Casa tămăduirii*

    I

La un lucru foarte simpatic aflat în bucătăria bunicii Anastasia se gândea Roxana foarte des. Iar de vreo câteva ore, de când o porniseră la drum, stând într-o rână, moale, aproape răsturnată pe bancheta din spate, nu îşi dezlipea gândul de la el: ştergarul alb de in atârnat deasupra aragazului, pe care era brodat cu fir roşu: Fă binele fără să aştepţi recompensă. Şi fiindcă pesemne îi păruse prea sărăcăcioasă o simplă inscripţie pe o bucată de pânză, bunica brodase un chenar întreg de fructe de toate felurile, în mai multe culori, cu deosebire fructe de pădure. Doar aşa dintr-un simţ estetic oarecum rural, sau poate vrând să ilustreze pe acel ştergar ceea ce abunda în gospodăria ei şi în împrejurimi: fructele. Cui ar fi întrebat ce fel de fructe sunt acelea, ea i-ar fi explicat, pornind de la ideea că cel ce întreba putea să nu fie iniţiat în materie, cum se pot deosebi pe broderia ei murele de afine, coacăzele de măceşe, sau zmeura de căpşune. Noroc că nu întreba nimeni. Chenarul era îngroşat în colţuri, unde îngrămădeala de fructe era mai mare. Şi tot în colţuri, şi anume în cele de sus, bunica Anastasia atârnase de cuiele în care ştergarul era prins în perete câte o crenguţă de măceş cu fructe roşii. Cui putea să nu-i placă roşul de măceşe? Spre deosebire de celelalte fructe de pădure, măceşele se păstrau vreme îndelungată. Crenguţele le rupea cu mâna ei din tufele de dincolo de gardul dinspre deal al gospodăriei, acolo unde începea pădurea. La ora asfinţitului, de obicei bunica Anastasia era deja înapoi în casă, crenguţele atârnate, iar în ultimele raze ale soarelui fructele roşii abia culese păreau încă şi mai roşii. Răspândeau lumină. Parcă stătea să se întâmple o minune. Taman la sfârşit de august.
   Era o portiţă dosnică în gardul din fund, împiedicată să se deschidă cu ajutorul unui cerc de sârmă, la fel cum întâlneai prin mai toate gospodăriile din vecinătate. Nu se prea auzise prin părţile acelea de vecini care să fi intrat fără încuviinţare pe proprietăţile altora, şi cu atât mai puţin de jafuri. Sălbăticiunile din pădure stăteau şi ele de-o parte, nu se amestecau în viaţa oamenilor. Dacă n-ar fi fost gardul, poate că nici n-ai fi ştiut unde se termină curtea şi unde începe pădurea, într-atât erau de asemănătoare. Pentru albine, acasă era peste tot, treceau într-o veselie în zbor dintr-o parte într-alta, cutreierau pădurea şi poienile şi se întorceau negreşit spre a poposi pline de zel pe urdinişurile stupilor bunicului Ştefan. Pe poarta aceea bunica Anastasia obişnuia s-o scoată la plimbare de sora ei, Bela, într-o vreme când aceasta abia mai putea să umble. Bunica o susţinea de braţ, suiau împreună târâş-grăpiş către fundul curţii, bunica se răsucea să ridice cercul de sârmă de la poartă continuând s-o susţină pe soră-sa de braţ, şi ele două ieşeau să se plimbe agale prin pădurea care acoperea culmea dealului, în soarele blând, în timp ce de pe faţa mătuşii Bela zâmbetul împăcat şi în ultima vreme tot mai obosit nu se ştergea niciodată. Cele două surori semănau foarte mult între ele. Până la un punct. Ceea ce le deosebea totuşi era energia bunicii Anastasia. Energia bunicii Anastasia, vioiciunea ei, nu se manifestau nici prin neastâmpăr, nici prin gesturi tăioase, nici prin vorbă repezită. Energia ei nu dădea pe din afară. Doar se putea ghici înlăuntrul ei. În timp ce mătuşa Bela era, în ultimii ei ani de viaţă, tot mai vlăguită şi tot mai indiferentă. Dar totodată, într-un fel, recunoscătoare celorlalţi şi îndeosebi soră-si că o ajuta să mai zăbovească un pic pe pământ. Recunoscătoare şi aeriană rămăsese până în ultima clipă — aşa o văzuse bunica Anastasia şi le împărtăşise şi lor impresiile ei când se întâlniseră la înmormântare.
   O frumuseţe de fructe, măceşele, cu roşul lor, viu la început, în primele zile de după cules. Apoi, către sfârşitul toamnei, tot mai stins pe măsură ce fructele se învecheau, scofâlcindu-se. Roxana păstra în amintire gustul acrişor al pulpei lor, desprins de lângă sâmburii albicioşi şi păroşi. În manualul de botanică, unde erau prezentate secţiuni şi fiecare parte avea denumirea ei, totul era organizat şi putea fi mai lesne înţeles şi memorat. Dar în casa bunicii Anastasia măceşele erau mai mult decât simple ilustraţii, îşi trăiau viaţa, luminau casa, îmbătrâneau şi, la un moment dat, dacă îţi apropiai nasul de ele, simţeai că au început să răspândească un iz de fum. Bunica însă, nu că nu i-ar fi plăcut izul de fum, dar prefera să reia ciclul de la capăt schimbând fructele la fiecare început de toamnă.

   Întinsă pe bancheta din spate, Roxana suportă călătoria cu stoicism. Pe geamul lateral se perindă în goană coroanele copacilor de la marginea şoselei.

   De la inscripţia de pe ştergarul bunicii i se pare că încă mai aşteaptă ceva. Nu ştie ce. Fă binele fără să aştepţi recompensă. În ce altceva se putea spera decât într-o lume împăcată şi somnolentă, în care bunica Anastasia să fie singurul om treaz şi să le poarte tuturor de grijă. Nu era sigură că bunicul Ştefan îi împărtăşea pornirile altruiste. Un singur lucru lăsa el să se ghicească la fiecare pas, în tot ce făcea prin casă şi în gospodărie, anume încrederea că tot ce făcea bunica Anastasia era bine, fie că avea încuviinţarea lui, fie că nu. Se vădea în el un soi de mândrie că, iată, îi era dat să fie consortul unei femei atât de înzestrate şi de implicate.
   Bunica se ducea să culeagă din pădurea de dincolo de gard şi alte fructe. Alte fructe şi alte buruieni. Pe cele mai multe le punea la uscat şi le folosea după un timp pentru ceaiuri. Dar şi pentru fel de fel de licori. În timp ce pe altele le lega în chip de mănunchiuri subţirele şi le atârna prin casă, de stâlpi, dar mai ales de grinzi, sub tavan. Unde răspândeau lumină şi stârneau mintea să înfiripe mirosuri de-ale toamnei.

   Tati o aţinteşte prin oglinda retrovizoare cu o privire în care curiozitatea şi îngrijorarea concurează între ele, şi o întreabă cum se mai simte.
   Roxana nu-i răspunde. Ridică doar uşor din umeri deşi ştie că un asemenea gest mărunt el nu i l-ar putea observa prin oglinda retrovizoare.

   I se întorc în minte imagini vagi cu sălbăticiuni de dincolo de gard care şi-ar dori, poate, să intre în curtea bunicilor şi să se lase domesticite, dacă ar fi sigure că nu le paşte nicio primejdie acolo în curte. Roxanei animalele i s-au ivit în vis. Bunica Anastasia ieşea din casă, suia spre fundul curţii, se oprea la gardul dinspre pădure, întindea mâna peste gard cu infinită blândeţe şi animalele se lăsau mângâiate pe cap. Un bărbat înalt şi uscăţiv se apropia de gard şi îi vorbea. Semăna leit cu bunicul Ştefan, dar nu era el. Spunea: „Ea are înzestrarea să poată cuprinde în cugetul ei întreaga familie.” Roxana întreba: „Cine?” Străinul înalt şi uscăţiv îi răspundea: „Bunica Anastasia.” Sălbăticiunile nu mai erau în preajmă, dispăruseră. Bărbatul, care era foarte palid şi avea o figură foarte gravă, vorbea ciudat. „Mătuşa Bela a avut parte — spunea — de cea mai atentă şi mai conştiincioasă îngrijire. Eu ştiu ce spun. Fiindcă sunt fratele Belei.” Cum, fratele mătuşii Bela! se mira Roxana. Dacă eşti fratele mătuşii Bela, înseamnă că eşti şi fratele bunicii Anastasia! Fiindcă ele două au fost surori! „Au fost — încuviinţa străinul cu faţă lividă — bine zis au fost. Nu, eu nu sunt fratele bunicii Anastasia, dar o cunosc cât se poate de bine. Anastasia se gândeşte într-un fel anume la fiecare membru al familiei în parte, se gândeşte cu multă concentrare binevoitoare. Ei nu-şi dau seama, dar cu toţii au de câştigat.”
   E un vis pe care Roxana nu l-a uitat. În prelungirea lui, se gândeşte la bunica Anastasia, tot mai convinsă că bunica are darul să scoată din somnolenţă abilitatea altora de a se autoapăra. Cu răul nu trebuia să fii indulgent. Aşa că bunica Anastasia pe bună dreptate îşi încorda voinţa şi se gândea când la unul, când la altul, la verişorii Roxanei, Lucreţiu şi Valentin, sau la tatăl lor, unchiul Filip, se gândea când era necesar şi la bunicul Ştefan şi nu o dată se gândise şi la Tati, şi pe toţi îi ajuta să-şi regăsească forţa interioară şi să ajungă la liman când treceau prin momente grele, când nu mai sperau să-şi regăsească puterea de a învinge răul.
   În timp, Roxana a încercat şi ea, de mai multe ori, să se convingă că a moştenit puterea bunicii de a-i feri pe oameni de rele, fie că era vorba de cei apropiaţi, sau de alţii. În definitiv, binele e bine, oricine ar fi beneficiarul lui. S-a gândit cu încordare şi uneori a simţit că şi în ea se concentrează o anumită putere. Nu e însă chiar convinsă că-i vorba de o putere reală. Poate n-a fost decât o iluzie.
   Până una–alta nu-i în stare să se ocrotească nici pe sine. Dimpotrivă, încordarea gândului parcă îi face mai mult rău decât bine. I-ar prii să se lase în stăpânirea voinţei bunicii Anastasia, şi toată casa ei plină de bucheţele de plante uscate, aşezate la vedere, şi de licori ascunse prin dulăpioare, să o învăluiască în somnolenţa ei cu iz de fum al toamnei.
   Uneori bunica Anastasia dă greş cu puterea ei ocrotitoare. Se mai întâmplă şi asta. Ea nu comentează şi nu se plânge de eşecuri. Nici de ale ei, nici de ale altora. Doar se retrage cu blândeţe din zona unde încercase să intervină şi, împăcată, lasă lucrurile să-şi urmeze calea. Minunea pe care lumea o aştepta să se întâmple se destramă precum ceaţa subţire sub puterea razelor soarelui. Şi dacă se întâmplă ca până şi bunica să dea greş, ce pretenţii să mai aibă Roxana? Zilele sunt diferite, unele sunt faste, altele nefaste. Acum de pildă, Roxana se simte neputincioasă faţă de răul care n-o slăbeşte de la plecarea de acasă, şi de fapt încă de cu o seară înainte. Greaţa, durerea din pântece şi ameţeala, la vârsta ei, o fac să-i fie teamă să se gândească la viitor. Casa bunicilor, către care au pornit la drum cu câteva ore înainte, i se pare acum o ţintă iluzorie. E adevărat că de atâtea ori s-a simţit bine, de multe ori starea i s-a ameliorat la scurt timp după ce a ajuns acolo. Dar poate fi oare de fiecare dată la fel? Vine îndoiala şi adastă, nu mai pleacă cu una, cu două. Detalii din acea casă îi reînvie în minte, unele nu mai vechi decât de astă-toamnă. Deşi îşi aminteşte că nici atunci n-a prea fost în apele ei. De fapt, ca să se simtă cu adevărat pe un teren solid ar trebui să se refugieze cu gândul hăt, în copilărie. Când între realitate şi cântece nu era mare deosebire, nici între desenele ei şi realitate. Când te separai de lume închizându-te în lumea ta de sub masa cu faţa de masă lăsată să atârne până la podea, cu toate jucăriile aduse acolo înăuntru, în lumina umbroasă de sub masă. Când, sfidând cu voioşie toate regulile, respirai cu uşurinţă aerul căldicel de sub plapuma trasă peste cap, minute lungi după ora de culcare. Şi mai tot ce îţi trecea prin minte şi nu era real se înfăptuia în visele de peste noapte. Cât despre dureri, era de-ajuns să te plângi şi s-o înduioşezi pe Mami, ca să uiţi de ele... Dar copilăria i se pare acum un refugiu mult prea îndepărtat. Ca şi intangibil.
   În schimb, mai aproape de ziua de azi...
   ...Roxana îşi aminteşte de fluturii de noapte care, în casa bunicii, se aşezau în apropierea bucheţelelor de flori uscate şi rămâneau pe perete peste zi, să-şi doarmă somnul lor nesocotit, în penumbra luminoasă a încăperilor, fără să se arate stânjeniţi de puţinele zgomote din casă, ştiind că nu-i nimeni înăuntru să le pună gând rău. Şi aşteptau răbdători noaptea următoare. Nici n-ai fi zis că dansul din ajun în jurul lămpilor de la intrare i-ar fi descurajat. Curios este că în casa bunicii, Roxana nu-şi aminteşte să o fi sâcâit vreodată vreun ţânţar. Pur şi simplu era un spirit în casă, deloc ciudat, care nu mai lăsa loc pentru ei.
   Acum, că îi revine din nou în amintire mătuşa Bela, moartă de mult, propria ei stare pare că se înrăutăţeşte odată cu sănătatea mătuşii. Parcă începe să aibă frisoane. În amintire i se perindă îngrijorările care bântuiseră casa lor de la Bucureşti când cu moartea mătuşii Bela, şuşotelile dintre părinţi de pe vremea când ea era prea mică pentru a pricepe cu adevărat ce se-ntâmplă. Cineva străin, autoritar şi sever, pătrunsese în casa bunicilor, se plimbase prin camere fără încuviinţare, cu o privire cercetătoare. Se pronunţase cuvântul poliţie, care suna a ameninţare. Se vorbise în şoaptă din motive obscure, drept care Roxana rămăsese cu o spaimă ascunsă în suflet. Bunica Anastasia jucase în toată acea poveste un rol de seamă, şi deodată reieşise că de fapt juca rolul principal. Îl juca fără să şi-l fi dorit. Iar bucheţelele de flori uscate şi mai ales flacoanele cu licori apăreau într-un fel de tablou nemişcat, în care mătuşa Bela stătea întinsă pe spate, cu gulerul ei de dantelă în jurul gâtului descărnat, cu faţa în sus, înconjurată de bucheţelele care miroseau frumos, răspândind în jur melancolia toamnei şi a frunzelor uscate.
   Era bunica Anastasia suspectată de sfârşitul surorii ei? În pofida zvonurilor, Roxana e sigură că dacă ar putea vorbi de acolo de unde se află, mătuşa Bela nu ar avea nimic să-i reproşeze surorii ei Anastasia. A ajuta un om foarte bolnav să scape de suferinţă este ceva rău? Intuieşte că-i o întrebare foarte grea, pe care i-ar pune-o lui Tati. Şi chiar i-o pune.
   Răspunsul lui vine după o tăcere de secunde bune. Nu c-ar fi ezitare; lui Tati nu-i prea stă în obicei să ezite.
   Sunt multe feluri de a face bine, spune Tati.
   Răul dinlăuntrul Roxanei face un pas ezitant înapoi... Dacă bunica a mers până la capăt cu mătuşa Bela înseamnă că e cât se poate de sigur că nu mai era nimic de făcut. Dar cine spune că a fost mâna bunicii? A spus cineva asta? Poliţia se pare că a avut şi ea unele întrebări de pus, dacă era să le dea crezare unor vecini din sat. A avut de pus întrebări, nu se ştie dacă a primit şi răspunsuri — se pare că doar răspunsuri în genul celor care disculpă în totalitate —, iar de la un moment încolo se pare că n-a mai avut alte întrebări de pus. S-au retras şi nici că i-au mai deranjat de atunci încolo pe bunica Anastasia şi pe bunicul Ştefan.
   Roxana ştie că Tati conduce cu atenţie, fără să-şi dezlipească privirea de şosea, dar că în acelaşi timp e preocupat de starea ei şi că are urechea îndreptată către bancheta din spate, unde zace ea.
   Ce fel de licori face bunica? întreabă ea.
   Tati se uită drept înainte; spre bancheta din spate nu întoarce capul decât foarte puţin.
   Siropuri... Tincturi... Nu prea ştiu, îi răspunde.
   N-ai avut niciodată ocazia să guşti din ele?
   Până acuma nu.
   Bunica nu ţi-a dat niciodată când erai mic?
   N-am prea fost bolnav, trebuie să recunosc. Şi adaugă pe un ton care Roxanei îi pare un pic cam forţat optimist: Nu-ţi face griji. Bunica ta ştie întotdeauna ce face. Dacă are vreo îndoială nu întreprinde nimic.
   În anii copilăriei ei, ajungeau la casa bunicilor aproape în fiecare lună, chiar şi iarna. Era pentru ea aproape ca un al doilea cămin. Revede în minte flacoanele cu licori puse la păstrare în dulăpiorul din bucătărie şi în alte dulăpioare de prin casă. Nimeni nu se atingea de ele vreodată. Pe bunica Anastasia nu a văzut-o niciodată la plită, fierbând plante sau amestecând în oale, sau mărunţind plantele, sau pisându-le după ce au ajuns uscate. Flacoanele au apărut la locurile lor pur şi simplu, de parcă licorile ar fi fost preparate în timpul nopţii. Dar bunica Anastasia nu-i genul de femeie care să lucreze noaptea. Noaptea bunica doarme. Şi nici după ce au fost gata, Roxana nu a văzut-o vreodată pe bunica turnând vreo licoare dintr-un flacon într-altul sau în vreun vas oarecare, combinând licori sau mirosindu-le. Tot ce conta era prezenţa însăşi a flacoanelor la locurile lor mai mult sau mai puţin tainice. Roxana a devenit conştientă de acea prezenţă într-o vreme când mătuşa Bela era deja dusă de vreo câţiva ani şi zvonurile oribile iscate în jurul morţii ei se estompaseră în timp.

   Ar fi minunat pentru Roxana dacă printr-un miracol s-ar trezi direct în patul din odăiţa de la mansardă, rezervată ei dintotdeauna, cea în care ar putea spune că şi-a petrecut vacanţele... Ar fi minunat dacă s-ar trezi sub pilota de puf, la picioare cu buiota adusă de bunica Anastasia, şi adormind îndată ce o ating efluviile venite de la soba aprinsă anume cu ocazia venirii lor. Şi încă şi mai bine ar fi dacă ar putea sări peste timp trezindu-se de-a dreptul a doua zi dimineaţă, iar peste noapte starea de rău să-i fi dispărut fără urmă.
   Dar uite că paşii nu puteau fi săriţi.

   Bunica Anastasia îi ieşea în întâmpinare cu braţele deschise, întunecarea fugitivă de pe faţa ei la vederea stării nepoatei neoprindu-i pe buze cuvintele de bun venit şi nici rapida pendulare a privirii ei întrebătoare, mutată pentru o clipă spre ochii lui Tati şi întoarsă iute înapoi la Roxana; bunicul Ştefan se iţea îndărătul bunicii, cu expresia severă a feţei sale care, ca întotdeauna, îi ascundea sentimentele, şi nu cerea nicio explicaţie; străbătând starea ei de rău, îi ieşeau în întâmpinare toate lucrurile cunoscute şi neschimbate dar şi micile schimbări — butoiaşele vechi transformate de bunicul Ştefan în ghivece pentru ienuperii încă mici, cu verdele lor de pâclă albăstrie; merele răsfirate pe foi de ziar întinse pe măsuţa din pridvor, cele căzute înainte de vreme; băncuţele pe care se aşezau de fiecare dată la o cafea şi de unde, rezemaţi cu spatele de zidul casei, priveau peste parmaclâc versantul muntelui de dincolo de vale; holişorul neschimbat, apoi odaia mare cu mirosul ei familiar; scara ce ducea la mansardă, pe care trebuia s-o urce treaptă cu treaptă; sprijinul bunicii care nu putea fi refuzat, nici cel al lui Tati; deşi bunica gâfâia acum din pricina urcuşului — ceea ce Roxana nu îşi aminteşte să fi remarcat la ultima lor vizită —, şi râdea domol, fără voce, în chip de scuză pentru nevolnicia vârstei; mănunchiurile de flori uscate ivindu-se rând pe rând şi rămânând în urmă, agăţate de stâlpi şi de grinzi; şi iată şi focul de buşteni duduind deja în soba din odăiţa de la mansardă. O! de s-ar fi putut bucura de toate acelea!...

    II

Cei doi bărbaţi au dispărut, Roxana a rămas doar cu bunica Anastasia, se schimbă, îşi pune cămaşa de noapte şi se lasă îngropată în culcuşul pufos din pat, cel care a fost al ei dintotdeauna. Pilota are încă locuri reci, care îi dau frisoane. Şi, mai rău decât toate, odată cu frisoanele, în suflet i se strecoară frica.
   Bunica îşi trage un taburet şi se aşează lângă pat. Roxana îi simte mâna rece, cu degete ferme, lipindu-i-se pe frunte într-o atingere prelungită, nu doar pentru a-i alina suferinţa ci şi, într-un chip cumva profesionist, parcă pentru a-şi face o idee de gravitatea stării ei de rău.
   Îţi fac numaidecât un ceai de plante, îi promite bunica Anastasia.
   ...Şi ai să te simţi mai bine, completează Roxana în gând, cu un sentiment de frustrare, cuvintele aşteptate de la bunica şi rămase nerostite de ea. Oare de ce nu-i promite nimic? Ştie oare că oricum nu-i va fi de niciun folos?

   Bunica Anastasia a ieşit şi a lăsat uşa spre scară întredeschisă. Roxana are deasupra capului tavanul înclinat al mansardei. Se află, ca şi altădată, într-o nişă, care ar trebui să fie pentru ea ocrotitoare. Dar de astă dată n-o simte astfel.
   Reface în minte momentul când a dat ochi cu bunica şi i se pare acum că ceea ce a observat în clipa aceea pe faţa ei n-a fost doar o umbră pasageră pricinuită de îngrijorare, ci un fel de scrutare de gheaţă care i s-a insinuat în privire, un fel prognostic sumbru, prost ascuns, a ceea ce urmează să se întâmple.

   III

Stând întinsă în pat, nu poate închide ochii. Lumina din interiorul sobei găseşte loc să se strecoare pe lângă cadrul de metal neetanş. Urmăreşte jocul fascinant al flăcărilor şi al umbrelor pe perete. Văpăi săltăreţe...
   Crăpătura uşii se lărgeşte puţin, atât cât să lase să se prelingă înăuntru trupul firav al unei femei bătrâne. E mătuşa Bela. Are un chip deschis şi copilăros, ca de fetiţă, cu pielea aproape netedă, doar cu câteva zbârcituri şi câteva piei atârnându-i sub bărbie, deasupra gulerului de dantelă, încât Roxana nici nu e sigură că aşa a cunoscut-o. Dacă a cunoscut-o vreodată. Sau mai curând i se înfăţişează astfel în urma descrierii pe care i-a făcut-o Tati — nu-i sigură. Mătuşa Bela n-ar putea fi astăzi atât de destinsă dacă vreo suferinţă grea i-ar fi însoţit plecarea. Cu siguranţă n-a fost nicio suferinţă. Dimpotrivă. Ceea ce vede Roxana pe faţa ei o uimeşte şi în acelaşi timp o înspăimântă. Mătuşa Bela e fericită? Roxana nici nu şi-a închipuit vreodată până acum că trecerea dincolo ar putea să se însoţească cu fericirea. Dar asta se vede pe faţa ei: mătuşa Bela e fericită şi plină de recunoştinţă că a fost ajutată să scape de suferinţă. Şi dacă mătuşa Bela e fericită, Roxana nu poate fi nici ea altfel. Deşi, într-un fel, propriu-i sentiment îi pare o dovadă de iresponsabilitate în situaţia ei de acum... Dar — se gândeşte — poate că tot ce s-a întâmplat între cele două surori s-a limitat la discuţiile dintre ele când îşi petreceau timpul în casă sau ieşeau amândouă să se plimbe prin pădure. Poate că bunica Anastasia doar i-a explicat mătuşii Bela cât e de firească despărţirea de lumea pământeană, şi că până la urmă nu-i decât o chestiune de depăşire a unei obişnuinţe de o viaţă. Bunica Anastasia reuşea de cele mai multe ori să fie cât se poate de convingătoare.
   Dar, pe de altă parte, dacă mătuşa Bela, moarta, e aici lângă Roxana, nu înseamnă oare că ele amândouă se află într-o aceeaşi lume? Pentru Dumnezeu, în care lume?
   Uşa care dă spre scară s-a deschis larg şi în cadrul ei s-a ivit Tati. Are aerul că n-a urcat cu intenţia s-o vadă pe ea, dar, dacă tot s-a nimerit să treacă pe acolo, atunci hai să se oprească din drum şi spună-i fiicei sale ce are de spus: Oamenii, să ştii, Roxana, n-au darul profeţiei. Nici în stare de veghe, nici în vis. Aşa că dacă te-ai întâlnit cu mătuşa Bela, e fiindcă ea avea ceva important să-ţi spună. Nu fiindcă te cheamă s-o urmezi, sau fiindcă altcineva ar fi hotărât asta...
   Roxana a rămas în aşternutul îngheţat, scuturată de frisoane, încovrigată, cu durerea aceea persistentă în burtă. Salteaua de puf s-a desfăcut sub trupul ei ca o apă rece... Cândva, bunicul Ştefan recunoscuse că ani de-a rândul, în adolescenţă şi în prima tinereţe, îi fusese îngrozitor de teamă de moarte. Mai târziu reuşise să se elibereze de acea spaimă, iar în ultimii ani se înfăţişa celor din jur ca un bătrân perfect echilibrat şi plin de curaj. De unde atunci obsesia lui din acei ani de demult? Bunicul Ştefan nu prea obişnuia să lase întrebări fără răspuns. Teama lui, în aparenţă nefirească la un tânăr, era aceea de a nu părăsi lumea înainte să-şi fi trăit viaţa, asta era. Sau măcar o parte însemnată din ea. Şi deodată Roxana simte cum spaima îi încleştează braţele în partea lor exterioară, strângându-i pielea. Fruntea şi palmele i se acoperă de năduşeală şi brusc îşi simte gura uscată. Cei apropiaţi, Tati, Mami şi chiar şi doctorii au tot asigurat-o că nu-i nimic de speriat, că nu-i vorba decât de nişte crize biliare. Atâtea crize biliare, mereu repetate, la doar şaptesprezece ani? Probabil i se ascunde ceva. Ceva ce nu trebuie nici măcar rostit.
   Tati a oprit pe şosea, într-un loc adăpostit, ea a alergat după o tufă de la marginea drumului şi a vomitat. Acum, în pat, îi e teamă să nu-i vină din nou să vomite. Se gândeşte chiar s-o strige pe bunica, s-o ajute să ajungă la baie până nu-i prea târziu. La cât de slăbită se simte însă, nu-i deloc sigură că ar avea destulă voce pentru ca bunica s-o audă tocmai din odaia de jos sau din bucătărie. În plus, nu-i sigură nici că o s-ajungă să şi vomite. Aşa că renunţă. Se ghemuieşte şi mai strâns, aducându-şi genunchii la piept. Oricum, în curând bunica îi va aduce ceaiul de plante şi atunci poate că o va ruga să mai rămână puţin cu ea. Deschide ochii pentru câteva clipe şi zăreşte pe peretele din faţa ei, deasupra uşii, roşul stins al soarelui pe jumătate asfinţit, pe cale să se topească în cenuşiul înserării care urcă dinspre văile umede de prin jur, moment pe care îşi aminteşte că altădată îl adora, dar care nu ştie ce-ar putea acum să-i aducă bun.
   Pe uşa rămasă întredeschisă se vede că jos au aprins deja lumina. Nicio voce nu vine însă de acolo. Roxana se gândeşte că se află cu toţii în bucătărie, unde pesemne discută cu glas coborât aşteptând să se extragă ceaiul ei de plante.

    IV

Bunica Anastasia stă aşezată lângă pat şi se apleacă spre ea. Nu-i poate desluşi decât silueta masivă şi întunecată în contrast cu dansul fantezist şi tăcut al umbrelor şi luminilor pe peretele din spatele ei. I-a adus ceaiul de plante, pe care se întinde într-o parte şi i-l pune, iată, pe măsuţa de noapte. Şi abia acum rosteşte cuvintele pe care le-a omis ceva mai înainte, cele pe care Roxana le aştepta: Şi ai să te simţi mai bine!... Silueta bunicii se îndreaptă pe taburet şi Roxana o vede înclinându-se şi mai mult spre ea. Trebuie să ştiu dacă mă vezi clar — spune bunica Anastasia cu o voce persuasivă dar fără să ridice vreun pic tonul. E o voce care Roxanei nu îi este tocmai familiară, dar nu poate fi a altcuiva. Doar că ceea ce îi cere i se pare un pic cam straniu. Dar nu din cale-afară. E important să-mi vezi clar faţa ca să ştiu ce avem de făcut mai departe, o somează în continuare bunica Anastasia. Spune-mi, îmi vezi faţa clar?... Roxana se simte pusă în încurcătură. N-o poate minţi. Se dezvinovăţeşte. Spune cu o voce tânguitoare: E din cauza luminilor de pe perete!... Bunica Anastasia e mai fermă ca niciodată, aproape ca o străină: Dacă nu-mi vezi clar faţa, nu te pot ajuta. Îmi vezi faţa? Hai, fă un efort, Roxana. Nu te pot ajuta dacă nu-mi vezi faţa. Întotdeauna trebuie să ne privim în ochi şi să avem încredere unul într-altul. Roxana nu pricepe de ce trebuie să-i vadă neapărat faţa, cu atât mai mult cu cât încrederea ei în bunica este totală, fie că-i vede faţa, fie că nu. Bunica Anastasia, de parcă i-ar fi ghicit gândurile şi nevoind să şi-o înstrăineze, adoptă brusc obişnuitul ei ton prietenos. Uite, ţi-am lăsat aici cana cu ceai. Are tot ce trebuie să aibă, Roxana. Să fii sigură că n-am uitat nimic. Aşteaptă câteva minute până se mai răceşte şi apoi bea-l. Bunica se apleacă şi mai mult spre ea şi adaugă cu voce coborâtă, ca şi cum ar fi vorba de ceva strict confidenţial: Totdeauna am spus că la suferinţa ta, cea mai importantă e culoarea roşie. Trebuie ca lumina roşie să-ţi bucure ochii, să te pătrunzi de ea, Roxana. Înţelegi? Toate culorile sunt tămăduitoare. Dar roşul mai mult decât oricare din celelalte. Numai că lumea nu ştie asta. Bunica vorbeşte cu glas domol şi surâsul i se simte în glas. A asfinţit soarele. Eu şi cu Tati al tău tocmai am prins la fereastră ultimele raze şi mă simt împăcată. Bunica Anastasia întinde mâna şi i-o aşează pe frunte. Mâna ei este rece.
   Se trezeşte.
   Nu-şi dă seama cât timp a dormit, probabil foarte puţin. În odaie este aprinsă veioza de pe măsuţa de noapte, iar peste ea a fost pus un ziar cu poze colorate şi cu titluri diverse, unele destul de mari, prin care se filtrează lumina galben-roşiatică a abajurului.
   Ceaiul de plante o aşteaptă într-o cană, pe măsuţa de noapte.
   Mătuşa Bela şade pe marginea patului, cu mâinile împreunate în poală, şi o priveşte cu blândeţe. Roxanei i se pare straniu că poartă la gât un guler de dantelă strălucitor de alb şi neobişnuit de lat. Nu că gulerul ar fi în sine o ciudăţenie, dar mătuşa Bela obişnuia să-şi pună rochia cu guler de dantelă doar atunci când se pregătea să iasă. Pe când acum abia a intrat. Nu freamătă de neastâmpărul plecării ci dimpotrivă, pare mai acomodată cu nemişcarea ca niciodată. Mătuşa Bela a avut negreşit şi zile bune la viaţa ei, înainte să aibă nevoie de ajutorul surorii ei Anastasia. Şi a fost chiar şi tânără cândva, deşi judecând după anii de când Roxana o cunoaşte, e greu de închipuit una ca asta. Mătuşa Bela a fost gata toată viaţa ei să asculte ce spun alţii şi rareori a avut şi ea ceva de spus. Doar atunci când a fost absolut sigură că ceea ce spune e mai presus de orice îndoială. Şi tocmai îndoiala neîndreptăţită este aceea pe care mătuşa Bela vrea s-o preîntâmpine. Mâna ei caută ceva la gât, într-o parte, apoi la ceafă, trădându-şi starea de emoţie.
   Sunt sigură că tu nu-ţi mai aduci aminte, dar eu am cunoscut-o şi pe mama ta. Mătuşa Bela vorbeşte cu glas blând şi cu zâmbetul pe buze, ca una care abia acum câţiva ani a încetat să mai roşească în public. La început, în primii ani, când voi veneaţi aici în fiecare lună, făceam şi eu parte din familie. Eram singură şi atunci, la fel ca şi mai târziu, şi locuiam chiar în camera asta, care mai târziu a devenit a ta. Da, da. Mama ta a fost o femeie care a ştiut să-şi trăiască viaţa. Ştii cum e, Roxana, se spune că nu totdeauna oamenii au parte de viaţa pe care şi-o doresc. Cred că într-adevăr aşa se întâmplă. Dar mama ta a fost o norocoasă. Ce-i drept, a şi ştiut ce vrea. Eu am înţeles-o întotdeauna. Singurul lucru pe care i l-am reproşat este că n-a avut încredere în soră-mea. Dar asta numai pentru că n-a cunoscut-o îndeajuns. Aşa cred eu. Sau nu s-a străduit s-o cunoască. Anastasia e bunătatea întruchipată, de asta să n-ai nicio îndoială, Roxana. Şi pe cât e de bună, pe-atâta e de pricepută. Aşa s-a născut ea, dăruită de la Dumnezeu. Puţini oameni ai să găseşti ca ea...
   Mătuşa Bela o învăluie pe Roxana într-o privire încrezătoare. Apoi aceeaşi privire încrezătoare, devenită îndemn, şi-o mută la cana de ceai de pe măsuţa de noapte.
   Tot ce a făcut Anastasia, continuă ea, a făcut pentru binele meu. Aş vrea să fii încredinţată că la fel de mult îţi vrea şi ţie binele, copila mea. În casă la noi am trăit cu toţii într-o armonie deplină. Te las, spune mătuşa Bela în încheiere...
   Jos, în camera mare, se aude vocea bunicii şi a lui Tati, voci domoale, egale, din care niciuna nu se ridică deasupra celeilalte. Este un taifas de sâmbătă-seară, între oameni care nu s-au mai văzut de ceva timp dar care n-au cine ştie ce noutăţi să-şi spună. Bunicul strecoară şi el câte o vorbă când şi când. Roxana nu se străduieşte să-i înţeleagă cuvintele. Speră doar să nu vorbească nici despre ea, nici despre Mami, nici despre contractul pe care ea l-a încheiat cu Tati, pe care bunicul Ştefan l-a găsit întotdeauna detestabil. Fiecare cu viaţa lui? Viaţa bunicului Ştefan îi este lui însuşi cât se poate de clară, nu are nimic de ascuns, şi de bună seamă o pretinde la fel şi altora. Deşi n-a apucat să reia cunoştinţa cu casa bunicilor, Roxana ştie că aici lucrurile sunt statornice, că nu se schimbă mai nimic de la un an la altul. Bunicul Ştefan păstrează, agăţate de pereţi, peste tot, portrete cu ultimele două generaţii din vechea lor familie, de pe vremea când strămoşii lor fuseseră ţărani. Sunt portrete în nuanţe de sepia, într-un fel de clar-obscur al vremurilor trecute, care par, toate, făcute pe înserat. Invariabil, capul familiei, la fel de sever cum e astăzi bunicul Ştefan, şade la loc de cinste, în prim-plan, în timp ce nevasta stă în picioare, alături, o jumătate de pas în urmă, plină de respect, eventual cu o mână lăsată pe umărul soţului. Iar cei tineri se înşiră în planul doi, în picioare, cu toţii în straie de sărbătoare, având aerul că şi după plecarea fotografului vor rămâne să pozeze acolo în vecii vecilor. În fiecare dimineaţă bunicul Ştefan coboară însoţit de bunica Anastasia scara dreaptă, fără palier, care duce din dormitor în camera mare. Scara este destul de largă, cât bunica să-l poată ţine de braţ, şi amândoi să se înfiinţeze, cu dichis şi pătrunşi de importanţa momentului, la masa unde îi aşteaptă micul dejun. Şi care nu e prea clar cine le-a pregătit-o.
   Bunicul Ştefan nu se laudă niciodată că ar fi ales viaţa la ţară fiindcă ar fi avut vreo chemare pentru lucratul pământului. Nu, s-a stabilit aici la ţară cu mulţi ani în urmă fiindcă, absolvent al Academiei Comerciale, a fost administrator de moşie şi, printr-o minune, nu şi-a pierdut casa în timpul regimului comunist. Cu timpul însă s-a ataşat de locurile acelea cu aer tare de la poalele munţilor Bucegi şi şi-a găsit vocaţia în ţinerea în bună rânduială a gospodăriei, în albinărit, în creşterea celor doi fii, dintre care unul este unchiul Filip, iar celălalt Tati. Pentru Roxana, bunicul Ştefan, cu aerul lui aspru, aproape milităros, vine din alte vremuri şi poate că pentru stilul de viaţă de acum nu are destulă toleranţă. Deşi într-un fel Roxana îl înţelege şi îi dă dreptate. Nici ea nu-i de acord ca viaţa celor adulţi să se rânduiască după contracte şi fiecare parte a unui cuplu să aibă toate libertăţile din lume cu condiţia să se întoarcă seara acasă sau la sfârşitul săptămânii, să zâmbească nevinovat sau complice, după caz, şi să contribuie lunar la bugetul familiei. Aşa că rezerva bunicului Ştefan faţă de nora sa e de înţeles. De data asta n-ar avea niciun motiv să se plângă: ea şi cu Tati au sosit fără Mami şi, probabil, fără nicio explicaţie din partea lui Tati. Probabil că aşa se şi explică faptul că vocea bunicului Ştefan se ridică rar peste murmurul egal al conversaţiei dintre Tati şi bunica Anastasia acolo, în camera de la parter. Toată lumea îi cunoaşte părerea şi el nu prea are ce să spună în plus. Tace atunci când e ceva de contrazis, şi tace de asemenea când ceea ce ar avea eventual de spus coincide cu cele aflate în discuţie.
   Răul lăuntric o face pe Roxana să prefere să plutească somnolentă pe o mare a conceptelor şi a generalităţilor şi să i se pară obositor noianul de amănunte care alcătuiesc viaţa de fiecare zi, cu primejdiile ei neobservate şi înşelătoare.

    V

Roxana se întinde după cana de ceai de pe noptieră şi se retrage la loc în culcuş, ţinând cana de toartă, cu pilota acoperindu-i tot spatele, până peste umăr. Sorbind, simte cum fluidul cald şi aromat revarsă în ea întreaga dorinţă de risc şi de tămăduire după care a tânjit în toţi anii din urmă. Aromei îi vine ca turnată culoarea roşie a fructelor care i-au dat naştere. Autentice şi naturale. Şi o îndeamnă să se îndoiască şi de fapt să respingă roşul cernelii de tipar a ilustraţiilor din manualul de botanică, pe care îl preferă, fără însă să-l şi guste cu adevărat, întreaga liotă de adolescenţi, colegii ei de clasă. Niciodată nu s-a simţit apropiată de ei şi licoarea care o străbate parcă îi îndepărtează şi mai mult de ea. Încălzindu-i-se tot corpul de la căldura ceaiului, se îndepărtează încet dar sigur de Tati şi de Mami, cu contractul lor dezgustător care îi aduce împreună acasă la câteva seri o dată, ca să facă haz şi să se bucure că se poate trăi în libertate frivolă, în pace şi bună înţelegere cu cei pe care ţi se pare că îi ai în grijă. Aroma şi căldura adormitoare a ceaiului îi alungă încetul cu încetul îndoiala că ar putea fi ea aceea care suferă din neînţelegere, prostie şi slăbiciune. Şi că stilul de viaţă al bunicului Ştefan ar fi prea rigid, iar al bunicii Anastasia prea marcat de semnele unor puteri incerte. Ar putea veni mătuşa Bela şi depune mărturie că toate sunt şi au fost întotdeauna la locul lor şi că nimic n-a fost făcut anapoda. Căci ea, mătuşa Bela, sub aparenţa unei fiinţe copleşite de viaţă şi excesiv de îngăduitoare, nu se poate să nu fi văzut şi memorat ceea ce se întâmpla remarcabil în jurul ei. Nu numai cu ea însăşi. Căci cu soarta ei a fost cu mult timp înainte împăcată.
   Ceaiul mătuşii Anastasia nu putea să-şi greşească ţinta.
   Roxana duce mâna la frunte şi simte năduşeala curgându-i şiroi. A dispărut încordarea din braţe şi nici gura nu-i mai este uscată. N-a mai rămas decât foarte puţin până la dispariţia greţii. Asta-i bine, îşi zice. Trebuie doar să dorm, să dorm cât mai mult, cât încă nu-i prea târziu.

    VI

Prin crăpătura uşii ce dă spre scară nu mai venea de jos decât întunericul vid şi tăcut.
   Roxana deschidea larg acea uşă şi cobora scara încet, treaptă cu treaptă. Nu pipăind treptele cu talpa piciorului, aşa cum faci pe întuneric într-o casă necunoscută sau ale cărei detalii le-ai uitat după o îndelungată absenţă, ci cu un delicios sentiment de înfruntare a riscului. Din camera mare trecea în holul care nu avea nicio fereastră şi, deschizând uşa grea de la intrare, se trezea...
   ...în plină stradă.
   Era o stradă largă, luminată de nenumărate felinare şi, ca să fie o adevărată baie de lumină, vitrinele străluceau şi ele de reflexe albe şi galbene venind dinspre şiruri de magazine cu activitate latentă, gata să servească pe oricine, drept care îşi aşteptau clienţii cu uşile larg deschise.
   Numai că era foarte târziu şi strada era pustie.
   Fără să întâlnească vreun trecător, Roxana o pornea agale de-a lungul străzii.
   Strada îi era complet necunoscută dar nu se simţea nicidecum neliniştită, dimpotrivă, noutatea tuturor lucrurilor întâlnite în cale îi dădea un sentiment minunat de libertate. Noapte de vară! îşi spunea în gând şi se lăsa desfătată de aerul călduţ care se plimba peste asfaltul abia zvântat după ploaie, hoinărind printre felinare, vizitând nepăsător interioare de magazine, din care ieşea aducând mirosuri specifice, de pielărie sau de tapiserie, sau de mobilă nouă, sau de mâncăruri calde de prin restaurante.
   Roxana se oprea în dreptul unei patiserii şi privea înăuntru. Prin ghişeul unde se vindeau produsele, dincolo de tejgheaua dinspre stradă, zărea un tânăr patiser încins c-un şorţ alb, trebăluind la o masă cu multe boţuri de cocă. Tânărul îşi ridica privirea spre ea şi îi zâmbea familiar.
   — Hei! îi striga din locul îndepărtat unde se afla. Cum te mai simţi?
   — Bine, răspundea Roxana.
   Şi, îndepărtându-se de tejghea şi de magazin, făcea spre tânărul patiser un semn de rămas bun.
   Şi venea la rând un alt magazin, de unde ieşeau nevăzute efluvii adormitoare de arome asemenea celor cu care era obişnuită din casa bunicii Anastasia, ba chiar mult mai vii. Iar când îşi ridica privirea curioasă, zărea sus deasupra uşii inscripţia de pe o firmă, Pământul Verde. Magazin de ierburi.
   Roxana pătrundea în interiorul plăcut şi umbros, unde un spot lumina faţa unui tânăr vânzător plăcut la înfăţişare, care o aţintea cu o privire prietenoasă şi îmbietoare.
   — Eu sunt Bruno, se prezenta tânărul. Cu ce te pot servi, Roxana?
   Nu se minuna că tânărul îi cunoaşte numele. Şi dacă tot i-l cunoştea, nu se simţea obligată să-i răspundă, ci prefera să examineze în voie, detaşată, etajerele pline cu flacoane, unele de culoare brună, altele transparente, toate în formă cilindrică, largi la gură, astupate cu dopuri de sticlă, ca în farmaciile de pe vremuri.
   Era detaşată şi nu prea. Se uita în neştire la etajerele nesfârşite cu flacoane, aflate în umbra încăperii, ale căror inscripţii de pe etichete nu putea să le desluşească din cauza luminii scăzute.
   — Simt că mă pierd, îi mărturisi tânărului vânzător care o urmărea nemişcat dindărătul tejghelei.
   — Etichetele sunt în formă de inimă, îi răspunse tânărul, dacă asta vrei să ştii. Cumperi ceva? Uite, am aici ierburi tămăduitoare şi ierburi otrăvitoare. Ia zi-mi, tu de care preferi?
   Roxana nu era singură că vrea să cumpere. Ezitarea i se citea negreşit pe faţă. Astfel că vânzătorul renunţa la orice ofertă.
   — Lasă, te văd tânără şi încrezătoare. Mai bine nu cumpăra nimic. Aruncă doar o privire şi du-te cu Dumnezeu.

   Niciun trecător şi nicio maşină nu tulbura liniştea nopţii care atârna, plapumă caldă şi umedă, deasupra luminilor străzii.
   O boare se însufleţea totuşi şi ridica leneş, umflându-l pe dedesubt, un ziar jilav întins pe asfalt. Ziarul poposea la fel de leneş, mai mult târându-se decât plutind, pe un spot luminos din mijlocul unei tufe de ienupăr decorativ întins peste un rond de pământ. Roxana observa pozele colorate şi titlurile cu litere mari în lumina spotului luminos. Titluri scrise cu negru şi titluri scrise cu roşu. Nu era interesată de ceea ce era scris în ziar. Dar erau mai multe ziare, pe care la început nu le observase, zăcând pe aproape toată lăţimea străzii. Păşea printre ele şi peste ele în timp ce adierea aceea umedă le însufleţea şi le urnea din loc, deplasându-le pe toate, leneş, în aceeaşi direcţie, ca şi cum un măturător nevăzut cu o mătură de aer le-ar fi împins cu blândeţe către o margine de oraş.
   Era minunat să mergi pe mijlocul străzii care cobora uşor şi să te simţi liber ştiind foarte bine că la şaptesprezece ani ai înaintea ta o viaţă întreagă pe care ţi-o poţi orândui după pofta inimii.

***

^*Din volumul de povestiri Răzgândire, în pregătire

Cinci zile magice

   Stau şi mă întreb oare ce a fost magic în cele cinci zile geroase şi însorite când am rămas închis în casă, încercând să mă fac bine cu un tratament pe care până şi adolescentul ignorant şi disperat ce eram trebuie să fi admis că a fost unul neobişnuit. Radical, s-ar putea zice.
   Doctorii din micul nostru oraş de provincie eşuaseră cu toţii. Nimeni nu reuşise să găsească leacul potrivit pentru colita mea răscolitoare, deşi cu toţii fuseseră de acord că regimul alimentar era esenţial. Regimul alimentar, sigur că da, dar care? Fiecare fusese de altă părere.
   La un moment dat unui doctor nou-venit i s-a dus buhul prin cartierele oraşului. Cică avea leac pentru orice. Îl chema Alecsandrov. Ceea ce făcea el era mai degrabă incantaţie decât medicină. Vraci? Putem să-i spunem şi aşa. Când ajungeai la el ca pacient, cică nu se interesa nici de diagnosticele, nici de tratamentele prescrise de confraţii săi, şi în general nu se grăbea să-i recunoască de confraţi pe ceilalţi doctori din oraşul unde venise să se stabilească — de ce şi pentru cât timp, nimeni nu ştia. Aveam sentimentul că aceeaşi rezervă venea în egală măsură şi dinspre vechii doctori din oraş către îndrăzneţul doctor Alecsandrov. Iar dacă astăzi, după foarte mulţi ani, aş încerca să-i găsesc o asemănare, aş spune că aducea cu Vladimir Nabokov, dacă tot e să fiu pe-aproape cu sonoritatea rusească a numelui: de înălţime mijlocie, cu aparenţă totuşi de om înalt, grăsuţ şi sigur pe el, rău de gură, acordându-i pacientului o atenţie evazivă şi cerând ascultare deplină.
   Dar unde îşi avea cabinetul?
   Toate se colportau în anii aceia — faime, adrese poştale, numere de casă, anecdote, reţete culinare şi bineînţeles medicale. Şi toate erau date peste cap. La parterul vechiului bloc cu vitrine boltite de pe Strada Principală unde zvonurile indicau adresa doctorului-ştie-tot nu mai rămăsese decât amintirea unui magazin de coloniale odinioară faimos până şi în Bucureşti, care îşi trăsese definitiv obloanele la schimbarea ţării. Scara principală era inaccesibilă, iar scara de serviciu, care ziceau zvonurile că suia la cabinetului doctorului Alecsandrov, era învăluită într-o penumbră coclită, care îți sporea neliniştea. Iar la etaj nu puteai să-ţi dai seama la ce folosise pe vremuri vasta încăpere în care pătrundeai. Să fi fost cândva salonul unui club privat? Bursa locală? Sau poate doar un raion de la etaj al renumitului magazin de coloniale de la parter?
   Mama a intrat înaintea mea, iar eu am închis timid uşa.
   Încăperea cea vastă, cu tavan înalt, era compartimentată toată cu panouri de placaj care nu depăşeau înălţimea capului plus încă vreo palmă sau două: cabinetul propriu-zis, sala de aşteptare şi încă alte vreo câteva despărţituri care nu se ştie la ce foloseau. Ziua de-afară era mohorâtă? Sau peste toate atârna, uitată, mohoreala zilei de ieri? Sau viitorul sumbru însuşi? Vocile treceau nestingherite dintr-un compartiment într-altul pe deasupra panourilor de placaj — din cabinetului doctorului în sala de aşteptare şi puteai auzi cum doctorul le înspăimântă pe ţărăncile disperate venite de prin satele din jur la consultaţie, dându-le fără menajamente detalii despre ceea ce simţea anormal în burta lor la palpare. Iar ele scoteau exclamaţii tânguitoare.
   Eu, la fel de demoralizat ca şi ceilalţi pacienţi sosiţi acolo după ce toată lumea din cartier căzuse de acord că ceilalţi doctori îşi dovediseră nepriceperea, m-am ales, la capătul consultaţiei, c-un regim strict de mere rase...
   — Şi nimic altceva, să fim bine înţeleşi!
...TIMP DE CINCI ZILE. Doctorul o aţintea mai mult pe mama cu o privire pătrunzătoare vrând pesemne să se asigure că avea pe cine să se bizuiască în privinţa respectării întocmai a prescripţiei sale, şi mai puţin mă aţintea pe mine, care nu-i păream vrednic de prea multă încredere. Se înşela însă. Deşi regimul prescris mi s-a părut la început o aventură, eram totuşi gata să mă arunc în acea aventură, în miez de ianuarie, cu sau fără sprijinul moral al mamei. Mama nu trebuia decât să se îngrijească să-mi cumpere merele din piaţă şi să mi le radă. În rest, dorinţa mea de a mă vindeca urma să cântărească mai mult decât orice încurajare din partea mamei.
   Gerul m-ar fi ţinut oricum zăvorât în casă în zilele următoare. Dar cura doctorului Alecsandrov m-a ţinut în acelaşi timp departe de şcoală, şi nu mă puteam împiedica să nu-mi tot imaginez clasa părăsită de nevoie şi pe colegii mei la orele cele vesele, cu soarele de ianuarie dând buzna strălucitor pe ferestrele înalte. Acasă, vedeam pe ferestruica odăii soarele cu dinţi umplând curtea îngheţată, iar merele rase pe care mi le dădea mama la fiecare două sau trei ore nu erau rele deloc. Odaia avea o uşă în plus, în peretele lateral, cu prag înalt, complet inutilă pentru orice minte raţională, care dădea direct afară. Uşa stătea mereu zăvorâtă cu un drug de fier şi cu un lacăt: nimeni nu putea să uite că înainte de a ne muta noi acolo avusese loc o spargere profitându-se de poziţia izolată a casei. M-am tot întrebat: oare ce intenţie avusese fostul proprietar cu uşa aceea? Dorise oare să facă la un moment dat o extindere a casei? Dar unde s-o fi extins? În sălbăticia tufişurilor care o înconjurau spre latura aceea?... Acum, iarna, oricât ar fi căptuşit-o mama de jur împrejurul întregului cadru cu cârpe făcute rulou şi oricât de bine s-ar fi potrivit perniţa de jos din prag, pe care tot ea o confecţionase cu multă pricepere, uşa tot nu era în stare să ţină piept gerului însorit de afară. De cealaltă parte, soba cu gaz metan duduia neobosită, în timp ce eu îmi petreceam timpul mâncând mere rase şi frunzărind revistele comuniste ale timpului, în care încercam din răsputeri să văd germenii unui ev nou, cum glăsuiau lozincile vremii, în care toţi oamenii aveau să fie sănătoşi şi voioşi, şi egali între ei, şi eu odată cu ei. Dogoarea sobei mă moleşea, dar cu ochii minţii nu vedeam decât gerul strălucitor de afară, a cărui reprezentantă în interior era uşa ce dădea direct afară. Merele nu conţineau niciun fel de proteină — asupra acestui lucru toată lumea era de acord —, aşa că la începutul celei de-a cincea zile abia mă mai ţineam pe picioare. Continuam însă să fiu încrezător, şi curei doctorului Alecsandrov îi adăugam lectura revistelor cu foi lucioase, din care reţineam mai mult ilustraţiile, culorile lor şi minunatul miros al cernelii de tipar.
   Cele cinci zile au fost toate ÎNSORITE ŞI ÎNGHEŢATE.
   Regimul radical al doctorului Alecsandrov n-a folosit la nimic. Parcă îl şi vedeam reproşându-ne, mamei şi mie, la următoarea vizită, că nu îi respectasem întocmai prescrierea, că nu mâncasem mere nici destule, nici îndeajuns de des, sau că merele rase nu fuseseră îndeajuns de rase şi că ar fi trebuit, poate, să încerc o nouă cură, s-o iau de la capăt, să răsfoiesc alte reviste ilustrate, să apreciez calitatea tiparului şi a fotografiilor, să încerc să mă pătrund iarăşi, pe durata curei, de ideile de egalitate între toţi oamenii, să mă bucur de mirosul cernelii de tipar, chiar dacă nu făcea propriu-zis parte din cură.
   Stau şi mă întreb, dacă totul a eşuat, de ce oare cele cinci zile geroase şi însorite din adolescenţa mea au fost magice. Poate fiindcă e de-ajuns să trăieşti o vreme cu o speranţă şi nu contează prea mult dacă speranţa s-a împlinit sau nu.

Pasta de dinţi Chlorodont

   Undeva sus, pe zidul lateral al unei clădiri care se ridica mai sus de acoperişul clădirii alăturate, la fel de vechi, pe strada Lipscani, rămăsese o reclamă din Bucureştiul interbelic: Pasta de dinţi CHLORODONT.
   Zidul cu reclama poate că era al Sălii Ansamblului de Cântece şi Dansuri al CCS, actualul Teatru de pe Lipscani — nu sunt sigur. Regimul comunist făcuse tot posibilul să şteargă toate urmele lumii vechi, să ne taie orice legătură cu ea — orice legătură afectivă, fireşte, la acestea mă refer; căci legăturile palpabile, directe, fuseseră de mult şi brutal înlăturate. Nu se ştie cum însă, uite că reclama aceea le scăpase. Poate că locul unde era pictată, pe zid, li se păruse greu accesibil; poate că reclama în sine fusese considerată inofensivă, astfel că nu merita, în ochii lor, osteneala să fie ştearsă; sau poate că fusese din partea lor o simplă neglijenţă.
   Inofensivă?... Prea decolorată de ploile şi ninsorile anilor şi prea sus spre a fi luată în seamă de puzderia de trecători de pe strada Lipscani, poate că părea în ochii multora într-adevăr inofensivă. Pentru mine însă, când treceam prin locul acela, către la sfârşitul anilor ’50, în studenţie, era un semn vibrant, intens colorat, al unei lumi dispărute...

PASTA DE DINŢI CHLORODONT

Era un semnal venit de la o lume normală, în care oamenii avuseseră şansa să trăiseră în îndestulare, să poată alege după pofta inimii între nenumăratele atracţii mărunte ale vieţii cotidiene, şi nimic nu era acolo, în mod obligatoriu, „măreţ”; o lume în care nimeni nu-i obligase pe oameni să spună altfel decât ce vedeau şi simţeau; iar dacă o făceau totuşi, era păcatul lor. Fusese o lume în care şi eu fusesem parte, dar o parte prea necoaptă pentru a reţine în memoria ei altceva decât parfumul indistinct şi totuşi pregnant al unui Eldorado de care nu apucasem să mă bucur.
   Mă gândesc azi că în momentul acela când treceam fără nicio treabă pe strada Lipscani şi reclama cu pasta de dinţi Chlorodont mi se ivea înaintea ochilor, sus pe zidul învechit, abia dacă trecuseră zece ani şi-un pic de când lumea liberă se preschimbase într-un vis aproape uitat; credeam eu, pentru totdeauna. Adăugând şi cei cinci ani de orori ale războiului, ar fi însumat cel mult cinsprezece — şi nostalgia mă răscolea.
   Azi mi se întâmplă să trec prin dreptul unui magazin oarecare, pe frontonul căruia au rămas imprimate, mai puţin decolorate decât restul zidului, pe un fond cenuşiu, literele unei firme vechi: Mercerie şi Parfumerie. Au trecut nu cinsprezece ani ci mai bine de un sfert de secol de când lumea pe care o evocă acele litere a încetat să existe. Şi în suflet nu aflu pic de nostalgie.

Notaţii literare (XVI)

Oul sau găina?
   Zice Jules Renard (Jurnal, ed. Univers, 1979, p. 58): „O idee nu înseamnă nimic! Dacă n-ar fi fraza, m-aş duce să mă culc.” Perfect adevărat. Dar dacă n-ar fi decât fraza, fără nicio idee, nu numai că m-aş duce să mă culc, dar cred că aş sforăi de-a binelea.

Din nou despre „adevărul” lui Hemingway
   Poate că Hemingway n-a avut în vedere doar autonomia personajului atunci când a îndemnat scriitorul să pună pe hârtie cea mai adevărată propoziţie din câte cunoaşte („Write the truest sentence that you know”). Poate că s-a referit la faptul că o imagine literară care îi vine scriitorului în minte e păcat să fie sluţită prin adăugiri, altele decât trăsăturile definitorii ale acelei imagini, aşa cum i s-a născut în minte. Dacă îmi amintesc bine, sfatul lui Hemingway a fost, la vremea respectivă, nu numai pus la îndoială ci şi ironizat. Cum adică să scrii tot ce ştii mai adevărat? Unii poate preferă să elaboreze imaginea primă şi prin asta nu ies neapărat din atmosferă ci dimpotrivă, găsesc prin elaborare o priză mai bună la receptor. Pentru stilul lui esenţializat însă, sfatul mi se pare cât se poate de potrivit. Şi cu siguranţă nu le strică nici altora să mediteze asupra „adevărului” fiecăruia dintre detaliile textului lor.

Ce nu-i place criticului literar
   „Cartea bună e cea care îmi place. Descurcaţi-vă!”, declară ritos Jules Renard [Jurnal, ed. Univers, 1979, p. 291]. (Parcă-l aud pe Nicolae Manolescu...) Fie-mi permis să nu fiu de acord. Un critic adevărat este acela care-i capabil să aprecieze şi ceea ce nu-i place. Îl citez încă o dată pe Mircea Martin, căci mi se pare foarte important, mai ales pentru criticul literar român, care anevoie se deconectează de partizanat (politic, ideologic etc.) şi de găştile sale dragi: „Cred că un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.”

Cuvânt cheie
   De fiecare dată când sunt în impas cu o scriere, un cuvânt cheie mă salvează. De multe ori cuvântul cheie vine dintr-o lectură. Alteori din simpla întrerupere a scrisului.

Cuvinte lipsă
   William Golding, cel ce a avut ambiţia să îşi refacă mintal întemeierea lumii, societăţi umane primordiale şi naşterea credinţelor religioase, spune, la un moment dat, în Moştenitorii [2015, ed. Litera, p. 39]: „Ha [numele unui personaj masculin] (...) se duse mai jos pe terasă şi făcu apă.” Cuvintele nu erau încă inventate; se pare că încă nu exista un cuvânt pentru urină. În treacăt fie zis, cândva îmi propusesem să scriu o scurtă povestire intitulată generic „Gândurile unui cal”. Am abandonat-o, conştient fiind că un cal are cam puţine mijloace să se exprime verbal! Îi lipsesc cuvintele... „Primitivii” lui Golding prefigurează nu doar cuvintele de strictă necesitate ci şi poezia atunci când un alt personaj observă că: „Soarele o să bea ceaţa”! Altminteri, dialogurile, în concordanţă cu circumstanţele lumilor sale primordiale, au simplitatea dialogurilor de abecedar.

Din nou despre timp literar
   Ceea ce nu mă poate face Hermann Hesse să percep în Jocul cu mărgele de sticlă este trecerea timpului. Joseph Knecht este elev la Eschholz, apoi se dedică studiului jocului cu mărgele de sticlă la Waldzell, în Castalia, apoi devine magister ludi, ajungând astfel la capătul vieţii — i.e. o viaţă întreagă —, dar toată această succesiune de momente şi intervale rămâne la stadiul de enunţ al autorului. Ca cititor, nu mi se dă nicio şansă să trăiesc timpul. Există scriitori care sunt capabili să sugereze în chip convingător durata unei vieţi întregi într-o pagină sau două. Hesse nu o poate face nici în sute de pagini. De unde această impresie? Nu pot decât să presupun. Dialogurile, deşi rare în roman, sunt atât de lungi, de meşteşugite, de preţioase, de „complete” aş zice, indiferent de vârsta personajelor, de starea sufletească (şi fizică!), încât creează impresia că acestea au la dispoziţie tot timpul din lume. Şi eu, cititorul, odată cu ele. Chiar şi admiţând că dialogurile „reale” ar fi fost atât de stufoase, adevărul este că în urma fluxului timpului, pe plaja memoriei nu mai rămân (sau nu ar trebui să rămână) decât puţine cuvinte, şi anume cele care trimit la esenţe.

Realitate artistică
   O cugetare de actualitate oricând, chiar dacă vine de la Oscar Wilde: „Niciun mare artist nu vede lucrurile aşa cum sunt în realitate; dacă ar face-o, n-ar mai fi artist.”

Maioneză „tăiată”
   Să-mi fie iertat, dar piesele lui Matei Vişniec, cele cu titluri interminabile, le văd ca pe o maioneză tăiată. Când maioneza începe să se taie, gospodina intră în panică şi se repede s-o dreagă adăugând ba sifon, ba câteva picături de lămâie, ba muştar şi câte şi mai câte. Nu ştiu dacă Matei Vişniec intră în panică atunci când vede că o piesă începe să i „se taie” în timp ce o scrie, dar parcă îl văd repezindu-se la rândul său cu remedii felurile: adaugă ba un personaj, ba o replică, ba un ţipăt, ba ceva recuzită. Partea proastă este că până la urmă piesele îi rămân tot „tăiate”.

Marocco sau Ziua Deşertului (50)*

Femeia înaripată

♥♣♦

   Iovan căută cu privirea sus pe zid tăbliţa cu numele străzii. Nu exista. Nu rămăsese acolo decât urma tăbliţei: un mic dreptunghi alungit, mai închis la culoare decât restul peretelui.
   Ocolise pe străduţele din jur, iar acum se afla în faţa micului bloc al cărui perete dosnic dădea spre livada casei lor. Aspect plăcut, subsol, parter şi etaj, mult Art nouveau, aceasta era ceea îl întâmpină pe Iovan după o lungă amânare. Întâlneai în multe locuri Art nouveau în cartierele semicentrale ale Bucureştiului, iar aici era doar unul din ele şi, în plus, chiar la doi paşi de casă. O uşă masivă rămasă întredeschisă, cu o bară solidă de metal de jos până mai sus de înălţimea clanţei. Rezemată de zid, o bicicletă. Câţiva metri mai încolo stătea abandonată la bordură o utilitară a serviciului de salubritate, iar în spatele ei, pe trotuar, rămăseseră în neorânduială, vreo trei tomberoane în picioare, în timp ce un altul încremenise agăţat în angrenajul hidraulic al maşinii, deja ridicat la o oarecare înălţime, urmând să fie răsturnat în borta cuvei, deasupra melcului, care nu apucase să înghită resturile aruncate mai înainte. Câteva cutii de carton, de diferite mărimi, zăceau şi ele la piciorul unui stâlp, nu departe de tomberoane. Cutiile se păstraseră neaşteptat de bine după ce atâtea ploi şi zăpezi căzuseră peste ele.
   Iovan zăbovi câteva clipe să privească acel grup de obiecte vechi de rău augur.
   Un copac îşi arunca umbra peste o bună parte din parter, în timp ce subsolurile oricum rămâneau mai tot timpul în umbră. Bălării înalte în prag, pe care curentul de aer care venea din interior, prin uşa întredeschisă le legăna alene.
   Iovan se opinti să deschidă uşa grea şi pătrunse în holul blocului, unde îl întâmpină aerul vetust şi în acelaşi timp mereu proaspăt şi tihnit al Bucureştiului interbelic. Un parapet de beton şi o balustradă masivă imitând marmura neagră însoţeau scara către etaj răsucindu-se cu eleganţă. Pe aici, în vremurile bune, de bună seamă că nu trecea nimeni cu orele şi nimeni nu sesiza nicio absenţă. Fiindcă viaţa micului bloc părea bine statornicită şi cu siguranţă dăinuia de decenii. Fuseseră cât pe-aci să aibă şi ei parte de un asemenea spaţiu de vieţuit, el şi cu Mara. Dar nu totdeauna lucrurile se potrivesc conform planurilor şi dorinţelor. Nici el nu apucase să se bucure de felul liniştit în care ea se familiariza treptat cu lumea şi se integra în ea. De fapt Iovan nu se integrase niciodată; şi nici nu îşi dorise cu adevărat să se integreze, deoarece nu poţi s-o faci respingând ocuparea timpului cu cele practice şi preferând reveria. Ceilalţi se comportau altfel. Lumea doar îi trimitea semnale de ici şi de colo, iar unele îl emoţionau. Acum se afla — ştia asta — undeva la doi paşi de fereastra singuratică din zidul dosnic acoperit de viţă sălbatică. Parterul şi un singur etaj, atâta îl mai despărţea. Apropierea ferestrei se simţea. Curentul de aer venea de acolo de sus. Penumbra din susul scării nu semăna cu nimic...
   Aici, între aceste ziduri, unde lumina venea parcă de nicăieri şi de peste tot, existau secrete; dar veneau semnale de bine, la fel ca în vacanţele lui din anii de şcoală, când timpul căpăta o lentoare benefică. În toate acele nesfârşite zile din urmă — se gândi Iovan — orice avânt să investigheze cele întâmplate în ultima vreme eşuase în nepăsare şi în descurajare. La agenţia de ştiri LANS–Delta rămăseseră nedescoperite secrete ce nu mai suscitau interes. Se învechiseră. Şi chiar dacă ar fi suscitat, energia era pe cale să se epuizeze, iar în multe privinţe era deja epuizată de o bună bucată de timp. Jocul se transforma pe nesimţite în realitate. Unele adevăruri nu le avantaja distanţa — nici în timp, nici în spaţiu. Mara fusese pasionată de teatru într-un fel dezinteresat şi profund, dar nici el nu se limita la simplul rol de însoţitor; aşezat pe scaunul cu rotile la capăt de rând, înconjurat de rumoarea sălii, se cufunda alături de ea în studierea programului; teatrul îi fusese la fel de drag şi lui. Îşi spunea: Să nu te întorci niciodată într-un loc unde ai fost fericit... Dacă te întorci, amintirea se risipeşte, cu tot parfumul şi cu toată frumuseţea ei...
   Dar nu, în privinţa asta nu exista nicio primejdie.
   Erau amintiri vechi, foarte vechi, din copilărie, pe care acum le vedea într-o altă lumină. În somn i se întâmpla să cadă din pat; şi asta era una din acele nenorociri fericite care i se întâmplau pe atunci. Tot răsucindu-se, ajungea cumva la marginea patului, unde nu se afla nicio barieră şi urma prăbuşirea năucitoare, venită din senin; lumea întreagă se răsturna parcă, într-o singură clipă, împreună cu el: susul şi josul se inversau între ele, locul existenţei sale devenea instantaneu altul. Doar că biata sa viaţă nu era pusă în pericol; cineva trebuia să aibă grijă de el — avea acel rol — chiar în secunda când se prăbuşea: să-i aştearnă dedesubt ceva moale pentru a-i atenua cât de cât izbitura; cineva să-l culeagă în clipa următoare împreună cu cearşaful cu care cădea, şi să-l pună la loc în pat. Ceea ce se şi întâmpla: maică-sa, alertată de bufnitura căderii, dădea fuga ţipând de spaimă să-l culeagă de pe jos; urmau mângâierile, asigurarea că totul n-a fost decât un vis, îndemnul blând să adoarmă la loc, să lase orice îngrijorare deoparte.
   Erau drame minore, cu happy end... Iovan se întrebă: dacă atunci, demult, trăise ca într-un vis frumos, cu treziri intercalate cu întoarceri în vis, şi simţirile erau acelea care contau, şi nu faptele în sine, de ce n-ar fi fost ca şi cum acele fapte s-ar petrece în prezent; sau oricând în viitor; de vreme ce senzaţia de ocrotire, cea din trecut, era din nou vie şi putea oricând să-ţi încălzească din nou inima? Pentru asta nu era nevoie ca faptele să se repete, nu?
   Porni să urce treaptă cu treaptă scara spre acea penumbră care nu semăna cu nimic, în curentul care venea de sus. O uşă trebuie să fi rămas deschisă pe undeva la etaj.
   Uşi dădeau în scară, pe palier — uşi solide, închise aproape ermetic, făcute să ofere cândva protecţie celor dinăuntru... Întrucâtva locul se asemăna cu locuinţa doctorului Uzum; era, ca şi la el, o anticameră a aşteptării şi a trecerii; o uşă, una din acele uşi, se putea deschide şi doctorul Uzum în persoană putea să iasă şi, recunoscându-l pe dată, să se bucure nespus de revedere. În definitiv, nu fusese ieşirea din scenă a doctorului învăluită în incertitudine? Trecuse însă mult timp, aşa că se putea la fel de bine ca doctorul Uzum să se ivească în pragul uneia din acele uşi şi, cu o cu totul altă mină decât aceea care îi rămăsese lui Iovan în amintire, o mină nouă, de om dezamăgit, să-l întâmpine cu răceală: Ştii, drăguţule, vremurile s-au schimbat! Prea puţini dintre vechii mei pacienţi vor mai avea nevoie de ajutorul meu... Oamenii au îmbătrânit, avea să continue doctorul Uzum — au îmbătrânit şi, fără voia lor şi spre regretul meu, au devenit mai bolnavi, asta e! Acum nu-i mai scoţi cu una cu două din casă; şi chiar dacă îţi deschid când le baţi la uşă, fie nu îşi mai amintesc când au apelat la tine, fie abia dacă se clintesc din prag să-ţi facă loc să intri şi te privesc apatic; încât te întrebi dacă mai e cazul să le fii doctor de familie... Da, vremurile s-au schimbat, drăguţule.
   (Mai apoi însă, Iovan îşi luă seama şi îşi spuse că doctorul Uzum nu putea să se schimbe totuşi atât de multă încât să devină total diferit de omul plin de afecţiune şi animat de entuziasm, pe care îl ştia dintotdeauna.)
   Era o găleată roşie de plastic lângă uşa de pe palier, iar în găleată un mop cu coada rezemată de zid... Iovan îşi aminti de zilele fericite ale speranţelor sale în dimineaţa de mâine, întreţinute de optimismul inepuizabil şi de autoritatea doctorului Uzum. Fusese, seară de seară, ca o emoţie palpabilă pe care o resimţea în coşul pieptului după ce îl aşezau în pat, iar el avea privilegiul să se întoarcă pe o parte prin propriile-i puteri. Propria-i mândrie venea să se adauge constant la emoţia speranţei — mândria că el, spre deosebire de mulţi alţii în situaţia lui, nu se lăsa descurajat.
   Din toate nu mai rămăseseră acum decât amintirile şi, având în vedere inactualitatea lor, dureau.
   Şi totuşi...
   Memoria omenirii avea suportul necesar spre a se păstra într-un fel sau altul; se păstrau şi cuvintele toate, iar unele din ele chiar se potriveau şi în ziua de azi şi aveau sens. Întâmplarea venea şi ea în întâmpinarea speranţelor, iar speranţele se bizuiau pe descoperire şi pe inventivitate. Continua să fie liniştitor să te gândeşti la o altă zonă, potrivnică celei nefaste, prin care avea, poate, să treacă Pământul, mai devreme sau mai târziu, aşa, ca rod al întâmplării.
   Câte nu se datorau întâmplării!
   Printre consecinţele posibilei zone faste, aşa cum Iovan se mai gândise în ultimele săptămâni, şi chiar o rostise la un moment dat cu voce tare, se număra şi aceea că nu ar fi fost exclus să se restabilească o conexiune, sau câteva conexiuni, într-una din reţelele de energie şi să repornească — cu ajutorul programelor de recuperare de pe calculatoare —, turbine, angrenaje şi toate echipamentele auxiliare. Programele cuprindeau negreşit intervenţii în sisteme fără mână umană şi apoi amorsarea unor intervale de autonomie: jocul cuvintelor şi al expresiilor argotice de specialitate care însoţeau toţi acei paşi ai programelor era menit să-i descurajeze pe cei ce nu erau în temă, adică pe cei mai mulţi, ce-i drept; dar în acelaşi timp să le şi dea speranţe, de vreme ce, iată, existau şi tipi ce se descurcau în treburi atât de complicate... Ei erau cei ce îşi puseseră mintea la contribuţie şi reuşiseră să simuleze până şi întâmplarea fastă: aleatorul din procedurile exacte. În definitiv, nu tot consecinţa unei înlănţuiri de întâmplări faste fusese şi apariţia vieţii pe pământ?...

   Pe una din ferestruicile Art nouveau de la casa scării se vedea dâra albă lăsată de un avion de linie tăind un petic de cer albastru — Doamne, poate nu era prea devreme pentru asta... Unele bucurii se întâmplă să vină cu întârziere de ani de zile... Sau, în loc să fie însoţite de tumultul aşteptat şi obişnuit, sosesc fără tam-tam, cu paşi moi, poposind, precum o întinsă pânză care se dezumflă în cădere, într-un suflet vlăguit de aşteptare, dar încă viu. Dar la fel de bine se poate întâmpla ca o minte care nu mai percepe multă vreme în jur mişcare şi sunete să le creeze ea: mişcarea şi sunetele să nu fie decât plăsmuiri. Oricum, aproape că nici nu mai conta. Raţiunea spunea: Da, iubitele mele percepţii, vă aşteptam. Şi percepţiile se supuneau raţiunii... Pe ferestruică, dâra albă de abur lăsată de avionul de linie se lăţea rarefiindu-se şi deplasându-se cu vântul, întocmai ca în tiparele amintirilor... Lucea apa pe fundul găleţii cu mop? Iovan se înclină să arunce o privire înăuntru. Părăsi palierul etajului întâi cu sentimentul victoriei în suflet... Atât de multe depindeau de el, de voinţa lui!... Avea să le viziteze într-una din zilele următoare pe cele şase manechine pe care le scosese în stradă, pe Calea Victoriei... Foarte bine! ar fi zis doctorul Uzum. Totdeauna am avut încredere în tine, Alexandru. Am avut încredere nu numai că vei avea puterea să te schimbi tu însuţi, ci şi că te vei bate să schimbi lumea. Tu ai făcut şi faci tot ce depinde de tine. Lumea nu o poate schimba cineva care nu are imaginaţie. Iar tu, slavă Domnului, ai fost de când te ştiu şi sunt sigur că ai rămas plin de imaginaţie, în ciuda situaţiei tale dificile. Poate că a venit niţel cam târziu ideea ta să dai străzii o altă înfăţişare. Dar chiar şi aşa, iată, îţi spun că ai făcut un gest inspirat. Şi mă bucur că apreciezi ce ţi-a rămas şi că eşti apropiat de lucruri; îţi admir priceperea cu care le însufleţeşti. Mă refer la manechine, printre altele... Nu le lăsa să aştepte prea mult afară; de dragul tău au stat atâtea săptămâni şi luni şi au înfruntat cu stoicism intemperiile...
   Iovan nu dorea să se gândească la crearea lor, care nu se putea numi nicidecum naştere deoarece se petrecuse în birouri de proiectare şi în ateliere de creaţie. Manechinele rămâneau mereu de aceeaşi vârstă şi de fapt nu treceau niciodată dincolo de tinereţe. Nimeni nu văzuse vreodată vreun manechin în vârstă, fiindcă vârsta nu avea nicio legătură cu eleganţa vestimentaţiei, nici cu atitudinea sfidătoare şi elitistă. Oamenii doriseră să arate bine indiferent de vârsta lor, iar atunci când deveneau nepăsători la aspectul lor nu era deloc de bun augur. Ceea ce trăiau manechinele de un an şi jumătate încoace nu le fusese nicicând ursit. Când o furtună vine şi strică — sau chiar nimiceşte — la un moment dat totul, nu se poate spune că ai fost ursit pentru a înfrunta furtunile vieţii. Frigul şi îngheţul fuseseră menite a fi văzute dinăuntru, din adăpostul vitrinei, alături de alţi câţiva parteneri de eleganţă. Nicio ursitoare nu le sorocise vieţuirea pe o întindere pustie de gheaţă precum cea de pe satelitul Ganymede. Şi totuşi era ceea ce celor şase manechine le fusese dat să trăiască în cursul iernii trecute, cât fusese ea de lungă, afară în stradă, în plină iarnă, pe Calea Victoriei. Şi încă o iarnă urma să vină. Dar deocamdată era încă vară, sfârşit de vară, aşa că cel mai bine era să nu te gândeşti prea departe. Manechinele erau făcute să-şi trăiască clipa. Iovan abia aştepta să le revadă.
   Capătul de sus al scării era învăluit într-o lumină fără umbre.
   Când Iovan îşi înălţă privirea, zări acolo, chiar pe muchea dintre perete şi tavan, un cuib de rândunele. Se putea ghici foarte uşor calea acelui necontenit du-te-vino între afară şi înăuntru al păsărelelor, care fusese viaţa lor: o ferestruică de la casa scării, rămasă deschisă, ultima. Dar lumina din jur era prea albă şi prea lipsită de umbre, iar liniştea prea adâncă pentru a le fi fost rândunelelor pe plac. Iovam stătu şi aşteptă vreme îndelungată, cu ochii la ferestruica deschisă de la casa scării, pe unde se vedea cerul. Dâra lăsată de avionul de linie se ştersese.
   Simţi telefonul vibrând în buzunar şi când îl scoase observă că acum, în mâna sa, nu mai vibra. Pe ecran apărea numele MARA. Instantaneu, retrăi scena din benzinărie când, după explozie, se năpustise în scaunul său pe rotile în bufetul răvăşit de explozie. Apăsă pe buton dând liber apelului să vină, dar, ca şi în ziua atacului terorist, nu se auzi în receptor decât un zgomot incert care aducea cu trosnetul buştenilor în foc. Dar parcă o voce abia auzită se ghicea dincolo de trosnituri, venind de dincolo de un zid. „Caută-mă — i se păru lui Iovan că aude o şoaptă în receptor —, sunt aproape.” Cât de aproape? îi veni să întrebe stăpânindu-şi tremurul vocii; dar nu mai era deloc sigur că nu i se păruse. Deschise o uşă şi se pomeni în pragul unei încăperi mici, cu o singură ferestruică îngustă, drept în faţă. Ferestruica era deschisă şi corzi de viţă sălbatică se vedeau atârnând de o parte şi de alta, în exterior. Bănui că recunoaşte o imagine veche de când lumea, percepută pentru prima oară dinspre partea cealaltă, şi bătăile inimii îi zguduiră pieptul.
   Un scaun cu spetează înaltă sărea în ochi, aşezat chiar în mijlocul încăperii, îndreptat spre ferestruică, la distanţă de orice alt obiect din cameră.
   — Mara! îi veni să strige. Dar numele de pe ecranul mobilului nu avea nicio legătură cu ce ascundea speteaza acelui scaun vechi. Oare câţi ani trecuseră? Cinzeci? Ieşea la iveală că o asemenea durată ascundea în ea zile distincte şi nopţi distincte, în cursul cărora ceva interesant şi emoţionant se petrecuse. Aritmetica anilor parcă nu mai avea legătură cu domeniul duratelor astronomice şi se restrângea la o scară mai intimă, ce se putea cuprinde într-o viaţă de om. Cinzeci de ani de aşteptare într-o buclă a timpului? Aureola părului în lumina soarelui de afară se dovedea a fi o doar o dorinţă. Iovan îşi aminti de afişul de pe străzile din centru şi un regret sumbru îi apăsă sufletul: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! ... Nu şedea nimeni pe scaunul din faţa sa. Iovan se întoarse spre întinderea vastă şi lipsită de viaţă ce i se deschidea printre corzile de viţă sălbatică înaintea ochilor, afară pe fereastră. Privirea îi tremură o secundă, ezitantă, din cauza perspectivei noi şi nebănuite, înainte de a recunoaşte ceea ce de altfel aştepta să vadă: casa copilăriei, dincolo de livada încă verde. Erau toate acolo, şi casa, şi fereastra, şi uşa de pe treptele căreia se răsturnase într-o zi cu scaunul său pe rotile într-o dimineaţă însorită de Duminica Floriilor, şi zidul învechit. Toate, neschimbate?
   Pe pervaz stătea o figurină cunoscută, şi nu era alta decât cea pe care Pustnicu tot încercase să o vândă în acea vară leneşă. Sau poate în toate acele veri leneşe, când cei mai mulţi colegi erau plecaţi împreună cu părinţii în vacanţă, iar atelierele fotografice din cartier, ca şi alte magazine, se închideau pe capete, în timp ce biblioteca publică rămânea deschisă... mai puţin sâmbăta şi duminica; iar în vitrină Iovan se oprea să admire, expuse în formă de volume groase, gloriile literare ale anilor trecuţi... Iar lumea, pe străzi, trecea pe lângă Pustnicu ca şi cum nimeni nu l-ar fi văzut, socotind pesemne că figurina sa, cu care îi tot îmbia pe trecători, fie era de furat, fie nu putea reprezenta nicicum o valoare atâta vreme cât vânzătorul nu era decât un vagabond notoriu. Dar figurina de pe pervaz se dovedea acum a fi autentică. Lumea îl ocolise pe Pustincu din ignoranţă sau din dispreţ. Nejustificat, ar fi fost înclinat să considere acum. Iată, statueta nu era alta decât femeia înaripată din vârful botului mărcii de automobile Rolce Royce. Cine o cumpărase până la urmă? Mara?
   Statueta lucea metalic pe pervaz, cu braţele ei înaripate în gestul acela de elan al înotătorului de pe blocstartul unui bazin de înot, cu o secundă înainte de a plonja în apă. Încă un pic şi se lăsa înserarea. Era ora când rândunelele, după vânzoleala epuizantă de o zi-lumină, se întorceau să-şi petreacă noaptea în cuib. Fără voia sa, Iovan ciuli urechea la piuiturile ce ar fi putut veni dindărătul său, pe uşa rămasă deschisă spre casa scării... Gestul femeii înaripate de pe pervaz părea, poate, un pic teatral. Teatralitatea însă nu mai conta, atâta vreme cât Mara fusese o viaţă întreaga gata să facă saltul spre necunoscut... Cinzeci de ani? Cinzeci de ani era oricum prea mult. Ea nu avusese atâta răbdare... Iovan se revăzu pe sine la fereastra pe care acum o avea în faţa ochilor, destul de departe, dincolo de livada părinţilor săi. Se revăzu pe sine, dincolo, cu privirea ridicată spre ferestruica îngustă din zidul dosnic acoperit cu viţă sălbatică, exact aceea unde se afla acum. Cinzeci de ani?... Pe vremea aceea pentru el nu exista ca şi cum. Pentru el încă nu se inventaseră compromisurile. Doamna Ştefan poate nu crezuse în ursită. Ea era fără doar şi poate de părere că viaţa şi-o face fiecare cu mâna lui. Şi probabil că avea dreptate. Dar el avea să aştepte să-i iasă în cale norocul. Şansa. De altfel, încă înainte să o întâlnească pe Doamna de biologie, îşi făcuse deja o imagine despre viitoarea sa soţie. Avea s-o cheme negreşit Mara. Avea să fie o fire veselă şi prietenoasă, avea să aibă ochi luminoşi, o frunte frumos arcuită şi inteligentă. Fragilă doar în aparenţă, avea să dispună de o putere ascunsă, de care avea să se folosească nu pentru orice fleac, ci numai pentru chestiuni importante. Mara avea doar să-l aţintească cu privirea ei pătrunzătoare, şi doar cu gândul avea să-i insufle puteri nebănuite...

   Iovan avea în sfârşit răgazul să mediteze la ideea că nimeni n-ar trebui să îşi dorească să vadă clipele minore din care ne este alcătuită viaţa imortalizate pe un răboj incert şi iluzoriu, ca să le cerceteze şi eventual să le aprecieze, peste ani, cine? Cineva care nu ne-a cunoscut, nu a auzit niciodată de noi şi care are aceeaşi preocupare — obsesivă, ar fi zis — pentru propriile-i clipe şi niciun îndemn să-şi piardă vremea cu ale altora — ale celor din trecut? Nu-i oare mai simplu şi mai firesc să nu ne agăţăm de acele momente, să le lăsăm să dispară pentru totdeauna?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, pe care tocmai l-am terminat, la prima mână. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (49)*

Inima Timpului

♦

   Unde este Inima Timpului?
   Inima Timpului este peste tot. Nu numai acolo unde deja ceva s-a întâmplat mai presus de curgerea egală a timpului, ci şi acolo unde încă frământarea continuă, oarbă şi bezmetică, şi nimic ieşit din comun nu s-a zămislit încă. De fapt frământarea nu este oarbă, fiindcă nu-i nimeni să observe dacă materia se duce încotro trebuie sau într-o direcţie greşită.
   Trebuie? Nu, nimeni nu s-a ridicat vreodată mai presus de Timp pentru a saluta rotirea orologiilor din spaţiul astral.
   Pentru Iovan era o joacă minunată să viseze cu ochii deschişi văzând în fiecare corp ceresc un orologiu plutitor. Percepea lucirile cadranelor în lumina stelară, argintie, şi le auzea ticăind în contratimp, ca în atelierul unui ceasornicar maniac, ahtiat de mulţimea ceasornicelor, unele mai aproape, altele mai departe, către Calea Lactee, unde detaliile se desluşeau mai anevoie din cauza distanţei.
   Timpul trebuia să lucreze totuşi în favoarea cuiva. În favoarea cui lucra timpul? Iovan vedea în imaginaţie pendulele plutitoare ale corpurilor cereşti, suspendate într-un spaţiu învăluit în beznă, unindu-se şi dezlipindu-se, în oglindă, unele de altele, ca într-un caleidoscop unde totul era joc al întâmplării şi desfătare, aşezându-se în figuri simetrice asemenea cristalelor sau vietăţilor marine care au destul timp la dispoziţie pentru a creşte şi a se dezvolta după principii pe care arta le consideră depăşite. În spaţiul intergalactic nu exista dimineaţă, nici noapte, nici umbre, ci doar lumina crepusculară pe care o emanau aştrii; şi — ar fi adăugat Iovan — asemenea luminii din cabinetul doctorului Uzum dacă ar fi avut inspiraţia să se strecoare cumva printre mobile la sfârşitul uneia dintre consultaţii şi, nevăzut de nimeni, să prindă acolo înserarea, în atmosfera aceea prietenoasă a cabinetului, unde domina chihlibariul mobilei vechi, printre care şi biblioteca — aceea cu cărţi care conţineau remediile la toate bolile din lume, inclusiv ale celor de care el suferise în copilărie.
   Pendulele-astre nu aveau de măsurat nici orele, nici minutele, căci timpul nu avea niciun temei să fie măsurat. Universul, aşa cum se prezenta el, era întruchiparea celui mai bun univers posibil. Nu exista nicio forţă materială, oricât de uriaşă, să-l poată distruge. Iar dacă, de pildă, un centru de forţă minuscul, cum era Zona Talbot XQ, se întâmpla să perturbe desfăşurarea firească a evenimentelor, se putea trage concluzia că întregul nu putea fi distrus. Chiar dacă era supus unei forţe nimicitoare.

♥

   Gata, beţişoarele sunt culese toate şi puse de-o parte. Pot să fac punctajul, dar ce mai contează? Le pun la loc în cutie şi închid capacul. Jocul meu solitar îl pot lua de la început oricând, cu condiţia să treacă destul timp pentru ca toate combinaţiile posibile de îngrămădiri de beţişoare să mi se pară noi şi neîncercate. Nu ştiu dacă va trebui să aştept prea mult: uit repede şi nici măcar nu regret că uit. Curiozitatea mea, de care am nevoie, se hrăneşte din uitare.
   Mama poate să-şi vadă liniştită de pasienţele ei, cu care încearcă să ghicească viitorul. Poate al ei, poate al meu, cine ştie. Eu unul n-am nimic împotrivă ca ea să creadă în ceea ce descoperă în combinaţiile acelea de cărţi, pe care le tot schimbă şi le tot numără. Chiar dacă eu nu cred în acest hazard. Eu cred mai degrabă în stăpânirea de sine şi în perseverenţa tuturor acelora care se încumetă să dezlege jocuri încâlcite — marocco şi altele asemenea, cum bănuiesc că există prin diferite colţuri ale lumii şi, de ce nu, în alte lumi, la care îmi face plăcere să mă gândesc că ar putea exista.
   Între timp au apărut scaunele pe roţi ghidate cu puterea gândului, iar pentru cei ca mine s-au inventat dispozitivele de forţă virtuală, care nu necesită decât voinţă latentă pentru a activa forţa braţelor şi a întregului corp, şi le induc practicanţilor optimismul odată cu încordarea virtuală a muşchilor.
   Rămâne să mă gândesc în continuare la surpriza pe care mi-o poate rezerva dimineaţa de mâine, cea în care doctorul Uzum mă îndemna neobosit să mă încred. Pot să mă gândesc că în cursul zilei de mâine îmi va veni în minte un gând mai bun decât cel de azi, că nu voi mai găsi pe nimeni vinovat de situaţia mea, şi că şi alţii, la rândul lor, vor gândi la fel despre situaţia lor şi despre vinovăţia celorlalţi, sau cel puţin că nu se vor gândi cu ură la ei. Pot de asemenea să mă gândesc că nu vor mai fi atacuri teroriste deoarece le găsesc străine de spiritul şi de deprinderile umanităţii. Numai cine n-a trăit în interiorul unui atac terorist îl priveşte ca pe un rău oarecare. Eu ştiu sigur că inima ţi se opreşte în centrul exploziei şi numai printr-un noroc nesperat o porneşte din nou la drum. Şi e atâta orbire plină de ură acolo şi atâta absenţă de orice punct de sprijin încât nu îţi rămâne decât speranţa că e prima şi ultima oară când ţi se întâmplă.

♣♦♠♥

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (48)*

La scaldă în Lethe

♥

   La sinucidere nu îmi aminteam să mă fi gândit vreodată. Nici măcar după accident nu m-am gândisem la sinucidere, când, după operaţie, mi s-a spus că o vreme n-am să pot merge pe picioarele mele. Simplul fapt că tata circula atât de mult cu maşina făcea ca un accident să fie oricând posibil. Iar în maşină cel mai probabil era să mă aflu eu, fiindcă tata mă lua des cu el la plimbare şi chiar şi atunci când pleca să îşi rezolve unele treburi... Cât despre spital, după ce aveam să mă trezesc din anestezie, cine era cel mai nimerit să îmi dea teribila veste, mă gândeam? Mama? N-o prea vedeam pe ea capabilă să îşi ia o mină serioasă şi în acelaşi timp de liniştitoare nepăsare în altă împrejurare decât şezând la masa ei de pasienţe şi suflând fumul de ţigară pe deasupra ceşcuţei cu cafea. Doar atunci răspândea ea în jur linişte şi împăcare. Tata cu siguranţă că nu îşi putea asuma rolul de sumbru mesager de după trezirea mea din anestezie, căci l-ar fi reţinut sentimentul de vinovăţie pentru producerea accidentului... Doctorului Uzum îi rezervam un alt rol: el avea să intre în scenă după, copleşindu-mă cu optimismul lui, cu sfaturile şi cu îmbărbătările sale, precum şi cu ciudăţenia de a-mi propune o schimbare de personalitate; întrucât, cu ştiinţa lui cu totul remarcabilă, nu se putea să nu fi ghicit că asta îmi dorisem dintotdeauna: să fiu altul rămânând eu; chiar dacă nu îmi era foarte clar la ce mi-ar fi folosit şi în ce împrejurări putea să se nască în capul meu ideea unei asemenea schimbări radicale.
   Şi dacă nu mă gândisem niciodată la sinucidere, în schimb mă gândisem de atâtea ori cum era să fii condamnat la moarte. Condamnat pe nedrept, fireşte. Dar nu vinovăţia conta, ci sfârşitul unei vieţi, ultimele zile petrecute într-o celulă strâmtă, umedă şi întunecoasă de închisoare, în aşteptarea executării sentinţei. Apoi orele, minutele. Mă obseda momentul începând de la care nu se mai putea schimba nimic, când împotrivirea nu îşi mai avea rostul, când împăcarea devenea inevitabilă. Împăcarea cu ce?... Trebuia să am o reprezentare a neantului, dar nu aveam niciuna. Trebuia să am şi o reprezentare a durerii, şi aici aveam mai multe. Niciuna certă — nici nu aveam de unde să am o reprezentare certă. Doar că era durerea după care nu mai urma nimic. Doar eu însumi fusesem anesteziat, nu? Cufundarea în râul morţii. Lethe, de care citisem în cărţi. Lethe, în care mişcarea adormitoare a pânzelor albe se împotmolea în lentoare. Se prelingeau şi unduiau pulpanele mătăsoase de care se agăţaseră într-o adormire moale cei deja morţi. Durerea rămânea în trecut şi în definitiv nu era decât o înţepătură, sau mai multe înţepături venite prin norişorii gurilor de foc, înţepături care nu durau ci lăsau doar în urmă o amorţeală care se tot întindea, mai mult decât era firesc şi necesar.
   — Alexandru! Lasă deoparte gândurile stupide!
   Mama trebuie că mă urmărea cu privirea ei înceţoşată şi adormită.
   Şi ceea ce mă umplea de revoltă şi de disperare era că răul care pornea spre pieptul dezgolit cu viteza gândului şi cu duritatea metalului nu era întâmplător, ci premeditat, nemilos şi ţintit. Era, poate, aşa cum spuneau unii, o biciuire fierbinte, care răsturna pământul de sub picioare; se dădea peste cap câmpul magnetic al pământului. Sau, cum spuneau alţii, ca un abur fără niciun sunet, care se risipeşte urcându-se la cer şi umplând cu repeziciune tot spaţiul cu o mâzgă vlăguită, pufoasă şi albă. Iar alţii mai spuneau: ai trage aer pe gură dar nu mai are de unde să vină, şi abia atunci, când nu mai este nimic de făcut sau de îndreptat, constaţi că nu se mai poate sparge în veci zăgazul aerului.
   Hm! Constaţi...
   Atent la zgomotele care vin din afara închisorii, la strigătele gâştelor sălbatice care se îndepărtau pe cerul nopţii deja reci — apropo: oare gâştele sălbatice călătoreau noaptea?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (47)*

Aritmetica anilor

♠

   Hălăduind bezmetic prin spaţiu cu toată forţa inerţiei lor incomensurabile, corpurile cereşti nu şi-au înfrânat niciodată mânia, din simplul motiv că niciodată nu au fost călăuzite de ea. Forţa lor a fost dintotdeauna oarbă. Imensă şi oarbă. Nimeni nu a pătimit însă de pe urma ciocnirilor nimicitoare dintre ele timp de milioane şi milioane de ani; iar un an în plus sau în minus faţă de o asemenea nesfârşire a timpului nu contează, aşa cum nu contează nici o oră sau un minut.
   Nici acum nu intervenise mânia; pur şi simplu lucrurile se supuneau unui nou firesc copleşitor, ivit peste noapte odată cu Perdelele de Lumină.
   Iovan se opri să privească faţada monumentală a Cercului Militar Naţional distrusă până în afund de un avion prăbuşit. Din acoperişul clădirii se ridica un nor negru de fum, iar printre vălătuci, în dreptul zidurilor ruinate, se întrezăreau prin spărturi ochiurile roşii ale incendiului, închizându-se şi deschizându-se datorită fumului gros, într-o alternanţă mohorâtă, leneşă şi dezmăţată. Fragmente din avion şi, indistinct, din clădire, zăceau împrăştiate peste tot, inclusiv pe scara care suia la terasă, şi chiar şi pe trotuarul de dincolo de Calea Victoriei, urmarea unei explozii pe care Iovan nu o auzise şi nu mai existase nimeni în Bucureşti să-i fie martor. Nimeni nu avea nevoie să fie salvat din avionul prăbuşit şi de aceea fumul avea timp destul să se adune dens şi să se învârtejească temeinic, fără nicio grabă.
   Iovan lăsă în dreapta Fântâna Sărindar din faţa Cercului Militar şi urcă treptele spre terasă. De aici distrugerea se înfăţişa în toată amploarea ei devastatoare. Din fuzelaj nu mai rămăsese întreagă decât o mică parte din coadă, împlântată în ruine ca într-o grotă sumbră, cu deriva purtând însemnele negre şi verzi ale unei companii aeriene: ...ic Lines — atât mai era vizibil, restul fiind distrus, acoperit de ruine. După dimensiunile derivei, trebuie să fi fost un avion de linie, a cărui rută probabil că trecea pe deasupra Bucureştiului. Putea avionul să fi evitat umbrele galben-crepusculare ale Perdelelor de Lumină? Nimeni nu le putuse evita. Avionul de linie trebuie să fi planat cine ştie câte zeci de kilometri ca o carcasă de aluminiu goală, în voia sorţii şi a inerţiei. Eşuarea lui putea să te ducă cu gândul la un sacrificiu experimental, dacă nu ar fi fost limpede că orice sacrificiu era menit să aducă cuiva un beneficiu, iar celor sacrificaţi o suferinţă ascuţită. Aici orice suferinţă fusese absentă, iar de beneficiu nu putea fi vorba. De fapt oamenii aceia care nu mai existau nici nu fuseseră împresuraţi de teroarea care precede orice catastrofă aeriană. Pe hublouri trebuie să se fi observat punctele luminoase în cădere, perdelele de lumină. Pentru focuri de artificii era prea sus, pentru aurora boreală, mult prea la sud. În ochii pasagerilor trebuie să se fi aprins în primele clipe curiozitatea: oamenii erau destinaţi să rămână până la capăt plini de curiozitate şi totdeauna se împăcau cu întrebările rămase fără răspuns, ba chiar acestea le aduceau o anumită stare de linişte până la urmă. Iovan îşi aminti de bunicul său din partea mamei...

♥

   ...palid-vineţiu la faţă, supt, zăcând într-un pat de spital, acoperit de cearşaful tras până la piept, pliat peste pătură — o dungă albă, lată, peste pătura albastru-cenuşie; un spital despre care nu aveam nicio şansă să îmi amintesc prin ce colţ se va fi aflând în Bucureştiul acesta mare...
   La un semn al lui, m-am aplecat, atât cât o puteam face din scaun, cu urechea până aproape de gura lui, care mirosea urât, a răul său interior, dar ştiam că ar fi fost foarte-foarte nepoliticos din partea mea să las să mi se citească repulsia pe faţă, şi cu atât mai nepoliticos să fac vreun comentariu. Vocea îi era lipsită de vlagă — un firicel şoptit şi gâjâit:
   — Ei, Alexandru, acum să vedem dacă e chiar aşa de lung timpul... O să aflu curând dacă un milion de ani durează chiar aşa de mult cum ni se părea nouă... ştii, ce vorbeam noi doi acum ceva vreme... De dincolo se vede altfel, Alexandru... Noi nici nu ne dăm seama... E altfel decât ni se pare, n-am nicio îndoială, Alexandru...
   Mama şi tata şi ceilalţi care erau de faţă, presupunând că auzeau şoapta bunicului, probabil că li se părea că bate câmpii, că deja s-a desprins de realitate. Eu însă ştiam la ce se referea bunicul — era secretul nostru. El era singurul căruia, cunoscându-l, simţisem imboldul să-i destăinuiesc spaimele mele, întrebările mele fără răspuns. Căci mi se întâmpla uneori să mă uit la cei din jur, la mama şi la tata, să mă uit la colegii mei şi la Doamna Ştefan; mi se întâmpla să mă uit şi la doctorul Uzum; şi îi vedeam parcă pe toţi din perspectiva unui viitor îndepărtat, când de niciunul dintre noi nu avea să-şi mai amintească nimeni. Eram mai conştient ca oricând că suntem cu toţii figuri fragile pe lumea asta. Străini pe pământ, aveam să plecăm cu toţii într-o bună zi. Timpul nu stătea să aştepte, deşi de multe ori lăsa impresia asta...
   Bunicul mă asculta cu atenţie dând uşor din cap, poate mirându-se în sinea sa că asemenea gânduri îl frământă pe un copil.
   — Da, zicea el, timpul zboară. Abia au trecut o sută de ani de la Al Doilea Război Mondial, şi oamenii au şi început să uite...
   Dar eu nu aveam în vedere neapărat nenorocirile pe care le adusese războiul de acum o sută de ani, şi nici genul acela de uitare. Mă gândeam cu nostalgie că nici noi înşine şi cu atât mai puţin alţii, mai târziu, nu aveam să ne amintim măruntele fapte cotidiene pe care le trăiserăm. Pierdute pentru totdeauna. Mi se părea important să fi rămas întipărite undeva, într-un fel oarecare, figura interesantă a unui trecător necunoscut care tocmai dădea colţul străzii sub razele soarelui care apunea, dispărând pentru totdeauna din viaţa mea; entuziasmul pe care mi-l stârnea un pasaj din cartea pe care o lăsam pe noptieră, cu semnul de carte între file, înainte să mă întorc pe o parte pentru a mă cufunda în somn; cântecele copiilor pe care le auzeam dimineaţa, pe fereastra deschisă, venind dinspre şcoala din apropiere, unde erau în plină desfăşurare repetiţiile pentru serbarea de sfârşit de an; şi atâtea altele... Cine avea să îşi mai amintească de strădania mea, pe scaunul cu rotile, de a mă integra în viaţa care era a celor cu toate părţile corpului intacte, de a termina cu bine şcoala? Cui avea să-i mai pese de schimbarea de identitate din viitor, pe care doctorul Uzum o socotea esenţială, de profesiunea pe care încă nici nu mi-o alesesem? Toate aceste detalii mărunte păleau în faţa imensităţii timpului ce avea să vină... Trecuseră cel mult zece mii de ani de când începuse, practic, istoria omenirii. Cât însemna asta? O sută de secole. Zece milenii. Tot ce era legat de omenire era cuprins în zece milenii, nu mai mult. Dar era nevoie să punem cap la cap o mie de milenii pentru a face un milion! O mie de milenii! Câtă istorie avea să mai curgă pentru a se ajunge la un milion de ani? Era greu de cuprins cu mintea o mie de milenii. Dar curgerea timpului nu se oprea aici. O mie de milioane de ani trebuiau să treacă pentru a ajunge la un miliard! O mie de milioane! Dumnezeule, deja nu mai puteam cuprinde cu mintea! Cifrele mi se întunecau în cap, simţeam că sunt la un pas de a-mi pierde cunoştinţa...
   — Mă gândesc, spunea bunicul continuând aceeaşi discuţie, cu cât sporeşte de la o generaţie la alta cantitatea de cunoştinţe pe care un om trebuie să le asimileze — mai întâi în şcoală şi mai apoi în viaţa de adult. Uite, să luăm numai marii scriitori ai lumii. Tot adunându-se, simpla memorare a numelor ilustre începe să fie o problemă. Mi-e şi groază să mă gândesc ce va fi peste o mie de ani. Câte nume noi se vor adăuga celor deja existente! Cum să încapă toate în memoria unui om? Probabil că omenirea va trebui să fie tot mai exigentă cu numele pe care le reţine şi să tot şteargă din cele din trecut. Multe nume vor trebui să fie lăsate de o parte. Dar chiar şi aşa...
   Era foarte simplu să faci calcule dacă ar fi fost vorba de simple numere. Înmulţeai o mie cu o mie şi îţi dădea un milion; înmulţeai un milion încă o dată cu o mie şi îţi dădea un miliard... Părea simplu. Dar dacă miile şi milioanele erau ani, nu mai eram în stare să mă avânt în acea genune a viitorului. Mă copleşea. Raţiunea spunea că pornind de la clipa prezentă şi până în viitorul de peste un milion de ani — ca să nu mai vorbim de un miliard — se poate schimba totul. Dar totul era doar o vorbă goală...
   Ascultându-mă, bunicul zâmbea dând uşor din cap şi strângând din buze a neputinţă: pe vremea aceea încă nu dădea niciun semn de boală; şi el, la fel ca doctorul Uzum, era preocupat de viaţa mea în scaunul cu rotile în clipa de faţă, şi încerca să se arate optimist în privinţa viitorului; deşi nu avea proiecţia concretă a doctorului Uzum şi cred că nu îi era prea clar nici la ce ar fi de folos pentru unul ca mine o schimbare de identitate. În privinţa timpului viitor însă simţeam că îmi împărtăşeşte oarecum spaimele.
   Iar alte amintiri despre bunicul nu mai aveam. Dar nici că mai era nevoie. Aceea legată de timpul nesfârşit îmi ajungea.

♣

   De dincolo de colţul rămas intact al Cercului Militar Naţional, poate mai de departe, din josul bulevardului Elisabeta sau dinspre strada Brezoianu sau Domniţa Anastasia, se auzeau apropiindu-se sirenele pompierilor...
   ...sau poate ale ambulanţelor.
   Nu se distingeau între ele. Se auzeau vag dacă stăteai cu auzul încordat. Vântul ducea peste oraş trâmbele de fum negru şi toate colţurile clădirilor înconjurătoare vuiau a sirenă.
   ...Iovan îşi aminti sirenele de altădată, când stătea lungit în pat, alături de Mara, în nopţile de vară, când fereastra rămânea deschisă peste noapte. Nu putea adormi şi se gândea cu inima strânsă la suferinţa care chema în ajutor acele sirene. Le urmărea în închipuire cum se deplasau de-a lungul bulevardului, apoi pe străduţele din apropierea locuinţei sale, din ce în ce mai aproape, până ajungea să se întrebe dacă nu cumva îl cunoaşte pe cel sau pe cea aflată în suferinţă. Sirenele se îndreptau în noapte spre locuri precise, de unde porniseră apelurile de ajutor. Dar totodată sirenele, cea de la ora unu noaptea, şi cea de la două noaptea, şi cele care goneau pe străzi spre dimineaţă, când se lumina de ziuă, toate laolaltă se contopeau într-o armonie muzicală desăvârşită, pe care acum, când lucrurile ajunseseră cu totul altfel, şi-o dorea cu ardoare; deşi nu mai era vorba de suferinţă; dar parcă nici atunci, în zilele de dinaintea Perdelelor de Lumină cele sumbre, nu era doar suferinţă şi spaimă, ci deasupra lor se ridica, încântătoare şi armonioasă, chemarea...
   Oamenilor care pieriseră în avionul prăbuşit nu le luase locul nimeni, şi în urma lor nu rămânea niciun loc gol. Nu pieriseră, nici nu existaseră vreodată. Sirenele îndepărtate care urcau bulevardul Elisabeta venind dinspre strada Brezoianu poate că aveau altă cale, necunoscută, căci pe lângă Cercul Militar Naţional nu ajungeau să treacă.
   Nici măcar prin apropiere.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (46)*

Ce preţ are viaţa. Compunere

♥

   „Ce preţ are viaţa?
   Hrana noastră constă în mare parte în carne. Pentru a-şi procura carne omul creşte animale, pe care apoi le ucide. Unii spun că asta este în firea lucrurilor şi că de aceea nici nu trebuie să vorbim de uciderea animalelor ci de sacrificarea lor. Totodată, nu este nimic imoral dacă sacrificiul nu este însoţit de suferinţă. Aşa spun oamenii. Eu însă mă întreb ce înseamnă a provoca suferinţă. Suferinţa constă oare doar în durere? În durerea fizică? Asta este întrebarea pe care mi-o pun adesea. De asemenea, mă întreb pentru cine este importantă absenţa durerii fizice: pentru animalul sacrificat sau pentru liniştea omului care sacrifică? Pentru animalul sacrificat suferinţa durează doar câteva clipe. Dar chiar dacă ar dura mai mult, tot nu mai contează atâta vreme cât animalul moare. După moarte, cât mai contează suferinţa din timpul unei vieţi care nu mai există?
   Pentru om, suferinţa animalului contează doar în măsura în care este de faţă când animalul suferă, în sensul că îi provoacă lui însuşi o suferinţă morală, fie că el este cel care a provocat suferinţa animalului, fie că doar asistă la suferinţa şi moartea animalului. Dacă nu este de faţă, omul nu suferă moral, decât doar dacă el este cel care i-a cauzat, indirect, moartea. Şi asta numai într-o oarecare măsură. Dacă nu este vinovat moral de moartea unui animal, omul nu suferă. Căci dacă ar fi aşa, ar însemna ca viaţa omului să fie o necontenită suferinţă.
   Oamenii însă nu ucid numai animale ci şi semeni de-ai lor. Războaiele şi condamnările la moarte sunt împrejurări în care oamenii ucid oameni. La fel ca şi în cazul animalelor, morala spune că nu trebuie să provoci suferinţă oamenilor sortiţi să moară. Unii sunt de părere că oricum omul este condamnat la moarte chiar din clipa când se naşte. Nu ştie când va muri, dar este sigur că va muri. La fel şi cu condamnatul la moarte: poate să dureze ani de zile până când sentinţa este pusă în aplicare. Aşa că deosebirea dintre moartea naturală şi moartea provocată prin condamnare nu este chiar aşa de mare. Este îngrozitor doar intervalul dintre momentul când condamnatului i se aduce la cunoştinţă că va fi executat şi momentul execuţiei. Îmi închipui că de obicei acest interval este foarte scurt. Dar mă întreb dacă sentinţa nu ar putea fi executată fără ştirea condamnatului: în somn, printr-un mijloc oarecare, de exemplu injectându-se un gaz letal în încăperea în care condamnatul doarme. Şi atunci mă întreb: dacă o viaţă se poate încheia fără suferinţă, oare tot ce contează este absenţa suferinţei în ultima clipă? O viaţă încheiată este ca şi cum n-ar fi fost?
   În războiul modern, oamenii ucid de cele mai multe ori fără să-şi vadă victimele, fără măcar să aibă informaţii despre identitatea şi uneori nici chiar despre însăşi existenţa lor. Cineva apasă pe butonul lansatorului de rachetă, şi racheta porneşte către ţintă pe baza unui program pus la punct dinainte sau făcând uz de tot felul de senzori care îi corectează traiectoria. Asta înseamnă oare că acţiunea celui care lansează racheta nu îi provoacă nicio suferinţă morală? Nu ştiu cum ar fi firesc, dar părerea mea este că nu, nu-i provoacă nicio suferinţă.
   Aceeaşi întrebare mi-o pun şi despre toate celelalte vieţuitoare pe care omul le ucide fie pentru a se hrăni, fie pentru a nu fi incomodat de ele. Uciderea unui câine care trebuie eutanasiat este mai dramatică decât uciderea unui animal inferior, de pildă a unei reptile. Cu cât animalul este mai inferior pe scara evoluţiei biologice, cu atât distrugerea sa este mai puţin traumatizată pentru autorul acţiunii.
   Mă întreb: oare aşa trebuie să fie? Cu ce este mai preţioasă viaţa unui câine decât viaţa unei insecte? Doar pentru că câinele este mai agreabil sau mai folositor nouă? Doar pentru faptul că are o inteligenţă superioară insectei? Viaţa în sine nu are oare nicio valoare?
   Aceeaşi întrebare mi-o pun şi în legătură cu oamenii? Viaţa unora dintre oameni are o valoare mai mare decât a altora? Viaţa unui mare savant sau a unui mare artist este mai de preţ decât viaţa unui om umil, bunăoară a unui cerşetor?
   Viaţa are oare o valoare în sine?”
   Deşi nu a fost niciun concurs, Doamna Ştefan a ales lucrarea mea ca fiind cea mai bună şi a citit-o în faţa întregii clase. Sper că nu a făcut-o ţinând cont doar de situaţia mea specială.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.