Urma scapă turma (1/17)*

Unu...

Parcă trecuseră o sută de ani de când ploaia nu se mai scurgea de pe acoperişul şcolii, bătând darabana în burlanele de tinichea. Şi când te gândeşti că asta se-ntâmpla nu mai departe decât astă-toamnă, în octombrie!... Au fost şi zile frumoase — vorba vine! Soare. Dimineaţa, un abur rece se ridica din zgura roşie a terenului de volei. De alături, de la Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar încă nu se făcuse auzit niciun tunet. Dacă aveai timp de pierdut puteai să pândeşti la uşa lor mult şi bine. Ore întregi puteai să te plimbi pe trotuar, în sus şi în jos, în umbra castanilor, pe dinaintea ferestrelor ce dădeau în stradă, cu mâinile în buzunar... Înăuntru nu se clintea nimic. Trebuie că se furişau cu toţii, unul câte unul, în cap cu inspectorul Groşescu, pe uşa din dos, cu genţile lor doldora. Era acolo o curticică dosnică, o frumuseţe... primăvara, în aprilie, toată numai flori de prun şi zumzet de albine. Păcat de ea. O spurcau, toţi guşaţii ăia. Ca să nu mai ocolească prin stradă, fiindcă, vezi bine, n-aveau o clipă de pierdut, puseseră să li se facă o poartă cam pe la mijlocul gardului despărţitor dintre şcoală şi Inspectorat, nu prea aproape de duhoarea closetelor. Şi din curticică, hop în curtea şcolii! Inspectorul Groşescu nu se uita nici în dreapta nici în stânga. Şi nici măcar în jos, pe unde călca. Nu se uita decât înainte şi în sus, la cer. Străbătea curtea de-a curmezişul, cu pas hotărât, tăind chiar şi-un colţ din terenul de volei, peste zgură. De bună seamă că terenul ăla nu-i spunea nimica. Loc de pierdut de vreme. Guşa congestionată i se revărsa peste gulerul de la cămaşă, care îl strângea de gât. Iar după gura veşnic strâmbă puteai să juri că înghite în câte o bulină de chinină, dimineaţa, pe stomacul gol...
   Păcat şi de sala aia mare a şcolii, unde în recreaţie elevii aveau voie să rămână doar în zilele ploioase. Pereţii, acoperiţi de sus până jos cu reproduceri după tablouri istorice, pe hârtie, îngălbenită cine ştie după câţi ani, întărită pe dedesubt cu pânză. Păcat că nu se uita nici dracu’ la ele... Ultima noapte a lui Mihai Viteazu... O fâşie de nor negru se întindea peste lună. Semn rău. Mihai Viteazu stătea în picioare, cu mâna dreaptă ridicată, şi în mână ţinea o cupă cu vin. Tot tabloul — numai umbre şi luciri argintii. Frumos, nimic de zis. Doar cavalerii ăia din jurul lui trebuie să fi fost nişte javre cu toţii. Şedeau la masă jurând credinţă. Cică. Niciodată să nu te-ncrezi în jurăminte! Nu se poate să nu se găsească în jurul tău cel puţin un nenorocit de Iuda!... Bătălia de la Posada. Bolovani uriaşi, stârnind avalanşe de alţi bolovani se prăbuşeau din vârful muntelui peste capul duşmanilor. Prinşi la înghesuială în fundul văii înguste. Bine le făceau! La ce bun să te porţi cu mănuşi? Tratate, înţelegeri, diplomaţie?... Iată-l pe Dimitrie Cantemir. Portret, în armură, ţinând un sul de hârtie în loc de sabie, transpirând sub peruca toată numai cârlionţi, chiar lângă soba de teracotă cafenie. Mai latin decât însuşi împăratul romanilor... Cele două ferestre, prea puţine pentru o sală aşa de mare, dădeau în curtea şcolii. Dincolo de gard se vedea Inspectoratul Şcolar — o clădire gen conac boieresc, părăsită de boieri. Sau smulsă din mâinile lor, nu-i aşa?... Dar tablourile istorice pe hârtie pânzată, oricare era părerea lui Lăzărescu, erau mişto. Îţi luau ochii. Traian şi Decebal. Toată lumea ştia prin ce se deosebeşte o sabie romană de una dacă. Dar iată şi stindardul dacilor: un trup de balaur cu cap de lup, în vârful unei suliţe! Din metal. Şuierând în vânt. Murind în luptă, se duceau la întâlnirea cu Zamolxe, dacii ăştia!... În nopţile cu lună plină, în adâncul pădurii, dănţuiau tinerii războinici, despuiaţi, fiecare c-o blană de lup pe cap, mânjiţi de sânge pe la gură. Lui Lăzărescu, să-i vină rău, nu alta!... Nu suporta s-audă nici că se vorbeşte de sânge... Tratate, diplomaţie. Doar asta era în capul lui. „Dintotdeauna noi românii am câştigat mai mult pe cale diplomatică decât prin războaie! Suntem o naţiune paşnică, noi românii! Am fost târâţi în război împotriva noastră!... Sărăcia şi nevoile şi neamul”... Amesteca totul într-un talmeş-balmeş desăvârşit, de-ţi întorcea stomacul pe dos. Oină, nu box! Boxul? Un sport brutal, animalic!... Făcea spume la gură când îl apucau furiile. Bătea cu pumnul în catedră. Nici nu bănuia ce putere zace ascunsă în pumnul lui de intelectual, niciodată folosit. De altfel, probabil că se şi fleşcăise de-atâta inactivitate. Cu toate năbădăile lui, orele i se scurgeau lâncede, n-aveau niciun miez, nicio greutate. Timpul, acolo în clasa lui, nu se cronometra. Nimic nu se măsura, nimic nu se cântărea. Doar panglici pe gură, asta scotea. La fiecare oră, aceeaşi poveste: circ pe seama lui Simion Linte! Şi mare haz mare pentru cei câţiva deştepţi ai clasei. Îşi aruncau în cruciş, peste capetele muritorilor de rând, câteva zicale latineşti, învăţate papagaliceşte. În schimb, îi apuca tremuriciul la cea mai nevinovată vizită medicală. Te uitai la ei şi te umfla râsul. Cu pâlnia stetoscopului lipită pe piept, le tremurau buzele. Se temeau să nu le descopere cine ştie ce hârâituri prin fundul plămânilor neantrenaţi. În definitiv, ce-ar fi putut să păţească mai rău decât să fie trimişi la sanatoriu, unde ar fi avut timp berechet pentru studiu? De ce atâta spaimă? Când de fapt vizitele medicale s-ar fi putut spune că erau unul din puţinele lucruri simpatice de la şcoală... Asistenţa medicală îşi făcea datoria. Cutii întregi de eprubete intrau în clasă, fiecare cu câte un beţişor cu vată pentru exudat faringian. Aduse în clasă de sora medicală, clincăiau de zor în braţele ei, mai ceva ca candelabru cu zorzoane de cristal. Atingând fundul gâtlejului, beţişorul îţi provoca un spasm de vomă. Atâta tot. Puse la loc în eprubetele numerotate, beţişoarele căpătau un aer magic. Nu mai erau o simplă adunătură de beţişoare în eprubete. Fiecare îşi avea corespondentul lui viu în persoana cutăruia şi cutăruia. Chiar şi a ălora care nu meritau să-ţi pierzi vremea cu ei. Deocamdată nu se vedea nimic din ce era în vârfurile beţişoarelor. Dar în scurtă vreme streptococii şi stafilococii aveau să înceapă să se-nmulţească în mediile lor de cultură, în laborator. Şi atuncea să vezi panică!... Cutii de metal, nichelate, cu muchiile şi colţurile rotunjite, intrau şi ele în clasă din când în când. Sub capac, pe pat de tifon fiert şi încreţit, fleşcăit — ace şi corpuri de seringă, pistoane şi coliere. Flacoane şi seruri. Măiculiţă, vaccinuri pentru toată liota de elevi! Corpul didactic se arăta oricând gata să dea o mână de ajutor personalului sanitar. Lucrau mână în mână, cum s-ar zice. Întocmai ca şi cu Inspectoratul Şcolar. Profesoara de ştiinţele naturii nu-şi putea stăpâni rânjetul de satisfacţie: cutia de metal nichelat, făcându-şi apariţia în clasă, îi reducea instantaneu la tăcere pe bulangiii care altminteri se-ntreceau în behăit la orele ei. Aveai de ce să te distrezi. Ierarhia se schimba. Notele din catalog îşi pierdeau atunci orice putere. Trebuia să ai ce să arăţi: bicepşi, deltoizi, torace... Toracele lui Nanu, unul din cei cinci zmei ai clasei arăta ca o biată colivie de canar, puţintică, albă şi neatinsă de soare. Mai că-i vedeai inima cum îi pulsează între coaste, zbătându-se înnebunită de frică. Iar capul, cât un dovleac de mare, fălcos, c-o hălăciugă de păr care îi venea peste ochi, stătea sprijinit în echilibru instabil pe un gât lung şi subţire ca un lujer de buruiană. Braţul plin de bubuliţe roşii al lui Cristian Rucăreanu puteai să-l cuprinzi în palmă, deasupra cotului răpănos, dacă nu-ţi făcea silă din cale-afară. Dar sora medicală era obişnuită cu tot felul de ipochimene. Apropiindu-şi acul seringii de braţul lui, o distra şi pe ea să-i vadă faţa schimonosită de groază, toată numai creţuri, ochii ca două linioare scurte, dinţii încleştaţi. Hai, băieţel, şezi cuminte! Mâine-poimâine o să-ţi vină şi ţie rândul să-nţepi. Ce-ai să te faci? Dacă şi-atuncea ai să tremuri la fel ca şi-acuma, te faci naibii de râs!... Păi nu? Ăştia sunt urmaşii Romei! ... Medicul radiolog lucra în întuneric... Şorţ gros de cauciuc peste burtă, mânecile suflecate, vocea răguşită. Ceva bâzâia într-o cămăruţă alăturată. Respiră adânc, zicea. În lumina verzuie a ecranului, plămânii se lăţeau şi se contractau ritmic. La fereastră, printre faldurile grele ale perdelei, îşi făcea loc o rază firavă de soare, dar nu reuşea să pătrundă mai adânc de un sfert de metru, căzând pe pardoseală, sleită. Spectre, fantome verzui dănţuiau vesel în jurul ecranului. Iar ecranul se putea apropia sau depărta, putea să coboare sau să urce cu cea mai mare uşurinţă şi în general rămânea exact acolo unde îl lăsai. Iată, de curiozitate, puteai să vezi o mână în raze X, carpiene, metacarpiene, falange strângându-se şi desfăcându-se — o parte din schelet, brrr! Şi totuşi între dosul ecranului şi corpul masiv al aparatului, în spaţiul mai larg sau mai strâmt, după dorinţă, imperiul razelor X arăta la fel de banal ca oricare locşor prăpădit de la piciorul unei scări de incendiu... Doctorul însuşi se arăta impresionat când i se-ntâmpla să-i apară în faţa ochilor o pereche de plămâni zdraveni. Nu că toţi ăilalţi ar fi fost găunoşi ca şvaiţerul, dar pesemne că rar ţi-era dat să-ntâlneşti asemenea specimen fără cusur. O poftea pe doamna Nistor să-i fie martoră şi bineînţeles că toată puştimea, care oricum stătea ciorchine în spatele doctorului, cu ochii la ecran, se pornea să freamăte de curiozitate întinzându-şi gâturile. — Ia priviţi, stimată doamnă! Vă rog să vă uitaţi cu atenţie! Plămâni ca ăştia aţi mai văzut vreodată? Viţel! Tăuraş! Bun de pus la jug! Să nu-mi spui că nu practici niciun sport, tinere elev! Box? Mă rog, de ce nu! E şi ăsta un sport! Poţi să mai încerci şi altele. Eu te-aş sfătui să faci nataţie. Oricum, băiete dragă, cu plămâni ca ai tăi, un singur lucru ar fi păcat. Să te-apuci să fumezi! Nu te lua după doctori. Doctorii îs buni doar să dea sfaturi. Lasă-i pe ei să se otrăvească după pofta inimii. Ştii vorba aia: ia-te după ce zice popa, nu după ce face popa... De bună seamă că nu remarcase doctorul — şi era prea întuneric acolo ca să le vadă mutrele — că toată lumea îi întâmpina laudele cu reticenţă: clasa nu se prea fudulea cu Simion Linte. Şi diriginta cu-atât mai puţin. Pe şuşotite, făceau bancuri. Chicotind, Drăghici îşi făcea auzită vocea într-un cerc aşa, mai restrâns: — Nu se poate să ridicaţi un pic ecranul, dom’ doctor? Să vedem dacă are ceva şi-n scăfârlie! Tot de viţel?... Şi dă-i, şi râzi... Puteai să te-ntrebi: Unde-i galeria frenetică de la galele de box din sala Gloria? Numai beţivanii veneau acolo? Numai derbedeii? Oare maestrul Nicodim strânsese în jurul lui numai brute? Tocmai el, care era mai puţin brută decât toţi ăştia de la şcoală la un loc?...
   „Cuvântul de multe ori loveşte mai tare ca pumnul. Am văzut treaba asta. Am fost de faţă şi ştiu. Aşa că eu unul sunt sătul de vorbăraie... Nu mă interesează de ce-ai venit să faci box, băiete. Cum? Ce fel? De ce? În ce scop? N-am să te întreb nimic din toate astea. Nu te-a silit nimenea s-o faci. Şi asta-i mare lucru, te rog să mă crezi!... Dacă ai venit din cine ştie ce motive de răfuială personală, te priveşte. Nu-i treaba mea. Dar în clipa când ai pus piciorul în sala asta şi eu ţi-am zis Da, ai stofă, nu mai vreau s-aud de nicio răfuială personală. Gata, s-a isprăvit. Ai uitat de orice răfuială. Ai pus punct... Şi încă ceva. De doi ani nu se mai face la noi box profesionist, cred c-ai aflat. Aşa că problema banilor nu se mai pune. Iar cu gloria povestea e mai complicată. Până una alta facem box pentru frumuseţea lui. Ne-am înţeles? Cine crede altceva e liber să-şi ia tălpăşiţa. Dar e bine s-o facă de la-nceput. Până n-am apucat să pierd prea mult timp cu el. Şi timp, şi nervi, şi tot ce vrei...”
   Sunteţi fericit, maestre? îţi venea să-l întrebi. Iată Povestea lui Joe Louis. O cărţulie de pe vremea când ai noştri încă mai erau prieteni la toartă cu americanii. Toată numai desene. Cărţulia s-a ivit misterios în casa familiei Linte şi a dispărut la fel de misterios. Fane pretindea că fusese a lui şi i-o scotea pe nas de fiecare dată când se întorcea în sânul familiei, în vizită. Unde-i cartea? Unde-i cartea? Să-mi scoţi cartea de unde ştii!... Gogoşi! N-a fost niciodată a lui. Ce naiba să facă Fane c-o asemenea carte? Nu în mâinile lui s-a ferfeniţit de atâta răsfoit. Nu mai groasă decât un caiet, puteai s-o bagi în buzunar şi s-o iei cu tine peste tot. Pe stradă, la ştrand, în plin soare. Trebuia să ţii foile cu mâna ca să nu le răsfoiască vântul. Norişori veneau în zbor de peste mări şi ţări, şi nu se opreau nicio clipă. Plecau peste alte mări şi peste alte ţări... O răfuială personală? Cine n-are cel puţin una? Joe Louis începuse tot cu o răfuială personală, care îi adusese în cale norocul. Bombardierul din Detroit. Iată-l la început, când era încă un nimeni. Un tânăr negru, sărac, în căutare de lucru, şezând la masă într-o cârciumă prăpădită. Îşi soarbe în tăcere supa de doi cenţi. Câţiva derbedei îi caută nod în papură. Nici nu le trece prin scăfârlie cu cine au de-a face. Şi de fapt cu cine au de-a face? Joe nu-i încă decât un nimeni! Dar nu se lasă călcat pe coadă. Derbedeii devin tot mai sâcâitori, tot mai obraznici. Nu-l lasă nici să-şi vadă de supă. Şi deodată lui Joe îi sare ţandăra. Gata, pân’ aici! Trosc! Bum! Bum! Pleosc! Face gol în jurul lui. K.O. Linişte!... Îţi clocoteşte sângele în vine când citeşti toate astea... Cine plăteşte paharele şi farfuriile sparte? Cine plăteşte mesele sfărâmate?... Şi deodată se-apropie un tip ceva mai în vârstă, chel, dolofan, c-un trabuc în colţul gurii. Managerul... Trece-le pe toate în contul meu, îi zice oberului. Cum te cheamă, băiete?... Joe... Joe şi mai cum?... Joe Louis Barrow? No! Joe Louis şi-atât! Ai băgat la cap? De azi înainte te cheamă Joe Louis... Joe băiete, ţi-a spus vreodată cineva că ai stofă? Nu? Dacă nu, ţi-o spun eu. Ai stofă, băiete. Vrei să câştigi un purcoi de dolari? Vino cu mine? Eu te-nvăţ box şi într-un an de zile te scot campion. Al Lumii! Batem palma?... Bombardierul din Detroit. Aşa începea Povestea lui Joe Louis. Dansul succeselor... Joc de picioare. Punching-ball în tavan, taca-taca-taca-taca, făcând ca mitraliera... Managerul în colţul sălii, rânjind, cu trabucul lui în colţul gurii... Box? America? Lăzărescu... spumegând de furie. Mânia proletară. Ei, acolo peste ocean... nu le stă mintea decât la bani! Bani, bani şi iar bani! În timpul războiului ne-au aruncat în cap mii de bombe! Şi după toate astea ce-au făcut? Ajutor U.S.A. cică! Vagoane întregi de mălai încins, bun de aruncat la gunoi! Ce ne-au mai dat? Biluţe! Auzi colo! Biluţe de sticlă colorată pentru copiii noştri înfometaţi! Da’ ce suntem noi? Sălbaticii din insulele Pacificului, să ne cumpere cu biluţe colorate?
   Chiar aşa, biluţele colorate...
   Pe pardoseala de ciment, ricoşau afurisitele de biluţe de parcă ar fi avut viaţă în ele. Nici gând să se spargă. Ce drac de sticlă o mai fi fost şi aia! Sala cea mare a şcolii ajunsese o fojgăială de puştime. Acolo biluţele colorate săreau cel mai al dracu’. Nu mai era chip să-i scoţi afară la soare. Fiecare alergând după biluţa lui. Ţoc-ţoc. Ţoc-ţoc. Ţoc-ţoc. Ţoc-ţoc... Toată istoria ţării îţi trecea prin faţă într-un şuvoi încremenit pe tablourile agăţate pe pereţi. De sus până jos. De la Traian şi Decebal până la Mihail Kogălniceanu. Ia uite la ei! Matei Basarab şi Vasile Lupu se încruntau la liota de loaze, da’ degeaba. Nu-i vedea nimenea. În recreaţia mare se făcea o coadă lungă, cotită pe lângă colţ, la oala cu untură de peşte americană, aşezată pe o măsuţă chiar lângă uşa cancelariei. Doamna Dragomir, în picioare, stătea aplecată peste oala cu untură de peşte, c-un polonic în mână, în timp ce loazele se perindau fiecare cu linguriţa întinsă... Haideţi, copii... Aşa, băieţel!... Gura maaare... Aaa-şa! Şi tu... Mai repede, copii!... Cosma, să nu te mai prind că dai fuga la closet s-o scuipi! Înghite-o aici pe loc! Deschide gura să văd că n-a mai rămas nimica! Şi nu te mai strâmba atâta! E spre binele vostru, copii... Şi tu, Stamate... Tocineanu, gura mare!... Vai, Linte ţie ar trebui să-ţi dau ceva să nu mai creşti!... A rămas repetent, doamnă! E mai mare ca noi cu doi ani!... Ţine-ţi gura, Manole! Ţi-ai luat porţia! ce mai stai? Piei din ochii mei! Afară! Şi vezi că te paşte şi pe tine repetenţia după uşă! Cu surle şi trâmbiţe!... Cu damful de peşte în gură te strecurai afară prin ploaia de biluţe de sticlă colorată ţopăind de zor pe pardoseala ca o uriaşă tablă de şah. Negru şi alb... Cum să laşi la o parte orice răfuială personală?... Mii de mulţumiri, stimată doamnă Dragomir, că mi-aţi luat apărarea faţă de colegul Manole. Da’ să ştiţi că puteam să-l liniştesc şi singur c-un pumn în gură!... Iar de untura dumneavoastră de peşte pot să mă lipsesc. Faceţi economie, zău aşa! Mă vedeţi mare şi voinic... Păi să ştiţi c-am dus o viaţă îndestulată. Nu glumesc. Pumni şi ocări. Asta am înghiţit cât am fost mic. Cu toptanul. Pumnii mi-au întărit muşchii. Taică-meu aproape că nu trecea zi să nu vină beat acasă. Cred că era în stare să bea şi benzină. Nimic nu-l mulţumea. Nici una, nici două, pentru orice fleac — jap! De unde bani pentru pingelit, bă nenorocitule?... Scârnăvie!... Jap!... Paştele şi dumnezeii! Târâtură! Încă nu te-ai dus după pâine? Pân’ la ora asta!... Jap!... Ia cartelele şi şterge-o! Trântor ce eşti! Sunteţi o droaie în casa asta şi tot io tre’ să le fac pe toate! Fir-ar a dracu’ de viaţă!... N-a dat pe mine, doamnă, nicio ceapă degerată nici când am venit pe lume. Cum, încă n-aţi auzit povestea? Mă mir. Că îi tot dă cu povestea aia de vreo cinşpe ani încoace. Credeam c-a ajuns s-o ştie tot oraşul... Povestea de la primărie, când Bătrânu’ s-a dus să-mi declare naşterea, cam la vreo săptămână după eveniment. Cică-n ziua aia, prin nu ştiu ce minune, era treaz. Tipa de la Starea Civilă cică i-ar fi zis: — Măcar c-un prilej ca ăsta puteai să vii şi dumneata îmbrăcat mai îngrijit, nu c-o salopetă nespălată de luni de zile!... Adicătelea ce vrea să zică Măcar c-un prilej ca ăsta? s-ar fi stropşit la ea Bătrânu’... Păi, când ţi se naşte un copil, se-nţelege!... La care, cică Bătrânu’ ar fi pus-o la punct scurt: — Lasă, cucoană, că nu-i mare scofală! Muncesc! D-aia umblu-n salopetă! Şi nu mi-e ruşine că muncesc, ce crezi ’mneata! De ce să-mi fie ruşine? Am mai trecut io p-aicea de vreo câteva ori! Şi tot în salopetă! Scrie acolo că-l cheamă Simion. Şi cu asta, basta!
   Când victoriile din meciurile amicale cu Bogdan Sima şi cu Pavel Cojocaru din opt şi nouă octombrie au ajuns la urechile lui, Bătrânu’ a dat-o cotită. Pe loc. Din scurt. Nu cunoştea gradaţii. Îl beştelise până-n ziua aia? Îl făcuse albie de porci? Uitat tot! Radiat din catastiful datornicilor!... Ia fă-te-ncoa’, băi mucosule! E-adevărat ce-am auzit? I-ai bătut măr? Ai dat cu ei de pământ? I-ai desfiinţat? Bravo, bă! Bine le-ai făcut! Da’ ce-şi închipuie ei? Că poa’ să ne bage pe noi la cofă?... Te uitai la el şi nu ştiai ce să crezi: E beat, sau joacă teatru? Oare gura îi miroase a alcool? Sau mirosul a intrat în el atât de adânc, că n-o să mai iasă nicicând, presupunând că i-ar da prin minte să se spele măcar o dată ca lumea, de sus până jos?... Tu, băiete, să le fi zis: V-aţi ostenit degeaba, băi marţafoilor! Să vă fi întors naibii din drum! Când aţi auzit că vă bateţi cu unu’ de se cheamă Linte, asta să vă fi fost de-ajuns, băi nepricopsiţilor! Nu mai băteaţi atâta cale degeaba! Alde Linte nu se lasă niciodată doborâţi, aşa să ştiţi, capete pătrate ce sunteţi! Chiar dacă vi se pare vouă că, aşa şi pe dincolo, vreunul din neamul Linte e la ananghie, mă rog, în situaţie grea cum s-ar zice. Să ştiţi de la mine! nu-i decât chestie de moment! Momente grele, da, am avut! Căcălău! Da’ am răzbit, băi! Singuri! Cu puterile noastre! Nu ne-am milogit de nimenea!... Bătrânu’ îţi agita degetul pe la nas, negând totul, cu o privire cruntă. Scântei roşii scăpărau ochii lui injectaţi şi, vorbind, se clătina pe picioare aplecându-se când înainte, când înapoi, mai-mai să cadă... Şcoală? răcnea. Şcoala vieţii! Asta-i adevărata şcoală! Să ştii să te descurci în viaţă, băi! Mai bine v-ar învăţa meserii, neisprăviţii ăia! Asta, da! Nu să vă roadeţi coatele de pomană! Meserii!... Fierar... Lăcătuş! Dulgher... Zidar, cum e frate-tu Fane! Să puneţi umăru’ acolo unde-i nevoie!... Brutar! Că doar n-o s-o ducem aşa mereu! Cereale! Pâine! Grâu, orz, ovăz... Porumb! O s-avem de toate în curând! Nu ştiu cum de nu se gândesc dobitocii ăia de la voi! Directorul vostru şi toţi ăilalţi... Vă-nvaţă tot felul de prostii acolo... Foarte bine că te-ai gândit să faci sport, băiete. Sport, sănătate... Dacă n-ai sănătate, degeaba te mai zbaţi. Nu se leagă nimica, mă-nţelegi? Nimica. Şi-ntr-o bună zi se năruie, se duce dracu’ toată şandramaua. Pe câtă vreme dacă faci sport... Uită-te la mine! Io n-am făcut sport! Erau alte vremuri, ce ştii tu! Da-n schimb am muncit. Cu braţele! Am muncit pământul. La ţară! În aer liber. În soare! Pe ploaie şi pe vânt! V-am crescut pe voi toţi! Şase! E puţin? Io zic că nimenea nu putea să-mi ceară mai mult! De fier să fii, şi tot rugineşti pân’ la urmă. Scârţâie ici, scârţâie colo... Te lasă balamalele. Ce să-i faci, bătrâneţea... Da’ io, prost cum îs şi ne’nvăţat, tot mă gândesc că din atâţia copii, din şase, s-o găsi măcar unu’ cu suflet... Nu zic să-mi dea de mâncare. Io n-am nevoie de pomană, nu! Da’ măcar s-aud o vorbă bună. Atâta cer. Şi-atâta cred că am dreptu’ să cer, după tot ce-am făcut pentru voi!... O partidă de table când şi când, cu mine care v-am crescut, când o s-aveţi un pic de timp... Să treacă timpul mai uşor... De bani n-am nevoie. De n-oi crăpa în anii ăştia de mi-au mai rămas de muncit, puţini câţi mai sunt, o să capăt pensie. N-am vechime prea mare, ştiu. Da’ trag nădejde să mă descurc cu pensia mea. De cerşit n-am să cerşesc, de asta po’ să fii tu sigur! Nimenea n-o să mai cerşească! Fiindcă-i o ruşine în ziua de azi, da! O ruşine! Muncesc chiar şi invalizii! Muncesc şi orbii! Toţi muncim! S-au dus vremurile când unii stăteau cu burta la soare şi alţii se speteau pentru ei!... Tu nu l-ai apucat... Moşierul Ogăşeanu... Tot anu’ umbla prin străinătăţuri! Nu venea decât vara, şedea o săptămână-două, cât să-şi încaseze gologanii! Îl zăream de departe cum sta tolănit pe verandă, în şezlong, la conacul lui. Doar chelia i-o vedeam printre ghivecele cu muşcate... Nu mişca un deşt! Pufăia trabuc şi bea la cafele toată ziua. Când bătea vântul dinspre ogor către veranda lui, trimitea feciorul să le spună să oprească batoza! Cică să nu-i aducă vântul pleava peste scăfârlie!... Asta e, băiete, bine că s-au dus cu toţii-n pizda mă-sii... Pleavă peste scăfârlie!
   La nici două săptămâni după meciurile alea două câştigate venea exmatricularea. Inspectorul Groşescu şi directorul şi toţi ăia nici n-au mai socotit că merită să-i dea de ştire bătrânului Linte. Să-l cheme, pentru ce? Ca să-l vadă că vine la şcoală pe două cărări, împleticindu-se, şi toată puştimea să se scălâmbăie la el şi să ţopăie în jurul lui ca la urs? Să se-ncrunte beţivanul la onorata comisie căznindu-se să priceapă ce i se spune? Mai bine lipsă. N-are decât elevul Linte — fostul elev Linte — să-i spună. Sau să nu-i spună. Îl priveşte. Oricum, în şcoala asta n-avea să mai pună piciorul. Nici în şcoala asta, şi nici în altele. Exmatriculat din toate şcolile din Republica Populară Română! Oho! asta da, cinste! Din toate şcolile! Pericol naţional! Puteai să-ţi închipui că expediaseră telegrame peste tot, de la Constanţa la Satu Mare, de la Turnu Severin la Suceava! Stăteau baricadaţi în toate cancelariile şi pe tot cerul un nor negru ameninţător se întinsese întunecând lumina soarelui.
   ...Uşa dată de perete, inspectorul Groşescu dând buzna în clasă, mare cât o locomotivă scoţând aburi pe nas, urmat de director şi de Lăzărescu! Procesiune! Oho, se-ngroaşă gluma! Malaci toţi trei, întunecând spaţiul dintre catedră şi primul rând de bănci, aliniindu-se cu faţa către clasă, inspectorul cu gura încă şi mai strâmbă de pe urma ultimei buline de chinină, încercând să scape, c-un rictus, de strânsoarea gulerului. Pe maxilarul lui Lăzărescu, sub urechea stângă, nu mai rămăsese nicio urmă de lovitură. În schimb jignirea era de neşters! „Noi românii... Un popor paşnic... Violenţa... Brutalitatea... Străine de noi!... Doar legionarii... Horia Sima... De tristă amintire!...”
   Fără să vrei, dădeai un pas înapoi, în trecut. Pasul pe care n-ai mai fi vrut să-l faci niciodată. Doi paşi, trei. Sirenele sunau alarma aeriană. Avioane de bombardament, cruciuliţe argintii, de culoarea norilor, lunecând încet peste bolta albastră, primăvara, venind de peste mări şi ţări. Vălurele de vuiet se răspândeau coborând străvezii din tavanul cerului. Un geam tremura, murdar, şi o fărâmă de chit uscat cădea de pe pervazul prăfuit din beci. Păianjenul asculta în centrul pânzei cenuşii, cu toate simţurile încordate, zgomotul straniu. Alerga înapoi câţiva paşi, fulgerător, către umbra mai deasă, se oprea brusc înainte s-ajungă în colţ, cu un gol în stomacul lui de tâlhar cu opt picioare. Bombardierele se îndepărtau în vânt, ducând cu ele vuietul lor tremurat.
   Şi asta-i tot.
   Ia-ţi ghiozdanul, elev Linte şi lasă în banca ta locul gol. Fost elev. Soarta e schimbătoare. Ei, la dracu’ Lasă trecutul să-şi doarmă somnul lui de veci. Cu momâi, figuri de ceară, uitate. Priveşte înainte...

       Noi, la braţ cu Tinereţea,
       Vom străbate munţi şi văi...

Te aşteaptă ringul sub văpaia reflectoarelor. Lumea-i a ta. Jocul de picioare, dansul, uşor ca un fulg, garda jos, relaxat, garda sus... Eliberaţi ringul! Urmează ultima repriză! ... Maestrul Nicodim, aplecat peste colţul roşu... colţul albastru... şoptindu-ţi la ureche cuvinte dulci ca mierea... Plex slab, plex, plex... Stânga, piston... Laterală, dreapta... Apoi deplasări... Fazele — pe raion... pe regiune... Câmpia rotindu-se neîncetat, ca o uriaşă placă de patefon — vals — verde, la fereastra vagonului... Vântul, aerul unor locuri necunoscute, mirosuri noi, şi cele vechi de-acasă... Lasă-i pe toţi în nimicnicia lor... Lăzărescu-furnică-roşie-veninoasă, cu mandibulele mestecând în gol, tupilându-se pe sub putregaiuri... Groşescu-guşter-cu-guşa-palpitândă, străbătând iute-iute, înfricoşat, un loc descoperit şi ascunzându-se printre lujerii de buruieni mirosind a otravă verde... Uscându-i pe toţi, tăbăcindu-i soarele şi timpul...
   Dar până una-alta veneau zile greu de suportat. Zile de toamnă. Joi, vineri, sâmbătă, duminică... Luni treizeci şi unu octombrie începeau ploile mărunte şi lungi, cu băltoace în care nu se oglindea nimic, decât fumul slinos al cerului.
   Bătrânu’ primise vestea răsfrângându-şi buza de jos şi înălţându-şi bărbia, c-un clătinat enigmatic al capului. N-o fi fost pentru el mare lucru s-o dea cotită, dar vezi că abia apucase să spună, după cele două meciuri: Vă-nvaţă tot felul de prostii acolo la şcoală. Nu putea s-o-ntoarcă nici chiar aşa. Să-nceapă să tune şi să fulgere că fecioru-său a zburat taman de-acolo unde toată lumea pierde vremea de pomană! Şi-apoi, coana Marchidan îl oprise în poartă, zgândărindu-i mândria de tată: — E-adevărat, domnu’ Linte, ce-am auzit?... Ce-ai auzit, cucoană?... Că pe Simion al matale l-au dat afară de la şcoală?... Da, cucoană, e-adevărat! Avea acolo un profesor care-i făcea zile fripte! I-a pocit mutra, da! Nu rabdă să fie jignit! E mândru băiatu’!...
   Spanac! Bătrânu’ era aiurit rău de tot dacă chiar credea una ca asta. Mândru!... Pur şi simplu a fost un fel de război al nervilor. Fiecare să vadă cât poate ălălalt să rabde. Şi Simion Linte n-a putut să rabde prea mult. O parte din învăţătura primită de la Nicodim s-a dus dracului. Şi totul trebuia reluat, dacă nu chiar de la-nceput, cel puţin de la destul de multe mutări în urmă. Plus atâtea alte belele pe cap... Cum să-i mărturiseşti maestrului că te-au dat afară de la şcoală? Şi mai ales cum să-i mărturiseşti motivul?... Cu Bătrânu’ fusese mai simplu. N-aveai de ales: tot ar fi aflat de la alţii, aşa cum aflase coana Marchidan. Şi chiar dacă nu i-ar fi ajuns la ureche, ce ţi-ar fi rămas de făcut? Să te prefaci? În fiecare dimineaţă să-ţi iei catrafusele ca şi cum ai porni-o către şcoală? Şi apoi? Să hoinăreşti pe străzi, să arzi gazul hlizindu-te pe la prăpăditele alea de vitrine? Ori pe la porţile fabricilor, la panourile de onoare, la fotografiile aşezate sub sticlă, oglindind, dintr-un anumit unghi, tablouri de toamnă mahmură? Să chibiţezi la mesele de şah de pe la cluburi, c-un pensionar în dreapta şi altul în stânga, cu spinarea încălzită de-o rază de soare, în fum de mahorcă?
   Nu, mulţumesc. Mai bine lipsă...
   Rămâneau antrenamentele — lunea, miercurea şi vinerea. Sosit primul, aşteptai la uşa încă încuiată a sălii, rezemat cu umărul de uşor, pe hol, acelaşi pe unde ultimii ieşiţi din schimbul întâi, întârziaţii, veneau la cantină cu pas tărăgănat, în salopete cenuşii. Bocăneau cu ghetele pe ciment. Uşa de la cantină stătea tot timpul deschisă. N-aveai altceva mai bun de făcut decât să te zgâieşti pe uşa deschisă. Şi chiar dacă aduceai cu tine o cărticică, tot te fura priveliştea. Fetele, în halate albe, se fâţâiau înăuntru de colo-colo. Albe — vorba vine!... Se aplecau peste mesele rămase goale, strângeau farfurii murdare, ştergeau cu cârpa. Şi chicoteau fără-ncetare. Aruncau şi ele ocheade pe uşa deschisă, înainte să ia în braţe vraful de farfurii murdare, cu o concentrare amuzată pe feţele năduşite. O şuviţă de păr căzută peste frunte o îndreptai cu o suflare trimisă în sus cu buza de jos. Şuviţa, chiar dacă nu se îndreaptă, se înfoiază şi se clatină. Ce chestie mişto să fii femeie! îţi venea să zici. Şi mai erau şi alte chestii. Mersul cu tava plină, cu unduiri din şolduri — tava se deplasa neclătinată, parcă plutea. Şi ţâţele de asemenea. Balcon! Oho! aveai ce vedea acolo. Pe sub halat, o adevărată revărsare, o adevărată victorie a cărnurilor! Ce nu vedeai cu ochii completai cu mintea. Şoldurile doldora îngustându-se către talie. Abrupt. Magnet pentru mâini! Niciun oscior pe dinăuntru. Doar cărniţă fragedă şi tare. Şi, după câte se spunea, o pojghiţă pufoasă de grăsime sub piele. Te întrebai: la ce le-ar fi fost lor de folos muşchii. Să se apere? De cine să se apere? Şi de ce? Când ele nici nu doreau să se apere... Să le striveşti cu muşchii tăi de bărbat!... De ce facem box, Simion Linte?... Oftai, cu umărul rezemat de uşa sălii de antrenament şi braţele încrucişate la piept. Uşa încă închisă. De cealaltă parte a holului, uşa deschisă a cantinei, ca un ecran de cinema. Personaje, umbre care intrau şi ieşeau. Se iveau dintr-o parte şi dispăreau în cealaltă. Pierdut începutul filmului, pierdut sfârşitul. Uşa aia deschisă tăia din sala de mese a cantinei doar o felie. Şi, la fel, o felie de timp. Nu ştiai nici începutul, nici sfârşitul. Simţeai o încordare plăcută înfiripându-se şi crescând înlăuntrul tău. Nu puteai să pricepi de ce face uneori Nicodim aluzii mai degrabă amare decât răutăcioase la adresa fetelor de la cantină. Aşteptarea ea însăşi devenea plăcută, deşi se prelungea. Pumnul ardea de nerăbdare să lovească. Ceva viu, cu miză. Nu piele de bou umplută cu nisip sau cu câlţi. Şi nici mănuşa de antrenament a maestrului, care se deplasa dintr-o parte într-alta iute şi imprevizibil. Ceva viu şi agresiv, dornic nu să te-nveţe... Dornic să te pună la podea. Dornic, dar fără să poată...
   Sosea maestrul Nicodim şi cheia de la sală, aleasă dintr-o legătură nu prea mare, se răsucea în broască, de două ori, stârnind în sală un răsunet familiar. Trebuie că-i plăcea şi lui sunetul.
   Încordarea lăuntrică dispărea.
   În lumina aprinsă se înşirau saltelele într-un colţ, la peretele dinspre stradă, halterele mici, mingile... La sfârşit de octombrie puneau în funcţiune instalaţia de încălzire centrală şi ţevile întinse pe sub ferestre, date cu bronz argintiu, răspândeau miros de metal încins. Fochist. Bătrânului îi scăpase meseria asta. O omisese de pe lista meseriilor ce s-ar fi putut învăţa la şcoală. Dar parcă ce mare lucru trebuie să înveţe un fochist?... Gaz de sondă. Îl aprinzi şi nu te mai doare capul. Poţi să-ţi iei o cărţulie şi să citeşti, tolănit. Doar din când în când să-ţi mai arunci ochii pe termometru şi pe manometru. Cazanul singur ştie ce are de făcut. La suprapresiune se deschide o supapă şi aburul ţâşneşte afară...
   Băieţii erau înăuntru toţi şi uşa se-nchidea...
   Să nu te grăbeşti, Simion Linte, băiete. Aicea-i acuma şcoala ta şi casa ta. Două ore de antrenament.
   Apoi până acasă pe străzile mărginaşe, în noapte — Haşdeu, Tudor Vladimirescu, I.C. Frimu... Acasă ce te-aşteaptă? Bătrânu’ a-nceput să uite că „e mândru băiatul”. Ba chiar a uitat de tot. La începutul iernii activitatea competiţională încetează. Nimic nu-i mai gâdilă mândria de tată! Înşelat în aşteptările sale! Face mutre, cârâie, boscorodeşte, îi sare ţandăra din te-miri-ce. Nu se dumireşte cum de se lasă Marta greu când e vorba s-aducă mai multă mâncare de la cantină. Ar putea să-i îndestuleze pe toţi, c-un pic de bunăvoinţă, ce dracu’! Doar nu stă miliţia la uşă! La ditamai cazanul, ce mai contează şase porţii în plus? Ţi-o spun p-a dreaptă, nu pricep de ce eşti aşa de toantă!... Îl taie la ramazan şi se plânge de dureri la lingurică... Ţi se face de-a dreptul greaţă. Cratiţe soioase peste tot. Marta îţi arată mâinile opărite, cu pielea roasă şi subţiată şi declară că ea nu se mai atinge de sodă. I-ajunge o cantină. N-are niciun chef să mai deschidă încă una acasă... Uită-te la mâinile mele! Carne vie! Nici nu mai po’ să-l ating pe iubiţelu’ pe obraz când e neras! Uită-te în ce hal mi-au ajuns deştele! Parcă-s nişte crenvurşti fierţi!... Şi se uită c-un dispreţ plin de milă la Tudor, care, fixând-o cu ochi-i rotunzi şi nevinovaţi, vrea să ştie ce-s ăia crenvurşti: — Bietu’ de tine, băieţaş! Nu ştii ce-s ăia crenvurşti! Bine măcar că mai ştii ce-i aia pâine!... La care Bătrânu’ se porneşte să le promită iarăşi tot belşugul de pe lume. Câte-un metru de crenvurşti de fiecare şi-aşa mai departe şi totul fără niciun ban!... Da! zice Marta rânjind ca o diavoliţă. Fără niciun ban! Cu reţetă de la doctor! La fel ca şi cu ţuica! Tot cu reţetă! Două kile pe zi! Ba chiar două kile jumate pentru muncă grea!... Paharul expediat către capul ei de bătrânu’ Linte îşi greşeşte ţinta. Se izbeşte de perete şi se sparge în ţăndări. Răcneşte de s-aude peste şapte case. Bătrânu’ e-nconjurat numai de duşmani! Trăieşte cu duşmani în casă! Îngălaţi! Trântori! Bandă de criminali care n-or să-l lase pân’ ce nu-l bagă în mormânt!... Mariana ameninţă şi ea c-o să se sinucidă fiindcă nu mai rabdă un balamuc ca ăsta.. Dintr-un foc, doi morţi în casă!
   Chiar că nu mai e de trăit!...
   Hai, băiete, ia-ţi cărţulia şi ieşi naibii din casa asta blestemată. Fost elev. Punct. Boxer la asociaţia sportivă Metalul. Junior. Tânără speranţă. Pumni grei. Pe unde-ai putea găsi un locşor, să citeşti câteva pagini? Un pic de căldură... Nicăierea. Iarna-i ici, vara-i departe... Frunze uscate au acoperit fundul bazinului golit al ştrandului Astra. Foşnesc învârtejite de vânt. Moş Simu va trebui să coboare pe scara de fier, c-o mătură de nuiele şi cu coşul de răchită. Dar asta abia hăt, la primăvară... Iată şi biblioteca, la doi paşi, pe strada Lenin. De ce n-am încerca? O vilă cu etaj, părăsită de aristocraţi, sau smulsă din mâinile lor. Verandă la parter, cu stâlpi de stejar în patru muchii, sculptaţi. Plante ornamentale înăuntru, îndărătul geamului întins cât un perete întreg. Un camion în curtea bibliotecii, tras la rond, cu oblonul de la spate lăsat în jos, şi o movilă de cărţi pe cărarea circulară din jurul rondului. Vechi, cele mai multe legate în pânză. Doi tipi se apleacă şi iau din grămada de cărţi cât pot s-apuce, azvârlindu-le în camion. Ce naiba-i cu cărţile alea?...
   Cum, nu ştii? Interzise!
   Şi ce faceţi cu ele?
   Le ducem să le pună pe foc. Ce, te tentează vreuna?
   Înăuntru s-a aprins lumina. Plantele din ghivece, verzi şi bine îngrijite... — Eşti elev, băieţaş?... Ascultă la mine, zice Fane, femeile vor să te trateze ca pe-un ţânc... La vârsta lui, şi cu experienţa pe care de bună seamă c-o are, o fi ştiind el ce spune. Lasă-le-n voia lor. Fă-le plăcerea. Toată ziua nu se gândesc decât la plăcere... — Eşti elev, da? De ce ţi-ai scos matricola?... Şi într-adevăr, pe mâneca stângă a rămas un dreptunghi mai întunecat la culoare... Dacă vrei să fii cititor la noi, vino c-o adeverinţă că eşti elev şi-ţi eliberez pe loc legitimaţia. Da, băieţaş? Ne-am înţeles? Aşa. Ca să fie totu-n regulă.
   Păi sigur! Adeverinţă! De unde? Exmatriculat din toate şcolile!... Băieţaş!... Cam ce-ai vrea să citeşti?... Ce sport faci? Te văd „bine crescut”! Linte, zici? Ia stai niţel! Nu cumva ai un frate mai mic Tudor? Şi o soră Claudia? Buni elevi, amândoi! Premianţi! Bravo lor! Şi bravo şi ţie că ai asemenea fraţi!...
   Aiurea! Nimic din toate astea. Expediat pe uşă afară. Multă vorbărie peste tot, dar nu unde trebuie...
   Simion Linte dădea colţul luând-o pe strada Siretului. Departe de fabrici, de zgomot, de fâsâitul aburului. Nici chiar magazine. Oare cine o fi locuind prin casele astea? Vile cu un etaj sau doar cu parter. Ferestre cu jaluzele de lemn galben, verande şi iar verande, peste care cădea lumină de la globurile mate de deasupra uşilor masive de lemn sculptat. Oare ce fac ăştia, joacă şah acolo înăuntru? Parcă nu-ţi venea să crezi că răguşesc vreodată strigând pe la galele de box. Cu tot vântul rece, nu ajungeau până aici stropii mărunţi de la răcitorul Rafinăriei. Stropii ăia cu miros de ulei, abătuţi peste stradă şi peste garduri, şi peste feţele trecătorilor...
   Vântul aducea de peste păduri desfrunzite miros de ninsoare. Pe-aici, pe undeva, trebuie să fi locuit şi Miclea. Taică-su, oho! doctor vestit în oraş. Maică-sa venea în clasă, într-o rochie albă de in, finuţă, c-un brâu colorat la poale — o linie în zig-zag şi pătrăţele în roşu şi verde. Intra şi ieşea când vroia şi se pisicea la catedră pe lângă doamna Bratu în timp ce clasa zumzăia ca un stup de albine. Pe fi-su nici nu-l vedea, chipurile. Toţi erau egali pentru ea! Asta da, democraţie! Regele încă nu-şi luase adio de la ţară, dar ei aveau miros bun. Ştiau dincotro bate vântul...
   Simion Linte o cotea pe bulevardul Ştefan Gheorghiu, pe sub castani. Casa cu lei înaripaţi în fundul unui parc cu copaci seculari, Miliţia, Banca Naţională, clubul în colţul străzii. Uite şi Primăria, cu balcon. Pe-aici, astă-vară, treceau cicliştii în Cursa Scânteii. În locul ăsta era cea mai mare îmbulzeală. Ca s-apuci un loc la bordură trebuia să vii cu câteva ore mai devreme. Dar merita osteneala. Măcar ca s-auzi rumoarea iscându-se în mulţime încă de departe, înainte să se ivească cicliştii. Strada Principală cotea uşor pe după fostul magazin de rechizite şcolare Botez — acum se deschisese acolo un atelier de vulcanizare — ieşit binişor din rândul ălorlalte case. Din cauza asta nu vedeai prea departe. Dar larma glasurilor şi strigătele şi aplauzele creşteau ca un val revărsându-se de-a lungul străzii, nu în pas cu cicliştii, ci un pas înaintea lor. Cu toată râvna oamenilor de ordine, strada, şi aşa destul de îngustă, se îngusta încă şi mai mult: cine să ţină piept mulţimii în clipe ca aia? Ţi se tăia răsuflarea când, uite, trecea vâjâind maşina deschizătoare de drum... Vjjt! vjjt! vjjt!... maşini una după alta. Apoi camioneta fără prelată a Cinematografiei, de unde un operator filma stând în picioare. Şi, deodată, miezul miezului! Lumină galbenă! Tricou galben! Costică Şandru în tricoul lui galben, aplecat peste ghidon, pedalând nebuneşte. Marin Dumitrescu, Nae Chicomban, Ervant Norhadian. Nume din gazete trecând pe-aici, vii! Zeci de picioare pedalând, genunchi înălţându-se şi coborându-se, o nebunie. Spiţe lucitoare, sfârâitul lanţurilor învârtind la pinioane, ca un cor de motani torcând cu sârg. Culori nenumărate, într-un iureş. Trei secunde, şi-atâta. Apoi venea un puhoi întreg de maşini, c-un vuiet mai grav, c-un ton mai jos. Biciclete şi roţi de rezervă, oficiali şi reporteri. Abandonaţii.
   De pe feţele lor încordarea dispăruse...
   Noiembrie, decembrie, jumate din ianuarie... Antrenamentele de luni, miercuri şi vineri, da. Dar în rest, ce? Să te plimbi pe străzi, cu mâinile în buzunar? Paşii să te ducă mereu, parcă fără voia ta, prin preajma sălii de la Atelierele Centrale... Să sari peste câte-o băltoacă dezgheţată de razele soarelui...
   De ce faci box, Simion Linte? Cui să-i spui că-ţi place al naibii cum miroase în sală a metal încins şi cum fâsâie aburul prin ţevi? Una ca asta nu era nimeni în stare s-o priceapă... Şi pârâiaşul din sala duşurilor, care o pornea de sub chiuveta c-un robinet stricat, peste duşumeaua de mozaic, pe sub grătarele de lemn, şi dispărea în gura de scurgere... Alex Stroe se tot plângea că are necazuri cu maistrul la fabrică. Şi Papanaş la fel... Cârâie mereu! futu-i mama mă-si, când îl rog să mă schimbe în tura ailaltă! Boşorogu’ afurisit! Nici cât negru sub unghie nu-i pasă de box!... Să fie cineva să-şi dorească asemenea probleme? N-ar fi putut să priceapă; să ai cui să-i ceri o schimbare de tură, şi el, maistrul, nenorocitu’ dracului, să te refuze... Chiar aici la Atelierele Centrale, la doi paşi de sală. Şi târziu, în întunericul nopţii, în miros de mercaptan răspândindu-se în aerul stătut, bubuiturile preselor. Ce forţă! Fss-Bum! Fss-Bum!... Până când sirena de la ora zece jumate începe să cânte melodios, cu o voce de bariton... Nimeni să-ţi zică: Bravo, băiete, e-un lucru straşnic să-ţi placă să stai într-o sală încălzită şi uscată şi să-i adulmeci mirosul până dincolo de ziduri, adică până-n stradă, unde totu-i îngheţat.
   O pereche de mănuşi de box şi deasupra un maieu jegos, şi încă un maieu ud de transpiraţie, şi încă câteva flecuşteţe pe deasupra — toate astea încăpeau în fundul sacului albastru de sport, cu întărituri de piele galbenă. Toţi aveau aşa ceva. C-un şiret se strângea la gură şi pânza tare de cort se plia de la sine, lejer, şi de-acelaşi şiret îl ţineai cu mâna. Cât dura antrenamentul rămânea în dulapul metalic din vestiar, agăţat de cârlig, încuiat. O adevărată comoară. Dar tu, băiete, să nu-l jinduieşti. Atâta vreme cât vântul îţi fluieră prin buzunare, mută-ţi gândul de la el. Pe tine te aşteaptă meciurile de la primăvară, campionatul, victoriile... Mai rabdă un pic; mâncarea cu noduri de-acasă; ocările lui Bătrânu’... Nu-i adevărat că eşti un trântor! Ai avut doar un pic de ghinion. O scurtă cedare de nervi. Şi ce dacă-i ireparabilă? De fapt nimic nu-i ireparabil... De ce trântor? Boxul nu mai e o meserie în ziua de azi, e-adevărat. Dar ce poartă minunată deschisă, cum zicea maestrul Nicodim!
   O poartă deschisă? Da, sigur. Dar către ce?

***

^*Capitolul 1 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (1)*

   Înregistrarea caracterelor

Nici nu ştiu ce să spun, dacă am avut sau nu noroc să nimeresc la secţia de politică internă. Ce politică internă? Dacă era să urmez cu stricteţe instrucţiunile primite de la şeful de secţie sau de la directorul ziarului în privinţa reportajelor şi a articolelor pe care trebuia să le scriu, puteam să agăţ gazetăria în cui. Nu îmi rămânea, teoretic vorbind, decât iniţiativa personală. De care cei doi nici nu voiau s-audă. Pe bună dreptate, aş putea spune, fiindcă cine a mai pomenit iniţiativă personală aici în Europa de Est?
   N-aş vrea însă să fiu învinuit de prea multă înţelegere. Căci prea multa înţelegere nu duce la nimic bun. La fel ca şi prea puţina înţelegere.
   Aveam momentele mele nefaste când îi invidiam pe cei câţiva colegi de la secţia de cultură. Dar ei mă linişteau. Ce altceva este cultura, spuneau, dacă nu parte din politica internă? De acolo de la tine, cu puţin noroc, le cuprinzi pe toate. Chiar şi politica externă, care porneşte în definitiv tot din interior. Cât despre artişti, cu care ei, în virtutea specializării lor, se putea presupune că vin din când în când în contact, îi preocupa, nu ştiu de ce, mai degrabă statutul artistului în afara momentelor sale de creaţie... Am zis că nu ştiu de ce? De fapt, cam ştiu. Bănuiesc. Sunt sigur că îi liniştea să afle că artistul nu se deosebeşte cu nimic de restul oamenilor atunci când nu creează. Se amestecă cu ceilalţi, este cam de aceeaşi înălţime cu ceilalţi, are trăsături ale feţei asemănătoare, este, cu mici excepţii, îmbrăcat la fel ca toţi ceilalţi. Ba chiar, nu de puţine ori, mai sărăcăcios. Cât despre exprimare, tindeam să le dau dreptate colegilor mei de la Cultură: în viaţa particulară, artistul, în particular scriitorul, se exprimă în viu grai aproape la fel de anevoie ca şi omul de rând, dacă nu chiar cu mai multă greutate. Dar asta, fiindcă ora lui astrală şi-o trăieşte în faţa colii de hârtie, când are timp berechet să facă şi să refacă după bunul lui plac şi după cât de stricte reguli îşi impune lui însuşi.
   Dar pentru asta avem la dispoziţie o carte întreagă.
   „SCRIPTUM.”
   Sigur, ce artist s-ar mai putea pretinde artist atunci când iese la cumpărături, sau când se aşează pe un scaun, la perete, în frizerie, aşteptând să-i vină rândul la tuns; sau, bate în lemn, se duce la fisc să-şi plătească impozitele? Dar alţii, mă întrebam, atunci când, sâmbăta sau duminica, se duc la punctele de colectare să doneze haine vechi pentru copiii săraci, mai sunt oare artişti? Nu de alta, dar milostenia nu face casă bună cu creaţia; care trebuie să fie neîndurătoare. Altminteri, ajutorarea copiilor săraci era şi a rămas o acţiune cât se poate de lăudabilă. Atâta doar că erau atâţia copii săraci în Europa de Est, la scurt timp după sfârşitul războiului, încât era greu de imaginat că se vor găsi destule haine de donat în acele vremuri de restrişte ca să-i îmbrace pe toţi. Şi nici donatul în sine nu era încurajat de către noul regim, pe temeiul că actele de caritate sunt apucături burgheze de pe urma cărora profită de fapt oricine, numai cel ajutorat nu. Nu-i oare mai bine ca omul nevoiaş să fie stimulat să-şi găsească un loc de muncă şi să câştige un ban cinstit?
   N-am urmat niciun curs de scriere artistică — nici nu ştiu dacă pe vremea aceea termenul era inventat. Existau totuşi şcoli de creaţie, dar ca să ajungi să urmezi una, trebuia ca ziarul să te trimită acolo şi la sfârşitul şcolii să părăseşti gazetăria. Nu m-aş fi aruncat într-o asemenea aventură. De ce? Am să încerc să explic de ce. Aveam însă destul timp disponibil şi chiar şi în timpul reportajelor gândul îmi era liber să zboare la subiectele mele.
   Nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă justific. Dar dacă era să fiu întrebat, aş fi răspuns că nu, nu cred că un artist încetează să fie artist când se duce să-şi plătească impozitul. Sau când, în frizerie, aşteaptă să-i vină rândul la tuns. Totdeauna va găsi în preajmă o fizionomie care să-l îndemne să mediteze, sau va auzi o vorbă de duh spusă de ceilalţi clienţi, pornind de la care să construiască o povestire. Depinde doar de el, dacă are sau nu imaginaţie.
   Un critic literar în oarecare vogă tocmai descoperise că în Europa de Est problema banilor a fost definitiv tranşată prin redistribuirea echitabilă a averilor, drept care minţile oamenilor — ale esticilor —, eliberate de obsesia înavuţirii, erau libere să se concentreze pe problemele fundamentale ale existenţei... A! ia staţi! Nu! Scuze! Povestea asta avea să se întâmple abia peste destul de mulţi ani... Da, aşa este! Avea să se întâmple abia după ce autorităţile, dând dovadă de perspicacitate, îşi vor fi dat seama cât de uşor poate fi echilibrată balanţa comercială a ţării, cu compromisuri minime, care nu costă mai nimic: o voce sau două care să revendice angoasele existenţiale, făcând astfel pe plac unor autorităţi influente din Europa de Vest. Deocamdată însă rămâneau în vigoare restricţiile asupra cuvintelor şi anatema asupra viselor. Fragmentarea nu era agreată de literaţii oficiali ai regimului. Nici vorbă să pot anticipa, pe atunci, timpul ce avea să vină, când blamul avea să cadă pe capul acelora care resping fragmentarea!... Până una-alta, cuvântul de ordine era „TOT UNITAR”. Iar dacă aveai clarviziunea să-i agăţi şi eticheta „SOLIDARITATE”, cu atât mai bine. Eu nu aveam însă această clarviziune — asta era principala mea problemă... În schimb, mă lăsam sedus, trebuie să recunosc, de cuvinte precum „ZODIE” sau „NAVIGATOR”. Printre altele. Deşi n-aş putea spune că eram un fan al ideii de zodie sau că îmi dorisem cu adevărat, în anii copilăriei, să devin navigator. Dacă vorbesc de seducţie, am în vedere oferta literară a zodiilor. Iată, una din zodii, cea a Săgetătorului, mă făcuse cu ceva timp în urmă să visez la anumite promisiuni de viitor pentru un mic personaj de-al meu, pe nume Gabriel, care trăieşte într-un oraş neprecizat de la malul mării şi se visează navigator pe mările lumii. Maică-sa, visătoare la rândul ei, îi insuflă credinţă în zodia sa. Pentru că ea crede în zodii şi pentru că are o viziune magnifică pentru fiul ei: Săgetătorul-constelaţie — Centaurul — care, la timpul potrivit, se va ivi din Emisfera Sudică, unde tronează Coroana Australă, şi îl va învăţa pe Gabriel cutezanţa şi dăruirea.

Se arăta —— scriam în lucrarea mea, referindu-mă la mama lui Gabriel — veşnic preocupată de zodia sa şi nu scăpa niciun prilej să i-o amintească. Săgetătorul... Făt-frumos se prefăcea într-un săgetător plecat la capătul lumii, trăgând cu arcul în tot ce se împotrivea binelui în lume... Dar unde se ascundea Arcaşul în restul anului? De ce nu ieşea la iveală? De ce doar către sfârşitul lui noiembrie şi nici atunci pe de-a-ntregul?... Numai o parte din constelaţie — îi citea ea din Cartea Zodiilor — poate fi văzută pe boltă în locul unde stă semnul Săgetătorului: arcul, jumătate din săgeată şi mâna stângă. Restul figurii trece în semnul Scorpionului şi coboară în emisfera australă. În preajma Săgetătorului scânteiază, iată, Coroana Australă, iar la picioarele sale Antares, Dragonul, Hercule şi Şarpele...

   Eram parte din lumea ziariştilor. Şi trebuie să recunosc că îmi era dragă lumea lor — a noastră. Cu toate mizeriile ei. Dar îmi imaginam — îmi permiteam să-mi imaginez — o lume a gazetăriei altfel decât cea de care aveam parte aici în Europa de Est — o lume aventuroasă, riscantă, cum văzusem în filmele americane de dinainte de război şi în primii doi-trei ani de după — asta îmi imaginam, în pofida pragmatismului care ar fi trebuit să-mi încununeze vârsta. Ar fi trebuit să le uit, filmele americane şi toată atmosfera acelor ani. Dar mi se păruse o idee mai bună să le păstrez pe toate într-un cotlon ascuns, în anticamera ficţiunii. Aşa se face că îi trimiteam pe cei doi eroi ai mei, o pereche, să facă reportaje în locuri îndepărtate, taman acolo unde aveau loc evenimente dramatice, dezastre, unde apele se revărsau peste pământuri şi peste aşezări omeneşti, unde arşiţa pârjolea pământurile până mai ieri roditoare, unde încă mai fumegau şi bubuiau războaie. Pentru acele locuri potrivite cu vrednicia şi cu spiritul de aventură al ziariştilor fabricam nume prin anagramare, vechea şi nedezminţita mea meteahnă dragă. „PORTOFOLIU”, îmi venea în minte un cuvânt pentru a cuprinde în el întreaga gamă de cuvinte care sunau ciudat, dar care confereau locurilor imaginate de mine farmecul pe care îl meritau. Ofold era un teritoriu unde apele revărsate înghiţiseră lunci şi câmpii: cine avea pasiune pentru şarade putea să vadă acolo cuvântul flood. În Ruareg se desfăşurau operaţiuni militare nu ştiu cât de sângeroase dar de mare anvergură; încât nu era decât un pas până la decriptarea cuvântului guerra. Şi câte şi mai câte... Şi mă bucuram de ceea ce în mod frecvent ştiam că se întâmplă — ca să fiu foarte sincer, nu din propria-mi experienţă —, cu un cuplu de ziarişti trecuţi prin încercări grele: se îndrăgosteau unul de celălalt.

Bună seara, iubito, spuse tânărul corespondent vorbind în receptor. Şi privi undeva departe, într-un colţ al încăperii, zâmbind fericit. Veşti? Nu, iubito. Doar întâmplări, care pentru mine vin prea târziu. N-am veşti, am vrut doar să ştiu ce mai faci... Ne vedem miercuri după-amiază. Bem un pahar de cinzano cu cuburi de gheaţă. Şi o cafea. Altceva nu-mi doresc... În afară de tine!... Corespondentul care se ocupa de războiul din zona Ruareg se opri din relatare şi se holbă consternat la mai tânărul său coleg.

   Ştiu că feţelor morocănoase nu le plac nici anagramările, nici poveştile cu ziarişti care colindă lumea fără nicio restricţie — pentru că asta le-ar putea da idei unora dintre cititori, care nu se bucură de asemenea libertate —, beneficiază de trataţiile generoase ale unor companii aeriene pe timpul zborului — în timp ce companiile noastre din Europa de Est abia dacă te cadorisesc cu o prăpădită de bombonică mentolată.
   Mie anagramarea mi s-a părut dintotdeauna cât se poate de amuzantă, cum am mai spus. Însă alţii văd în ea o tentativă — nepermisă — de evadare, echivalentă, ca gravitate, cu o încercare de falsificare a unor documente de identitate, să zicem. Şi nici spiritul de aventură al cuplului de ziarişti nu-i pe placul multora. Probabil pentru că în ochii lor spiritul de aventură nu-i altceva decât tentaţia abaterii disciplinare.
   Apoi, într-o altă povestire imaginasem o răzmeriţă care să izbucnească în plin centru al Bucureştiului, pe bulevardul General Magheru, în zona staţiilor de autobuz care se întind pe o distanţă de vreo o sută de metri în imediata apropiere a Pieţii Romane. Acolo este un scuar alungit, între magazinul Leonida şi colonada ultimului bloc dinspre Piaţa Romană, în vecinătatea căreia se ridica pe vremuri statuia lui Tache Ionescu, astăzi demolată — un loc numai bun să-l vezi umplându-se de oameni revoltaţi. Ce fel de oameni? m-am întrebat. Cum pe cei obişnuiţi nu-i vedeam capabili să-şi ia inima-n dinţi şi să se ridice împotrivă, mi-am imaginat o revoltă a cerşetorilor. Care oricum nu mai au ce să piardă, mi-am zis eu. Cerşetori mânioşi, ieşiţi din fire, cum numai ei pot să fie atunci când se-ntâmplă să-şi dispute între ei locurile de cerşit cele mai bune de pe stradă, dobândite prin zbatere şi certuri aprige. Acolo, Între Galeria de pictură şi Agenţia de voiaj, în urma unui declic misterios, dădeau frâu liber mâniei acumulate în ani şi ani de umilinţe. Şi la început nimeni nu-i ia în serios. Iată însă că regimul — un regim neprecizat, desigur —, recurge la intervenţia armatei. Care armată, fiind de obedienţă incertă, nici de partea regimului, nici de partea răzvrătiţilor — ceea ce consideram că este pentru un scriitor soluţia cea mai prudentă — soseşte la faţa locului într-o goană mimată, să-şi zăngănească armele într-un moment când pare a fi deja prea târziu să mai poată restabili ordinea şi supunerea. Răzmeriţa a izbucnit după ce de pe terasele blocurilor înalte de pe bulevard a fost lansată peste capetele mulţimii o ploaie de manifeste. De către cine? Nu se ştie.

Ziaristului îi veni în gând cuvântul „MANIFESTAŢIE” şi simţi că îl trec fiorii. Mecanismele de catapultare a manifestelor i se părură mai inutile ca oricând. Dacă un nor întreg de fiţuici volante ar fi trecut acum în zbor pe deasupra străzii, probabil că nimeni nu le-ar fi luat în seamă. Căci totul era deja pornit. Un val de îmbrânceli trecu prin mulţime, ca o hulă pe mare. Tino Ruvole se trezi pe jos şi cineva îi strivi mâna cu un toc de bocanc. Încă un pic şi avea să-i fie din nou dor de Rita Vico.
   Măcar de-ar întâlni-o.
   Se zbătu să se ridice cât mai repede ca să nu-l strivească de tot. Cum să intituleze viitorul articol? Ambuscadă pe bulevard, între cinematograful Britela şi agenţia de voiaj RUE–U.F.T.? Dar mulţimea de cer¬şetori ocupa tot bulevardul, cât vedeai cu ochii. Un urlet de mânie se ridică, surd şi răguşit ceva mai departe, strident în imediata vecinătate, când turela unui car blindat se ivi departe, ameninţătoare, în capul bulevardului. Ruvole nu putu să-şi dea seama dacă se împotmolise acolo sau înainta. Dacă voiai neapărat să vezi amănunte, te uitai în jur şi tot ce putea să-ţi treacă prin minte pentru moment era că cerşetorii ăştia n-ar fi avut altă soluţie decât să-şi dea unul altuia de pomană dacă ar fi vrut să se aleagă cu ceva. Dar nu mai doreau asta. Voiau mai mult.
   Era de-ajuns să le vezi feţele.

   Scrisesem eu despre o revoltă, dar în acelaşi timp îmi închipuiam cât de greu trebuie să fi fost să ajungi, pentru a aprinde scânteia, pe acele terase înalte — şi ticluisem povestirea în consecinţă —, cu manifestele ascunse în buzunare sau într-o gentuţă. Şi cu mecanismele de declanşare la un moment prestabilit, cele de care am amintit. Nu trebuia să dau în povestire chiar toate detaliile; dar în sinea mea nu mă puteam preface că nu îmi dau seama de riscurile ce le incumba lansarea manifestelor de pe terase. Aş fi vrut să fiu eu acela care să dea dovadă de un asemenea curaj. Dar...
   Ca să ajungă sus pe o terasă, bravul conspirator trebuia să se strecoare, pe cât posibil neobservat, pe scările acelor blocuri centrale, unde nu locuiau decât persoane de încredere ale regimului. Suspicioşi faţă de orice persoană necunoscută, stăpâniţi de o curiozitate maladivă — şi stimulată —, locatarii supravegheau scara prin vizoarele uşilor şi stăteau cu urechea la pândă. Curată isterie. Tipică Europei de Est. Era foarte greu să redai în scris atmosfera vremii. Scările blocurilor erau un topos perfect reprezentativ pentru tenebroasa suspiciune cultivată de regim, fie că era vorba de blocuri din centrul oraşului sau de altele de la periferie. Oamenii nu îşi prea mai făceau vizite; drept care orice mişcare pe scară le semnala locatarilor apariţia unor persoane dubioase, puse pe acţiuni subversive.
   Se zice că un actor trebuie să se transpună în pielea personajului său ca să-i iasă bine rolul. Ce să mai spunem atunci de bietul scriitor, care trebuie să trăiască viaţa atâtor personaje de-ale sale!... Bietul, am spus? Scuze, n-am de ce să-l căinez: nu-l obligă nimeni; el singur şi-a ales calea. Dacă în lucrarea despre revolta cerşetorilor făcusem să fie lansate manifeste de pe terasele blocurilor de pe bulevardul General Magheru, eu însumi trebuia să retrăiesc temeritatea bravului conspirator, cum i-am spus ceva mai înainte; trebuia să urc — în imaginaţie, desigur, dar nu fără risc — scara unuia dintre blocurile centrale, cu scopul de a ajunge sus pe terasă; unde să plasez mecanismul de lansare a fasciculului de manifeste. Îmi închipuiam că pe lângă şansa de a reuşi să înşel vigilenţa locatarilor devotaţi regimului, care pândeau îndărătul vizoarelor, trebuia să o mai am şi pe aceea de a nu eşua în faţa a cel puţin unei uşi spre terasă, ferecată cu lacăte.
   Dar ce să mai zicem de manifestele în sine! Multiplicarea lor, cum spuneam, era o problemă...
   Ha! ce nostim! Oricine putea să observe, dacă avea un minim spirit de observaţie, că din magazine dispăruseră jocurile „Micul tipograf”; care puteau fi folosite nu doar pentru joacă ci şi în scopuri subversive: cu un pic de răbdare, puteai să compui, tu, un adult, cu ajutorul lor, unele texte simple, nu mai întinse decât matriţa şi decât tuşiera care intrau în set. Dar de cele mai multe ori era de-ajuns: nu îţi trebuie prea multe cuvinte ca să-ţi exprimi una din nenumăratele nemulţumiri esenţiale din epocă...
   Ei bine, gata, nu mai erau! Dispăruseră jocurile „Micul tipograf”. Nu îţi mai rămânea decât să de întorci la clasica maşină de scris şi să speri că vei găsi până la urmă un multiplicator.
   Dar maşina de scris?
   „RISC” e primul cuvânt care îmi vine în minte. Şi când spun asta, încerc să mă pun în pielea securiştilor care trebuiau să prevină răspândirea textelor subversive; şi, învinuiţi de către superiorii lor de lipsă de vigilenţă, riscau să-şi piardă slujba. Dar mă gândesc totodată la riscul scriitorului de a fi prins. „PRIVARE DE LIBERTATE” sunt cuvintele care vin consecutiv celui dintâi, în circumstanţele date. La fel şi „MILIŢIE”. Ca să nu mai vorbim de „ÎNREGISTRAREA CARACTERELOR”!
   Dumnezeule, acolo da! Într-adevăr! Dacă cineva mi-ar fi spus că în timpul înregistrării obligatorii, în fiecare an, a caracterelor maşinii de scris, la miliţie, artistul încetează să mai fie artist, i-aş fi dat negreşit deplină dreptate. Dar poate că cineva — unul din colegii mei de la Cultură, care ar fi refuzat să îşi imagineze absurdul situaţiei, să zicem — ar fi obiectat: la urma urmei, cât putea să dureze înregistrarea? O jumătate de oră? Dacă mai adaugi o jumătate de oră, să zicem, drumul la secţia de miliţie, şi încă o jumătate de oră înapoi acasă, timpul pierdut nu depăşea o oră şi jumătate. O oră şi jumătate într-un an. Ei! totuşi era rezonabil... Da, te pomeneşti! Colegii mei de la Cultură nu se hazardau în observaţii de mare subtilitate. Dar criticii se grăbeau să adauge faptul îndeobşte cunoscut, că absurdul stimulează creativitatea! Cum anume o stimulează? Ei, criticii, doar teoretizau, nu se simţeau obligaţi să dea amănunte. Dar puteai să-ţi imaginezi, nu? Începând chiar cu momentul în care părăseşte secţia de miliţie, să zicem, posesorul maşinii de scris, scriitor fiind — şi reîntors brusc în viaţa sa privată de artist —, începe, în virtutea înclinării sale native, să observe lumea străzii. Începe să capteze din jurul său semnale care îl călăuzesc spre o viitoare lucrare de ficţiune. Cum anume? Păi, ar fi multe variante. Să zicem că seria de trei litere de pe plăcuţa de înmatriculare a primei maşini care îi iese în cale este DOG. Asta îi poate da impulsul pentru ticluirea unei poveşti cu câini. Dar o poveste cu câini poate că ar fi prea neînsemnată! La fel de bine însă, scriitorul poate imagina o poveste poliţistă, cu un individ care, ferm convins de integritatea simţurilor sale, ajunge să depună mărturie la poliţie că în faţa casei unde a fost comisă crima a văzut staţionând în ajun o maşină având combinaţia de litere DOG pe plăcuţa matricolă. O mărturie care se va fi dovedit în final a fi fost eronată, căci în realitate combinaţia de pe matricola maşinii criminalului va fi fost DOC! De unde se poate vedea că viaţa şi libertatea unui om pot să atârne de o singură literă!
   Dar poate că tristul pretendent la obţinerea autorizaţiei de a-şi folosi propria maşină de scris nici nu avea nevoie de imboldul străzii pe care o reîntâlnea la ieşirea din sediul secţiei de miliţie. Poate că încă dinăuntru, textul pe care el trebuia să îl copieze pentru a desăvârşi operaţiunea de înregistrare a caracterelor maşinii de scris inspira, el însuşi, ficţiunea:

Înţeleptul învârteşte de şapte ori limba în gură, înainte de a vorbi... Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrâneţe.

Vă puteţi imagina? O adevărată mostră de înţelepciune populară! Pusă în slujba identificării caracterelor maşinii de scris, şi prin aceasta, în slujba depistării textelor deocheate. Şi împreună cu ele, a infractorilor literari.
   Să fi stat oare ştiinţa antropologică îndărătul alegerii acelor cuvinte? Mda. E greu de crezut că miliţia şi/sau securitatea se foloseau de cuvinte fără ca o logică strictă a ştiinţei psihologiei să stea îndărătul lor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu (începutul)

[Rescris în iulie 2017]

Casa tămăduirii*

    I

La un lucru foarte simpatic aflat în bucătăria bunicii Anastasia se gândea Roxana foarte des. Iar de vreo câteva ore, de când o porniseră la drum, stând într-o rână, moale, aproape răsturnată pe bancheta din spate, nu îşi dezlipea gândul de la el: ştergarul alb de in atârnat deasupra aragazului, pe care era brodat cu fir roşu: Fă binele fără să aştepţi recompensă. Şi fiindcă pesemne îi păruse prea sărăcăcioasă o simplă inscripţie pe o bucată de pânză, bunica brodase un chenar întreg de fructe de toate felurile, în mai multe culori, cu deosebire fructe de pădure. Doar aşa dintr-un simţ estetic oarecum rural, sau poate vrând să ilustreze pe acel ştergar ceea ce abunda în gospodăria ei şi în împrejurimi: fructele. Cui ar fi întrebat ce fel de fructe sunt acelea, ea i-ar fi explicat, pornind de la ideea că cel ce întreba putea să nu fie iniţiat în materie, cum se pot deosebi pe broderia ei murele de afine, coacăzele de măceşe, sau zmeura de căpşune. Noroc că nu întreba nimeni. Chenarul era îngroşat în colţuri, unde îngrămădeala de fructe era mai mare. Şi tot în colţuri, şi anume în cele de sus, bunica Anastasia atârnase de cuiele în care ştergarul era prins în perete câte o crenguţă de măceş cu fructe roşii. Cui putea să nu-i placă roşul de măceşe? Spre deosebire de celelalte fructe de pădure, măceşele se păstrau vreme îndelungată. Crenguţele le rupea cu mâna ei din tufele de dincolo de gardul dinspre deal al gospodăriei, acolo unde începea pădurea. La ora asfinţitului, de obicei bunica Anastasia era deja înapoi în casă, crenguţele atârnate, iar în ultimele raze ale soarelui fructele roşii abia culese păreau încă şi mai roşii. Răspândeau lumină. Parcă stătea să se întâmple o minune. Taman la sfârşit de august.
   Era o portiţă dosnică în gardul din fund, împiedicată să se deschidă cu ajutorul unui cerc de sârmă, la fel cum întâlneai prin mai toate gospodăriile din vecinătate. Nu se prea auzise prin părţile acelea de vecini care să fi intrat fără încuviinţare pe proprietăţile altora, şi cu atât mai puţin de jafuri. Sălbăticiunile din pădure stăteau şi ele de-o parte, nu se amestecau în viaţa oamenilor. Dacă n-ar fi fost gardul, poate că nici n-ai fi ştiut unde se termină curtea şi unde începe pădurea, într-atât erau de asemănătoare. Pentru albine, acasă era peste tot, treceau într-o veselie în zbor dintr-o parte într-alta, cutreierau pădurea şi poienile şi se întorceau negreşit spre a poposi pline de zel pe urdinişurile stupilor bunicului Ştefan. Pe poarta aceea bunica Anastasia obişnuia s-o scoată la plimbare de sora ei, Bela, într-o vreme când aceasta abia mai putea să umble. Bunica o susţinea de braţ, suiau împreună târâş-grăpiş către fundul curţii, bunica se răsucea să ridice cercul de sârmă de la poartă continuând s-o susţină pe soră-sa de braţ, şi ele două ieşeau să se plimbe agale prin pădurea care acoperea culmea dealului, în soarele blând, în timp ce de pe faţa mătuşii Bela zâmbetul împăcat şi în ultima vreme tot mai obosit nu se ştergea niciodată. Cele două surori semănau foarte mult între ele. Până la un punct. Ceea ce le deosebea totuşi era energia bunicii Anastasia. Energia bunicii Anastasia, vioiciunea ei, nu se manifestau nici prin neastâmpăr, nici prin gesturi tăioase, nici prin vorbă repezită. Energia ei nu dădea pe din afară. Doar se putea ghici înlăuntrul ei. În timp ce mătuşa Bela era, în ultimii ei ani de viaţă, tot mai vlăguită şi tot mai indiferentă. Dar totodată, într-un fel, recunoscătoare celorlalţi şi îndeosebi soră-si că o ajuta să mai zăbovească un pic pe pământ. Recunoscătoare şi aeriană rămăsese până în ultima clipă — aşa o văzuse bunica Anastasia şi le împărtăşise şi lor impresiile ei când se întâlniseră la înmormântare.
   O frumuseţe de fructe, măceşele, cu roşul lor, viu la început, în primele zile de după cules. Apoi, către sfârşitul toamnei, tot mai stins pe măsură ce fructele se învecheau, scofâlcindu-se. Roxana păstra în amintire gustul acrişor al pulpei lor, desprins de lângă sâmburii albicioşi şi păroşi. În manualul de botanică, unde erau prezentate secţiuni şi fiecare parte avea denumirea ei, totul era organizat şi putea fi mai lesne înţeles şi memorat. Dar în casa bunicii Anastasia măceşele erau mai mult decât simple ilustraţii, îşi trăiau viaţa, luminau casa, îmbătrâneau şi, la un moment dat, dacă îţi apropiai nasul de ele, simţeai că au început să răspândească un iz de fum. Bunica însă, nu că nu i-ar fi plăcut izul de fum, dar prefera să reia ciclul de la capăt schimbând fructele la fiecare început de toamnă.

   Întinsă pe bancheta din spate, Roxana suportă călătoria cu stoicism. Pe geamul lateral se perindă în goană coroanele copacilor de la marginea şoselei.

   De la inscripţia de pe ştergarul bunicii i se pare că încă mai aşteaptă ceva. Nu ştie ce. Fă binele fără să aştepţi recompensă. În ce altceva se putea spera decât într-o lume împăcată şi somnolentă, în care bunica Anastasia să fie singurul om treaz şi să le poarte tuturor de grijă. Nu era sigură că bunicul Ştefan îi împărtăşea pornirile altruiste. Un singur lucru lăsa el să se ghicească la fiecare pas, în tot ce făcea prin casă şi în gospodărie, anume încrederea că tot ce făcea bunica Anastasia era bine, fie că avea încuviinţarea lui, fie că nu. Se vădea în el un soi de mândrie că, iată, îi era dat să fie consortul unei femei atât de înzestrate şi de implicate.
   Bunica se ducea să culeagă din pădurea de dincolo de gard şi alte fructe. Alte fructe şi alte buruieni. Pe cele mai multe le punea la uscat şi le folosea după un timp pentru ceaiuri. Dar şi pentru fel de fel de licori. În timp ce pe altele le lega în chip de mănunchiuri subţirele şi le atârna prin casă, de stâlpi, dar mai ales de grinzi, sub tavan. Unde răspândeau lumină şi stârneau mintea să înfiripe mirosuri de-ale toamnei.

   Tati o aţinteşte prin oglinda retrovizoare cu o privire în care curiozitatea şi îngrijorarea concurează între ele, şi o întreabă cum se mai simte.
   Roxana nu-i răspunde. Ridică doar uşor din umeri deşi ştie că un asemenea gest mărunt el nu i l-ar putea observa prin oglinda retrovizoare.

   I se întorc în minte imagini vagi cu sălbăticiuni de dincolo de gard care şi-ar dori, poate, să intre în curtea bunicilor şi să se lase domesticite, dacă ar fi sigure că nu le paşte nicio primejdie acolo în curte. Roxanei animalele i s-au ivit în vis. Bunica Anastasia ieşea din casă, suia spre fundul curţii, se oprea la gardul dinspre pădure, întindea mâna peste gard cu infinită blândeţe şi animalele se lăsau mângâiate pe cap. Un bărbat înalt şi uscăţiv se apropia de gard şi îi vorbea. Semăna leit cu bunicul Ştefan, dar nu era el. Spunea: „Ea are înzestrarea să poată cuprinde în cugetul ei întreaga familie.” Roxana întreba: „Cine?” Străinul înalt şi uscăţiv îi răspundea: „Bunica Anastasia.” Sălbăticiunile nu mai erau în preajmă, dispăruseră. Bărbatul, care era foarte palid şi avea o figură foarte gravă, vorbea ciudat. „Mătuşa Bela a avut parte — spunea — de cea mai atentă şi mai conştiincioasă îngrijire. Eu ştiu ce spun. Fiindcă sunt fratele Belei.” Cum, fratele mătuşii Bela! se mira Roxana. Dacă eşti fratele mătuşii Bela, înseamnă că eşti şi fratele bunicii Anastasia! Fiindcă ele două au fost surori! „Au fost — încuviinţa străinul cu faţă lividă — bine zis au fost. Nu, eu nu sunt fratele bunicii Anastasia, dar o cunosc cât se poate de bine. Anastasia se gândeşte într-un fel anume la fiecare membru al familiei în parte, se gândeşte cu multă concentrare binevoitoare. Ei nu-şi dau seama, dar cu toţii au de câştigat.”
   E un vis pe care Roxana nu l-a uitat. În prelungirea lui, se gândeşte la bunica Anastasia, tot mai convinsă că bunica are darul să scoată din somnolenţă abilitatea altora de a se autoapăra. Cu răul nu trebuia să fii indulgent. Aşa că bunica Anastasia pe bună dreptate îşi încorda voinţa şi se gândea când la unul, când la altul, la verişorii Roxanei, Lucreţiu şi Valentin, sau la tatăl lor, unchiul Filip, se gândea când era necesar şi la bunicul Ştefan şi nu o dată se gândise şi la Tati, şi pe toţi îi ajuta să-şi regăsească forţa interioară şi să ajungă la liman când treceau prin momente grele, când nu mai sperau să-şi regăsească puterea de a învinge răul.
   În timp, Roxana a încercat şi ea, de mai multe ori, să se convingă că a moştenit puterea bunicii de a-i feri pe oameni de rele, fie că era vorba de cei apropiaţi, sau de alţii. În definitiv, binele e bine, oricine ar fi beneficiarul lui. S-a gândit cu încordare şi uneori a simţit că şi în ea se concentrează o anumită putere. Nu e însă chiar convinsă că-i vorba de o putere reală. Poate n-a fost decât o iluzie.
   Până una–alta nu-i în stare să se ocrotească nici pe sine. Dimpotrivă, încordarea gândului parcă îi face mai mult rău decât bine. I-ar prii să se lase în stăpânirea voinţei bunicii Anastasia, şi toată casa ei plină de bucheţele de plante uscate, aşezate la vedere, şi de licori ascunse prin dulăpioare, să o învăluiască în somnolenţa ei cu iz de fum al toamnei.
   Uneori bunica Anastasia dă greş cu puterea ei ocrotitoare. Se mai întâmplă şi asta. Ea nu comentează şi nu se plânge de eşecuri. Nici de ale ei, nici de ale altora. Doar se retrage cu blândeţe din zona unde încercase să intervină şi, împăcată, lasă lucrurile să-şi urmeze calea. Minunea pe care lumea o aştepta să se întâmple se destramă precum ceaţa subţire sub puterea razelor soarelui. Şi dacă se întâmplă ca până şi bunica să dea greş, ce pretenţii să mai aibă Roxana? Zilele sunt diferite, unele sunt faste, altele nefaste. Acum de pildă, Roxana se simte neputincioasă faţă de răul care n-o slăbeşte de la plecarea de acasă, şi de fapt încă de cu o seară înainte. Greaţa, durerea din pântece şi ameţeala, la vârsta ei, o fac să-i fie teamă să se gândească la viitor. Casa bunicilor, către care au pornit la drum cu câteva ore înainte, i se pare acum o ţintă iluzorie. E adevărat că de atâtea ori s-a simţit bine, de multe ori starea i s-a ameliorat la scurt timp după ce a ajuns acolo. Dar poate fi oare de fiecare dată la fel? Vine îndoiala şi adastă, nu mai pleacă cu una, cu două. Detalii din acea casă îi reînvie în minte, unele nu mai vechi decât de astă-toamnă. Deşi îşi aminteşte că nici atunci n-a prea fost în apele ei. De fapt, ca să se simtă cu adevărat pe un teren solid ar trebui să se refugieze cu gândul hăt, în copilărie. Când între realitate şi cântece nu era mare deosebire, nici între desenele ei şi realitate. Când te separai de lume închizându-te în lumea ta de sub masa cu faţa de masă lăsată să atârne până la podea, cu toate jucăriile aduse acolo înăuntru, în lumina umbroasă de sub masă. Când, sfidând cu voioşie toate regulile, respirai cu uşurinţă aerul căldicel de sub plapuma trasă peste cap, minute lungi după ora de culcare. Şi mai tot ce îţi trecea prin minte şi nu era real se înfăptuia în visele de peste noapte. Cât despre dureri, era de-ajuns să te plângi şi s-o înduioşezi pe Mami, ca să uiţi de ele... Dar copilăria i se pare acum un refugiu mult prea îndepărtat. Ca şi intangibil.
   În schimb, mai aproape de ziua de azi...
   ...Roxana îşi aminteşte de fluturii de noapte care, în casa bunicii, se aşezau în apropierea bucheţelelor de flori uscate şi rămâneau pe perete peste zi, să-şi doarmă somnul lor nesocotit, în penumbra luminoasă a încăperilor, fără să se arate stânjeniţi de puţinele zgomote din casă, ştiind că nu-i nimeni înăuntru să le pună gând rău. Şi aşteptau răbdători noaptea următoare. Nici n-ai fi zis că dansul din ajun în jurul lămpilor de la intrare i-ar fi descurajat. Curios este că în casa bunicii, Roxana nu-şi aminteşte să o fi sâcâit vreodată vreun ţânţar. Pur şi simplu era un spirit în casă, deloc ciudat, care nu mai lăsa loc pentru ei.
   Acum, că îi revine din nou în amintire mătuşa Bela, moartă de mult, propria ei stare pare că se înrăutăţeşte odată cu sănătatea mătuşii. Parcă începe să aibă frisoane. În amintire i se perindă îngrijorările care bântuiseră casa lor de la Bucureşti când cu moartea mătuşii Bela, şuşotelile dintre părinţi de pe vremea când ea era prea mică pentru a pricepe cu adevărat ce se-ntâmplă. Cineva străin, autoritar şi sever, pătrunsese în casa bunicilor, se plimbase prin camere fără încuviinţare, cu o privire cercetătoare. Se pronunţase cuvântul poliţie, care suna a ameninţare. Se vorbise în şoaptă din motive obscure, drept care Roxana rămăsese cu o spaimă ascunsă în suflet. Bunica Anastasia jucase în toată acea poveste un rol de seamă, şi deodată reieşise că de fapt juca rolul principal. Îl juca fără să şi-l fi dorit. Iar bucheţelele de flori uscate şi mai ales flacoanele cu licori apăreau într-un fel de tablou nemişcat, în care mătuşa Bela stătea întinsă pe spate, cu gulerul ei de dantelă în jurul gâtului descărnat, cu faţa în sus, înconjurată de bucheţelele care miroseau frumos, răspândind în jur melancolia toamnei şi a frunzelor uscate.
   Era bunica Anastasia suspectată de sfârşitul surorii ei? În pofida zvonurilor, Roxana e sigură că dacă ar putea vorbi de acolo de unde se află, mătuşa Bela nu ar avea nimic să-i reproşeze surorii ei Anastasia. A ajuta un om foarte bolnav să scape de suferinţă este ceva rău? Intuieşte că-i o întrebare foarte grea, pe care i-ar pune-o lui Tati. Şi chiar i-o pune.
   Răspunsul lui vine după o tăcere de secunde bune. Nu c-ar fi ezitare; lui Tati nu-i prea stă în obicei să ezite.
   Sunt multe feluri de a face bine, spune Tati.
   Răul dinlăuntrul Roxanei face un pas ezitant înapoi... Dacă bunica a mers până la capăt cu mătuşa Bela înseamnă că e cât se poate de sigur că nu mai era nimic de făcut. Dar cine spune că a fost mâna bunicii? A spus cineva asta? Poliţia se pare că a avut şi ea unele întrebări de pus, dacă era să le dea crezare unor vecini din sat. A avut de pus întrebări, nu se ştie dacă a primit şi răspunsuri — se pare că doar răspunsuri în genul celor care disculpă în totalitate —, iar de la un moment încolo se pare că n-a mai avut alte întrebări de pus. S-au retras şi nici că i-au mai deranjat de atunci încolo pe bunica Anastasia şi pe bunicul Ştefan.
   Roxana ştie că Tati conduce cu atenţie, fără să-şi dezlipească privirea de şosea, dar că în acelaşi timp e preocupat de starea ei şi că are urechea îndreptată către bancheta din spate, unde zace ea.
   Ce fel de licori face bunica? întreabă ea.
   Tati se uită drept înainte; spre bancheta din spate nu întoarce capul decât foarte puţin.
   Siropuri... Tincturi... Nu prea ştiu, îi răspunde.
   N-ai avut niciodată ocazia să guşti din ele?
   Până acuma nu.
   Bunica nu ţi-a dat niciodată când erai mic?
   N-am prea fost bolnav, trebuie să recunosc. Şi adaugă pe un ton care Roxanei îi pare un pic cam forţat optimist: Nu-ţi face griji. Bunica ta ştie întotdeauna ce face. Dacă are vreo îndoială nu întreprinde nimic.
   În anii copilăriei ei, ajungeau la casa bunicilor aproape în fiecare lună, chiar şi iarna. Era pentru ea aproape ca un al doilea cămin. Revede în minte flacoanele cu licori puse la păstrare în dulăpiorul din bucătărie şi în alte dulăpioare de prin casă. Nimeni nu se atingea de ele vreodată. Pe bunica Anastasia nu a văzut-o niciodată la plită, fierbând plante sau amestecând în oale, sau mărunţind plantele, sau pisându-le după ce au ajuns uscate. Flacoanele au apărut la locurile lor pur şi simplu, de parcă licorile ar fi fost preparate în timpul nopţii. Dar bunica Anastasia nu-i genul de femeie care să lucreze noaptea. Noaptea bunica doarme. Şi nici după ce au fost gata, Roxana nu a văzut-o vreodată pe bunica turnând vreo licoare dintr-un flacon într-altul sau în vreun vas oarecare, combinând licori sau mirosindu-le. Tot ce conta era prezenţa însăşi a flacoanelor la locurile lor mai mult sau mai puţin tainice. Roxana a devenit conştientă de acea prezenţă într-o vreme când mătuşa Bela era deja dusă de vreo câţiva ani şi zvonurile oribile iscate în jurul morţii ei se estompaseră în timp.

   Ar fi minunat pentru Roxana dacă printr-un miracol s-ar trezi direct în patul din odăiţa de la mansardă, rezervată ei dintotdeauna, cea în care ar putea spune că şi-a petrecut vacanţele... Ar fi minunat dacă s-ar trezi sub pilota de puf, la picioare cu buiota adusă de bunica Anastasia, şi adormind îndată ce o ating efluviile venite de la soba aprinsă anume cu ocazia venirii lor. Şi încă şi mai bine ar fi dacă ar putea sări peste timp trezindu-se de-a dreptul a doua zi dimineaţă, iar peste noapte starea de rău să-i fi dispărut fără urmă.
   Dar uite că paşii nu puteau fi săriţi.

   Bunica Anastasia îi ieşea în întâmpinare cu braţele deschise, întunecarea fugitivă de pe faţa ei la vederea stării nepoatei neoprindu-i pe buze cuvintele de bun venit şi nici rapida pendulare a privirii ei întrebătoare, mutată pentru o clipă spre ochii lui Tati şi întoarsă iute înapoi la Roxana; bunicul Ştefan se iţea îndărătul bunicii, cu expresia severă a feţei sale care, ca întotdeauna, îi ascundea sentimentele, şi nu cerea nicio explicaţie; străbătând starea ei de rău, îi ieşeau în întâmpinare toate lucrurile cunoscute şi neschimbate dar şi micile schimbări — butoiaşele vechi transformate de bunicul Ştefan în ghivece pentru ienuperii încă mici, cu verdele lor de pâclă albăstrie; merele răsfirate pe foi de ziar întinse pe măsuţa din pridvor, cele căzute înainte de vreme; băncuţele pe care se aşezau de fiecare dată la o cafea şi de unde, rezemaţi cu spatele de zidul casei, priveau peste parmaclâc versantul muntelui de dincolo de vale; holişorul neschimbat, apoi odaia mare cu mirosul ei familiar; scara ce ducea la mansardă, pe care trebuia s-o urce treaptă cu treaptă; sprijinul bunicii care nu putea fi refuzat, nici cel al lui Tati; deşi bunica gâfâia acum din pricina urcuşului — ceea ce Roxana nu îşi aminteşte să fi remarcat la ultima lor vizită —, şi râdea domol, fără voce, în chip de scuză pentru nevolnicia vârstei; mănunchiurile de flori uscate ivindu-se rând pe rând şi rămânând în urmă, agăţate de stâlpi şi de grinzi; şi iată şi focul de buşteni duduind deja în soba din odăiţa de la mansardă. O! de s-ar fi putut bucura de toate acelea!...

    II

Cei doi bărbaţi au dispărut, Roxana a rămas doar cu bunica Anastasia, se schimbă, îşi pune cămaşa de noapte şi se lasă îngropată în culcuşul pufos din pat, cel care a fost al ei dintotdeauna. Pilota are încă locuri reci, care îi dau frisoane. Şi, mai rău decât toate, odată cu frisoanele, în suflet i se strecoară frica.
   Bunica îşi trage un taburet şi se aşează lângă pat. Roxana îi simte mâna rece, cu degete ferme, lipindu-i-se pe frunte într-o atingere prelungită, nu doar pentru a-i alina suferinţa ci şi, într-un chip cumva profesionist, parcă pentru a-şi face o idee de gravitatea stării ei de rău.
   Îţi fac numaidecât un ceai de plante, îi promite bunica Anastasia.
   ...Şi ai să te simţi mai bine, completează Roxana în gând, cu un sentiment de frustrare, cuvintele aşteptate de la bunica şi rămase nerostite de ea. Oare de ce nu-i promite nimic? Ştie oare că oricum nu-i va fi de niciun folos?

   Bunica Anastasia a ieşit şi a lăsat uşa spre scară întredeschisă. Roxana are deasupra capului tavanul înclinat al mansardei. Se află, ca şi altădată, într-o nişă, care ar trebui să fie pentru ea ocrotitoare. Dar de astă dată n-o simte astfel.
   Reface în minte momentul când a dat ochi cu bunica şi i se pare acum că ceea ce a observat în clipa aceea pe faţa ei n-a fost doar o umbră pasageră pricinuită de îngrijorare, ci un fel de scrutare de gheaţă care i s-a insinuat în privire, un fel prognostic sumbru, prost ascuns, a ceea ce urmează să se întâmple.

   III

Stând întinsă în pat, nu poate închide ochii. Lumina din interiorul sobei găseşte loc să se strecoare pe lângă cadrul de metal neetanş. Urmăreşte jocul fascinant al flăcărilor şi al umbrelor pe perete. Văpăi săltăreţe...
   Crăpătura uşii se lărgeşte puţin, atât cât să lase să se prelingă înăuntru trupul firav al unei femei bătrâne. E mătuşa Bela. Are un chip deschis şi copilăros, ca de fetiţă, cu pielea aproape netedă, doar cu câteva zbârcituri şi câteva piei atârnându-i sub bărbie, deasupra gulerului de dantelă, încât Roxana nici nu e sigură că aşa a cunoscut-o. Dacă a cunoscut-o vreodată. Sau mai curând i se înfăţişează astfel în urma descrierii pe care i-a făcut-o Tati — nu-i sigură. Mătuşa Bela n-ar putea fi astăzi atât de destinsă dacă vreo suferinţă grea i-ar fi însoţit plecarea. Cu siguranţă n-a fost nicio suferinţă. Dimpotrivă. Ceea ce vede Roxana pe faţa ei o uimeşte şi în acelaşi timp o înspăimântă. Mătuşa Bela e fericită? Roxana nici nu şi-a închipuit vreodată până acum că trecerea dincolo ar putea să se însoţească cu fericirea. Dar asta se vede pe faţa ei: mătuşa Bela e fericită şi plină de recunoştinţă că a fost ajutată să scape de suferinţă. Şi dacă mătuşa Bela e fericită, Roxana nu poate fi nici ea altfel. Deşi, într-un fel, propriu-i sentiment îi pare o dovadă de iresponsabilitate în situaţia ei de acum... Dar — se gândeşte — poate că tot ce s-a întâmplat între cele două surori s-a limitat la discuţiile dintre ele când îşi petreceau timpul în casă sau ieşeau amândouă să se plimbe prin pădure. Poate că bunica Anastasia doar i-a explicat mătuşii Bela cât e de firească despărţirea de lumea pământeană, şi că până la urmă nu-i decât o chestiune de depăşire a unei obişnuinţe de o viaţă. Bunica Anastasia reuşea de cele mai multe ori să fie cât se poate de convingătoare.
   Dar, pe de altă parte, dacă mătuşa Bela, moarta, e aici lângă Roxana, nu înseamnă oare că ele amândouă se află într-o aceeaşi lume? Pentru Dumnezeu, în care lume?
   Uşa care dă spre scară s-a deschis larg şi în cadrul ei s-a ivit Tati. Are aerul că n-a urcat cu intenţia s-o vadă pe ea, dar, dacă tot s-a nimerit să treacă pe acolo, atunci hai să se oprească din drum şi spună-i fiicei sale ce are de spus: Oamenii, să ştii, Roxana, n-au darul profeţiei. Nici în stare de veghe, nici în vis. Aşa că dacă te-ai întâlnit cu mătuşa Bela, e fiindcă ea avea ceva important să-ţi spună. Nu fiindcă te cheamă s-o urmezi, sau fiindcă altcineva ar fi hotărât asta...
   Roxana a rămas în aşternutul îngheţat, scuturată de frisoane, încovrigată, cu durerea aceea persistentă în burtă. Salteaua de puf s-a desfăcut sub trupul ei ca o apă rece... Cândva, bunicul Ştefan recunoscuse că ani de-a rândul, în adolescenţă şi în prima tinereţe, îi fusese îngrozitor de teamă de moarte. Mai târziu reuşise să se elibereze de acea spaimă, iar în ultimii ani se înfăţişa celor din jur ca un bătrân perfect echilibrat şi plin de curaj. De unde atunci obsesia lui din acei ani de demult? Bunicul Ştefan nu prea obişnuia să lase întrebări fără răspuns. Teama lui, în aparenţă nefirească la un tânăr, era aceea de a nu părăsi lumea înainte să-şi fi trăit viaţa, asta era. Sau măcar o parte însemnată din ea. Şi deodată Roxana simte cum spaima îi încleştează braţele în partea lor exterioară, strângându-i pielea. Fruntea şi palmele i se acoperă de năduşeală şi brusc îşi simte gura uscată. Cei apropiaţi, Tati, Mami şi chiar şi doctorii au tot asigurat-o că nu-i nimic de speriat, că nu-i vorba decât de nişte crize biliare. Atâtea crize biliare, mereu repetate, la doar şaptesprezece ani? Probabil i se ascunde ceva. Ceva ce nu trebuie nici măcar rostit.
   Tati a oprit pe şosea, într-un loc adăpostit, ea a alergat după o tufă de la marginea drumului şi a vomitat. Acum, în pat, îi e teamă să nu-i vină din nou să vomite. Se gândeşte chiar s-o strige pe bunica, s-o ajute să ajungă la baie până nu-i prea târziu. La cât de slăbită se simte însă, nu-i deloc sigură că ar avea destulă voce pentru ca bunica s-o audă tocmai din odaia de jos sau din bucătărie. În plus, nu-i sigură nici că o s-ajungă să şi vomite. Aşa că renunţă. Se ghemuieşte şi mai strâns, aducându-şi genunchii la piept. Oricum, în curând bunica îi va aduce ceaiul de plante şi atunci poate că o va ruga să mai rămână puţin cu ea. Deschide ochii pentru câteva clipe şi zăreşte pe peretele din faţa ei, deasupra uşii, roşul stins al soarelui pe jumătate asfinţit, pe cale să se topească în cenuşiul înserării care urcă dinspre văile umede de prin jur, moment pe care îşi aminteşte că altădată îl adora, dar care nu ştie ce-ar putea acum să-i aducă bun.
   Pe uşa rămasă întredeschisă se vede că jos au aprins deja lumina. Nicio voce nu vine însă de acolo. Roxana se gândeşte că se află cu toţii în bucătărie, unde pesemne discută cu glas coborât aşteptând să se extragă ceaiul ei de plante.

    IV

Bunica Anastasia stă aşezată lângă pat şi se apleacă spre ea. Nu-i poate desluşi decât silueta masivă şi întunecată în contrast cu dansul fantezist şi tăcut al umbrelor şi luminilor pe peretele din spatele ei. I-a adus ceaiul de plante, pe care se întinde într-o parte şi i-l pune, iată, pe măsuţa de noapte. Şi abia acum rosteşte cuvintele pe care le-a omis ceva mai înainte, cele pe care Roxana le aştepta: Şi ai să te simţi mai bine!... Silueta bunicii se îndreaptă pe taburet şi Roxana o vede înclinându-se şi mai mult spre ea. Trebuie să ştiu dacă mă vezi clar — spune bunica Anastasia cu o voce persuasivă dar fără să ridice vreun pic tonul. E o voce care Roxanei nu îi este tocmai familiară, dar nu poate fi a altcuiva. Doar că ceea ce îi cere i se pare un pic cam straniu. Dar nu din cale-afară. E important să-mi vezi clar faţa ca să ştiu ce avem de făcut mai departe, o somează în continuare bunica Anastasia. Spune-mi, îmi vezi faţa clar?... Roxana se simte pusă în încurcătură. N-o poate minţi. Se dezvinovăţeşte. Spune cu o voce tânguitoare: E din cauza luminilor de pe perete!... Bunica Anastasia e mai fermă ca niciodată, aproape ca o străină: Dacă nu-mi vezi clar faţa, nu te pot ajuta. Îmi vezi faţa? Hai, fă un efort, Roxana. Nu te pot ajuta dacă nu-mi vezi faţa. Întotdeauna trebuie să ne privim în ochi şi să avem încredere unul într-altul. Roxana nu pricepe de ce trebuie să-i vadă neapărat faţa, cu atât mai mult cu cât încrederea ei în bunica este totală, fie că-i vede faţa, fie că nu. Bunica Anastasia, de parcă i-ar fi ghicit gândurile şi nevoind să şi-o înstrăineze, adoptă brusc obişnuitul ei ton prietenos. Uite, ţi-am lăsat aici cana cu ceai. Are tot ce trebuie să aibă, Roxana. Să fii sigură că n-am uitat nimic. Aşteaptă câteva minute până se mai răceşte şi apoi bea-l. Bunica se apleacă şi mai mult spre ea şi adaugă cu voce coborâtă, ca şi cum ar fi vorba de ceva strict confidenţial: Totdeauna am spus că la suferinţa ta, cea mai importantă e culoarea roşie. Trebuie ca lumina roşie să-ţi bucure ochii, să te pătrunzi de ea, Roxana. Înţelegi? Toate culorile sunt tămăduitoare. Dar roşul mai mult decât oricare din celelalte. Numai că lumea nu ştie asta. Bunica vorbeşte cu glas domol şi surâsul i se simte în glas. A asfinţit soarele. Eu şi cu Tati al tău tocmai am prins la fereastră ultimele raze şi mă simt împăcată. Bunica Anastasia întinde mâna şi i-o aşează pe frunte. Mâna ei este rece.
   Se trezeşte.
   Nu-şi dă seama cât timp a dormit, probabil foarte puţin. În odaie este aprinsă veioza de pe măsuţa de noapte, iar peste ea a fost pus un ziar cu poze colorate şi cu titluri diverse, unele destul de mari, prin care se filtrează lumina galben-roşiatică a abajurului.
   Ceaiul de plante o aşteaptă într-o cană, pe măsuţa de noapte.
   Mătuşa Bela şade pe marginea patului, cu mâinile împreunate în poală, şi o priveşte cu blândeţe. Roxanei i se pare straniu că poartă la gât un guler de dantelă strălucitor de alb şi neobişnuit de lat. Nu că gulerul ar fi în sine o ciudăţenie, dar mătuşa Bela obişnuia să-şi pună rochia cu guler de dantelă doar atunci când se pregătea să iasă. Pe când acum abia a intrat. Nu freamătă de neastâmpărul plecării ci dimpotrivă, pare mai acomodată cu nemişcarea ca niciodată. Mătuşa Bela a avut negreşit şi zile bune la viaţa ei, înainte să aibă nevoie de ajutorul surorii ei Anastasia. Şi a fost chiar şi tânără cândva, deşi judecând după anii de când Roxana o cunoaşte, e greu de închipuit una ca asta. Mătuşa Bela a fost gata toată viaţa ei să asculte ce spun alţii şi rareori a avut şi ea ceva de spus. Doar atunci când a fost absolut sigură că ceea ce spune e mai presus de orice îndoială. Şi tocmai îndoiala neîndreptăţită este aceea pe care mătuşa Bela vrea s-o preîntâmpine. Mâna ei caută ceva la gât, într-o parte, apoi la ceafă, trădându-şi starea de emoţie.
   Sunt sigură că tu nu-ţi mai aduci aminte, dar eu am cunoscut-o şi pe mama ta. Mătuşa Bela vorbeşte cu glas blând şi cu zâmbetul pe buze, ca una care abia acum câţiva ani a încetat să mai roşească în public. La început, în primii ani, când voi veneaţi aici în fiecare lună, făceam şi eu parte din familie. Eram singură şi atunci, la fel ca şi mai târziu, şi locuiam chiar în camera asta, care mai târziu a devenit a ta. Da, da. Mama ta a fost o femeie care a ştiut să-şi trăiască viaţa. Ştii cum e, Roxana, se spune că nu totdeauna oamenii au parte de viaţa pe care şi-o doresc. Cred că într-adevăr aşa se întâmplă. Dar mama ta a fost o norocoasă. Ce-i drept, a şi ştiut ce vrea. Eu am înţeles-o întotdeauna. Singurul lucru pe care i l-am reproşat este că n-a avut încredere în soră-mea. Dar asta numai pentru că n-a cunoscut-o îndeajuns. Aşa cred eu. Sau nu s-a străduit s-o cunoască. Anastasia e bunătatea întruchipată, de asta să n-ai nicio îndoială, Roxana. Şi pe cât e de bună, pe-atâta e de pricepută. Aşa s-a născut ea, dăruită de la Dumnezeu. Puţini oameni ai să găseşti ca ea...
   Mătuşa Bela o învăluie pe Roxana într-o privire încrezătoare. Apoi aceeaşi privire încrezătoare, devenită îndemn, şi-o mută la cana de ceai de pe măsuţa de noapte.
   Tot ce a făcut Anastasia, continuă ea, a făcut pentru binele meu. Aş vrea să fii încredinţată că la fel de mult îţi vrea şi ţie binele, copila mea. În casă la noi am trăit cu toţii într-o armonie deplină. Te las, spune mătuşa Bela în încheiere...
   Jos, în camera mare, se aude vocea bunicii şi a lui Tati, voci domoale, egale, din care niciuna nu se ridică deasupra celeilalte. Este un taifas de sâmbătă-seară, între oameni care nu s-au mai văzut de ceva timp dar care n-au cine ştie ce noutăţi să-şi spună. Bunicul strecoară şi el câte o vorbă când şi când. Roxana nu se străduieşte să-i înţeleagă cuvintele. Speră doar să nu vorbească nici despre ea, nici despre Mami, nici despre contractul pe care ea l-a încheiat cu Tati, pe care bunicul Ştefan l-a găsit întotdeauna detestabil. Fiecare cu viaţa lui? Viaţa bunicului Ştefan îi este lui însuşi cât se poate de clară, nu are nimic de ascuns, şi de bună seamă o pretinde la fel şi altora. Deşi n-a apucat să reia cunoştinţa cu casa bunicilor, Roxana ştie că aici lucrurile sunt statornice, că nu se schimbă mai nimic de la un an la altul. Bunicul Ştefan păstrează, agăţate de pereţi, peste tot, portrete cu ultimele două generaţii din vechea lor familie, de pe vremea când strămoşii lor fuseseră ţărani. Sunt portrete în nuanţe de sepia, într-un fel de clar-obscur al vremurilor trecute, care par, toate, făcute pe înserat. Invariabil, capul familiei, la fel de sever cum e astăzi bunicul Ştefan, şade la loc de cinste, în prim-plan, în timp ce nevasta stă în picioare, alături, o jumătate de pas în urmă, plină de respect, eventual cu o mână lăsată pe umărul soţului. Iar cei tineri se înşiră în planul doi, în picioare, cu toţii în straie de sărbătoare, având aerul că şi după plecarea fotografului vor rămâne să pozeze acolo în vecii vecilor. În fiecare dimineaţă bunicul Ştefan coboară însoţit de bunica Anastasia scara dreaptă, fără palier, care duce din dormitor în camera mare. Scara este destul de largă, cât bunica să-l poată ţine de braţ, şi amândoi să se înfiinţeze, cu dichis şi pătrunşi de importanţa momentului, la masa unde îi aşteaptă micul dejun. Şi care nu e prea clar cine le-a pregătit-o.
   Bunicul Ştefan nu se laudă niciodată că ar fi ales viaţa la ţară fiindcă ar fi avut vreo chemare pentru lucratul pământului. Nu, s-a stabilit aici la ţară cu mulţi ani în urmă fiindcă, absolvent al Academiei Comerciale, a fost administrator de moşie şi, printr-o minune, nu şi-a pierdut casa în timpul regimului comunist. Cu timpul însă s-a ataşat de locurile acelea cu aer tare de la poalele munţilor Bucegi şi şi-a găsit vocaţia în ţinerea în bună rânduială a gospodăriei, în albinărit, în creşterea celor doi fii, dintre care unul este unchiul Filip, iar celălalt Tati. Pentru Roxana, bunicul Ştefan, cu aerul lui aspru, aproape milităros, vine din alte vremuri şi poate că pentru stilul de viaţă de acum nu are destulă toleranţă. Deşi într-un fel Roxana îl înţelege şi îi dă dreptate. Nici ea nu-i de acord ca viaţa celor adulţi să se rânduiască după contracte şi fiecare parte a unui cuplu să aibă toate libertăţile din lume cu condiţia să se întoarcă seara acasă sau la sfârşitul săptămânii, să zâmbească nevinovat sau complice, după caz, şi să contribuie lunar la bugetul familiei. Aşa că rezerva bunicului Ştefan faţă de nora sa e de înţeles. De data asta n-ar avea niciun motiv să se plângă: ea şi cu Tati au sosit fără Mami şi, probabil, fără nicio explicaţie din partea lui Tati. Probabil că aşa se şi explică faptul că vocea bunicului Ştefan se ridică rar peste murmurul egal al conversaţiei dintre Tati şi bunica Anastasia acolo, în camera de la parter. Toată lumea îi cunoaşte părerea şi el nu prea are ce să spună în plus. Tace atunci când e ceva de contrazis, şi tace de asemenea când ceea ce ar avea eventual de spus coincide cu cele aflate în discuţie.
   Răul lăuntric o face pe Roxana să prefere să plutească somnolentă pe o mare a conceptelor şi a generalităţilor şi să i se pară obositor noianul de amănunte care alcătuiesc viaţa de fiecare zi, cu primejdiile ei neobservate şi înşelătoare.

    V

Roxana se întinde după cana de ceai de pe noptieră şi se retrage la loc în culcuş, ţinând cana de toartă, cu pilota acoperindu-i tot spatele, până peste umăr. Sorbind, simte cum fluidul cald şi aromat revarsă în ea întreaga dorinţă de risc şi de tămăduire după care a tânjit în toţi anii din urmă. Aromei îi vine ca turnată culoarea roşie a fructelor care i-au dat naştere. Autentice şi naturale. Şi o îndeamnă să se îndoiască şi de fapt să respingă roşul cernelii de tipar a ilustraţiilor din manualul de botanică, pe care îl preferă, fără însă să-l şi guste cu adevărat, întreaga liotă de adolescenţi, colegii ei de clasă. Niciodată nu s-a simţit apropiată de ei şi licoarea care o străbate parcă îi îndepărtează şi mai mult de ea. Încălzindu-i-se tot corpul de la căldura ceaiului, se îndepărtează încet dar sigur de Tati şi de Mami, cu contractul lor dezgustător care îi aduce împreună acasă la câteva seri o dată, ca să facă haz şi să se bucure că se poate trăi în libertate frivolă, în pace şi bună înţelegere cu cei pe care ţi se pare că îi ai în grijă. Aroma şi căldura adormitoare a ceaiului îi alungă încetul cu încetul îndoiala că ar putea fi ea aceea care suferă din neînţelegere, prostie şi slăbiciune. Şi că stilul de viaţă al bunicului Ştefan ar fi prea rigid, iar al bunicii Anastasia prea marcat de semnele unor puteri incerte. Ar putea veni mătuşa Bela şi depune mărturie că toate sunt şi au fost întotdeauna la locul lor şi că nimic n-a fost făcut anapoda. Căci ea, mătuşa Bela, sub aparenţa unei fiinţe copleşite de viaţă şi excesiv de îngăduitoare, nu se poate să nu fi văzut şi memorat ceea ce se întâmpla remarcabil în jurul ei. Nu numai cu ea însăşi. Căci cu soarta ei a fost cu mult timp înainte împăcată.
   Ceaiul mătuşii Anastasia nu putea să-şi greşească ţinta.
   Roxana duce mâna la frunte şi simte năduşeala curgându-i şiroi. A dispărut încordarea din braţe şi nici gura nu-i mai este uscată. N-a mai rămas decât foarte puţin până la dispariţia greţii. Asta-i bine, îşi zice. Trebuie doar să dorm, să dorm cât mai mult, cât încă nu-i prea târziu.

    VI

Prin crăpătura uşii ce dă spre scară nu mai venea de jos decât întunericul vid şi tăcut.
   Roxana deschidea larg acea uşă şi cobora scara încet, treaptă cu treaptă. Nu pipăind treptele cu talpa piciorului, aşa cum faci pe întuneric într-o casă necunoscută sau ale cărei detalii le-ai uitat după o îndelungată absenţă, ci cu un delicios sentiment de înfruntare a riscului. Din camera mare trecea în holul care nu avea nicio fereastră şi, deschizând uşa grea de la intrare, se trezea...
   ...în plină stradă.
   Era o stradă largă, luminată de nenumărate felinare şi, ca să fie o adevărată baie de lumină, vitrinele străluceau şi ele de reflexe albe şi galbene venind dinspre şiruri de magazine cu activitate latentă, gata să servească pe oricine, drept care îşi aşteptau clienţii cu uşile larg deschise.
   Numai că era foarte târziu şi strada era pustie.
   Fără să întâlnească vreun trecător, Roxana o pornea agale de-a lungul străzii.
   Strada îi era complet necunoscută dar nu se simţea nicidecum neliniştită, dimpotrivă, noutatea tuturor lucrurilor întâlnite în cale îi dădea un sentiment minunat de libertate. Noapte de vară! îşi spunea în gând şi se lăsa desfătată de aerul călduţ care se plimba peste asfaltul abia zvântat după ploaie, hoinărind printre felinare, vizitând nepăsător interioare de magazine, din care ieşea aducând mirosuri specifice, de pielărie sau de tapiserie, sau de mobilă nouă, sau de mâncăruri calde de prin restaurante.
   Roxana se oprea în dreptul unei patiserii şi privea înăuntru. Prin ghişeul unde se vindeau produsele, dincolo de tejgheaua dinspre stradă, zărea un tânăr patiser încins c-un şorţ alb, trebăluind la o masă cu multe boţuri de cocă. Tânărul îşi ridica privirea spre ea şi îi zâmbea familiar.
   — Hei! îi striga din locul îndepărtat unde se afla. Cum te mai simţi?
   — Bine, răspundea Roxana.
   Şi, îndepărtându-se de tejghea şi de magazin, făcea spre tânărul patiser un semn de rămas bun.
   Şi venea la rând un alt magazin, de unde ieşeau nevăzute efluvii adormitoare de arome asemenea celor cu care era obişnuită din casa bunicii Anastasia, ba chiar mult mai vii. Iar când îşi ridica privirea curioasă, zărea sus deasupra uşii inscripţia de pe o firmă, Pământul Verde. Magazin de ierburi.
   Roxana pătrundea în interiorul plăcut şi umbros, unde un spot lumina faţa unui tânăr vânzător plăcut la înfăţişare, care o aţintea cu o privire prietenoasă şi îmbietoare.
   — Eu sunt Bruno, se prezenta tânărul. Cu ce te pot servi, Roxana?
   Nu se minuna că tânărul îi cunoaşte numele. Şi dacă tot i-l cunoştea, nu se simţea obligată să-i răspundă, ci prefera să examineze în voie, detaşată, etajerele pline cu flacoane, unele de culoare brună, altele transparente, toate în formă cilindrică, largi la gură, astupate cu dopuri de sticlă, ca în farmaciile de pe vremuri.
   Era detaşată şi nu prea. Se uita în neştire la etajerele nesfârşite cu flacoane, aflate în umbra încăperii, ale căror inscripţii de pe etichete nu putea să le desluşească din cauza luminii scăzute.
   — Simt că mă pierd, îi mărturisi tânărului vânzător care o urmărea nemişcat dindărătul tejghelei.
   — Etichetele sunt în formă de inimă, îi răspunse tânărul, dacă asta vrei să ştii. Cumperi ceva? Uite, am aici ierburi tămăduitoare şi ierburi otrăvitoare. Ia zi-mi, tu de care preferi?
   Roxana nu era singură că vrea să cumpere. Ezitarea i se citea negreşit pe faţă. Astfel că vânzătorul renunţa la orice ofertă.
   — Lasă, te văd tânără şi încrezătoare. Mai bine nu cumpăra nimic. Aruncă doar o privire şi du-te cu Dumnezeu.

   Niciun trecător şi nicio maşină nu tulbura liniştea nopţii care atârna, plapumă caldă şi umedă, deasupra luminilor străzii.
   O boare se însufleţea totuşi şi ridica leneş, umflându-l pe dedesubt, un ziar jilav întins pe asfalt. Ziarul poposea la fel de leneş, mai mult târându-se decât plutind, pe un spot luminos din mijlocul unei tufe de ienupăr decorativ întins peste un rond de pământ. Roxana observa pozele colorate şi titlurile cu litere mari în lumina spotului luminos. Titluri scrise cu negru şi titluri scrise cu roşu. Nu era interesată de ceea ce era scris în ziar. Dar erau mai multe ziare, pe care la început nu le observase, zăcând pe aproape toată lăţimea străzii. Păşea printre ele şi peste ele în timp ce adierea aceea umedă le însufleţea şi le urnea din loc, deplasându-le pe toate, leneş, în aceeaşi direcţie, ca şi cum un măturător nevăzut cu o mătură de aer le-ar fi împins cu blândeţe către o margine de oraş.
   Era minunat să mergi pe mijlocul străzii care cobora uşor şi să te simţi liber ştiind foarte bine că la şaptesprezece ani ai înaintea ta o viaţă întreagă pe care ţi-o poţi orândui după pofta inimii.

***

^*Din volumul de povestiri Răzgândire, în pregătire

Cinci zile magice

   Stau şi mă întreb oare ce a fost magic în cele cinci zile geroase şi însorite când am rămas închis în casă, încercând să mă fac bine cu un tratament pe care până şi adolescentul ignorant şi disperat ce eram trebuie să fi admis că a fost unul neobişnuit. Radical, s-ar putea zice.
   Doctorii din micul nostru oraş de provincie eşuaseră cu toţii. Nimeni nu reuşise să găsească leacul potrivit pentru colita mea răscolitoare, deşi cu toţii fuseseră de acord că regimul alimentar era esenţial. Regimul alimentar, sigur că da, dar care? Fiecare fusese de altă părere.
   La un moment dat unui doctor nou-venit i s-a dus buhul prin cartierele oraşului. Cică avea leac pentru orice. Îl chema Alecsandrov. Ceea ce făcea el era mai degrabă incantaţie decât medicină. Vraci? Putem să-i spunem şi aşa. Când ajungeai la el ca pacient, cică nu se interesa nici de diagnosticele, nici de tratamentele prescrise de confraţii săi, şi în general nu se grăbea să-i recunoască de confraţi pe ceilalţi doctori din oraşul unde venise să se stabilească — de ce şi pentru cât timp, nimeni nu ştia. Aveam sentimentul că aceeaşi rezervă venea în egală măsură şi dinspre vechii doctori din oraş către îndrăzneţul doctor Alecsandrov. Iar dacă astăzi, după foarte mulţi ani, aş încerca să-i găsesc o asemănare, aş spune că aducea cu Vladimir Nabokov, dacă tot e să fiu pe-aproape cu sonoritatea rusească a numelui: de înălţime mijlocie, cu aparenţă totuşi de om înalt, grăsuţ şi sigur pe el, rău de gură, acordându-i pacientului o atenţie evazivă şi cerând ascultare deplină.
   Dar unde îşi avea cabinetul?
   Toate se colportau în anii aceia — faime, adrese poştale, numere de casă, anecdote, reţete culinare şi bineînţeles medicale. Şi toate erau date peste cap. La parterul vechiului bloc cu vitrine boltite de pe Strada Principală unde zvonurile indicau adresa doctorului-ştie-tot nu mai rămăsese decât amintirea unui magazin de coloniale odinioară faimos până şi în Bucureşti, care îşi trăsese definitiv obloanele la schimbarea ţării. Scara principală era inaccesibilă, iar scara de serviciu, care ziceau zvonurile că suia la cabinetului doctorului Alecsandrov, era învăluită într-o penumbră coclită, care îți sporea neliniştea. Iar la etaj nu puteai să-ţi dai seama la ce folosise pe vremuri vasta încăpere în care pătrundeai. Să fi fost cândva salonul unui club privat? Bursa locală? Sau poate doar un raion de la etaj al renumitului magazin de coloniale de la parter?
   Mama a intrat înaintea mea, iar eu am închis timid uşa.
   Încăperea cea vastă, cu tavan înalt, era compartimentată toată cu panouri de placaj care nu depăşeau înălţimea capului plus încă vreo palmă sau două: cabinetul propriu-zis, sala de aşteptare şi încă alte vreo câteva despărţituri care nu se ştie la ce foloseau. Ziua de-afară era mohorâtă? Sau peste toate atârna, uitată, mohoreala zilei de ieri? Sau viitorul sumbru însuşi? Vocile treceau nestingherite dintr-un compartiment într-altul pe deasupra panourilor de placaj — din cabinetului doctorului în sala de aşteptare şi puteai auzi cum doctorul le înspăimântă pe ţărăncile disperate venite de prin satele din jur la consultaţie, dându-le fără menajamente detalii despre ceea ce simţea anormal în burta lor la palpare. Iar ele scoteau exclamaţii tânguitoare.
   Eu, la fel de demoralizat ca şi ceilalţi pacienţi sosiţi acolo după ce toată lumea din cartier căzuse de acord că ceilalţi doctori îşi dovediseră nepriceperea, m-am ales, la capătul consultaţiei, c-un regim strict de mere rase...
   — Şi nimic altceva, să fim bine înţeleşi!
...TIMP DE CINCI ZILE. Doctorul o aţintea mai mult pe mama cu o privire pătrunzătoare vrând pesemne să se asigure că avea pe cine să se bizuiască în privinţa respectării întocmai a prescripţiei sale, şi mai puţin mă aţintea pe mine, care nu-i păream vrednic de prea multă încredere. Se înşela însă. Deşi regimul prescris mi s-a părut la început o aventură, eram totuşi gata să mă arunc în acea aventură, în miez de ianuarie, cu sau fără sprijinul moral al mamei. Mama nu trebuia decât să se îngrijească să-mi cumpere merele din piaţă şi să mi le radă. În rest, dorinţa mea de a mă vindeca urma să cântărească mai mult decât orice încurajare din partea mamei.
   Gerul m-ar fi ţinut oricum zăvorât în casă în zilele următoare. Dar cura doctorului Alecsandrov m-a ţinut în acelaşi timp departe de şcoală, şi nu mă puteam împiedica să nu-mi tot imaginez clasa părăsită de nevoie şi pe colegii mei la orele cele vesele, cu soarele de ianuarie dând buzna strălucitor pe ferestrele înalte. Acasă, vedeam pe ferestruica odăii soarele cu dinţi umplând curtea îngheţată, iar merele rase pe care mi le dădea mama la fiecare două sau trei ore nu erau rele deloc. Odaia avea o uşă în plus, în peretele lateral, cu prag înalt, complet inutilă pentru orice minte raţională, care dădea direct afară. Uşa stătea mereu zăvorâtă cu un drug de fier şi cu un lacăt: nimeni nu putea să uite că înainte de a ne muta noi acolo avusese loc o spargere profitându-se de poziţia izolată a casei. M-am tot întrebat: oare ce intenţie avusese fostul proprietar cu uşa aceea? Dorise oare să facă la un moment dat o extindere a casei? Dar unde s-o fi extins? În sălbăticia tufişurilor care o înconjurau spre latura aceea?... Acum, iarna, oricât ar fi căptuşit-o mama de jur împrejurul întregului cadru cu cârpe făcute rulou şi oricât de bine s-ar fi potrivit perniţa de jos din prag, pe care tot ea o confecţionase cu multă pricepere, uşa tot nu era în stare să ţină piept gerului însorit de afară. De cealaltă parte, soba cu gaz metan duduia neobosită, în timp ce eu îmi petreceam timpul mâncând mere rase şi frunzărind revistele comuniste ale timpului, în care încercam din răsputeri să văd germenii unui ev nou, cum glăsuiau lozincile vremii, în care toţi oamenii aveau să fie sănătoşi şi voioşi, şi egali între ei, şi eu odată cu ei. Dogoarea sobei mă moleşea, dar cu ochii minţii nu vedeam decât gerul strălucitor de afară, a cărui reprezentantă în interior era uşa ce dădea direct afară. Merele nu conţineau niciun fel de proteină — asupra acestui lucru toată lumea era de acord —, aşa că la începutul celei de-a cincea zile abia mă mai ţineam pe picioare. Continuam însă să fiu încrezător, şi curei doctorului Alecsandrov îi adăugam lectura revistelor cu foi lucioase, din care reţineam mai mult ilustraţiile, culorile lor şi minunatul miros al cernelii de tipar.
   Cele cinci zile au fost toate ÎNSORITE ŞI ÎNGHEŢATE.
   Regimul radical al doctorului Alecsandrov n-a folosit la nimic. Parcă îl şi vedeam reproşându-ne, mamei şi mie, la următoarea vizită, că nu îi respectasem întocmai prescrierea, că nu mâncasem mere nici destule, nici îndeajuns de des, sau că merele rase nu fuseseră îndeajuns de rase şi că ar fi trebuit, poate, să încerc o nouă cură, s-o iau de la capăt, să răsfoiesc alte reviste ilustrate, să apreciez calitatea tiparului şi a fotografiilor, să încerc să mă pătrund iarăşi, pe durata curei, de ideile de egalitate între toţi oamenii, să mă bucur de mirosul cernelii de tipar, chiar dacă nu făcea propriu-zis parte din cură.
   Stau şi mă întreb, dacă totul a eşuat, de ce oare cele cinci zile geroase şi însorite din adolescenţa mea au fost magice. Poate fiindcă e de-ajuns să trăieşti o vreme cu o speranţă şi nu contează prea mult dacă speranţa s-a împlinit sau nu.

Pasta de dinţi Chlorodont

   Undeva sus, pe zidul lateral al unei clădiri care se ridica mai sus de acoperişul clădirii alăturate, la fel de vechi, pe strada Lipscani, rămăsese o reclamă din Bucureştiul interbelic: Pasta de dinţi CHLORODONT.
   Zidul cu reclama poate că era al Sălii Ansamblului de Cântece şi Dansuri al CCS, actualul Teatru de pe Lipscani — nu sunt sigur. Regimul comunist făcuse tot posibilul să şteargă toate urmele lumii vechi, să ne taie orice legătură cu ea — orice legătură afectivă, fireşte, la acestea mă refer; căci legăturile palpabile, directe, fuseseră de mult şi brutal înlăturate. Nu se ştie cum însă, uite că reclama aceea le scăpase. Poate că locul unde era pictată, pe zid, li se păruse greu accesibil; poate că reclama în sine fusese considerată inofensivă, astfel că nu merita, în ochii lor, osteneala să fie ştearsă; sau poate că fusese din partea lor o simplă neglijenţă.
   Inofensivă?... Prea decolorată de ploile şi ninsorile anilor şi prea sus spre a fi luată în seamă de puzderia de trecători de pe strada Lipscani, poate că părea în ochii multora într-adevăr inofensivă. Pentru mine însă, când treceam prin locul acela, către la sfârşitul anilor ’50, în studenţie, era un semn vibrant, intens colorat, al unei lumi dispărute...

PASTA DE DINŢI CHLORODONT

Era un semnal venit de la o lume normală, în care oamenii avuseseră şansa să trăiseră în îndestulare, să poată alege după pofta inimii între nenumăratele atracţii mărunte ale vieţii cotidiene, şi nimic nu era acolo, în mod obligatoriu, „măreţ”; o lume în care nimeni nu-i obligase pe oameni să spună altfel decât ce vedeau şi simţeau; iar dacă o făceau totuşi, era păcatul lor. Fusese o lume în care şi eu fusesem parte, dar o parte prea necoaptă pentru a reţine în memoria ei altceva decât parfumul indistinct şi totuşi pregnant al unui Eldorado de care nu apucasem să mă bucur.
   Mă gândesc azi că în momentul acela când treceam fără nicio treabă pe strada Lipscani şi reclama cu pasta de dinţi Chlorodont mi se ivea înaintea ochilor, sus pe zidul învechit, abia dacă trecuseră zece ani şi-un pic de când lumea liberă se preschimbase într-un vis aproape uitat; credeam eu, pentru totdeauna. Adăugând şi cei cinci ani de orori ale războiului, ar fi însumat cel mult cinsprezece — şi nostalgia mă răscolea.
   Azi mi se întâmplă să trec prin dreptul unui magazin oarecare, pe frontonul căruia au rămas imprimate, mai puţin decolorate decât restul zidului, pe un fond cenuşiu, literele unei firme vechi: Mercerie şi Parfumerie. Au trecut nu cinsprezece ani ci mai bine de un sfert de secol de când lumea pe care o evocă acele litere a încetat să existe. Şi în suflet nu aflu pic de nostalgie.