.

Cu sau fără barbă, în cele din urmă ei se întorc cu toţii la întrebarea: cum s-au petrecut de fapt lucrurile, pas cu pas, începând de la vârsta când, tânăr şi ferice, nu stătea nimeni să-şi piardă vremea cu inutile întrebări despre bătrâneţe? Ei bine, cum a fost?

Probabil că cineva, cândva, poate într-un tramvai, unde oamenii se-ntâmplă să se aştearnă la vorbă (sau se-ntâmpla pe vremuri), sau cine ştie în ce alt loc — un bătrân de rând, cu o figură amar-şugubeaţă şi cu veleităţi de filozof, a spus, într-o discuţie cu o cunoştinţă dar de-ajuns de tare ca să fie auzit de toţi cei din jur, „Cui nu-i place bătrâneţea n-o să aibă parte de ea”. Şi a clătinat din cap, cu aerul că ştie mai multe decât vrea să spună. Nu se ştie sigur ce auditoriu va fi avut în vedere bătrânul filozof de două parale — dacă va fi avut vreunul —, dar se poate presupune că dintre cei tineri aflaţi în jur, unii au reţinut cele auzite, şi vorbele bătrânului le vor fi fost prilej de meditaţie multă vreme din acel moment înainte. Nu-i decât o ipoteză, desigur. Adevărul e că, într-un fel sau altul, ideea de bătrâneţe chiar ar trebui să-şi facă loc de timpuriu în mintea fiecărui tânăr. Şi nu-i vorba neapărat s-ajungă o obsesie. Deşi unii realmente o capătă, simţindu-se tot timpul inconfortabil cu vârsta lor în comparaţie cu vârstele nu cu mult mai tinere. Şi asta spre mâhnirea (inutilă) a sufletului lor. Când, de fapt, mult mai tonic ar fi să se bucure la orice vârstă de faptul că sunt (încă) mai tineri decât cei ce i-au depăşit în... înţelepciune, să zicem. Căci de ce să te grăbeşti să te consideri prea bătrân la vârsta de treizeci şi cinci de ani, de pildă, pentru a avea o idilă cu o liceană de optsprezece? Numai fiindcă ai aproape dublul vârstei ei? Lucrurile ar trebui privite cu mai multă detaşare şi mai în relativitatea lor — ar zice, probabil, un filozof de ocazie de genul celui din tramvai. De ce să nu admiţi că o diferenţă de şaptesprezece ani între bărbat şi femeie e acceptabilă oricând? Cu puţină îngăduinţă, desigur. Dar partea proastă cu un asemenea mod de percepere este că el se dovedeşte a fi păgubos la oricare altă vârstă şi în multe alte privinţe, nu numai în legătură cu prezumtivele partenere de idile, sau, de ce nu, chiar şi în legămintele matrimoniale... De ce să fii invidios de pildă pe un bărbat (mult) mai tânăr — doar pentru că acesta, tânăr fiind, are mai multă căutare în diverse oferte de serviciu? Când şi tu, mai vârstnicul, ai putea găsi, cu puţină sforţare, o slujbă pe măsura vârstei tale. Dacă n-ai pretenţii exagerate. Şi bine-ar fi să nu le ai.

Iată, la un moment dat afli de un fost portar de fotbal, pe nume Dino Zoff, care a apărat naţionala Italiei până de curând. Curând fiind, fireşte, un termen perisabil. Portarul cu cel mai lung timp de joc fără gol primit. Afli cu stupoare — o stupoare, între noi fie zis, reconfortantă — că-i cu numai trei ani mai tânăr decât tine. Trei ani! Păi asta nu poate decât să-ţi dea aripi. Sigur, vârsta aia când ai aflat de Dino Zoff a trecut şi ea între timp. Dar sentimentul că încă nu părăsiseşi — ca potenţă —, în acel moment, „plutonul” sportivilor profesionişti, ei bine acel sentiment se poate trage nădejde că va dăinui. Pentru ca apoi, la un moment dat, să afli de o alergătoare jamaicană, campioană la 100 de metri plat, cu doar douăzeci de ani mai tânără, şi să-ţi spui: În definitiv ai fi putut avea, fără ca asta să fie scandalos, o nevastă nu cu şaptesprezece ci chiar cu douăzeci de ani mai tânără, nu? Asta creând pentru tine o legătură mai de durată cu cei activi şi învingători şi invincibili.

Greu de suportat este, la un moment dat, gândul că, vârstnic fiind, nu te mai poţi bucura — sau, ca să fim optimişti, că nu te poţi bucura plenar — de frumuseţile naturii, de frumuseţile artei, de frumuseţea unei poveşti de dragoste ce se desfăşoară pe un ecran. De ce? Deoarece condiţia bucuriei depline este proiectarea ei în viitor, şansa de a retrăi de un număr indefinit de ori emoţia (artistică) din clipa de faţă, de a revedea în mod repetat priveliştea care acum te încântă. Şansă pe care se pare că n-o mai ai. Dar ţi se dă în schimb şansa să-ţi depăşeşti condiţia şi să admiţi că dacă tu nu vei mai putea revedea priveliştea plină de frumuseţe, alţii o vor putea face de nenumărate ori în viitor: cei tineri. Şi astfel, mai detaşat fiind, fraze în genul „în anul 2025 o treime din populaţia Europei va avea mai mult de 60 de ani” vor înceta să mai fie angoasante.

Ei îşi amintesc că pe la sfârşitul tinereţii, sau, după cum zic unii, la tinereţea a doua, încă îţi mai dădea mâna să spui râzând „Când eram tânăr!” Căci pe-atunci încă mai era o glumă. Cochetai cu bătrâneţea, cum s-ar zice. Dar când un doctor îţi pipăie diferite părţi ale corpului şi, găsind un loc dureros, face presupunerea (optimist!) că „poate v-aţi lovit aici în tinereţe”, asta deja nu mai e glumă. Fiindcă un doctor nu se joacă niciodată cu aprecierea vârstelor. El se pronunţă din punct de vedere medical. Adică judecă dincolo de ironii, glumiţe şi aparenţe. Dar nici într-o asemenea situaţie nu-i încă totul pierdut: doctorii sunt şi ei sortiţi erorii. Şi dacă unul din ei îţi pune un diagnostic greşit, de ce nu s-ar putea înşela şi în privinţa tinereţii tale? Cu alte cuvinte folosind timpul trecut pentru ceva ce este încă prezent? Şi, apropo de doctori, dacă ţi se va întâmpla vreodată să te însănătoşeşti de o boală ceva mai serioasă, să zicem, îţi vei spune, plin de bucurie: ce bine că am reuşit, poate, să mai câştig câţiva ani de viaţă! Dar, atenţie, odată cu asta pretenţiile tale asupra altor ani de viaţă vor fi scăzut, inevitabil.

Ei citesc ziarele şi se indignează când întâlnesc o ştire cum că „Un bătrân de 59 de ani... a făcut şi a dres...” Normal că se indignează! Cum de se grăbesc ziariştii ăştia să-l îmbătrânească pe bietul om la nici şaizeci de ani! De ce n-au scris „Un bărbat de 59 de ani”? Poate că tinerii nici nu-şi dau seama: un bărbat sănătos de 59 de ani e un bărbat în deplinătatea forţelor şi a energiilor sale vitale. Cu totul alta e să găseşti scris, după ceva timp: „Un bătrân de 80 de ani... cutare şi cu cutare.” Ei, atunci, da, atunci ai toate motivele să te simţi solidar cu el. Chiar dacă nu i-ai egalat încă vârsta. Dar de-acum eşti sigur că într-acolo te îndrepţi, în niciun caz înapoi către tinereţe. Şi atunci, simţindu-te solidar cu bătrânul de 80 de ani şi condamnându-i pe tinerii ziarişti care, una-două, îmbătrânesc oamenii cu scrisul lor superficial, e clar că ţi-ai luat adio de la tinereţe.

Dar există oare pe lume vreun rămas-bun definitiv?

Oricăruia din ei poate să-i vină la un moment dat (încă) un gând trist şi straniu: iată, ăsta-i ultimul dulap pe care mi l-am cumpărat. Sau ultima etajeră. Sau ultima draperie. Pentru ca apoi, scuturându-te, să-ţi spui: Stai puţin! Nu se ştie niciodată. Nici nu mai e nevoie să-ţi imaginezi şansele să te muţi într-o casă nouă şi să fii nevoit să-ţi cumperi o mobilă nouă. Laşi împrejurările la voia Cerului, iar tu rămâi în suflet cu posibilitatea pură. Şi nu numai cu posibilitatea pură ci şi cu o legătură de chei de la casa veche. De la o casă veche. O legătură de chei numai bună de pus în vitrină, căci nu se mai potriveşte la niciuna din uşile rămase undeva în trecut. Ca să nu mai spunem că toţi oamenii adulţi care au populat lumea copilăriei tale, prin forţa împrejurărilor au devenit cu toţii umbre.

Dar ce-ai zice de un moment al sfidării? Ce-ar fi, dacă tot n-avem de ales, să devenim un bătrân „onorabil”, forţos până la capăt, bătrân şi ferice, activ şi creator, cutezător la apropierea „momentului decisiv”? Şi ce dacă pe ultima ta carte de identitate scrie că termenul ei de valabilitate este de cinzeci de ani peste vârsta ta de-acuma! Dacă nu vei putea atinge niciodată acea vârstă, în schimb îţi vei mai putea schimba încă o dată adresa. Ceea ce va aduce cu sine o nouă carte de identitate. Şi alţi cinzeci de ani câştigaţi! Sau tipul însuşi de carte de identitate se va putea schimba între timp. Ceea ce îţi va da prilejul să capeţi — iarăşi — una nouă. Posibilităţile de reînnoire sunt practic nelimitate.

Nu mai vorbim de cărţile rămase necitite. Pe ei nimeni nu-i va putea învinui de lăcomia lecturii. Ce importanţă are că, dacă aduni laolaltă numărul de cărţi încă necitite, pe care le vezi zilnic pe rafturile etajerelor din casă, şi mai ales dacă aduni — dacă ai curiozitatea să aduni — numărul de pagini necitite, o socoteală simplă îţi va arăta că niciodată până la sfârşitul vieţii nu vei avea răgazul să citeşti atâtea pagini?... O socoteală simplă? Din fericire nicio socoteală nu-i nici simplă, nici definitivă. Şi apoi, trebuie să mai ai în vedere un lucru: o carte cumpărată (şi rămasă necitită) e asemenea unui pom pe care l-ai sădit la o vârstă înaintată şi e limpede că nu te vei putea bucura de roadele lui: se vor bucura în schimb cei ce vin după tine, nu-i aşa?

Ei asistă la viaţa publică şi îi văd nu numai pe sportivii din trecutul nu prea îndepărtat, cu care deja s-au comparat, dar şi pe oamenii publici din prezent, actori, politicieni, scriitori — îi văd înaintând în vârstă şi se gândesc cu nostalgie că pe cei mai tineri dintre ei nu vor mai apuca să-i vadă îmbătrânind. Deşi surprize sunt oricând posibile. De-ajuns să-ţi aminteşti de acel politician în vârstă, şef de partid, care, într-un interviu, a spus, textual: „La următoarele alegeri, probabil eu nu voi mai vota aici, ci în altă parte”! Dar iată că peste patru ani, trecut bine de optzeci de ani, a binevoit să voteze tot aici. După care, peste alţi patru ani, încă nu renunţase la vot!... Aşa că, iată, viaţa e oricând dispusă să infirme propriile previziuni sumbre. Mai mult decât atât, unii nu se sfiesc să afirme publică că „Bătrâneţea îşi are frumuseţea ei”! Şi îţi zici, iluminat: Te pomeneşti că are! Poate nu-i adevărat că în viaţa unui bătrân nu se mai petrec miracole. Poate nu-i adevărat că o călătorie cu trenul este un miracol doar în viaţa unui copil, în timp ce pentru bătrân contează doar confortul, punctualitatea şi igiena. Trebuie să înveţi să accepţi gândul că viaţa continuă chiar şi după ce tu nu vei mai fi. Bine că, privindu-te în oglindă, încă nu-ţi vine să spui că te-ai săturat de propria-ţi mutră. Chiar dacă vine la un moment dat o primăvară despre care ai fi tentat să spui: Iată, a venit amintirea unei primăveri.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Despre spiritul critic

Am primit de la revista Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a participa la o anchetă cu o singură întrebare, sub semnătura lui Aurel Pantea:

1. Ce imagine aveţi despre spiritul critic, raportat la cărţile Dumneavoastră?

Răspunsul pe care l-am dat este următorul.

Înaintea spiritului critic a fost curiozitatea...

...Apoi curiozitatea a dispărut

Ultima mea carte (de povestiri) a fost publicată de editura Paralela 45, în 2005, pe cheltuiala mea. Până azi nu a apărut despre ea nicio cronică literară şi nici nu a fost semnalată în vreo publicaţie culturală. S-ar putea spune: No news, good news. Dar...

Lamento vs. non-lamento

Dacă m-aş lamenta invocând lipsa curiozităţii din partea criticii literare pentru scrierile mele, ar însemna că sunt complexat sau frustrat. Frustrat probabil că mă simt uneori, dar complexat refuz să admit că sunt. Drept dovadă, vieţuiesc cu bucuria scrisului în suflet. Dacă m-aş lamenta (toată-ziua-bună-ziua), ar însemna să pun la îndoială talentul meu literar. Ceea ce ar fi contraproductiv. Ca să am dreptul să mă lamentez, ar însemna de asemenea ca eu să manifest — simetric — curiozitate cel puţin în privinţa „produselor” bine cotate de pe piaţa literelor româneşti. Ceea ce iarăşi nu este cazul. Dacă m-aş lamenta, ar însemna totodată să profit de invitaţia dumneavoastră, dragă domnule Pantea, pentru a-mi face publicitatea pe care n-o am. Dacă nu m-aş lamenta, ar însemna să mă suspectez că ţintesc acelaşi lucru. Dacă nu m-aş lamenta, ar însemna să admit că statutul actual — al meu şi al multora din confraţii mei — este unul normal. Ceea ce nu este cazul. Dacă nu m-aş lamenta, ar însemna că nu mă interesează părerea cititorilor şi a criticilor despre ceea ce scriu. Ceea ce este fals: mă interesează. Aşa că vedeţi şi dumneavoastră, dragă domnule Pantea, în ce situaţie imposibilă m-aţi pus cu binevoitoarea şi prieteneasca dumneavoastră invitaţie.

Stofe*

Pe masa lungă din capul mai întunecat al sălii de festivităţi stăteau înşirate pachetele care urmau să fie dăruite copiilor salariaţilor. Toate semănau între ele: suluri de pânză, suluri de stofă, la vedere. Dacă n-ar fi fost banderolele roşii cu care erau legate, ar fi fost ca pe tejgheaua din magazin. Cineva din apropiere a pronunţat cu o şoaptă conspirativă cuvântul cupoane, şi Puiu a înţeles că era vorba de pachetele de pe masă. N-a înţeles însă dacă acel cuvânt era de bine sau de rău. Plin de curiozitate, s-a aplecat un pic în faţă şi, dincolo de tatăl său şi chiar dincolo de mama sa, a văzut două doamne cu feţele întocmai precum le erau vocile: conspirative, de cunoscătoare. Discutau în şoaptă. Puiu nu le cunoştea — probabil că nu erau colege de-ale tatălui său. Dar în sală se aflau, şi şedeau unul ici, altul colo — doar să vrei să-i vezi —, destui alţi oameni pe care îi cunoştea din vizitele pe care i le făcea destul de des tatălui său la magazin. Pe domnul Moga, vânzător încă de pe vremuri, l-a zărit undeva în stânga sălii, iar pe domnul Brumă, şi el vânzător cu experienţă, cum erau mai toţi — l-a văzut în dreapta, aproape de peretele fără ferestre. Şi mai era un bărbat ceva mai tânăr, dar nu foarte, slăbănog, care îi arătase cum se măsoară stofele folosindu-te de un semn făcut pe muchia tejghelei — numele i-l uitase însă.

Într-un capăt al mesei, cel dinspre fereastră, era aşezat pomul de iarnă, auster, rar şi chiar cam trist, înalt până în tavan, în vârf cu o stea în cinci colţuri, roşie, bordată cu auriu. În loc de globuri avea atârnate de crengi destul de multe cutii de carton, în formă de cuburi, legate şi ele cu funde roşii. Fundele erau aidoma banderolelor cu care erau legate pachetele înşirate pe masă. Crengile se lăsau foarte puţin sub greutatea acelor cutii, de unde Puiu a dedus că, deşi se vedea că au capac, erau totuşi goale... Până la urmă cupoane, cuvântul acela, trebuie să fi fost ceva de rău. Se aplecă pe spate şi ceea ce văzu fu şirul de spinări încovoiate ale celor care şedeau incomod pe banca lungă, fără spetează. Lumina palidă venită de afară le scotea în evidenţă curbura spinărilor. Cu toţii ascultau în tăcere discursul domnului înalt de la masa cu daruri, pe care Puiu nu-l cunoştea — poate că era directorul sau contabilul-şef sau cine ştie ce alt funcţionar cu funcţie mare. De la şirul de spinări privirea îi fugi afară pe fereastra dinspre stradă, unde iarna venise şi înconjurase cu un abur de gheaţă copacii desfrunziţi şi frontispiciul de deasupra intrării în biserica Sfânta Treime. Ochiul lui Dumnezeu, într-un triunghi albastru-deschis, răspândea pe acel frontispiciu raze aurii în toate direcţiile. În ciuda lor ziua rămânea geroasă şi mohorâtă. Din tonul vorbitorului puteai să-ţi dai seama că discursul său se apropia de sfârşit şi că în curând avea să înceapă împărţirea darurilor.

Tatăl său îl privi cu un zâmbet încurajator, cam forţat dar plin de bunăvoinţă, ca de obicei. Zâmbetul său mima nerăbdarea, îndemnându-l să-şi îndrepte atenţia către miezul serbării. Dar serbarea era difuză, miezul acela nu-l găseai nicăieri.

Copiii salariaţilor începură să fie invitaţi să vină să-şi ia cadourile din mâna organizatorului. Dar înainte de asta trebuiau să răspundă la câteva întrebări — despre şcoală şi despre familie — sau să stea în picioare în faţa mesei şi să fie martori la glumele pe care le făcea domnul care ţinuse discursul serbării de Anul Nou. Puiu l-a auzind vorbind de ajutorul pe care copiii îl puteau da părinţilor oferindu-le materialele primite cadou, pentru a-şi face haine, câte un costum sau câte un taior, mă rog, după preferinţa fiecăruia... Dar numai dacă au fost cuminţi! glumea domnul cel înalt. Se auzeau în sală râsete răzleţe, un fel de mârâieli vesele, de complezenţă, după care domnul cel înalt de la masa cu daruri striga alt nume, un alt copil se apropia de masă cu ochi strălucitori, organizatorul făcea încă o glumă, sala mârâia din nou cu veselie reţinută. Şi tot aşa. Până când Puiu s-au auzit şi el strigat. A ieşit în faţa întregii săli, bănuind că aspectul său şi întregul său fel de a fi erau prea grave pentru un copil de vârsta sa, ceea ce s-a adeverit, fiindcă nimeni din sală n-a râs şi n-a scos o vorbă, iar domnul de la masa cu daruri n-a găsit de cuviinţă să facă nicio glumă cu el, limitându-se să-l întrebe cum îl cheamă. Şi asta a fost tot.

Gata, serbarea se terminase şi toată lumea se ridicase să părăsească sala. Dar era acolo în fundul sălii o uşă căreia nimeni nu-i dădea nicio atenţie, şi nici el nu îşi amintea de uşa aceea şi nici dacă până atunci fusese sau nu închisă, acolo în colţul dinspre stradă al sălii de festivităţi. Acum era întredeschisă. Participanţii la serbare se perindau prin faţa ei, ieşind, şi nimeni nu-i dădea nicio atenţie. Cu toţii se îndreptau încet, fără să se poticnească unul de altul, sporovăind molcom, către uşa deschisă spre gerul de-afară. Se întrevedea printre nenumăratele picioare în mişcare înceată o porţiune din gheţuşul de pe trotuar, pe care lumina lăptoasă a zilei nu reuşise să-l dezgheţe. Gerul se strecura înăuntru pe deasupra pardoselii de ciment dar uşa aceea întredeschisă nu stătea în calea curentului rece. Gerul o ocolea şi se îndrepta cotind către picioarele mesei de lângă brad, pe care nu mai rămăsese niciun cadou. Iar în pragul acelei uşi întredeschise stătea o femeie — acum o vedea pentru prima oară — care semăna puţin cu doamna Viziru când le recita la orele de română, stând la catedră, poezii de Eminescu. Adică vibrând toată, plină de bucurie şi în acelaşi timp de melancolie. Puiu se oprise fără voia lui şi îşi îndreptase privirea spre semiîntunericul din acea încăpere.

— Vrei să vezi ce-i înăuntru? l-a îmbiat doamna din pragul uşii, surâzătoare şi plină de bunăvoinţă. Hai, vino să vezi, a spus. Şi a făcut un pas lateral făcându-i loc să intre. — Cum te cheamă? l-a întrebat în timp ce el păşea pragul.

— Puiu, a răspuns el, privind cu curiozitate în interiorul încăperii.

— Puiu? a spus doamna care semăna cu profesoara de română, având aerul că primise exact răspunsul la care se aştepta. Foarte bine, nu-i nevoie să-mi spui mai mult.

A întins mâna către întrerupătorul de lângă tocul uşii şi s-a aprins o lumină slabă. Întunericul s-a retras din mijlocul încăperii. De-a lungul pereţilor se înălţau etajere de lemn, pe care zăceau în umbră suluri de stofă de culori diferite, dar toate culori închise.

— Ia spune, ce vrei să vezi aici? a continuat doamna cea prietenoasă. Stofele? Ai mai văzut vreodată atât de multe la un loc?

— Am văzut la tata în magazin. Dar...

— Nu erau atât de multe, nu? l-a ajutat ea.

Puiu a scuturat din cap ca să-i facă plăcere dar şi pentru că într-adevăr nu erau atât de multe în magazinul unde vindea tatăl său.

— Hai, vino să-ţi arăt, a spus doamna. Şi a făcut doi paşi către mijlocul încăperii, mai aproape de lumină. Vezi ce sală mare? Nu te aşteptai, nu? Puiu a clătinat din cap. Nu cred că te interesează ce fel de materiale sunt, a presupus ea. Doar culorile, nu-i aşa?... Ia uite, aici avem o stofă roşie, groasă, de iarnă, numai bună de-un mantou pentru o doamnă elegantă. Ce zici? Mama ta e elegantă? Puiu a ridicat din umeri neştiind ce să-i răspundă. După cum eşti tu îmbrăcat, cred că e o femeie cu gust. Nu trebuie să ai prea mulţi bani ca să te îmbraci cu gust. Doamna a aşteptat de la el o părere preţ de vreo două secunde, privindu-l întrebător. Şi, cum el nu şi-a spus părerea, a continuat arătând către un sul: — Sau, asta. Ia uite. Ce zici? O stofă maro cu dunguliţe, pentru un costum bărbătesc la două rânduri. Ştii ce-i aia un costum la două rânduri? Nu ştii? Nu contează. E un costum elegant, pentru ocazii.

Trecură împreună pe sub lumina chioară din mijlocul încăperii şi doamna nu-l slăbea din ochi, iar când arăta spre rafturile cu materiale pentru mantouri şi pentru costume şi pentru taioare, aproape că nu se uita către ceea ce arăta. Părea că ştie pe dinafară locul fiecăruia.

— Tu vrei să-ţi faci un costum? l-a iscodit ea cu interes.

— Ce sunt alea cupoane? a întrebat Puiu.

Doamna a făcut ochii mari, surprinsă şi totodată amuzată. Ba chiar a chicotit veselă. Adică se putea presupune că a fost plăcut surprinsă.

— Cupoane?! Şi a râs ea fără reţinere. Imediat apoi a schimbat complet tonul şi a spus: — Te rog să mă ierţi. Tatăl tău nu vorbeşte niciodată acasă despre ce vinde la magazin? Nici despre ce-i rămâne? Cuponul este o bucată de material dintr-un val... adică dintr-un sul — i-a explicat ea cu răbdare —, care rămâne după ce îl vinzi aproape pe tot, iar din bucata aia rămasă nu prea mai poţi să vinzi o altă parte din ea, fiindcă şi-aşa e prea mică. Adică dacă ai vinde o parte, bucata rămasă ar fi atât de scurtă că n-ar mai cumpăra-o nimeni. Înţelegi? Ei bine, aia se cheamă cupon. Bine. Cu asta e lămurit, da?

Puiu încuviinţă din cap.

— Ca să revenim, a reluat ea, tu ai vrea să-ţi faci un costum? Nu? De ce nu? Nici cu pantaloni scurţi, ca pentru copii? Să ştii că se poartă. Sau cel puţin se purta pe vremuri, când lumea era mai elegantă şi avea mai mult bun-gust.

Doamna s-a oprit şi l-a întrebat:

— Mai vrei să vezi materiale?

Puiu a negat, uşor neliniştit şi uşor iritat.

— Când ai să fii mare ai să doreşti să-ţi faci şi tu un costum, sunt sigură, a spus doamna.

Puiu a ieşit din încăperea cu suluri de stofă şi s-a trezit din nou în sala de festivităţi. Numai că sala era acum goală, cu şirurile de bănci şi de scaune desperecheate, în neorânduială. Adică ridicându-se în picioare le lăsaseră deplasate de la locurile lor. Iar de el uitaseră şi închiseseră uşa cu geam care dădea în stradă.

A deschis acea uşă dar ceva l-a făcut să zăbovească câteva clipe în cadrul uşii. S-a întors în prag şi a privit încă o dată sala, cu numai câteva minute înainte plină. Dinăuntru se simţea venind căldura stătută a orelor de serbare, un damf de necurăţenie şi de parfumuri străine, toate deja amintire, poate, cândva, după un timp lung, plăcută.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri în pregătire Stofe

Notaţii literare (VII)

Excesul de „impresionism” în critica literară

Iată că în sfârşit găsesc exprimat ceea ce de mult îmi imaginasem că ar fi trebuit să fie spus despre excesul de „impresionism” în critica literară, care duce la respingerea brutală a unor scrieri ce meritau măcar o abordare „empatică”. Este vorba de o frază din volumul Dicţiunea ideilor, de Mircea Martin, apărut în 1986, citată în Vatra, numărul 12, 2010, dedicat criticului (Ion Pop: „Mircea Martin — între «identificări» şi «singurătăţi»”, pp. 38–42).

Spune Mircea Martin: „Cred că un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.”

Ce aş mai putea adăuga? Absolut nimic. Decât că mi-a luat vorba din gură... acum aproape un sfert de secol.

Amintirile epuizate

Odată întrebuinţate în scrierile de ficţiune (sau, de ce nu, de memorialistică), amintirile vor fi ars ca nişte artificii. Definitiv. Nu mă mai pot întoarce la ele nici în scris şi nici măcar cu gândul (decât parţial), pentru a le retrăi. Întrebarea e: sunt oare capabil să adaug şirului de întâmplări din viaţa mea altele noi, susceptibile a se transforma în amintiri măcar în ritmul în care epuizez amintirile vechi?

Post-restant

Plecând,
am încuiat poarta şi am lăsat grădina

singură.
Nimeni n-a mai plecat, nimeni n-a mai venit.
Totul acolo s-a petrecut în absenţa

şi-n neuitarea mea.
A poposit o stăncuţă şi s-a uitat cu nelinişte

în dreapta şi-n stânga.
S-a prelins o dâră de rugină pe stâlpul porţii.
Vântul a legănat genţianele albastre.
A răpăit ploaia cu

„miile ei de picioruşe transparente”.
Privirile trecătorilor au lăsat-o indiferentă.
Pisicile vizitatoare au aşteptat în zadar

cu privirea aţintită la clanţă.
A căzut un măr şi s-au speriat gâzele.
Am întrebat la post-restant şi n-a venit

nicio scrisoare.
Mierla a început să cânte

„Timpul cireşelor”
sub două picături de sânge.

Culorile mele

Galbenul meu pal cuprinde aburul foşnitor
   care se destramă în lumină.
Galbenul meu tare cuprinde vârful
   mereu rupt al creionului.
Roşul meu stins cuprinde aripa de înger
   de la serbarea de sfârşit de an.
Roşul meu intens cuprinde buzele rujate
   ale lui Bette Davis.
Cărămiziul meu cuprinde piciorul lămpii
   care aruncă lumină peste cartea deschisă.
Verdele meu deschis cuprinde colina
   presărată cu flori din caietul de desen.
Verdele meu închis cuprinde toate colinele
   încă nedesenate.
Cenuşiul meu deschis cuprinde dimineţile ceţoase
   şi mâhnirile zilelor şi gândurilor.
Cenuşiul meu închis cuprinde lemnul ud
   al gardurilor şi al porţilor închise.

Cutia mea cu creioane colorate le cuprinde pe toate.
Le cuprindea...

Lacătul*

Trebuia să intru la toaletă, iar lacătul pe care îl ţineam în mână mă incomoda. De aceea am hotărât să-l las jos pe trotuar, oarecum în faţa toaletei. Era un lacăt mare, cu o cheie la fel de mare băgată în broască, şi era foarte important pentru mine. Toaleta era una publică dar locuinţa mea se afla pe undeva prin apropiere. Am lăsat lacătul pe trotuar, dar cu inima strânsă, conştient fiind că riscam să dispară. Aşa s-a şi întâmplat: la întoarcere, nu l-am mai găsit. Mi-a fost foarte ciudă, dar nu eram absolut sigur că acela era locul unde îl lăsasem. Trebuia să-l caut. Strada era înclinată şi toate străzile din vecinătate erau înclinate. Dar dincolo de străzi, mai sus, începea un povârniş înspăimântător de abrupt. Nu m-aş fi avântat pe acel povârniş în ruptul capului dacă n-ar fi fost pe-acolo şi nepotul meu Horia, care are totdeauna chef de joacă, şi nu părea să se sinchisească de înclinarea excesivă a pantei. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am urcat dându-mi toată silinţa să nu privesc în jos, în urma mea, de teamă să nu mă cuprindă ameţeala. Apoi a trebuit să cobor un povârniş la fel de abrupt, păşind pe un fel de grohotiş mărunt, pe care alunecam la vale...

Mă trezeam şi îmi ziceam: noroc că nu mai trebuie să caut lacătul fiindcă prea era neplăcut să mă avânt pe povârnişuri atât de abrupte. Şi totuşi — continuam să gândesc —, lacătul ca lacătul, dar păcat de cheie.

Şi atunci îmi dădeam seama că de fapt nu mă trezisem, ci doar visasem că m-am trezit, fiindcă dacă m-aş fi trezit cu adevărat, n-ar mai fi trebuit să-mi pese nici de lacătul dispărut, căci el n-ar fi trebuit să existe.

Şi într-adevăr, nu mă trezeam cu adevărat, căci iată că din nou mă avântam de povârniş în sus, care era atât de înclinat, aproape vertical, încât nu aveam altă alegere decât să mă bizui pe smocurile de iarbă pe care puneam piciorul şi pe norocul de a nu călca din greşeală pe-alăturea de smocuri. Şi apoi coboram din nou, aproape pe verticală, cu groaza în suflet, şi grohotişul mărunt luneca la vale odată cu picioarele mele şi cu tot trupul meu terorizat de spaimă.

Din nou mă trezeam, cu sentimentul că am scăpat în sfârşit de grijă, dar, cum nu găsisem lacătul din vis, îmi ziceam iarăşi: păcat de cheie. Ceea ce însemna că nu mă trezisem cu adevărat nici de astă dată. Sau poate că nu visam că m-am trezit ci exista o a treia stare, nici de somn, nici de veghe, ci una de semi-veghe, sau semi-somn, când existenţa lucrurilor este incertă.

La un moment dat am văzut lacătul aruncat pe un tăpşan cu iarbă mai jos de temelia casei. Am fost indignat: dacă cineva îl luase, numai aşa, ca să se distreze, atunci măcar să nu-l fi aruncat într-un loc atât de imprevizibil, ci să-l fi pus în locul de unde îl luase!

Dar s-a luminat de ziuă şi abia atunci mi-am spus, uşurat: nu puteam să pierd niciun lacăt şi nicio cheie pentru că nu le aveam, nici lacătul, nici cheia. Şi abia atunci eram treaz de-a binelea.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Amintiri fulgurante (V)*

În drum către teotea Niunea, seara târziu, am făcut popas pe strada Cazărmii. Ca să-şi tragă sufletul, tata a lăsat valizele la marginea trotuarului, iar eu m-am aşezat pe una din ele, obosit şi un pic speriat de necunoscut. În jur, case boiereşti, verande, verdeaţă în micile curţi de la stradă, şi multă lumină. În ciuda oboselii, tata e bine dispus, ca mai întotdeauna. „Ia uite, mi se adresează el, plin de entuziasm, numai în Capitală poţi vedea aşa ceva!” Pe stradă s-a ivit un furgon cu pâine, tras de cai. Sunt uluit de cât e de mare, aproape cât un vagon de marfă. Copitele cailor fac clap–clap pe caldarâm şi tropăitul reverberează în zidurile caselor. E atât de târziu că a început deja aprovizionarea magazinelor de pâine din cartier, pentru a doua zi dimineaţă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat