Bulevardul Regina Elisabeta*

În fiecare an au schimbat sala de clasă.

1945, 1946, 1947...

Toate clasele dădeau în holul central, cu pardoseala lui lucioasă de mozaic, toată numai careuri albe şi negre, ca o tablă de şah. Holul era mare poate cât toate cele cinci săli de clasă la un loc. Uneori, în recreaţia mare, în rarele zile când nu ieşeau în curte din cauza ploii, aruncau la ţintă cu un săculeţ umplut cu nisip, mare cam cât palma. Ţinta era la zece pătrate distanţă de linia de aruncare. Avram Botea a trasat cu creta cercuri concentrice în jurul ţintei. De altfel ideea cu jocul tot a lui a fost. Aruncau de-alunecatele şi bineînţeles că săculeţul ştergea de fiecare dată porţiuni din cercurile de cretă. Directorul şcolii, domnul Ionescu, s-a oprit într-o zi şi, c-o mână în şold, a stat de-o parte şi a urmărit plin de interes, în tăcere, preţ de un minut sau două, jocul lor, zâmbind amuzat. După care, însufleţindu-se brusc, le-a spus: — Uite cum cred eu că-i mai bine să aruncaţi. S-a aplecat, a luat săculeţul de pe jos şi, de la linie, respectând regula jocului, l-a aruncat prin aer, cu boltă, nimerind drept în ţintă. A râs mulţumit de isprava sa şi şi-a continuat drumul spre cancelarie. Băieţii s-au uitat lung în urma directorului lor, plini de admiraţie, până când domnul Ionescu a dispărut pe uşa cancelariei.

Din clasă, dacă se apleca mult peste pervaz, Cătălin putea acum să vadă pe fereastră bustul lui Nicolae Grigorescu în mijlocul unei grădiniţe de trandafiri, chiar în intersecţia dintre Strada Principală şi Bulevardul Regina Elisabeta. Era pentru el un motiv de mândrie că putea în sfârşit să-l vadă dinăuntru, după ce în toţi anii dinainte de şcoală trebuise să se mulţumească să se uite la el de pe stradă ori de câte ori trecea prin dreptul şcolii şi îl vedea aşezat pe un piedestal înalt, aproape lipit de o teşitură a zidului şcolii, înconjurat de un lanţ greu şi masiv de fier forjat.

Peste drum putea să vadă clădirea cenuşie cu un etaj a primăriei, chiar pe colţ, cu faţada spre Strada Principală, şi mai ales părculeţul cu alei asfaltate, plin de umbră, din spatele primăriei.

Începeau fiecare zi de şcoală cântând, în picioare, Imnul Regal.

O, Doamne sfinte,
Ceresc Părinte,
Susţine cu a Ta mână
Coroana Română.

Nelu Manolache nu învăţase nici acum cuvintele. Pornea să cânte cu însufleţire începutul: Trăiască Regele în pace şi onor, după care avântul i se tăia brusc şi continua să mişte doar din buze, complet anapoda, evitând orice privire, stânjenit.

În abecedar, la pagina 41, Zamfir sărea peste un foc aprins pe culmea unei măguri. Poala cămăşii ţărăneşti i se aprindea, spre disperarea tovarăşului său de joacă, Dinu, care striga după ajutor. Sătenii veneau în fugă ivindu-se de după clinul măgurii cu contur galben. Culoarea secetei. Dar în locul unde băieţii se jucau, dacă te uitai bine la desen, nu simţeai decât dogoarea focului, fiindcă el era mai parşiv chiar decât seceta lungă de-o vară întreagă.

Cătălin îşi amintea că la începutul şcolii, aruncându-şi nerăbdător ochii pe ultima lecţie din abecedar îl cuprinsese spaima şi ameţeala: Dumnezeule, cât era de lungă! Avea oare să fie vreodată în stare s-o citească de la cap la coadă? Îţi venea să baţi în retragere. Puteai oare să renunţi la şcoală şi să dai timpul înapoi până în ziua însorită de mai când sirena de la Steaua Română suna peste acoperişurile caselor vestind sfârşitul războiului?

Alexe este un băcan bun şi cinstit. Are multe bunătăţi în băcănia lui. Xenia este săracă şi necăjită. Ea vine să-şi cumpere câte ceva pentru casă.

— Te rog, dă-mi un kilogram de făină, un kilogram de sare şi o jumătate de kilogram de brânză.

Alexe măsoară cu cântarul cele ce i-a cerut Xenia.

— Câţi bani costă?

— Nu costă nimic. Ţi le dau gratis.

Xenia mulţumi şi plecă bucuroasă.

— Ţi-e rudă? îl întrebă un client care se afla de faţă.

— Nu, dar suntem toţi fraţi şi se cade să ajutăm pe cei mai necăjiţi decât noi.

Ce inimă bună are Alexe!

Iar după multă-multă vreme, când serbarea de sfârşit de an era deja aproape, pe Cătălin încă îl mai treceau fiori reci când constata că tot nu era în stare să citească dintr-o suflare ultima lecţie cu Xenia şi cu băcanul Alexe. Ultima lecţie, şi ultima literă învăţată: X. Se uita apoi atent, minute în şir, la faţa băcanului din poză, observând că ochii nu erau decât două linioare negre: băcanul Alexe privea în jos în timp ce turna cu scafa făină în punga deja aproape plină, atent să se echilibreze talerele cântarului terminate cu două capete de pasăre, îndreptate unul spre celălalt. Capetele trebuiau să ajungă până la urmă cioc în cioc. Dar dacă tot îi dădea făina aia de pomană, de ce trebuia să se concentreze să cântărească atât de exact?

— Fiindcă ideea nu i-a venit decât după ce i-a umplut punga, deşteptule! îl apostrofa Damian, maliţios.

Cătălin se apleca şi mai atent peste poză, doar-doar o să desluşească vreun semn după care Damian putuse să ghicească în ce moment anume s-a hotărât băcanul s-o servească pe Xenia fără să-i ceară bani.

În clasa a doua se mutau în sala de dincolo de cancelarie. Era pe colţul clădirii, iar ferestrele de pe latura lungă a clasei dădeau în Strada Principală. Pe fereastra de pe latura scurtă, dacă te urcai cu picioarele pe-o bancă şi te sprijineai cu coatele de pervaz, puteai să vezi în stânga bustul pictorului Grigorescu. Ca amintire din clasa întâi nu mai rămânea decât fâşia îngustă de curte cu pământ bătătorit dintre zidul şcolii şi gardul dinspre strada Matei Basarab. Departe în urmă rămăsese Alexe din ultima lecţie a abecedarului, băcanul cel cu inima bună şi ochii din două linioare negre. Şi încă şi mai departe rămăsese Zamfir, cel cu poalele cămăşii în flăcări, sărind peste focul de pe culmea deluşorului conturat cu galben.

Damian era şi acum primul care răspundea la întrebările puse de Doamna, prompt, c-un zâmbet de satisfacţie neascuns. Premiantul de anul trecut. Între colţul ochiului şi vârful sprâncenei subţiri, un loc neobişnuit de înalt şi arcuit spre tâmplă îi dădea un aer zeflemitor şi sigur pe sine când te fixa drept în ochi, fără să clipească, ironic, în aparenţă fără niciun motiv. Către sfârşitul anului şcolar, în curte, privea şi el din când în când cerul tulbure de arşiţă, dar seceta nu părea să-l îngrijoreze, cum nu-l îngrijora nimic.

— Are tot ce-i trebuie acasă. E dintr-o familie bogată, taică-său e proprietar de atelier.

Cătălin auzea lângă ureche şoapta înveninată a lui Gigi Velicu. Întorcea iute capul şi întrezărea în ochii lui o licărire de invidie. Rămânea nelămurit ce fel de atelier are în proprietate tatăl lui Damian. Şi dacă e onorabil sau nu să fii proprietar de atelier.

Cătălin scruta şi el cerul, de multe ori, în recreaţie şi mai cu seamă dimineaţa când o pornea către şcoală şi atunci speranţele că peste zi o să vină în sfârşit ploaia parcă erau mai mari. Dar norişorii albi, strălucitori şi pufoşi călătoreau în lungul Văii Prahovei, venind de peste dealurile dinspre Brebu, traversau oraşul şi dispăreau peste Băneşti, spre sud, unde dealurile, tot mai joase, se depărtau unul de celălalt topindu-se în câmpia netedă ca în palmă şi fără pic de umbră.

— În curând n-o să mai facem religie, îi spunea Sorin Botea. Tata a auzit de la cineva. Zice că-i sigur. Ţie îţi place religia? Dar n-aştepta răspunsul şi adăuga imediat: — Mie puţin îmi pasă că n-o să mai facem religie.

Cătălin îşi amintea cum îngenunchease între catedră şi fereastră, pe duşumeaua de scândură, la picioarele preotului sosit la şcoală, în ziua de spovedanie. Şi atunci fusese o zi însorită. Din clasa întâi nu-i rămăsese în amintire nicio zi ploioasă. Toate zilele fuseseră însorite şi începeau cu Imnul Regal. Sub patrafirul pus peste creştet era aproape întuneric şi stăruia mirosul dulceag de biserică. Cătălin auzise vocea preotului:

— Mărturiseşte păcatele, băiete. Ai fost cuminte? Da?

Cu vocea sugrumată îi răspunsese:

— Am supărat-o pe mama.

— Bine, să n-o mai superi. Hai, du-te.

La drept vorbind, nici lui nu-i prea păsa că n-o să mai facă religie.

În clasa a treia se mutau în sala de dincolo de intrarea principală. Pe uşa intrării principale nu intra nimeni şi nici nu ieşea. Nici chiar profesorii, care foloseau şi ei intrarea dinspre curte. Trei trepte coborau dinspre holul central către uşa veşnic încuiată, cu geamuri mate, ce da în Strada Principală. De acolo se filtra, venind dinspre stradă, o lumină odihnitoare, care se reflecta, gălbuie, în luciul pardoselii cu careuri negre şi albe.

Într-o zi în clasă şi-a făcut apariţia un elev nou. Dogaru. S-a răspândit numaidecât vestea că tatăl lui e activist de partid. În prima recreaţie s-a învârtit printre ceilalţi fără să intre în vorbă cu nimeni, fără să se ciocnească de nimeni.

— De fapt unde lucrează taică-tu? l-a întrebat abrupt Avram Botea.

Şi alţi băieţi erau curioşi să audă răspunsul. Nimeni nu ştia ce-i aia activist de partid. Dar Dogaru s-a mulţumit să-i arunce o privire pe sub sprâncene. A spus în cele din urmă, scrâşnit:

— Ce te priveşte pe tine! Şi a adăugat îndată după aceea cu ură mocnită: — Îl verifică pe taică-tu să vadă dacă nu-i exploatator!

Era ceva neobişnuit ca un elev nou să fie atât de ţâfnos. La doi paşi de grup, Damian zâmbea maliţios. Ochii căprui i se îngustau, puţin oblici, dar în colţurile ochilor porţiunea arcuită către vârfurile sprâncenelor subţiri îi rămânea la fel de netedă şi de plină de mândrie.

Dogaru însă nu se uita la el. Nu se uita la nimeni. Umbla prin curtea şcolii, printre băieţi, fără să se atingă de nimeni, cu privirea aţintită în pământ, încruntat, cu coatele depărtate de trunchi, oho! depărtate bine, şi cu pumnii strânşi. Cu cine să se bată? Cu cine să se bată?

— Vine de la Tecuci, le şoptea băieţilor Marcel Voinea, confidenţial.

Cătălin nu pricepea dacă să vii de la Tecuci e de rău sau e de bine.

— Unde-i asta Tecuci? întreba el.

— În Moldova, deşteptule! venea prompt răspunsul lui Damian. E reşedinţa judeţului Tecuci.

Dar acum veneau şi zile mohorâte. Dacă nu ploua, zile întregi cerul rămânea acoperit de nori — o pânză cenuşie şi deasă întinsă peste oraş. Ferestrele de pe latura lungă a clasei dădeau tot în Strada Principală, ca şi anul trecut. Se vedea capul bulevardului Regina Elisabeta, cu castanii lui deşi, afundându-se ca într-o pădure întunecoasă. Cătălin stătea de vorbă cu Nelu Manolache. Îl întreba:

— Noaptea tu visezi întâmplări? Eu visez locuri.

Nelu Manolache râdea:

— Eu îl visez pe tata că vine şi mă croieşte c-un băţ pe spinare. Aş zice că-s întâmplări, nu? Tu ce fel de locuri visezi?

Cătălin se gândea la bulevardul Regina Elisabeta şi deşi ştia că e străjuit de castani de la un capăt la celălalt, urmând curbura lină a văii Prahovei, pe malul drept, în vise se pomenea la un moment dat mergând pe malul stâng. Era acelaşi bulevard şi Cătălin nu-şi amintea să fi trecut vreun pod. Şi bulevardul nu mai era plat aşa cum îl ştia ci urca, urca mereu, iar într-o latură castanii nu mai erau castani ci o pădure adevărată, sălbatică, la o oarecare distanţă de drum. Iar capătul drumului nu se zărea.

— Asta trebuie că-i viaţa ta! îi explica Avram Botea cu convingere. Urci mereu, înţelegi? La fel povesteşte şi tata. A tot visat că urcă un drum şi uite că până la urmă a ajuns cineva. E avocat.

— Tu crezi în vise?

Chiar în capul bulevardului, la întretăierea cu Strada Principală era o vitrină de afişaj. Sub geam găseai în fiecare luni dimineaţa anunţul cu noul film care avea să ruleze peste săptămână la cinematograful ARPA. Vrăjitorul din Oz, Tarzan, Omul cu o mie de feţe, Fiul regimentului.

— Şi? îl provoca Avram Botea pe Dogaru apropiindu-se de el sfidător, afară în curte. Până la urmă l-au găsit pe taică-meu că-i exploatator?

— Las’ că vedem noi! răspundea pornit Dogaru. Nu-şi ascundea câtuşi de puţin ostilitatea.

— Şi? continua să-l zgândărească Botea. Sunt mulţi ca tine acolo la Tecuci de unde zici că vii?

— E plin de jidani ca tine! Da’ las’ că-i punem noi la treabă! Mult n-o să mai huzuriţi voi!

Rumoarea vocilor creştea din ce în ce. Era ca un vuiet continuu, insuportabil. Doamna întârzia la oră. Asta se întâmpla destul de rar. Dar şi când se întâmpla! Puteau să sară chiar şi peste o oră întreagă, pe care de obicei o petreceau într-o hărmălaie de balamuc. La fereastră, Cătălin îşi mută privirea de la vitrina cinematografului ARPA la atelierul foto Olteanu. Hărmălaia din spatele lui ajunsese aproape un urlet şi când se întoarse îl văzu pe Dogaru călcând peste bănci şi îndreptându-se spre fereastră. Îşi trase iute mâna de pe pervaz pentru ca noul coleg să nu i-o strivească sub talpa ghetei. Fiindcă asta făcea Dogaru, de pe bancă păşea de-a dreptul pe pervaz, rămânând cu o mână agăţat de cremonă, în timp ce cu cealaltă scotea din buzunar un teanc de petice de hârtie. Dumnezeule, ce-avea de gând? În văzul tuturor, Dogaru îşi trecu limba peste dosul unui petic şi îl apăsă de geam. Peticul rămase lipit strâmb. Erau mai multe cuvinte acolo, unele prea mici ca să le poţi desluşi de la distanţă. Dar în mijloc puteai să citeşti clar cuvântul COMUNIŞTI, scris cu roşu. Luca Băleanu răcnea ca ieşit din minţi agitându-şi braţele ridicate. Cătălin se uita la ei, mut, ca şi cum i-ar fi văzut pentru prima oară. Urlau, ca apucaţi. Ia uite, lui Lucian Anghel i se umflaseră vinele de la gât. Cătălin nici că mai văzuse vreodată aşa ceva — gâtul pur şi simplu i se îngroşase şi i se înroşise. Îl căuta cu ochii pe Damian, dar Damian parcă intrase în pământ. Sus pe pervazul ferestrei Dogaru mai lipise vreo câteva petice de hârtie, toate la fel şi toate strâmbe.

Uşa se deschise brusc, dată de perete, şi în clasă intrară Doamna şi directorul, domnul Ionescu. Domnul Ionescu avea pe faţă o umbră nouă, sumbru-vineţie, întinsă peste zâmbetul lui de-o viaţă întreagă, pe care toţi băieţii îl cunoşteau. O luă spre catedră dar nu pe lângă perete, aşa cum făcea de obicei, ci pe intervalul dintre bănci şi băieţii se feriră din calea lui în tăcere. În tot timpul ăsta nu-l slăbi din ochi pe Dogaru, care rămăsese cocoţat pe pervaz, în aşteptare. Şi cum Dogaru nu se uita niciodată în ochii cuiva, nu se uită nici în ochii domnului Ionescu, ci îşi aţinti privirea în jos, undeva între bancă şi fereastră, ca şi cum şi-ar fi ales locul unde să sară. Dar rămase sus pe pervaz. Iar în ochii domnului Ionescu ce se vedea? Perplexitate? O concentrare surâzătoare ca atunci când se pregătea să arunce la ţintă săculeţul cu nisip? Cătălin se putea aştepta la orice. Dar nu era timp de amânare. Lucrurile se clarificau precipitat. Perplexitate poate că fusese, dar surâs în niciun caz, fiindcă dindărătul concentrării de pe faţa domnului Ionescu ţâşni mânia.

— Cine ţi-a dat voie să lipeşti porcăriile alea acolo pe geam! La mine în şcoală nu faci politică! Ai înţeles? N-ai decât să te duci să le lipeşti acasă la tine! Sau la closetul public dacă ai nevoie de public!

Abia atunci Dogaru se hotărî să sară de pe pervaz.

— Cum te cheamă?

Domnul Ionescu îl fixa cu privirea, aşteptând.

Dogaru se uita în pământ, cu pumnii strânşi şi coatele depărtate de trunchi, ca şi cum ar fi fost gata oricând să se încaiere cu oricine. N-avea nicio vină! N-avea niciun regret! Puteai s-aştepţi mult şi bine un răspuns de la el. Mai mulţi băieţi îi spuseră numele dar nimeni nu era prea convins că face bine ceea ce face şi în plus vocile li se suprapuseră.

— Cum? se încruntă domnul Ionescu neînţelegând, adresându-se băieţilor de astă dată.

— Dogaru, zise Săuceanu cu jumătate de glas. Şi îndrăzni chiar şi mai mult: — Tatăl lui e activist de partid.

Domnul Ionescu îl privi fix preţ de vreo trei secunde. Şi din nou în ochi i se ivi acea concentrare care aducea a zâmbet. Dar nu, nu era zâmbet nici de astă dată. Se întoarse din nou spre Dogaru şi rosti apăsat:

— Urcă-te şi dezlipeşte imediat mizeriile alea de-acolo!

Dar Dogaru tăcea încrâncenat. Domnul Ionescu aştepta, şi băieţii aşteptau şi ei. Deveni clar că Dogaru n-are să se urce niciodată la loc pe pervaz ca să dezlipească peticele alea de hârtie.

— Ieşi afară, şuieră cu mânie reţinută domnul Ionescu.

Şi cum Dogaru tot nu se clintea din loc, răcni scos din minţi:

— Afară!

Abia atunci Dogaru ţâşni ca din puşcă, trecu glonţ prin faţa catedrei şi numai când ajunse în apropierea uşii din fundul clasei încetini pasul două clipe ca să mârâie ceva. Dar nu-şi întoarse capul către domnul Ionescu ci se întoarse doar pe sfert înapoi către clasă, părând mai degrabă că se adresează ultimei bănci:

— Las’ c-o să vedeţi dumneavoastră!

Şi ieşi trântind uşa în urma sa.

Ce ciudat... Cătălin se uită la ochii domnului Ionescu şi nu mai zări în ei nicio concentrare apropiată de zâmbet. Doar o lumină pe jumătate stinsă. Cenuşie la fel ca lumina de afară. Domnul Ionescu o porni la rândul lui către uşă. Se opri după doi paşi şi se întoarse obosit către Doamna:

— Ţineţi-vă ora, doamnă Mateescu. În recreaţie am s-o trimit pe Niculina c-o scară şi c-un burete. În rest, faceţi abstracţie...

Nu numai că vremea mohorâtă stăruia, dar se pornea să şi plouă. Ba chiar vreo două tunete de vară întârziată făceau să tremure geamurile. Pe hol băieţii aruncau săculeţul cu nisip peste zece careuri numărate de la linia de aruncare. Unii trăgeau cu coada ochiului către uşa cancelariei, sperând să-l vadă pe domnul Ionescu ieşind vesel, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să le arate încă o dată magistrala lui aruncare cu boltă drept la ţintă. Dar oare ce înseamnă abstracţie? se întreba Cătălin.

— Înseamnă să nu ţii cont, deşteptule! îl lămurea zeflemitor colegul său Damian.

Şi tot zeflemitor părea gata în orice clipă să se ferească de o lovitură venită pe neaşteptate.

— Tu visezi locuri sau întâmplări? îl întrebă Cătălin.

— Ce?! făcu Damian, surprins, c-o uşoară zvâcnitură înainte.

Cătălin visa în multe nopţi că se afundă în desişul castanilor de pe bulevardul Regina Elisabeta, care te scoate afară din oraş, şi merge şi tot merge până când în dreapta sa valea Prahovei se lărgea şi se adâncea imens, însorită, până într-atât încât departe pe versantul celălalt abia mai puteai desluşi o cărare ce cobora domol către oraş. Şi drumul pe care el mergea nu mai era bulevardul Regina Elisabeta, ci un drumeag în plin soare, de-a lungul coastei dealului, abia cu puţin mai lat decât o potecă de munte. Mergea încrezător că mai devreme sau mai târziu avea să dea peste punctul de întâlnire cu cărarea de pe celălalt versant ca să se poată întoarce în oraş. Îşi întorcea privirea spre dreapta şi, la un pas distanţă, mai jos, pe coastă, îl zărea pe Damian mergând alături, dar nu pe drumeag ci de-a dreptul prin iarba scundă şi îngălbenită. Ridica spre el privirea zâmbind zeflemitor şi spunea: Asta se cheamă joncţiune, deşteptule! În curând o să-ţi explice cineva. Cătălin rămânea cu îndoiala că vreodată i-ar fi fost de folos ca cineva să-i dea vreo explicaţie.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat, într-o variantă nerevizuită, și în almanahul Origini, 2002.

Repetentul după uşă*

Trecând de casa cu etaj şubrezită de explozia unei bombe, c-un semn de salut Relu dădu colţul luând-o pe strada Radovici. Daniel rămase doar cu Horia Victor să-şi continue drumul destul de lung de la şcoală până acasă. Iarna nu prea vedeai mişcare dincolo de perdelele de la uşa magazinului de miere şi lumânări de la parterul casei din colţ. Totuşi uşa se deschise şi un bărbat neras, întrerupând pentru o clipă sporovăiala cu cineva dinăuntru, scuipă vârtos drept în zăpada călcată în picioare din mijlocul trotuarului. Că doar nu era s-aştepte până ce-i dispar din cale doi mucoşi de doişpe ani, abia intraţi la gimnaziu.
   Cei doi purtau, ambii, matricolă pe braţul stâng. Aşa era regula. Scris galben pe fond bleumarin.
   Doamna directoare Bruda ieşi din curtea Şcolii de Fete, pe poarta dinspre Primărie, unde era anexa cu atelierul de croitorie. Şi, înaltă, masivă, băţoasă, cu gâtul înconjurat de jur împrejur de o blană de vulpe, trecu la doi paşi de Daniel fără să-şi coboare măcar privirea către el. Ştiind prea bine cine este, Horia Victor i-ar fi expediat totuşi un bulgăre de zăpadă drept în spate şi chiar se aplecă iute după zăpadă la piciorul unui castan.
   — Hei, tu nu eşti zdravăn! îi şopti şuierat Daniel. Pe Horia Victor îl scutură un râs la fel de şuierat, pe care nu şi-l putu reţine. Ceva nu era tocmai în regulă cu băiatul ăsta.
   Într-una din primele zile ale anului şcolar, Daniel abia reuşise să-l scoată pe noul său coleg din cercul celor care îl înghesuiseră într-un colţ şi îl batjocoreau fără pic de milă ţopăind în jurul lui, strâmbându-se şi dând din mâini... Repetentul după uşă bate toba la păpuşă!... Horia Victor repeta clasa întâi de gimnaziu... Câteva zile mai târziu însă, gata, supărarea îi trecuse şi Horia Victor era prieten la toartă cu toată coada clasei...
   Din locul pe unde trecuse directoarea Bruda până la celălalt capăt al gardului, colţ cu strada Judecătoriei, mai făceai pe puţin o sută de metri. În curtea şcolii, la stradă, nu era niciun teren de joc. Peri şi gutui tineri, cu trunchiul încă destul de subţire, brăzdau cu negru o întindere de zăpadă albă strălucind în soare. Horia Victor găsi şi pe bucata aceea de drum în ce să mai arunce cu sârg câte un bulgăre de zăpadă: dacă nu după vrăbii, măcar în trunchiuri de castan, la ţintă. Dar abia în locul unde începea strada Judecătoriei găsi ţinta adevărată. O necunoscută. Era o femeie încă tânără, zveltă, bine îmbrăcată, care tocmai dăduse colţul şi abia apucase să facă vreo câţiva paşi pe strada Judecătoriei. Daniel văzu bulgărele nimerind-o drept în mijlocul spinării şi pulverizându-se într-o mică explozie albă de zăpadă împroşcată. Fiindcă ştia ce avea să urmeze, ca să se facă nevăzut, Horia Victor ţâşni chiar prin spatele femeii, inspirat ca-ntotdeauna, fentând ghinionul, luând-o pe strada Judecătoriei, pe unde nu era nicidecum drumul lui către casă, în timp ce necunoscuta se întorcea rapid către Daniel. Şi nu numai că se întorcea dar uite că venea de-a dreptul spre el. De ce? Daniel observă pe faţa ei un zâmbet de neînţeles, ca şi cum s-ar fi pregătit să facă o şotie, şi ar fi gustat dinainte satisfacţia pe care urma să i-o provoace şotia, dar toate acelea, şotia şi satisfacţia şi însăşi prezenţa ei, erau ale unei femei mature, aproape tot atât de matură ca doamna Bruda sau ca oricare altă profesoară de la gimnaziu. De ce venea tocmai spre el? Niciodată femeile ca ea, mature şi înalte şi pe faţă c-un zâmbet nesincer, nu veneau spre tine, apropiindu-se atât de mult, cu intenţii bune. Necunoscuta ajunse atât de aproape de Daniel că pur şi simplu nu mai exista cale de întoarcere; şi nici cale de răzgândire. Daniel văzu cu coada ochiului mâna ei întinzându-se implacabil spre el şi aproape instantaneu provocându-i o arsură la capătul maxilarului, ceva mai jos de ureche; sau poate era chiar urechea! O ciupitură? Sau poate şfichiuitul unei palme, una venită de la o femeie necunoscută? Daniel fusese tras de ureche, de fapt asta era. Urechea îl ardea, şi umilinţa pe care o simţi era incomensurabilă. Dumnezeule, de-ar fi bănuit ce avea să se întâmple! Ei bine, dacă ar fi bănuit, nu s-ar fi întors în ruptul capului acasă de-a dreptul pe strada I.C. Brătianu, ca de obicei. Ar fi făcut un ocol, oricât de lung, ar fi ocolit pe bulevardul Carol, sau dincolo de el; ar fi ocolit tot oraşul! Ar fi meritat orice efort. Dacă ar fi bănuit la ce umilinţă avea să fie supus, nu s-ar fi dus la şcoală în ziua aceea! Iar dacă totuşi s-a dus, ar fi trebuit să nu se mai întoarcă acasă în veci!
   Necunoscuta se îndepărtase deja, reluându-şi calea, pe strada Judecătoriei, fără să mai privească în urmă. Deşi chiar şi spatele ei proiecta stăruitor acel zâmbet viclean cu care Daniel o văzuse apropiindu-se de el cu doar câteva clipe mai înainte. În apropiere, un bătrân îmbrăcat într-o pufoaică gri, murdară şi zdrenţăroasă, cu căciulă pe cap, se oprise în mijlocul intersecţiei şi i adresa răstit lui Daniel; răstit şi plin de reproş, dar şi de compătimire, compătimirea unui vagabond:
   — Acuma du-te şi ia-l şi tu de ureche pe adevăratul vinovat!
   Dar nu mai era nimeni în jur s-audă. Horia Victor chicotea din nou, neruşinat, din depărtare, uitându-se zeflemitor îndărăt în timp ce fugea, dar acum era deja departe, alergase roată, întorcându-se pe strada I.C. Brătianu după ce primejdia trecuse, şi aproape că ajunsese la următoarea intersecţie, dintre I.C. Brătianu şi strada Haşdeu, unde începea rafinăria „Steaua Română”. S-ar fi hlizit toţi ăia cu care Horia Victor era înhăitat, dacă ar fi fost pe-acolo şi ar fi văzut ce se întâmplase. Şi-ar fi dat coate şi s-ar fi distrat ca nişte laşi ce erau, Bărbuceanu şi Romoşan şi Gomoiu şi toţi. S-ar fi bucurat cu toţii, ca de fiecare dată, cu toată ticăloşia de care erau în stare, acum după ce pentru ei nu mai conta că Horia Victor rămăsese repetent.
   Daniel traversă strada Judecătoriei trecând la mică distanţă de bătrânul în pufoaică. Acesta continua să bombăne boscorodindu-l pe adevăratul vinovat, fără să se adreseze cuiva anume. Îi boscorodea pe toţi. Dar nu era cu nimic mai breaz decât Horia Victor, şi decât femeia necunoscută, şi decât toţi ceilalţi, care ar fi trebuit să fie de faţă dar nu fuseseră.
   Arsura din ureche n-avea să mai treacă niciodată!

   Repetentul după uşă
       Bate toba la păpuşă...

Adevăratul vinovat?... Horia Victor fugea înaintea lui, îndepărtându-se şi, aruncând priviri înapoi, rânjea neascunzându-şi satisfacţia. Era de felul său agil, la fel de agil ca o sălbăticiune, şi nu putea fi prins. Şi trebuia să ai şi multă energie ca să-l ajungi din urmă. Daniel nu mai avea energie.
   Satisfacţie şi un soi de jenă inexplicabilă, asta putuse desluşi Daniel în zâmbetul necunoscutei în timp ce se apropia de el fără a se grăbi, sigură fiind că nu-i va rata urechea; cu o privire derutantă, vicleană, îşi paralizase victima precum şarpele; mizase ca o laşă pe cavalerismul băiatului pe care ea nu-l cunoştea şi despre care era sigură că spiritul său cavaleresc avea să-l împiedice să fugă; faptul că el nu avea intenţia să fugă nu-i trezea nicio bănuială, în timp ce păşea spre el, cum că altul era făptaşul; şi, în loc să-i preţuiască onestitatea şi bărbăţia, îl umilea.
   Se apropia de el, ajungea foarte aproape, până într-atât încât lumina soarelui şi lumina zăpezii din jur nu mai ajungeau la el decât într-o măsură infimă. De fapt, se întuneca totul în jur. Femeia era atât de aproape şi mâna ei dibuia un loc de pe corpul lui Daniel, un loc asupra căruia ea n-avea niciun drept, un loc undeva la capătul maxilarului, unde se afla urechea şi, împreună cu ea, izvorul umilirii fără seamăn pe care ea i-o provoca.

   ...Urechea îi ardea şi Daniel stătea lungit pe divan, tăcând, cu sufletul întunecat de ciudă şi de ură neputincioasă. Pe maică-sa tăcerea lui nu părea s-o mire. Pe acelaşi divan, cu spatele la el, şedea pe o margine tatăl său, abia întors acasă de la serviciu. Era la masă, şezând pe divan, şi nici pe el nu părea să-l mire tăcerea fiului său. Daniel nu vedea din partea lor nici urmă de interes.
   Pe taică-său mama nu-l aşteptase cu masa, mâncase înainte, iar acum n-avea altă treabă decât să se ocupe de el. Îi punea în farfurie, apoi se aşeza în capul mesei, pe un taburet, îşi lăsa mâinile în poală şi n-avea alt ţel decât să sporovăiască.
   Daniel ar fi vrut să nu-i asculte cum stau la taclale, dar n-avea de ales.
   — Acuma lucrurile s-au lămurit, o auzea pe maică-sa spunând. Continua o discuţie începută mai înainte.
   Cu capul pe perna acoperită de cuvertura patului, Daniel îi vedea chipul şi observa cu mirare un zâmbet nesigur pe faţa ei.
   — Nu crezi că s-au lămurit lucrurile? insista ea. Acum că au venit comuniştii, nu mai putem avea rege.
   Daniel întrebă:
   — De ce nu mai putem avea?
   Dar mama vorbea cu tatăl său şi numai cu el. Daniel îşi atinse cu vârfurile degetelor lobul urechii, care era fierbinte. Existenţa lui nu conta în casă. Mama continua să-l descoasă pe taică-său:
   — Şi atunci ce crezi, or să-l lase să plece din ţară, sau or să-l omoare, ca pe ţarul Rusiei?
   Dar tata pesemne c-avea îndoielile lui, pe care, ca întotdeauna, le păstra pentru sine. De obicei nu-şi prea ridica nasul din farfurie, doar că uneori clătina uşor din bărbie a nehotărâre, evitând răspunsul.
   Să-l omoare pe rege?... Faţă de nenorocirea lui Daniel, asta n-ar fi fost o nenorocire aşa de mare. E drept, regele era tânăr, Daniel îşi amintea de poza lui din manualele din şcoala primară, dar dusese totuşi până atunci o viaţă de rege. Aşa că mai mult ce-ar fi putut să-şi dorească?

   Sirena de la „Steaua Română” suna de ora unsprezece. Ora unsprezece din noapte. Daniel stătea lungit, cu ochii deschişi în întuneric, către tavan. Nu era chip să adoarmă.

   Repetentul după uşă
       Bate toba la păpuşă...

Femeia străină, ea singură, se apropia mereu, cu pas încet; nu era decât ea pe toată lungimea străzii I.C. Brătianu şi a străzii Judecătoriei şi în intersecţia pustie dintre I.C. Brătianu şi strada Haşdeu, şi pe întinderea tuturor străzilor din jur. Numai ea conta. Avea un zâmbet prefăcut dar şi, cumva, ademenitor, ca într-un coşmar în care zâna cea rea era confundată cu zâna cea bună, şi în capul lui Daniel se făcu deodată lumină. Zâmbetul necunoscutei era ademenitor cu un scop precis, acela de a-l induce în eroare cu privire la intenţia ei şi de a nu-l pune pe fugă. Băiatul de care se apropia trebuia să nu-i ghicească adevărata intenţie, aceea de a-l umili, ci să creadă că doreşte doar să-i pună mâna pe umăr sau să-l mângâie pe obraz, cel mult dojenindu-l cu blândeţe.
   Daniel continua să stătea lungit în pat, cu ochii larg deschişi şi cu privirea aţintită în tavan. Ce ispită, ce gând ruşinos: să plângă! În gură dinţii i se încleştau de la sine. Nu, trebuia să facă ceva! Nu putea s-o lase nepedepsită! În odaie nu era beznă. Chiar deloc. De afară, din noaptea geroasă, intra pe fereastră luna plină.

   Repetentul după uşă
       Bate toba la păpuşă...

Femeia străină întindea mâna cu o încetineală mieroasă şi c-un zâmbet superior. Îi provoca o arsură în partea de jos a lobului urechii drepte. Nu te apăra nimeni, nimeni! Doamna Bruda trecea fără să-i dea vreo atenţie. Era directoare, dar fără nicio obligaţie. Bătrânul în pufoaică bombănea ceva în barbă. Cică adevăratul vinovat!... Dar nu striga după ea! Nu striga HEI, MUIERE! ÎL VEZI P-ĂLA CARE FUGE? P-ĂLA TREBUIA SĂ-L IEI DE URECHE! HEI, MUIERE ÎMPUŢITĂ! JEGOASĂ! CU TINE VORBESC! MIŞCĂ-ŢI FUNDUL DUPĂ REPETENTUL ĂLA CARE A TULIT-O, N-AUZI? PUTOARE!...
   Ce mare lucru să scoţi din sertar un cuţit de bucătărie?... Lucire metalică în lumina lunii pline, ca-n filmele poliţiste...
   Dacă ziua de azi trebuia să nu vină, nimic nu mai era imposibil!
   Şi bătrânul mototol în pufoaică îi tot dădea zor răcnind răguşit: Ştiu încotro ai luat-o! Nu scapi! Te-ai tot dus în sus pe strada Judecătoriei, până unde? Păi n-aveai prea mult de mers. Ai dat de bulevardul Carol! Nicio casă de prin părţile alea nu-i de nasul tău, muiere scârbavnică! Aşa că de-acolo trebuie c-ai traversat şi ai luat-o pe strada Lascăr Catargiu. Şi-apoi pe strada Griviţei! Fiindcă abia acolo dai de case amărâte, unde stau ăia de teapa ta!
   Acolo, tupilat pe după trunchiul cu coajă netedă al unui platan, cu tot gerul nopţii puteai să pândeşti până la lumina zorilor. Şi toată noaptea următoare! Şi toate nopţile ce aveau să vină! Oricât era nevoie! Fiindcă mai importantă decât orice era liniştea sufletului! În cele din urmă trebuia să iasă la iveală. O pufoaică trenţăroasă de bătrân vagabond era numai bună să-ţi ţină de cald în timpul pândei şi să te ascundă. Câteva ore? Oricâte! N-avea importanţă! Până ce-avea să iasă la iveală! Odată şi-odată tot trebuia să se-ntâmple! Fiindcă cine trecea o dată printr-o intersecţie din oraş nu se putea să nu mai treacă şi a doua oară! Doar chestiune de timp. Atât.
   Şi-atunci, ivindu-se în sfârşit, merita s-o întâmpini cu acelaşi zâmbet mieros ca să nu-ţi ghicească adevărata intenţie, să nu-ţi zărească mâna ascunsă sub pufoaica cenuşie strângând în pumn cuţitul ucigaş. Căţea ticăloasă şi perfidă! Capeţi ce meriţi! Uite!... Cu furie oarbă cuţitul de bucătărie străpungea! Putoarea dracului! Putoare! Putoare! Putoare!...
   Daniel privea drept în sus cu ochii larg deschişi. După atâta timp şi după atâta durere în suflet tavanul ar fi trebuit să înceapă să se albăstrească încet-încet de la lumina firavă a zorilor. Dar uite că rămânea negru ca smoala. Luna apusese. Dinţii i se descleştaseră de mult.

   Repetentul după...

Femeia necunoscută, cu silueta ei elegantă, înaltă, zveltă, se îndepărta pe strada... Ia te uită! Nu mai era strada Judecătoriei, acum se numea strada Republicii... Mergea, mergea. Până la intersecţia cu bulevardul... Carol? Nu, nu mai era Carol! Acum se numea 23 August. Radovici nu mai era Radovici. Ci Olga Bancic. Lascăr Catargiu era acum I.C. Frimu. Şi nici strada lui nu mai era strada I.C. Brătianu, ci devenise Filimon Sârbu.
   Firma „Steaua Română” fusese înlocuită cu „Sovrompetrol”. Regele scăpase cu viaţă şi plecase în străinătate. Maică-sa avea toate motivele să nu mai fie îngrijorată.
   Şi Daniel, la fel.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat, într-o formă nerevizuită, și în Luceafărul, nr. 27, 2000.

Filip Florian: „Degete mici”

Vorba multă, sărăcia omului

„Liniştea unui oraş de munte e spulberată când, în incinta unui castru roman, un copil descoperă o groapă comună. În furtuna care se stârneşte — şi care aduce laolaltă procurori, arheologi, foşti deţinuţi politici şi soldaţi — teoria cea mai plauzibilă pare a fi aceea a unei crime comuniste din anii ’50. Poveşti de viaţă, povestiri citite în zaţ de cafea şi o tulburătoare relaţie de dragoste...” Asta este caracterizarea succintă a romanului „Degete mici” de Filip Florian, prezentată pe coperta a patra a celei de-a patra ediţii a romanului, 2011, editura Polirom.

Noroc cu această notă venită din partea editurii, fiindcă altfel n-aş fi putut decela un fir narativ în tot acest roman care, în mod paradoxal, are semnalmentele unuia eminamente narativ. De ce spun eminamente narativ? Pentru că ar fi inutil să încerci să găseşti în cuprinsul lui vreo construcţie spirituală organizată, fie a unei conjuncturi, a unei idei cât de cât finisate şi durabile, a unui personaj sau a mai multora, şi cu atât mai puţin a vreunei relaţii oricât de puţin convingătoare între personaje. Nu că lipsesc personajele, dimpotrivă. Cred că nu greşesc dacă le apreciez la o medie de 3 (trei) personaje noi la fiecare pagină, purtătoare sau nu de nume (în niciun caz de semnificaţie), dintre care cele mai multe dispar fără urmă (în sensul tare al cuvântului) în pagina următoare, lăsând cititorul nedumerit cu privire la raţiunea lor de a intra în scenă şi de a dispărea.

În textura prozei sale autorul pare a fi mizat pe formula cărtăresciană Totul — sau nimic —, fără vreo gradaţie între cele două. Şi, cum totul se dovedeşte a fi o ambiţie peste puterile autorului (de fapt, ale ambilor), rămâne... reversul. Proza lui Florian se prezintă ca un şuvoi impetuos şi incontinent de impresii, sau mai degrabă de fragmente de impresii, decupate fulgurant din propriu-i trecut sau inventate, n-are importanţă, nelăsându-i cititorului nicio şansă să încerce vreo sinteză în cursul lecturii. Şi cu atât mai puţin ulterior, fiindcă nu numai memoria, dar nici sensibilitatea nu reţine vreun element cu o minimă putere de sugestie, care să-i ofere material (şi motivaţie) pentru meditaţie. Nu mai vorbesc de seducţie, nu mai vorbesc de stranietate, atuuri ale marilor romane din literatura universală, absente în totalitate în cazul de faţă. Iată un fragment (luat aproape la întâmplare):

„...aşa se întâmpla, pretutindeni era tăcut şi supus până înjura cineva de Dumnezei şi de Cristoşi, până simţea că e tras de limbă ori urmărit, până vedea măgării ca acelea ale bijutierului sau ale zidarilor (care făceau să dispară din sacii, din cărămizile şi din grinzile cărate de el), până era încolţit de câte-o femeie (ca-n atelierul de tapiţerie, când îl pipăise pe fund şi între picioare o pistruiată care tot încerca să-i aşeze pe faţă un sân), până era lovit (şoferul, un plăvan blonziu, îi arsese o palmă fiindcă nu golise scrumiera din cabina camionului), până descoperea pe cineva scotocindu-i printre lucruri (ca la brutărie) sau până se alegea praful de iluzii şi fervoare (ca la spital, unde stătuse ca nicăieri, unsprezece săptămâni, închipuindu-şi că ajută bolnavi şi rude îngrijorate, dar se trezise într-o zi cu doi indivizi pe targă, tată şi mamă de copii, ambii căsătoriţi, un inginer şi o proiectantă...” ş.a.m.d.

De ca un cap la altul te întâmpină un exces greu suportabil de „circumstanţialitate”, rod al unei asimilări mimetice şi defectuoase a prozelor din literatura universală, în care preocuparea (şi reuşita) marilor autori a fost şi rămâne aceea de a găsi dreapta cumpănă între detaliu şi esenţă, între semnificativ şi circumstanţial. Puhoiul de detalii din „Degete mici” alungă orice (virtuală) esenţă. Balanţa se înclină dezastruos către nesemnificativ. Aş putea spune că stilul lui Florian este unul coelhian mioritizat până la anihilare prin adaos, cu devieri jurnalistico-istorice minimaliste; vezi incursiunile complet neavenite — raportate la ţinta autohtonă a naraţiunii — în istoria recentă a dictaturilor sud-americane, a războiului pentru insulele Malvine (!) etc.

Cât despre relaţia de dragoste anunţată pe coperta a patra, trebuie să mărturisesc că, în ciuda avertismentului editurii, mi-a fost imposibil să detectez vreuna, darmite tulburătoare.

Dacă aş spune că 10% din substanţa cărţii sunt dedicate subiectului propus (dacă există cu adevărat aşa ceva), probabil că aş exagera.

Aud că „Degete mici” a fost iniţial respins de Humanitas, înainte de a apărea la Polirom. (Şi că Liiceanu ar fi regretat tardiv incidentul.) Mi se pare ciudată respingerea la Humanitas întrucât romanul lui Florian posedă toate ingredientele romanului autohton al „noului val”, printre care, pe locuri privilegiate, entropia ridicată şi minimalismul. Semantic de astă dată.

P.S. Am citit romanul cu mare întârziere. Era cât pe-aci să regret neglijenţa dat fiind că este un roman foarte bine cotat în literatura românească contemporană. N-a fost cazul. Dacă e bine cotat, probabil că beneficiază, la fel ca şi multe altele, de „punctele din oficiu” de care vorbeşte Paul Cernat.

Necunoscutei din staţia de autobuz* **

Stau în spatele tău, aşteptând autobuzul, şi mă uit cum în vântul răcoros de dimineaţă vălurele fine aleargă discret peste materialul mătăsos al bluzei tale prin care se străvăd bretelele negre ale sutienului. Mâna ta stângă se odihneşte indiferentă pe fermoarul genţii închise, cu curelele petrecute peste umăr. Iar partea din spate a braţului tău, între mâneca scurtă şi cotul îndoit — acea părticică unică a corpului femeiesc — cer să mi se recunoască prioritatea să afirm că nu are legătură cu sexul ci doar cu feminitatea ta de nimeni contestată. Atenţia ta, aşa cum o percep judecând după conturul feţei văzut din trei-sferturi-spate, se împarte între tot ce, aici în staţia de autobuz, te înconjoară, şi nimic. Dacă te-ai întoarce spre mine pentru o secundă sau două, aş putea vedea, sunt sigur, linia nasturilor sidefii pe care i-ai încheiat unul câte unul azi-dimineaţă ca să nu laşi să se risipească emanaţia diafană a zorilor care ţi-au mângâiat trupul gol şi s-au impregnat în pielea ta catifelată. (Cum altfel?)

Din întâmplare îţi întorci un pic capul şi, cu coada ochiului, mă surprinzi studiindu-te. Cu coada ochiului, şi nu numai: o fracţiune de secundă ţi-ai întors toată faţa spre mine, incitată... Gata, de-acum atenţia ta nu se mai împarte între nimic şi proximitatea imediată a locului de aşteptare. Cu intuiţia ta feminină infailibilă ai detectat prezenţa în preajmă a admiraţiei. Dacă autobuzul mai întârzie, o mică jubilaţie interioară îţi va nutri în minutele următoare setea irepresibilă de seducţie.

Îţi schimbi provocator greutatea de pe un picior pe celălalt, prilej cu care privirea mea îţi apreciază şoldurile, perniţele bine proporţionate, fesele, un minunat compromis (anticipat) între fermitate şi moliciune; reconstituie ceea ce e ascuns de materialul fustei: conturul miraculos al coapselor; totul sintetizat în ceea ce într-un muzeu de artă se expune privirii de cunoscător sub denumirea de tors de femeie. Căruia de obicei îi dai ocol în mijlocul sălii cufundate într-o penumbră învăluitoare ca să-l deguşti din toate unghiurile şi în toate profunzimile. Cum însă nu pot s-o fac, aici în staţie, mă mulţumesc să mă întorc cu privirea la bluză şi să simt odată cu tine mângâierea vântului; să-ţi ridic părul în închipuire, dezgolindu-ţi ceafa şi admirându-ţi lănţugul fin de argint; sau poate de aur, de ce nu.

Şi apoi ce crezi că urmează?... Cineva dintre noi doi va găsi pretextul. Duhul desfătării iminente va insufla inspiraţie unuia dintre noi doi să rostească primul cuvânt de apropiere. Iar al doilea cuvânt, cu puţin noroc, va arunca ancora statornicind o nouă legătură. Va veni apoi ceea ce ştim amândoi — prima întâlnire, primul schimb de date personale, primele preferinţe mărturisite. Apoi ne vom lăuda unul pe celălalt pentru însuşiri reale sau imaginare... Îţi voi căuta pe corp (şi îţi voi găsi negreşit), pe undeva, o aluniţă. Undeva, într-un loc intim. Cel puţin una. Pe care, stând lungit în pat alături de tine, ţi-o voi înconjura visător, abia atingându-ţi-o, cu vârful degetului, declarând (nu-i aşa?) că îmi era destinată. Îţi voi redesena cu acelaşi deget, de sus în jos, rezemat în cot, conturul profilului, fruntea, scobitura de deasupra nasului (dacă există), nasul, buzele, bărbia, tăcând dar dându-ţi de înţeles că o fac pentru prima oară; sau, dacă nu, dându-ţi de înţeles că un asemenea contur nu mi-a fost dat să mai întâlnesc vreodată... În faţa şifonierului tău cu uşile larg deschise, voi sta cu mâna la bărbie şi te voi întreba unde-i bluza pe care o purtai în ziua când ne-am cunoscut în staţia de autobuz, ţi-aduci aminte? Dar fusta? Dar pantofii? Dar geanta?... Va trebui să pierd secvenţe dintr-un film de la televizor ca să răspund invitaţiei tale de a-ţi admira o bijuterie nouă în timp ce faci, în faţa mea, o piruetă graţioasă... Voi rămâne întins în pat, cu mâinile sub cap, în timp ce tu, goală, vei da fuga la baie, dându-mi prilejul să-ţi admir (încă o dată) nudul perfect în mişcare, văzut din spate. Voi aştepta în pat ca tu să te întorci de la baie, clocind în minte cuvintele cu care te voi întâmpina când te vei ivi din nou în pragul uşii, adăstând câteva secunde: nud de femeie, văzut din faţă de astă dată. Nu voi putea nicicând să-ţi mărturisesc că am mai văzut destule asemenea trupuri, la fel de perfecte. Indiferent cât eşti de inteligentă, indiferent cât eşti de pregătită să afli adevărul (dacă există) şi cât de puţin doritoare să intri în competiţie cu fostele, (şi eventual cu viitoarele) eu mă voi simţi obligat să-ţi spun că eşti unică. Etc. Etc. Etc.

Aşa că... Nu știu ce să zic. Mă mai gândesc.

Dar autobuzul opreşte în staţie.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

^**Publicat și în revista Familia, 7-8 2016

Despărţire*

Furios, Horaţiu şi-a aruncat într-o bună zi câteva lucruri în valiză şi dus a fost. După foarte mulţi ani nu îşi aminteşte ce anume l-a făcut deodată să fie atât de definitiv convins că nu mai poate trăi o singură zi împreună cu Diana; nu îşi aminteşte ce lucruri a aruncat în valiză; nu îşi aminteşte nici ziua când s-a întâmplat. Să fi fost primăvară? Să fi fost toamnă? Îşi aduce aminte doar că scena plecării intempestive de acasă ar fi putut să pară niţel cam teatrală cuiva care nu era la curent cu împrejurările. Şi admite că lui însuşi i se păruse cam teatrală chiar în timp ce se desfăşura. Astăzi poate că n-ar mai putea spune acelaşi lucru, cine ştie. Aşezată pe scaun, biata Diana l-a urmărit cu o privire abătută, cu mâinile în poală, lipsită parcă de vlagă, şi n-a făcut nicio încercare să-l întoarcă din drum. Probabil n-a crezut că Horaţiu avea s-o părăsească de-adevăratelea. Ieşind, valiza i s-a lovit cu zgomot de tocul uşii. Diana a tresărit violent, mai mult speriată decât iritată, şi abia atunci starea ei de spirit s-a schimbat brusc şi a fost nervoasă şi cuprinsă de indignare. Nu-i faci una ca asta unui om cu care ţi-ai petrecut câţiva ani din viaţă! Chiar dacă n-au fost decât vreo trei-patru la număr — primii ani ai tinereţii, imediat după adolescenţă. Probabil că asta a fost în mintea ei.
   În acvariul de sub fereastră peştişorii roşii şi aurii au zvâcnit nervoşi unduindu-şi cozile moi şi abundente. Acvariul era al gazdei şi aceasta li-l lăsase lor în grijă — Dianei şi lui Horaţiu. De acum înainte însă doar Diana avea să se îngrijească de el.
   Horaţiu a ieşit din casă fără niciun cuvânt de despărţire, cu gândul s-o lase pe ea să dispună după bunul ei plac de cele câteva lucruri pe care le cumpăraseră împreună şi mai ales de cărţi. Dacă totuşi îşi aminteşte ceva este că valiza era foarte uşoară. Deci în ea nu luase mai nimic. Străbătând curtea către poarta ce dădea în stradă a avut câteva momente de panică dându-şi seama că, luat de val, nu se gândise unde avea să se ducă, unde avea să-şi petreacă prima noapte — prima şi a doua şi următoarele nopţi şi zile. Abia ajuns pe stradă i-a trecut prin minte că singurul loc unde putea să se ducă era la Clarisa. Doar că la câţiva ani după ce o părăsise pentru Diana, n-avea nicio certitudine că avea s-o găsească în acelaşi apartament, şi tot singură, şi pe deasupra dispusă să-l ierte.
   Dar cel mai ciudat dintre toate era că nu îşi amintea unde se dusese până la urmă.
   Iar valiza... Ei bine, Horaţiu nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu valiza. E adevărat că încă de pe-atunci era una veche şi demodată — o valiză de carton presat, de un maro spălăcit, cu întărituri de lemn. Aşa că logic ar fi fost s-o fi aruncat în cele din urmă. Sau s-o fi abandonat undeva. Dar unde?

***

Micile crize ale lui Horaţiu încetaseră s-o mai sperie pe Diana. La un moment dat a început să le considere de-a dreptul furii copilăreşti. Nici nu îl ţineau prea mult. Iar motivele lor erau de cele mai multe ori puerile. Fireşte, nu putea să pretindă că în doar cinci ani de căsnicie ajunsese să-l cunoască perfect. Era posibil ca, pe măsură ce trecea timpul, după fiecare mică furie Horaţiu să nu mai redevină exact cel dinainte. Adică să devină, câte un pic, tot mai abătut şi mai posomorât. Asta, fiindcă el se lua în serios şi probabil că era convins că are întotdeauna dreptate. Dar în acelaşi timp pe Diana o amuza să observe cât era Horaţiu de dependent de confortul pe care ea i-l asigura. Şi aici nu avea în vedere neapărat confortul material. Sau, în orice caz, nu numai. Diana intuise că Horaţiu avea nevoie de ajutor pentru a se reîmpăca din când în când cu lumea şi cu el însuşi. Şi ea îi dădea acel ajutor cu toată discreţia de care era capabilă. În viaţa lui, Diana preluase pe nesimţite rolul mamei lui, care pesemne că îi făcea multe hatâruri şi îi suporta întreaga nerecunoştinţă.
   După una din micile lui furii, pe vremea când locuiau într-o cameră închiriată, Horaţiu a plecat de acasă. Şi-a aruncat câteva lucruri într-o valiză şi a ieşit val-vârtej pe uşă, poticnindu-se prosteşte. Ce pusese în valiză? Nu era ea prea curioasă să afle şi, în toiul furiei lui, nici n-avea cum. Îl ştia însă foarte ataşat de amintiri şi, dacă ar fi fost să-şi bată capul, ar fi putut presupune că lucrurile puse în valiză aveau legătură cu amintirile sale. Deşi, la cât era el de dezordonat şi, pe moment orbit de furie, era în stare să fi aruncat în valiză tot ce-i căzuse sub mână, la nimereală. Oricum, n-avea importanţă: scopul lui nu era decât spectacolul... Diana s-a ridicat fără grabă de pe scaun şi s-a dus să se uite la acvariul de la fereastră. Peştişorii înotau atât de liniştiţi încât ai fi zis că nimic nu era mai binefăcător pe lume decât să-i vezi vieţuind în liniştea lor adâncă şi tăcută. N-au trecut nici două minute şi proprietăreasa a dat buzna în cameră, cuprinsă toată de îngrijorare că, după ce auzise prin perete cearta dintre ei, îl văzuse pe domnu’ Horaţiu traversând vijelios curtea cu o valiză în mână şi ieşind în stradă. Iar acum venise să se intereseze dacă nu cumva domnu’ Horaţiu o părăsise pe doamna Diana. Diana însă a întâmpinat-o liniştită, aproape veselă. I-a cerut proprietăresei să iasă cât mai repede din cameră ca să nu-l pună pe Horaţiu într-o situaţie jenantă când avea să se întoarcă acasă.
   — Sunteţi sigură, doamnă Diana, că aşa o să se-ntâmple?
   Diana a încuviinţat înclinând uşor capul cu un surâs calm care sugera smerenia unei măicuţe.
   Când s-a întors un sfert de oră mai târziu, îmbufnat, Horaţiu i-a strigat din uşă:
   — Da’ să ştii că asta-i ultima oară când mă mai răzgândesc!
   Diana şi-a dat silinţa să-şi ascundă zâmbetul şi s-a abţinut de la orice ironie. Asta, deşi i-a stat pe limbă să-l întrebe dacă ajunsese măcar până la staţia de tramvai.
   Doi ani mai târziu a divorţat de Horaţiu.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Notaţii literare (VIII)

Final necunoscut

Când un scriitor spune că nu cunoaşte finalul propriei sale opere literare — fie ea roman sau nuvelă — aflată în lucru, el îşi poate impresiona prin această afirmaţie interlocutorul (şi pe cititori) într-un interviu, să zicem. Sau se poate impresiona pe sine oferindu-şi o (plăcută) stare de exaltare. Pentru că necunoaşterea finalului poate accentua însuşirea scrisului de a fi o aventură completă. Am spus „accentua” fiindcă scrisul este oricum o aventură. Dar dacă scriitorul care ignoră felul cum se va termina opera sa are darul introspecţiei critice, atunci s-ar putea să înceapă să aibă unele dubii cu privire la onestitatea demersului său artistic. De ce? Pentru că semnificaţia (vizată) a operei este dată, printre altele, de firul epic în integralitatea sa. Adică inclusiv de final. Şi atunci, cât de onest s-ar putea simţi un scriitor care produce o operă literară a cărei semnificaţie este la „voia” hazardului? Pe de altă parte însă, odată „construită” o anumită semnificaţie, fie ea şi ivită pe parcurs, cu alte cuvinte neintenţionată la început de drum, coerenţa operei, reuşita ei, îl pot face pe scriitor îngăduitor cu propria-i labilitate semantică. Iar scriitorii se pare că au, prin natura lor, înclinaţia de a fi pe cât de intransigenţi cu alţii, pe atât de îngăduitori cu ei înşişi.

Furtul*

Întorcându-se de la serviciu, Mona a văzut învârtindu-se pe trotuar, în faţa blocului, un ins dubios care vindea ţigări de contrabandă. Nu-şi amintea să fi întâlnit vreodată până atunci asemenea indivizi în locul acela atât de depărtat de orice vad, pe care numai un tip suspect putea să şi-l aleagă pentru a-şi vinde marfa. A intrat în holul blocului cu o nelinişte străvezie în suflet.

Din întâmplare, a ajuns la lift în acelaşi timp cu vecina ei de palier (şi cam de aceeaşi vârstă), Florenţa. În lift au schimbat câteva vorbe în timp ce Florenţa îşi căuta în poşetă legătura de chei. Liftul a oprit la etajul patru, Florenţa a ieşit prima, prietenoasă ca întotdeauna i-a spus Monei, ridicând uşor bărbia, „Pa!”, urmat de „Poftă bună!”, cheile au clincăit în mâna ei, a descuiat repede şi s-a făcut nevăzută în apartament. Dacă n-ar fi dispărut atât de repede, Mona ar fi strigat după ea cu o voce înspăimântată, căci, ducând cheia la broască, a observat că uşa îi fusese spartă. În dreptul yalei o aşchie era sărită, iar în tocul uşii se vedea o adâncitură grosolană şi rea, la marginile căreia ieşise la iveală fibra lemnului, niciodată văzută până atunci. Mona a pus mâna pe clanţă aşteptându-se la orice. A apăsat uşor clanţa şi în faţa ei s-a deschis vederea asupra unui apartament necunoscut. Apoi, printr-o reaşezare caleidoscopică a detaliilor, apartamentul a redevenit al ei. Mona s-a prelins înăuntru până când şifonierul cu uşile larg deschise s-a rotit spre ea indecent şi i s-a oprit în faţă. Atât de larg şi de strâmb ea nu deschidea uşile niciodată. Rochiile îi erau aruncate pe jos cu umeraşe cu tot. Pe unele le recunoscu. În dreapta, toate sertarele erau trase afară, unele mai mult, altele mai puţin, iar unul, scos de tot, căzut şi răsturnat, zăcând peste lucrurile ei împrăştiate, îşi arăta fundul nelăcuit şi aspru, pe care Mona nu-l văzuse niciodată până atunci. La celălalt perete, etajera cu cărţi fusese deplasată nu se ştie de ce de la locul ei, o palmă sau două, lăsând să iasă la iveală marginea unui dreptunghi al peretelui, aflat până atunci îndărătul ei — amprenta nedorită a etajerei —, murdar şi plin de pânze de păianjen vechi, îmbâcsite şi rupte în urma dislocării. Nenumărate cărţi zăceau împrăştiate pe jos, în poziţii nefireşti, cu copertele căzute ca nişte păsări ucise, cu fascicule întregi îndoite şi chircite sub propria lor greutate. Cărţile nu le recunoscu. Nu recunoscu niciuna. Mâini murdare lăsaseră în urma lor tot felul de atingeri străine şi scârboase profanându-i întreaga intimitate. Dar unde era...? Mona nu se gândise din prima clipă la el. Drag uşor alb şi pufos. Richi! Se scutură toată de plâns şi de neputinţă. Nu puteau să-l fi luat şi pe el! Se trezi jos în stradă uitându-se disperată după Richi. Nu se putea să nu i-l fi lăsat măcar pe el. Undeva trebuie să-l fi lăsat. Trotuarul se întindea cenuşiu în lungul străzii. Ambele trotuare se întindeau goale — un cenuşiu însorit tăiat de umbrele castanilor. Nu mişca nimic la piciorul castanilor. În depărtare, un trecător intra nepăsător pe strada ei. Cineva îi striga la ureche. Florenţa îi striga la ureche

...Poliţia! Trebuie să chemi poliţia! Mona, ai sunat la poliţie?

Mona îşi întoarse spre vecina de palier faţa-i plânsă.

Pe lângă faţa Florenţei se uita disperată după Richi. Atât de uşor şi de alb! Urechea îi era pregătită să-i audă, oricât de stins şi oricât de departe, lătratul subţirel, speriat şi plângăreţ.

Individul care vindea ţigări de contrabandă se făcuse nevăzut.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Biciclete de vânzare* **

Pentru a-i tenta pe trecători, la magazinul Margaleone s.r.l. de pe strada Regele Ferdinand I scoseseră afară pe trotuar tot felul de obiecte, printre care aspiratoare de praf de diferite mărci şi mărimi, maşini de spălat rufe, calorifere şi radiatoare electrice, biciclete pentru adulţi şi pentru copii şi chiar şi o piramidă înaltă de oale de inox. Aspiratoarele de praf se vedea dintr-o ochire că erau mai scumpe decât în alte magazine; la fel, poate, şi celelalte, dar patronul nu părea să se sinchisească de asta: dacă le doreau aşa cum erau, bine, dacă nu, treaba lor. Trecătorii treceau, unii se opreau câteva secunde şi căscau gura. Mărfurile erau aşezate chiar lângă vitrină, unele chiar rezemate de geam şi toate la un loc arătau ca un bazar sclipitor de emailuri, metale şi un curcubeu întreg de culori.

Prin toartele turnului de oale de inox fusese trecut, de sus până jos, un lanţ nu prea gros împotriva furtului, încuiat cu lacăt la capăt, pe după o bară a stativului. Bicicletele fuseseră aşezate mai departe, la marginea trotuarului, chiar la bordură, cu roţile din faţă imobilizate într-un soi de furci de metal speciale şi cu cadrele legate la rândul lor, la fel ca şi oalele, cu lanţuri anti-furt. Erau mai multe mărci de bicicletă, majoritatea semicursiere, cu schimbător de viteze, unele prevăzute chiar şi cu amortizoare într-un joc sofisticat de pârghii cu arc undeva pe la mijlocul cadrului, şi cu anvelope antiderapante, adânc crestate.
   De pe partea cealaltă a străzii, din umbra impozantei clădiri a Băncii Centrale, domnul Filip încerca să aprecieze din ochi efectul expunerii în aer liber a unor mărfuri, indiferent că aparţineau firmei Margaleone s.r.l. sau oricărei alteia. Astfel, observă că destul de mulţi se opreau în dreptul magazinului, se scotoceau în buzunar dar asta numai ca să-şi scoată din portofel cardul de credit cu care apoi se îndreptau spre bancomatul de alături. Ceea ce nu însemna însă că ceea ce se întâmpla în legătură cu magazinul trecea neobservat. Fiindcă domnul Filip păstra în suflet amintiri neasemuite despre bicicletele din copilăria sa şi nu putea să se uite cu un ochi indiferent la bicicletele din ziua de astăzi. Pe care puştii opriţi pe trotuarul de vizavi le vedeau expuse în faţa magazinului Margaleone s.r.l. şi bineînţeles că le jinduiau. Cu o mână care dorea să păstreze — fără să reuşească — o aparenţă de interes strict tehnic, unii le mângâiau ghidoanele, cadrele, maneta schimbătorului de viteze... ceea ce în copilăria domnului Filip nu s-ar fi putut întâmpla deoarece pe vremea aceea schimbătorul de viteze la biciclete încă nu se inventase. Domnul Filip îi vedea aplecându-se să examineze îndeaproape lanţul, pinioanele de la roata din spate, mecanismul schimbătorului de viteze, manetele de la ghidon ale frânelor. Îi vedea sfătuindu-se între ei cu o anume emoţie ca şi cum cumpărarea ar fi fost iminentă. Dar domnul Filip, cât a stat şi a privit de pe partea cealaltă a străzii, nu a văzut pe niciunul din puşti să plece de la magazin cu o bicicletă cumpărată. Cineva a atins lanţul anti-furt (care a zornăit discret), l-a cântărit în palmă căci era lăsat destul de slobod, şi a râs către puştiul de lângă el, care privea totul cu o mină neîncrezătoare. Cu alte cuvinte: după cum vezi, nu-i de noi.
   Adică lanţul anti-furt să fi fost o piedică?
   Domnul Filip şi-a amintit cu nostalgie că nici el nu ajunsese să aibă parte de o bicicletă cât timp fusese copil; şi că după aceea îşi pierduse interesul pentru ca vreo bicicletă să ajungă în proprietatea sa. Şi-a îndreptat apoi privirea spre interiorul întunecat al magazinului, atât cât putea fi văzut prin uşa lăsată larg deschisă, însă n-a observat înăuntru nicio mişcare. A văzut doar capătul unei mese cu un vraf de dosare.
   În faţa magazinului cineva tocmai ridica un pic, apucând-o de şea, o bicicletă, iar cu cealaltă mână îi dădea un impuls roţii din spate, care nu mai atingea pământul, şi o urmărea cu încântare cum se roteşte la nesfârşit în gol. Pârâitul fin şi precis al roţii în mişcare liberă, tipic unei biciclete de curse, nu ajungea până la urechea domnului Filip. Dar el cu siguranţă îl putea ghici.
   Apoi umbra Băncii Centrale s-a topit în umbra unui nor negru de furtună care a acoperit cu iuţeală, în chip neaşteptat, toată strada Regele Ferdinand I şi probabil tot centrul oraşului. Au fâlfâit neliniştite colţurile fâşiilor atârnate în prelungirea prelatelor întinse oblic, pe cadre de metal, deasupra vitrinelor. Cei interesaţi de mărfurile expuse pe trotuarul din faţa magazinului Margaleone s.r.l. şi-au ridicat privirile contrariate în sus către cer şi avangarda ploii de vară le-a plesnit feţele cu primii stropi grei. Apoi ploaia s-a dezlănţuit agitându-şi draperiile străvezii de-a latul străzii şi de-a lungul trotuarelor. Domnul Filip i-a văzut pe curioşii interesaţi de biciclete adăpostiţi pe sub prelatele de deasupra vitrinelor învecinate, căci magazinul Margaleone s.r.l nu avea deasupra vitrinei nicio prelată. Ploaia şi-a temperat nervozitatea de început şi a udat minute şi minute în şir, metodic, doar cu uşoare tresăriri de nedumerire, mărfurile expuse în faţa magazinului: aspiratoarele, frigiderele, oalele de inox, prelingându-se abundent pe trotuar de-a lungul răbdătoarelor lanţuri anti-furt. Şi a udat şi bicicletele, care oricum erau făcute să fie surprinse de ploile de vară în mijlocul drumurilor care uneori tăiau lanurile de grâu şi de secară încă neculese.
   Din magazin n-a ieşit nimeni.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
**Publicat și în revista Euphorion nr. 2, 2017

La cafeneaua Calea Lactee*

Când Constantin ajunse la cafeneaua Calea Lactee seara de poezie era în plină desfăşurare. Auzise de serile de poezie de acolo dar, în drum spre locul de întâlnire, uitase pentru moment de ele. Făcu abstracţie de actriţa care tocmai recita în picioare în centrul ringului dintre bar şi primele mese ocupate de clienţi şi, neliniştit, o căută din priviri pe Olga. Dar Olga nu se vedea nicăieri. Toată lumea asculta cu atenţie. Un pian, undeva într-un colţ, cânta în surdină. Întârziase câteva minute. Un pic iritat se aşeză la o masă liberă, cât mai departe de ring, şi aşteptă. Nicio chelneriţă nu se apropie să-l întrebe dacă doreşte ceva. Mai bine: i-ar fi spus că nu doreşte nimic. Un timp şezu cu ochii pe uşa de intrare. Apoi, pentru câteva minute îşi mută privirea spre uşa cealaltă, care dădea în coridorul unde se aflau toaletele. Olga nu-şi făcu apariţia nici dintr-acolo.

Actriţa termină de recitat şi se înfiinţă alta, una mică şi grăsuţă. Constantin se gândi că arată cu totul altfel decât Olga. Recita ceva despre fluturi, flori şi o ciocănitoare din adâncul pădurii. Era greu să te concentrezi. De undeva de-afară venea zgomotul unui pichamăr dar pe recitatoare acel zgomot nu părea s-o deranjeze. Nimic nu părea s-o deranjeze.

...Ciocănitoarea se muta pe-un trunchi
Pădurea îşi încorda urechea vegetală
Picoteau prigoriile în fumuri de chihlimbar...

Versurile se tot repetau. Actriţa trecea de la o masă la alta, recita un vers, după care, aplecându-se provocatoare, întindea microfonul unui client la întâmplare. Sau poate nu la întâmplare. Iar clientul de la masă trebuia să repete imitând cât mai fidel intonaţia actriţei. Nimeni nu se ridica la înălţimea patosului ei melancolic dar cu toţii îşi dădeau silinţa. Olga lipsea în continuare. Constantin o văzu deodată pe actriţă strecurându-se în chip neaşteptat către masa lui. De ce? Pentru că îl vedea singur? Ceea ce făcea actriţa era o invitaţie adresată lui în public, cu siguranţa afişată că totul în jurul ei, prin meritul ei şi cu participarea tuturor, trebuia să fie o armonie perfectă.

Picoteau prigoriile în fumuri de chihlimbar...

Actriţa, aplecată spre el cu microfonul întins, purta un sarafan negru peste o bluză albă. Pe Constantin microfonul întins către el îl irită teribil. Totuşi, cu voce joasă, înfrângându-şi enervarea, spuse în microfon:

Picoteau prigoriile...

şi simţi un dezgust apăsător că fără voia sa îi imitase până şi intonaţia vocii.

...în fumuri de chihlimbar...

stărui actriţa impunându-şi armonia pacificatoare până la capăt. Toate privirile clienţilor din Calea Lactee erau îndreptate către el şi către masa lui unde şedea singur, fără Olga. Era cât pe-aci să-i strige să se ducă dracului cu prigoriile şi cu fumurile ei de chihlimbar cu tot. Dar în loc de asta repetă docil:

...în fumuri de chihlimbar...

Surprinzător şi dezgustător, recunoscu în propria-i voce şoapta ei melancolică.

Actriţa îi mulţumi cu o uşoară reverenţă şi se întoarse în ring.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Pesimismul vânzătorului de ochelari*

Abia întors din oraş, pradă unei presimţiri, Eugen face gestul precipitat de a-şi pipăi peste canadiană locul consacrat ochelarilor: buzunarul de la piept al cămăşii. Simte locul gol. Strângerea de inimă violentă îl vesteşte că prima speranţă e spulberată. Se înfiripă cu o timidă precipitare a doua speranţă. Poate că a pus ochelarii fără să-şi dea seama în alt buzunar — i s-a mai întâmplat. Urmează o scotocire furioasă a tuturor buzunarelor, cu aruncarea pe masă a tot ce se află în ele, până la ultimul pix, până la ultima chitanţă ghemotocită. Ciuda dureroasă provocată de pierdere nu i-o alină nici gândul că nu mai departe decât a doua zi se poate duce să-şi cumpere altă pereche de ochelari la oricare din magazinele de optică medicală din oraş. A! ba nu! Stai să vezi, drăcie! E sâmbătă seara, a doua zi toate magazinele rămân închise, aşa că trebuie să aştepte până luni dimineaţă. Urmează încă o scotoceală, deja dincolo de limitele raţionalului — e a treia speranţă, vagă, preludiu al resemnării —, cu pipăirea canadienei pe toată suprafaţa, palmă cu palmă, până la tivul de la pulpană, în ideea că ochelarii ar fi putut să alunece printr-o ruptură a unui buzunar şi să se oprească în căptuşeală. Dar care buzunar? Care ruptură?

Totuşi disperările nasc speranţe. Şi uneori şi resemnările, la fel. A început deja să vadă cu ochii minţii ochelarii zăcând într-un loc neştiut, aruncând o lucire palidă în noapte, undeva pe traseul străbătut. Dar unde-i locul acela? Poate că e de-ajuns să-şi concentreze întreaga atenţie asupra tuturor gesturilor pe care le-a făcut începând de la ultimele cumpărături şi continuând cu restul drumului până acasă: ce a pus în buzunare, ce a scos, cum a putut mâna sa stângace să anine ochelarii şi să-i tragă din nebăgare de seamă afară din buzunar. Sau poate că e de-ajuns să se concentreze asupra întregului şir de zgomote care trebuie că s-au întipărit în subconştientul său de-a lungul traseului din oraş până acasă, din care să selecteze cu băgare de seamă abia perceptibilul şi totuşi distinctul şi foarte familiarul zgomot al ochelarilor căzând pe jos, ca un obiect fragil pe punctul de a se dezmembra. Niciun asemenea zgomot însă memoria sa nu-l poate decela printre zgomotele slabe depăşind cu foarte puţin zgomotul de fond al oraşului rămas în urmă — toate întipărite în memorie.

Eugen trebuie să-şi digere eşecul şi să găsească o ieşire cât mai curând posibil. Ochelari pierduţi după doar două–trei săptămâni de folosinţă, şi mai ales tulburarea nefirească pe care pierderea i-a provocat-o — pentru toate acestea trebuie să-şi pună ordine în sentimente. Parcă îl şi vede pe vânzător, când o să-i povestească despre pierderea ochelarilor, arătându-se neiertător cu oamenii printre care trăim. Nu mai au în ei nimic sfânt! o să-i spună cu mina lui dezgustată. Au decăzut până acolo că se bucură de ghinionul unui om care şi-a pierdut ochelarii pe stradă. În loc să-i lase acolo unde au căzut — poate îşi dă omu’ seama că i-a pierdut şi face cale întoarsă să-i caute, am dreptate? Dar nu! El, ticălosul, îşi însuşeşte cu nepăsare un lucru ce nu-i aparţine!... Bonom, medicul oftalmolog are să se arate însă mai optimist. Aşa cum îl cunoaşte, o să primească cu detaşare vestea pierderii ochelarilor. Este adept al gândirii pozitive. Are să încerce să-l convingă pe Eugen că de bună seamă oamenii nu-s chiar atât de răi pe cât par şi dacă cineva i-a ridicat de pe jos, poate că a avut un motiv întemeiat s-o facă. Mă gândesc că putea să fie un om nevoiaş, căruia ochelarii să i se fi potrivit exact. Mai ştii, poate că a considerat găsirea ochelarilor un semn ceresc! Mai ales că tot n-avea bani să-şi cumpere unii noi. Aşa că nu trebuie să ne amărâm sufletul prea tare.

Şi să fim generoşi, sigur că da! completează Eugen în minte. Simte că începe să devină sarcastic.

Dar, ia să vedem cum s-a desfăşurat totul... Singura împrejurare când se poate să nu fi pus ochelarii la locul lor este când a cumpărat ziarul de la chioşc. Sigur că da: din grabă i-a pus în buzunarul din dreapta al canadienei, împreună cu mănuşile! Apoi trebuie că a tras o mănuşă afară din buzunar şi, odată cu ea, şi ochelarii. Ah, chioşcurile astea atât de depărtate de casă!... Dar a făcut-o oare chiar atunci, în faţa chioşcului, îndată ce a cumpărat ziarul? Sau mai departe, pe drum? Nu geruieşte prea tare, deci poate că şi-a tras mănuşile pe mâini abia după o bună bucată de drum. În ce loc e sigur că avea din nou mănuşile pe mâini? Acasă, da, fără doar şi poate. Dar, ia stai! Când a trecut prin dreptul teatrului şi-a suflat nasul şi a aruncat la coş batista de hârtie. Ca să facă asta a trebuit oare să-şi scoată mănuşile sau nici nu le-a avut puse? Eugen nu-şi poate aminti. În definitiv, poate să fi făcut pe drum şi alte gesturi, de care să nu-şi mai amintească, alte manevre cu mănuşile puse şi scoase din buzunarul canadienei.

Ar exista totuşi o mică şansă să găsească ochelarii — îşi spune Eugen — dacă ar reface traseul. Într-un puseu de optimism, sorţii îi apreciază ca fiind favorabili. E destul de târziu, străzile pe care le-a străbătut în drum spre casă sunt puţin umblate şi, în plus, e sigur că îşi aminteşte cu exactitate drumul urmat, pe care dintre trotuare a mers şi chiar şi locurile unde a trecut de pe un trotuar pe celălalt. Merită să încerce. În definitiv, îşi zice, cine s-ar putea bucura de o pereche de ochelari de vedere găsiţi pe stradă ştiind că... Îşi aminteşte de viziunea pesimistă a vânzătorului de ochelari în timp ce iese pe uşă şi încuie.

Străzile nu sunt însă chiar aşa de bine luminate cum a crezut că îşi aminteşte. La obeliscul eroului necunoscut din apropierea teatrului, taman acolo, lipseşte lumina din vârful stâlpului. Sau poate că s-a stins între timp? Aici şi-a suflat nasul şi a aruncat la coş batista de hârtie. Batista încă se mai vede în coşul aproape plin, albă, deasupra altor resturi. Dar ochelarii?... Eugen se întreabă ce-ar zice fostul lui profesor de sociologie, domnul Dabija, de povestea cu ochelarii. Dacă cineva i-a ridicat de pe jos sau nu? Hm! Cu siguranţă, ca orice sociolog care se respectă, nu s-ar grăbi să se pronunţe. Ar dori să afle detalii: ce fel de cartier este cel unde, în drum spre casă, Eugen crede că a pierdut ochelarii? Ce fel de oameni sunt cei ce circulă pe străzile acelui cartier la diferite ore, inclusiv la ora când Eugen s-a întors acasă? Desigur, despre toate astea nu se pot face decât presupuneri. Oamenii au motive diferite să-şi însuşească un lucru care nu le aparţine, în speţă găsit pe stradă. Nu trebuie să ne gândim neapărat la un gest dictat de utilitate. Unii colecţionează obiecte — deci ridică de pe jos o pereche de ochelari chiar dacă nu li se potriveşte —, alţii o fac din teribilism. Alţii o fac din răzbunare pentru că au suferit pierderi asemănătoare în circumstanţe asemănătoare. Pe aceştia să-i condamnăm? Există oameni pentru care viaţa e ca un registru contabil: intrări, ieşiri, valoare câştigată, pierderi. Evident, toţi vor să iasă în câştig. Considerentele pur umanitare — omenia, cum zicem noi în limbajul comun — în materie de gesturi cotidiene vin abia în urmă. Dar în definitiv, îmi permit să te întreb, dragă Eugen, eşti absolut convins că ochelarii au dispărut cu adevărat din locul unde ţi-au căzut din buzunar?

În dreptul liceului Gheorghe Brătianu lipsesc alte două lumini şi locul acela, sub brazi, este întunecat de-a binelea. Atenţia lui Eugen se concentrează pe orice posibilă lucire de lentilă la piciorul zidurilor şi al gardurilor, locurile acelea încărcate de umezeala serii care îngreuiază frunzele veştede căzute cu săptămâni în urmă şi, murdare cum sunt, îţi fac silă. Dacă e să scotoceşti cât de cât, îţi vine s-o faci cel mult cu vârful pantofului.

Perfect adevărat! ar spune vânzătorul ochelarilor, cu mina lui dezgustată, unii n-au decât o singură preocupare: cum să iasă în câştig. Am dreptate? O pereche de ochelari găsiţi e pentru ei o pleaşcă... Poate, ar completa profesorul de sociologie Dabija, ei interpretează norocul ca pe un semn, cum ziceam: obiectul găsit e un semn că acel obiect li se cuvine... în virtutea şansei înseşi. Nu trebuie să facem greşeala de a le atribui tuturor felul nostru de a gândi. Noi poate că suntem indignaţi că obiectul pierdut n-a fost lăsat să zacă acolo în aşteptarea proprietarului. Pentru alţii însă norocul e cel ce contează. O rudă de-a mea a găsit o dată pe stradă o sută de lei. O sumă destul de mare la nivelul de trai de pe vremea aceea. Ei bine, ruda mea a rămas în locul respectiv mai bine de oră, cu bancnota în mână, doar-doar se va ivi păgubaşul. Pentru ea norocul conta prea puţin. Preţuia necondiţionat corectitudinea. Nu s-a ivit nimeni şi ruda mea a plecat acasă cu inima îndoită că n-a aşteptat destul. Dar câţi sunt ca ea? Eu unul n-am cunoscut niciodată pe nimeni să-i semene... Eugen îşi spune: asta înseamnă că profesorul Dabija, care le-a mărturisit la curs întâmplarea cu ruda sa, în ciuda obişnuinţei de a gândi statistic, cu alte cuvinte global, are totuşi, ca orice alt om, păreri personale despre semeni. Care, iată, nu sunt neapărat optimiste. N-a cunoscut niciodată pe nimeni să-i semene acelei rude a sa. Dar pe de altă parte, uite că acea notă personală a cursului i-a rămas întipărită în memorie. Ceea ce poate că profesorul a şi urmărit...

Ce fel de oameni locuiesc în cartierul pe care Eugen l-a străbătut în drum către casă... E cartierul select al oraşului. Asta înseamnă oameni cu stare şi educaţi. Dar lumea s-a amestecat, nu mai e ce-a fost pe vremuri. Cei ce au constituit cândva elita au dispărut în mare parte. Între timp lumea s-a democratizat. Descendenţii elitei sunt acum salariaţi cot la cot cu ceilalţi, nu-i mai deosebeşti. Au devenit de nerecunoscut, şi apucăturile lor de asemenea. Ce fel de oameni circulă... Eugen nu ştie ce fel de oameni circulă pe străzile cartierului select — mă rog, fost select — şi, dacă ar fi după el, ar prefera ca pe străzi să nu mai circule niciun fel de oameni, de vreme ce, vorba vânzătorului de ochelari, nu mai au nimic sfânt.

Eugen îşi urmează drumul pe strada Teilor în jos, în căutarea ochelarilor. A străbătut deja, probabil, trei sferturi din traseu. N-a mai rămas mult până la chioşcul de ziare. Încă puţin şi urmează să dea colţul intrând pe strada George Bariţiu, de unde deja se vede benzinăria şi, pe partea cealaltă a străzii, chioşcul de ziare. Care între timp trebuie că s-a închis şi locul a devenit pustiu. Lui Eugen i se pare acum că n-a fost tocmai bună ideea s-o pornească în căutarea ochelarilor. Nu are nicio reprezentare a fizionomiei găsitorului şi nici nu doreşte s-o aibă. De îndată ce vreo trăsătură anume prinde să i se înfiripeze în minte, el se grăbeşte s-o îndepărteze... Şi cu fiecare pas e tot mai convins că vânzătorul de ochelari are dreptate: e un ticălos acela care îşi însuşeşte cu nepăsare un lucru ce nu-i aparţine. Dezgustul de pe faţa sa i se pare tot mai îndreptăţit. Până într-atât că abia aşteaptă să-l vadă luni dimineaţă când se va duce să-şi cumpere o pereche nouă de ochelari.

Se întoarce brusc şi o porneşte înapoi spre casă. Simte că pur şi simplu i s-a făcut dor de vânzătorul de ochelari.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Dansatorul*

De la un an la altul uitam de dezamăgirile circuitului turistic de anul trecut prin oraşele patriei dragi şi cumpăram din nou bilete de la ONT Carpaţi pentru un nou circuit. Cum s-ar zice, în fiecare concediu o luam de la zero. Cam aceeaşi durată a circuitului, adică şapte sau opt zile, aproape acelaşi traseu, adică Maramureşul, Sighetul Marmaţiei, cimitirul vesel de la Săpânţa, Bucovina, mânăstirile, discursurile vehement naţionaliste ale călugărilor de la Voroneţ, cu aluzii străvezii la Basarabia, care îi lăsau pe toţi vizitatorii cu gura căscată, Lacul Roşu, ba chiar şi o plimbare pe fugă cu barca pe lac, printre cioturi pietrificate de brazi, în timp ce autocarul putea fi văzut aşteptând o jumătate de oră sus pe şosea, tras la marginea şoselei; apoi Braşov, Biserica Neagră, Castelul Huniazilor şi toate celelalte. La ce mă aşteptam oare? Să găsesc hotelurile într-o stare mai bună? Trebuia să fii din cale-afară de optimist ca să ai asemenea aşteptări. Hotelurile arătau încremenite într-o prosperitate apusă deja de ani buni. Se mai schimbaseră ici şi colo denumirile; hotelul Partizanul de la Cluj se transformase în Astor, hotelul Carpaţi de la Braşov redevenise Aro, ca pe vremuri; iar hotelul Grand de la Târgu–Mureş nici nu ştiu dacă înainte avusese sau nu acelaşi nume. Intrând în cameră, călcai pe o mochetă îmbâcsită, pătată de cremă de ghete şi murdărită cu alte pete dubioase, iar pe peretele tapetat cu hârtie, după moda de acum un deceniu şi mai bine, ochii îţi cădeau pe un tablou reprezentând un pahar pe jumătate gol, cu o băutură răcoritoare de o culoare stridentă, ceva asemănător cu un sânge care începea să se coaguleze, în care un pai albastru zăcea rezemat apatic de buza paharului; senzaţia era că paharul acela se cerea umplut, nu înainte de a fi bine spălat; iar paiul înlocuit cu unul de o culoare mai apropiată de normal. Spre ghinionul nostru, rezervorul de la wc era stricat, apa curgea fără oprire şi făcea atâta hărmălaie încât nici cu uşa de la baie închisă nu se putea dormi. Până la urmă, aproape de miezul nopţii, n-am mai răbdat şi am sunat la recepţie. Ne-au trimis un tip între două vârste, un ungur înalt şi mustăcios, ca un honved de odinioară, care, după aspectul de astăzi, trebuie să fi fost liftier sau curier sau ceva din personalul lor de la servicii, în niciun caz instalator. Şi pe deasupra era abţiguit; mă rog, nu chiar criţă, fiindcă era în stare să-şi controleze vorbele şi chiar făcea eforturi penibile să fie politicos. L-am urmărit în tăcere, neîncrezător, trebuie să recunosc, din pragul uşii de la baie, rezemat cu umărul de toc, în timp ce honvedul se chinuia, stoic, să facă să plutească flotorul defect de la rezervor şi năduşeala beţiei îi curgea şiroaie pe frunte şi pe faţa crispată de efort. N-a reuşit să-i dea de capăt şi în cele din urmă s-a ridicat opintindu-se din greu de lângă scaunul wc-ului, şi ne-a spus, clătinându-se şi nimerind greu cuvintele, că din păcate flotorul trebuia inlocuit, dar asta numai mâine dimineaţă, aşa că deocamdată nu se putea face nimic, decât doar să închidem robinetul general de siguranţă dacă chiar nu puteam dormi din cauza zgomotului.

— Să vi-l inchid?

Destul de rar se întâmpla să nimereşti într-un grup în care să domnească buna înţelegere între excursionişti de la un capăt la celălalt al călătoriei. Asta chiar că se întâmpla rar. Mereu izbucneau dispute ba pe locurile din autocar, ba pe camere şi ghidul nu avea întotdeauna autoritatea să impună o ordine sau să facă faţă pretenţiilor. Se certau cât se certau dar până la urmă lucrurile se linişteau, iar Ileana şi cu mine stăteam de-o parte şi uite că ieşeam în câştig, fără consum de nervi.

Apoi, aceeaşi poveste de fiecare dată când ne urcam în autocar. Ghidul se anima pentru câteva momente, când punea mereu aceleaşi întrebări, care cred că i se păreau foarte nostime:

— Gata, s-a urcat toată lumea? Fiecare e pe locul său? Îi rog pe toţi să se uite dacă nu lipseşte vecinul din stânga, dacă nu lipseşte vecinul din dreapta. Doamnele să nu se impacienteze! Să nu se grăbească să-şi dea soţii dispăruţi, îi găsim cu siguranţă în următorul oraş! La fel, domnii să aibă răbdare... avem, nu-i aşa, egalitate între sexe... doamnele au şi ele dreptul la câte o mică escapadă! Să fie fără grijă domnii, se vor întoarce fără doar şi poate în sânul familiei!

În toate oraşele erau cozi la benzinării, lungi de un kilometru, dar autocarul nostru de la ONT Carpaţi avea prioritate. O lua cu aplomb de-a lungul şirului de maşini care aşteptau umile şi oprea drept la pompa de benzină păstrată liberă anume pentru asemenea cazuri. Mă uitam la rânjetele ascunse de satisfacţie ale tovarăşilor de circuit şi în nici ceea ce simţeam înăuntrul meu în privinţa asta nu-mi dădea vreun motiv de mândrie. În clipele acelea îl urmăream cu privirea pe Dansator, undeva pe locurile din faţă — şi odată cu mine o făceau şi alţii din autocar. Dacă voiai să uiţi de mizeriile zilnice te uitai la el. Pentru Dansator scena cozilor de la benzinării nu exista, după cum nu exista nici regimul preferenţial al autocarelor Oficiului Naţional de Turism. Toate acelea erau amănunte pe care le ignora cu dezinvoltură. Dansatorul era veşnic prins într-o conversaţie cu unul şi cu altul. Mai rar cu nevastă-sa, care şedea pe scaunul de alături, la fereastră, cu un zâmbet vag-înţelegător fluturându-i pe buze; nu, Dansatorul prefera să stea de vorbă cu o doamnă de pe locul din faţă, bineînţeles mai tânără, către care se apleca galant ieşind pe jumătate pe culoarul autocarului; sau cu doamna de pe locul din spate, către care se răsucea, la fel de galant, comunicând cu ea prin spaţiul strâmt dintre speteze. Căci asta făcea Dansatorul atunci când nu dansa pe ringurile restaurantelor: conversaţie. Sunt sigur că nici de felurile de mâncare pe care i le serveau la masă nu-i păsa; putea să i se dea orice; punea mâna pe furculiţă şi pe cuţit şi începea să mănânce. În timp ce eu chiar eram curios să văd cum se descurcau la bucătăriile restaurantelor, fiindcă ştiam cât de greu era acasă; ajunsesem să apreciez fantezia Ilenei într-ale gătitului; ea inventase, printre altele, şniţelul de parizer; asta, când avea norocul să găsească ouă, la alimentara sau prin vecini. Dansatorul însă nu părea să aibă asemenea curiozităţi. Masa nu era pentru el decât prilej de conversaţie. O conversaţie mereu plină de vioiciune, uneori chiar aprinsă. Oricum ar fi fost, nu-i stătea rău. Şi poate că nici nu i se suia la cap faptul că era mereu în centrul atenţiei întregului grup, ba chiar şi a chelnerilor, care tăiau grăbiţi salonul în lung şi-n lat ducând tăvile cu mâncare şi cu băutură şi la fiecare câţiva paşi întorceau amuzaţi capul spre ringul de dans, unde Dansatorul se desfăşura în toată splendoarea spiritului său de aventurier galant al ringurilor. De pe la toate mesele, chiar şi de la cele unde şedeau clienţi care nu făceau parte din grup, se auzeau şuşoteli admirative. — La vârsta lui! — se şoptea... — La vârsta lui! Ia te uită cum se mişcă! Nu i-ai da mai mult de treizeci şi cinci de ani!...

Ca şi în celelalte zile, şedeam la masă cu Marina şi Titu, de data asta la restaurantul hotelului Central de la Piatra–Neamţ, undeva la marginea întinsului salon, cocoţaţi pe un fel de graden mărginit de balustradă, şi urmăream cu încântare ce se întâmplă pe ringul de dans. Marina şi Titu erau un cuplu perfect, cu o generaţie mai în vârstă decât noi. Însă nu se formalizau din asta, ba chiar Titu ne-a poftit la un moment dat să le spunem pe nume. Sfioşi şi neumblaţi prin lume cum eram, am preferat să rămânem — unilateral — la dumneavoastră.

Despre Titu ai fi zis „Iată o faţă tipică de ascet”. Dar asta numai până în momentul când începea să vorbească. Atunci ieşea în chip miraculos la iveală firea sa sociabilă şi deschisă. Fuma două pachete de ţigări pe zi şi nu numai că nu-şi propusese să se lase, dar se şi lăuda cu cele patruzeci de ţigări pe zi ale sale. Nu-i adevărat ce se spune despre fumat, trăgea el concluzia, mai în glumă, mai în serios. Cică îţi distruge sănătatea. Ei, uite că nu-i aşa!... Era un bărbat înalt şi încă oarecum zvelt la cei şaptezeci de ani şi mai bine ai săi, lăsând să se ghicească înclinaţiile avute în trecut către viaţa sportivă. I se întâmpla să-şi aprindă câte o ţigară chiar şi între felul întâi şi felul doi dacă ospătarii întârziau cu servitul. Iar când mi-am permis să fac o aluzie răutăcioasă la asta — pe care am regretat-o înainte chiar să fi sfârşit vorba —, Marina a fost cea care mi-a aruncat o privire plină de reproş; dar, ce să spun, un reproş mai degrabă amical. Titu şi-a văzut mai departe de fumat, privind peste capete, ca şi cum aluzia mea ar fi ţintit pe altcineva...

Marina trebuie să fi avut şi ea o vârstă apropiată de a soţului ei, dar n-o arăta. Chiar deloc. Aproape că n-avea zbârcituri pe faţă, tenul îi era perfect alb, ca-n tinereţe. Deşi trebuie să fi fost, mai mult ca sigur, şi lucrarea cremelor de noapte şi de zi. Iar dacă avea buzele atent rujate, puteai foarte bine să presupui că o face nu dintr-o cochetărie tardivă ci din respect pentru ceilalţi şi pentru sine. Cu ea — cu ei amândoi — nu puteai să fii altfel decât îngăduitor şi înţelegător. M-am întrebat atunci: ăştia doi, la vârsta lor, cu experienţa lor de viaţă şi mai mult ca sigur umblaţi prin lume fiindcă apucaseră şi alte timpuri, oare ce-i atrăgea într-un asemenea circuit?

Dar... probabil că lumea se schimbă.

— Gata, s-a urcat toată lumea? Fiecare a ajuns pe locul său?... Urmau bancurile nesărate cu soţii dispăruţi şi cu escapadele soţiilor...

În ziua următoare a început să circule un zvon cum că un autocar cu turişti s-ar fi răsturnat într-o prăpastie. Nu se ştia locul unde se întâmplase tragedia, nu se ştia câţi îşi pierduseră viaţa şi câţi supravieţuiseră. La prima urcare în autocar a grupului, dimineaţă devreme, înainte de a o porni în etapa următoare, ghidul ne-a confirmat zvonul şi ne-a spus că ne putem considera norocoşi că nenorocirea nu se întâmplase înainte de plecarea noastră în circuit fiindcă ministrul turismului anulase pe termen nelimitat toate circuitele turistice cu autocarul... Probabil că urma să înceapă o anchetă asupra cauzelor accidentului dar nimeni nu se aştepta să găsească în ziar vreuna din concluziile anchetei. Rămâneam, ca şi altă dată, doar cu presupunerile.

În aceeaşi seară, la restaurantul Zimbrul de la Câmpulung Moldovenesc, am sărbătorit cu câte o sticlă de şampanie la fiecare masă de patru norocul de a nu fi fost întorşi din drum de ministrul turismului în urma catastrofei cu autocarul căzut în prăpastie nu se ştia unde. Cineva din grup s-a interesat cu voce tare: totuşi din partea cui vine şampania?

— E confidenţial! a răspuns bine dispus ghidul, cu voce la fel de tare, atrăgând atenţia chiar şi a clienţilor din restaurant care nu făceau parte din grup. A dat să se aşeze la loc dar, plin de vervă, s-a răzgândit în clipa următoare pentru a adăuga: — Doar dacă persoana în cauză doreşte să se deconspire! Poate că şi privirile lui s-au îndreptat spre Dansator, dar cu siguranţă ale multora din grup s-au îndreptat curioase în direcţia lui. El să fi fost cel ce făcuse trataţia? Numai că Dansatorul era ca de obicei prins într-o discuţie pasionantă cu două doamne care îi ţineau companie la masă, alături de nevastă-sa, care avea pe buze veşnicul ei surâs distrat.

— N-aude! N-aude! l-au apostrofat amical (şi gălăgios) din mai multe direcţii. Şi Dansatorul chiar părea să fie străin de toată agitaţia din grup. Ceva îmi spunea totuşi că undeva pe la marginile percepţiei sale asupra lumii era conştient că se discuta despre el. Acum, la fel ca şi în alte ocazii. Dar atenţia celor din jur nu-i afecta felul firesc de a fi.

Din locul unde şedeam la masă împreună cu Marina şi cu Titu, l-am văzut ridicându-se în mână cu paharul cu şampanie şi pornind-o de la o masă la alta să ciocnească şi să schimbe cu fiecare câteva cuvinte. De bună seamă tăgăduia cu gesturi familiare că ar fi avut vreo legătură cu şampania, dar nu ştiu dacă chiar dorea cu tot dinadinsul să convingă pe cineva. Oricum, aplecându-se la fiecare masă şi gesticulând dezinvolt, Dansatorul parcă săvârşea un ritual al insuflării bunei dispoziţii şi al comunicării cu oamenii.

Periplul lui pe la mese înceta brusc în momentul când orchestra începea să cânte. Atunci parcă intra în transă. Cu un gest autoritar îşi lua nevasta de la masă şi se înfiinţa pe ring. Pentru muzicanţi era ca o revedere cu o veche cunoştinţă. Poate că Dansatorul făcea şi el, în fiecare an, acelaşi circuit ca şi noi; cu deosebirea că el era o figură care, de la un an la altul, nu se ştergea din memorie. Trebuie că era de o vârstă apropiată de a lui Titu. Pur şi simplu nu puteai să dai uitării un bătrân slăbuţ şi vânos care se lansează în dans animat de o inepuizabilă vioiciune juvenilă. Seara la cină, când nu mai trebuia să părăsim hotelul, dansa de la prima melodie până la ultima, doar cu mici pauze, nu cât să-şi tragă sufletul ci cât să mai schimbe câteva cuvinte cu doamnele din grup; sau din afara grupului. Şi dacă în conversaţii era galant cu doamnele — care se lăsau cucerite de vitalitatea sa inepuizabilă —, în schimb pe ring dansa aproape numai cu nevastă-sa. Ea îi era parteneră consacrată. Dar, deşi nu cu mult mai tânără decât el, ea se bucura de aprecierea anturajului doar pentru meritul de a fi reuşit să ţină pasul cu el. Nu pentru propria-i vitalitate, care de fapt nu era cu nimic mai prejos.

— Iar s-a lansat Dansatorul.

De la masa noastră aflată departe de ring, Marina îl urmărea melancolică, de parcă în el recunoştea ceva ce ea nu avusese norocul să găsească în viaţă: elixirul tinereţii veşnice. În aşteptarea primului fel din meniu, toţi şedeau cu privirile aţintite spre ringul de dans. Prea puţini îşi luau îndrăzneala să coboare în ring şi să rişte să-şi epuizeze forţele în competiţie cu Dansatorul.

Dar Dansatorul nu avea doar atuul energiei sale debordante. Peste tot vedea altceva decât erau ceilalţi capabili să vadă. Pentru el niciunul din locurile pe care le vizitam nu era cu adevărat necunoscut. Dincolo de construcţiile noi, dincolo de blocurile comune semănând cu nişte cutii de chibrituri, el vedea pitoreştile case de odinioară, despre care avea amintiri de neşters. La Vatra Dornei avusese cândva, în tinereţe, o iubită pe strada Runcului, afară din oraş, unde le povestea admiratoarelor — dar puteau să audă, fireşte, şi admiratorii — că se furişa noaptea în vârful picioarelor, pe scara rezemată în spatele casei şi de-acolo sărea într-un balconaş. Fiindcă tatăl fetei era un târlaş hapsân... Şi aşa mai departe...

— Imaginaţi-vă!... Dansatorul râdea melancolic.

Toţi îşi lăsau imaginaţia să lucreze şi îl ascultau cu sufletul la gură. Le insufla tuturor propriile-i amintiri care, în chip miraculos, deveneau pe negândite şi ale lor.

— La Suceava, peste drum de liceul Ştefan cel Mare, unde acuma au trântit un bloc mizerabil, pe strada Dragoş Vodă, era pe vremuri o casă boierească, unde un prieten m-a găzduit într-o noapte de pomină. Ce să spun! Nu vă mai dau amănunte! Vă imaginaţi!... Nevastă-sa îl supraveghea de la distanţă cu o bunăvoinţă reţinută, ca pe un copil cu imaginaţie prea bogată, care debitează poveşti atât de năstruşnice că merită toată dragostea...

Grupul îl urma, compact, pe străzi, încât ghidul se transforma într-o persoană oarecare, ştearsă. Se revanşa doar a doua zi dimineaţă, când se reinstala pe locul lui privilegiat, în dreapta şoferului, având la îndemână microfonul, în exclusivitate.

— Gata, toată lumea şi-a ocupat locurile?

Excursioniştii deja ştiau ce urma să spună şi ce aveau de făcut. Fiecare trebuia să se uite în dreapta, să se uite în stânga... Urmau bancurile răsuflate cu soţia care avea dreptul la o mică escapadă, cu soţul care va fi regăsit în oraşul următor. Numai că oraşul următor, de astă dată, era punctul terminus al circuitului: Bucureşti. Iar acolo, dacă cineva se pierdea cu adevărat, circula atâta lume pe străzi încât erau slabe speranţe să găseşti pe cineva pierdut.

M-am uitat în faţă, peste câteva rânduri. Locul Dansatorului, cel dinspre culoar, era gol. Pe locul de alături, cel la fereastră, soţia Dansatorului, apatică, îşi rezemase tâmpla de sticlă şi probabil că privea melancolică, printre gene adormite, ziua cenuşie de afară.

— Toată lumea să se uite dacă nu lipseşte vecinul din stânga sau cel din dreapta.

În faţă, la bord, ghidul vorbea la microfon şi se auzea foarte clar în tot autocarul. Lângă mine, Ileana se rezemase şi ea de geam şi închisese ochii. Părea deja adormită sau în orice caz obosită. N-o auzisem plângându-mi-se că n-ar fi dormit destul astă-noapte. Şi totuşi iat-o somnoroasă chiar înaintea ultimei etape, cea mai lungă şi mai obositoare. Doamna de pe rândul din faţa celui unde şezuse Dansatorul era prinsă într-o discuţie de rutină, cu jumătate de glas, cu tovarăşa ei de la fereastră, pe care, acum la sfârşit de excursie, probabil că o putea numi prietenă. Pe rândul din spatele locului gol, cealaltă doamnă, către care Dansatorul se răsucise ca s-o poată vedea prin interstiţiul dintre speteze, îşi rezemase un cot leneş de braţul capitonat al scaunului, în timp ce o şuviţă din părul blond îi atârna leneşă prelingându-i-se pe lângă conturul uşor curbat al spetezei.

— Deci fiecare e pe locul său, da? trăgea ghidul o concluzie stenică.

Dincolo de culoar, pe acelaşi rând cu noi, Marina, schimbând locul cu al lui Titu, venise pe locul dinspre culoar fiindcă probabil de data asta n-avea chef să privească afară pe geam şi îşi lăsase capul pe umărul soţului ei, închizând ochii.

Gata, asta era tot.

Se închideau pneumatic uşile şi autocarul ieşea cu roţile scrâşnind de pe platforma de parcare din faţa hotelului, înscriindu-se greoi pe drumul care ducea afară din oraş.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei