Urma scapă turma (2/17)*

Doi...

Cât timp dirigintele Claudiei şezuse la masă, cu servieta pe genunchi, Bătrânu’ turuise vrute şi nevrute. Tot văicărindu-se, plângându-se de viaţă, mai să-i dea lacrimile, aproape că nu-l lăsase să scoată o vorbă. Dar după ce Claudia închise uşa în urma lui, se încruntă deodată ameninţător. I se năzări, ca de obicei cu întârziere, că nu pricepuse un lucru:
   — Ce-i tot dădea ăsta zor cu mediul? Mediu în sus, mediu în jos! Adică cum? Are obligaţii? Tre’ să vadă de elevii lui? Foarte bine! N-am nimica-mpotrivă. Să poftească! Io n-am să-i închid uşa-n nas! Îl primesc în casă şi-l omenesc cum se cuvine, după datina românilor. Mai vorbim de una, mai vorbim de alta... Eleva matale, uite-o aicea! Donşoara! Asta e! Întreab-o tot ce vrei matale... Da’ el v-aţi prins ce făcea? V-aţi prins? Tot timpu’ se uita ba la un perete, ba la altu’... Adică ce-o fi vrut să vadă? Portretul regelui? N-am ţinut niciodată aşa ceva în casă!... Nici regele... nici Antonescu!... Portrete?... Nu... Eu am cugetul curat... Vorbind, băgase de seamă că Marta luase păhărelul de care Pascu nici nu se atinsese şi turnase cu grijă vişinata la loc în sticlă. Atent la ce făcea ea acolo, vorba i se tot rărise, lâncezind, până ce la un moment dat amuţi de tot.
   Marta îi aruncă o privire vicleană şi rânji:
   — Degeaba te uiţi, că tot n-o să vezi unde pun sticla. Tre’ să mai rămână ceva şi pentru musafiri, nu?
   Toată lumea se porni să râdă pe înfundate. O gafă, se-nţelege, din partea lui Bătrânu’, să i se scurgă ochii după sticla aia. Îşi dădea şi el seama măcar de-atâta lucru. N-o luă pe Marta în tărbacă. Şi nici la ăilalţi nu se răţoi. Dumnealui, care altminteri te toca mărunt-mărunt pentru orice flecuşteţ, de data asta, bietul de el pur şi simplu se făcu că plouă. Îşi vărsă năduful c-un nou puhoi de învinuiri la adresa profesorului...
   Dar sticla? Vai, nu! Dintre toţi, Bătrânu’ era ultimul pe care să-l intereseze locul unde Marta avea să ascundă sticla aia cu vişinată!
   — Să se gândească niţel înainte să deschidă gura! E-adevărat, încă nu-s toate la locu’ lor în casa asta. Un pic de răbdare. Au fost vremuri grele. Războiu’! Şi înc-am avut noroc! Puteam să ne trezim în cap c-o bombă! Aţi văzut ce s-a ales de brutăria lui Iordan! Praf şi pulbere! Şi garajul fraţilor Bunea! Zob şi ăla, cu maşini cu tot! Ca să nu mai vorbim de Rafinărie. Un câmp de fiare vechi, încă şi-acuma, după şase ani! A trebuit să dăm la o parte toate fiarele alea. Să le împingem cât colo cu buldozerul, peste drum. Un munte întreg de fiare vechi. Nu mai erau bune de nimica. Dar am făcut loc pentru instalaţiile noi, le-am pus în funcţiune!...
   Te uitai la el şi nu-ţi venea să crezi. Noi le-am pus în funcţiune? Bătrânu’ Linte şi cu mai cine? Ca într-un vis urât: Bătrânu’ călare pe-un buldozer, cu mâna pe manete şi cu sticloanţa alături, împingând la fiare vechi, şi la dărâmăturile brutăriei lui Iordan, şi la maşinile stâlcite de la garajul fraţilor Bunea... Ferească dumnezeu! El, care nu era în stare să bată niciun cui fără să-şi zdrobească un deget! Călare pe-un buldozer! Când a fost asta? În ce coşmar?
   — Habar n-are de toate astea dirigintele ăsta al tău! Ce-i pasă lui? Costum curat, la patru ace, sclivisit! Cancelarie, clasă — clasă, cancelarie... şi tot aşa! Vine ploaia, îşi deschide umbrela! Trotuar, asfalt... Găurile de la bombe s-au astupat! Umblă cu colindul... din casă-n casă. Cică să vadă! Ce să vadă? Să poftească peste un an! Peste doi! Să te duci mâine la el şi să-i spui... Se întoarce ameninţător către Claudia; şi Claudia se uită într-o parte, plictisită. Mâine avea să-i spună profesorului mai mult de-o grămadă, şi Bătrânu’ ştia şi el tot aşa de bine că avea să-i spună mai mult de-o grămadă. Dar cu toate astea continua să turuie, plin de arţag:
   — Dom’ profesor — să-i spui... Sau, mă rog, cum naiba le mai ziceţi voi acuma. Nea Cutare — să-i spui. Tata a muncit din greu ca să scoată oameni din noi. Da, da. Muncă şi iar muncă! S-a gândit la ziua de mâine! Altfel, mai umbla şi-acuma după coada vacii colo jos la Floreşti!... Nu că m-am dat înapoi de la muncă! Nu! Eram tânăr pe-atuncea. Nici azi nu mă sperie munca! Da’ m-am gândit la copii. La voi ăştia. Unu’ mai cu moţ ca altu’! Pe vremea aia doar Fane venise pe lume. Singurul, născut la ţară. Primul şi ultimul. Anişoara, dumnezeu s-o ierte, era borţoasă când ne-am luat catrafusele şi-am plecat. În douăşşase. Donşoara de colo venea la rând. Marta. Ăsta da, nume! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut. Marta! Dar de, aşa-i la oraş. Toate-s anapoda. Nici Gheorghe nu e Gheorghe, nici Leana nu mai e Leana!... Ce să-i faci! Ăsta-i oraşul. Turnul lui Babel! Nu te mai înţelegi cu nimenea... Da-n schimb ai spitale, ai şcoli... Măcar că unii îşi bat joc de şcolile astea... La copii m-am gândit, da! La viitorul lor!... Iar acuma, ce?... Sunt atâtea de făcut... Un pic de răbdare, ce dracu’! O să punem umărul cu toţii... Şi după aia să vină să vadă... Un an, doi...
   Claudia, ca de obicei, întorcându-le spatele, pusese mâna pe-o felie de pâine, înfipsese furculiţa în ea şi sta la plită s-o perpelească şi pe-o parte şi pe ailaltă, ca la sfârşit să presare pe ea câteva firicele de zahăr. Tudor, după plecarea lui Pascu, trecuse în odăiţa de alături să-şi vadă de lecţii. Iar Mariana socoti că acuma putea să-şi vadă mai departe de cusutul ei la maşină. Aşa că Bătrânu’ continuă să-şi verse năduful împotriva lui Pascu în răpăitul de fierăraie prost unsă al maşinii de cusut, aţintind-o pe Claudia, oţărât, c-un deget cafeniu de nicotină.
   ...Rap-rap-rap-rap... Dirigintele ăla al tău... dacă se crede aşa de deştept!... Toată seminţia ce-avea să vină pe lume... Rap-rap-rap-rap... Toţi plozii... Să crească printre orăşeni... Să aibă parte de-nvăţătură... Rap-rap-rap... Şi s-ajungă oameni cu carte. Şi cinstiţi! Şi drepţi! Da!...
   ...Tot ce mi-a stat în putere!... Să stea cu toţii la casa lor... Şi fiecare să doarmă în patul lui... Rap-rap-rap-rap-rap... Şi să nu lipsească nimica din casă! se răţoia Bătrânu’. Şi masa să fie îmbelşugată! zicea. Da!...
    Astfel pândi până când... Simion Linte îşi trase mai adânc capul între umeri şi încercă să citească mai departe în cărticica lui... până când, într-una din nopţi... Rap-rap-rap-rap... Războiu’!... răcnea Bătrânu’. Futu-i paştele mă-si de război!... Mariana scoase sacoşa din maşina de cusut, îi cercetă tighelul în lumina chioară. Claudia muşcă fără poftă din felia ei de pâine prăjită.
    Astfel pândi, până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea zorilor, care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui...
   — A venit războiu’ şi toată lumea s-a închis în casă... Au tras storurile... Au lipit geamurile cu fâşii de hârtie albastră... Auzi tu, Claudia? Cu tine vorbesc!
   — Da, da. Aud.
   — Asta e! Căcănărie! Futu-i mama lui de război! N-aveai voie nici să tragi clopotele la biserică, auzi colo!... Să nu-njuri, să nu scuipi pe stradă! Altminteri, la zdup cu tine! Ăsta era Antonescu! Dictatură în toată legea!... Stăteau şi dârdâiau cu toţii după fereştile alea lipite cu hârtie albastră. Dârdâiau de frică! Da. Nişte căcăcioşi! Făceau pe ei!... Cineva trebuia să fie limpede la minte, nu? Să-i ia de piept şi să-i zgâlţâie — vorba vine! nu puteai să te-atingi de ei. Cineva trebuia să le-o spună de la obraz! Poftim mâinile mele întinse, domnilor jandarmi! mâinile mele întinse! Pumn lângă pumn! Puneţi-mi cătuşele, na, dar eu tot le-o strig în faţă! La toţi v-o strig în faţă! Pumn lângă pumn! N-aveţi decât să-mi puneţi cătuşele voastre împuţite! Poftim!...
   Bătrânu’ făcea clăbuci la gură. Într-o vervă atât de îndrăcită chiar că nu mai fusese de mult. Puteai să nu-l asculţi? Nici măcar nu-ţi mai era silă. Îţi venea doar să zâmbeşti. Te distra... Asta e, băiete.
   De ce faci box?... Pe ring, în tăcere... Doar bufniturile surde ale mănuşilor... Break!... Box!... Stop!... Ca de la cer la pământ... Tot eşti bun la ceva, bătrâne, asta e...
   — Mâinile astea care au muncit! spumega Bătrânu’. Cineva cu mintea limpede! zicea... Tu, Claudia, să-i spui mâine lu’ Pascu ăla al tău! Unu’ singur a ştiut să vadă limpede sfârşitul, şi ăla a fost tata! Da! Ai noştri încă nici n-ajunseseră la Cotu’ Donului... Adică nici pomeneală să se-ntoarcă roata pe vremea aia! Tata a ieşit în stradă şi le-a strigat: Sunteţi nişte curve cu toţii! Vă place, asta e! Vă place să vă călărească Antonescu, să vă facă poştă împreună cu zugravu’ ăla-mpuţit! Nu mişcaţi un deget! Ce caută feciorii voştri în Rusia Sovietică? Ai? Ce mama dracului caută?... peste sovietici, care-s un popor paşnic? şi-aşa mai departe. Şi-o mai înfloreşti şi tu niţel pe ici pe colo, că doar eşti fată deşteaptă, ce dracu’! Şi vă-nvaţă şi la şcoală tărăşeniile astea. Adică eşti la curent, asta vreau să spun. Auzi tu, Claudia?
   — Aud. Nu-s surdă.
   — Şi mai lasă dracului pâinea aia! Că alta n-am de unde să vă mai dau!... Cu vârful furculiţei, Claudia împinse cercurile de tuci la locul lor, în timp ce Bătrânu’ se pomeni iarăşi, cu închipuirea, în mijlocul străzii, acum câţiva ani, răcnind. — Până şi la ştreang de v-ar lua să vă ducă, tot n-aţi mişca un deget! Nişte curve, asta sunteţi!... Da’ las’ că-ntr-o bună zi o s-atârne în ştreang Antonescu ăla al vostru! Ciorile or să-i ciugulească ochii! Şi-atuncea o să veniţi la mine şi-o să ziceţi... Lasă dracu’ perdeaua aia!
   Simion Linte îşi ridică ochii din carte. Doamne păzeşte, bietul bătrân o luase razna. Îi urmări privirea închiondorată, aţintită către uşa dintre odăi, unde apucă să-l vadă pe ăl mic lăsând perdeluţa să cadă şi dispărând de la geam.
   — Ce mă tot spionaţi! se zborşi Bătrânu’. Ba de după perdea, ba vă binoclaţi în oglinda aia afurisită! Ce, crezi că nu m-am prins? o luă el pe Marta în primire. Gura îi era amară. Şi sufletul la fel. Te faci că stai cu ochii pe perete şi când colo te zgâieşti în oglindă să vezi ce fac eu. Într-o zi o s-o fac ţăndări! Că nu pricep la ce-i bună o oglindă într-o bucătărie!
   Marta zâmbi c-o blândeţe prefăcută.
   — Lasă, de ce s-o faci ţăndări? Nu te mai obosi. Mai bine mai aşteptăm un pic şi o acoperim cu un şervet alb.
   O lucire de spaimă tremură în ochii Marianei. Tocmai se pregătea să înceapă un nou tighel. Să vezi şucăr acuma! Să vezi tărăboi!... Dar Bătrânu’, nimic. Bombă neexplodată. Privirea i se tulbură. Te pomeneşti că obosise.
   Aşi! Mai avea încă resurse.
   — Aşa că să nu-mi vină mie acuma musiu ăla şi să mă-ntrebe de mediu!... Asta era deci concluzia, încă şi mai amară, din zilele noastre, cu ochii către spatele surd şi nesimţitor al Claudiei, care cotrobăia prin dulap căutându-şi paharul... Să nu mă-ntrebe de mediu musiu ăla! Fiindc-am să-i răspund cu conştiinţa curată: mediu muncitoresc! Da! Nu mi-e ruşine! Aşa a fost dintotdeauna şi aşa o să fie cât trăiesc eu! Toată lumea munceşte în casa asta! Nimenea nu trândăveşte, da!... Sau, mă rog, aproape nimenea!
   ... Se luară, deci, după dâra sângelui şi merse, merse, până ce... Simion Linte lăsă fraza citită doar pe jumătate. Îşi ridică ochii de pe carte. Dar Bătrânu’ tuşi dregându-şi glasul şi îşi mută din nou privirea pe frumuseţea de spinare arcuită a Claudiei.
   — Mai ’nainte de asta dumnealui ar face bine să se-ntrebe în ce mediu trăieşte el! Da, da! Tare-aş fi curios să ştiu ce prostii îndruga pe la şcoala aia a voastră acum vreo câţiva ani! Când mai era încă la putere Antonescu! Înainte să-l pună la zid... Faptele de vitejie ale bravilor noştri soldaţi! Da, da! La Odesa şi la Cotu’ Donului! Las’ că ştim noi!
   Claudia se întoarse către el c-o mutră cenuşie de plictiseală. Exasperată, dându-şi ochii peste cap.
   — Pascu nu predă istoria, îl înştiinţă ea cu privirea ridicată undeva mult peste tocul uşii.
   — Nu predă istoria? Păi sigur! Dumnealui te laudă pe tine şi tu-l aperi pe el! Se putea? Nu predă istoria!... Şi ce-i cu asta? Acu vreo doi-trei ani, când intra învăţătoarea în clasă, vă sculaţi în picioare şi ce ziceaţi?... Tatăl nostru carele eşti în ceruri... Şi faptele de vitejie ale bravilor noştri soldaţi! România Mare! Am cucerit, şi-am dres, şi-am reîntregit!... Trăiască regele!... Zece Mai!... Nu predă istoria!... Da’ nasul ştie să şi-l bage în treburile altora!... Mediu! Mă mir că nu s-a aplecat să dea la o parte şi colţul de la covor! Să cotrobăiască pe dedesubt!
   Claudia nu mai avea niciun chef să vorbească în seara asta. Obosită, fiecare cuvânt îi cerea un efort.
   — Nu ştiu dacă ai observat că şi-a ţinut tot timpul geanta în braţe. O fi avut el vreo bănuială. Mai bine că nu i-a trecut prin cap să dea la o parte colţul de la covor. Descoperea acolo lada de gunoi a familiei.
   Marta, care avea în grijă curăţenia casei, se simţi atinsă. Se înroşi la faţă. Explodă.
   — A! Cum? Aşa vasăzică? Atuncea gata, s-a isprăvit! De sute de ori am zis că plec din casa asta! Şi ca o proastă ce sunt, nu m-am ţinut de cuvânt! Dar acuma, gata! V-aţi lins pe bot, drăguţilor! Chiar mâine mi-am luat bulendrele şi valea! Am şi eu mândria mea! Fiindcă nu-i prima dată. Am mai auzit-o de o mie de ori. M-am săturat până peste cap! N-aveţi decât să vă luaţi slujnică dacă vă dă mâna.
   Trântea farfurii pe măsuţă. Tacâmuri săreau în jurul ei ca de pe arcuri, zdrăngănind.
   — Da! zicea. O slujnică nu chiar aşa de toantă ca mine! Cel puţin să muncească pe bani! Fiindcă eu ce-am fost? Nu tot o slujnică? Măcar o vorbă bună să fi auzit după tot ce-am făcut în casa asta!... Claudia se rezemase cu spatele la bufet. Semeaţă, o înfrunta pe soră-sa cea mare c-o tăcere plină de dispreţ. Marta se întoarse către ea, pornită. — Şi eu am făcut şcoală. Nu m-a cocoloşit nimenea! Am ţinut toată casa în spinare. Ţi-am dat să mănânci cu linguriţa! Te-am şters şi la fund! Am gătit, am spălat, am măturat... Şi n-am lăsat gunoiul sub covor, aşa să ştii! Cu meseria mea, am şi eu idee de igienă! La fiecare şase luni mă trimite la vizită medicală. Wassermann şi toate celelalte! Tu câte ai făcut pân’ acuma, scumpo? Niciuna ca lumea!
   Bătrânu’ rânji satisfăcut.
   — Lasă, zise, ce nevoie are de vizite medicale? Că doar n-o să lucreze la cantină. Ai auzit ce-a zis nea Cutare ăla de nu predă istoria. Ar fi păcat, cică, să se-oprească aicea cu studiile. Ea care aşa şi pe dincolo!... Avem nevoie de intelectuali! Dacă se taie pădurile, cineva tre’ să mâzgălească hârtia, nu? Şi uite-i că nu stau degeaba, intelectualii noştri! Prostimea munceşte şi ei scrie! Teancuri peste teancuri!... Gem librăriile de cărţi!... Las’ că-i bine... Intelectualii, da... Alianţa...
   Te uitai la gâtul lui... Pârlit de soare. Lucra la staţia de încărcare a Rafinăriei, sub cerul liber. Se căţăra pe cisterne închidea şi deschidea robinete, trântea capacele... Rămăsese bronzat de astă-vară, o culoare sănătoasă. Nu-i vorbă, trebuie că mai era şi jeg pe deasupra. Nu se spălase de prea multe ori de-atuncea. Te întrebai: ce-ar fi dacă l-aş strânge de gât? Te şi vedeai cu mâinile înfipte în gâtul lui, apăsându-l, şi el tot mai jos, tot mai jos, tot mai slab, înmuindu-i-se genunchii, cartilajele gâtului trosnind crrrc!... Trimiţându-ţi în nas o suflare cu damf de alcool — ultima suflare!... Mariana se opri din lucru. Nu mai răbda nici ea. Îi reproşă că o lua peste picior pe Claudia. Pentru care motiv, mă rog frumos? Doar fiindcă-i bună la carte?
   — Eu? sări Bătrânu’. Eu s-o iau peste picior pe Claudia noastră? Da’ de unde, fato, nici pomeneală! Vorbeşti prostii! Eu nu iau pe nimenea peste picior, aşa să ştii!... Fiecare cu meritele lui... Cum îi spuneam şi lu’ coana Marchidan astă-toamnă... Ce-ai auzit, cucoană? Că l-au dat afară de la şcoală pe Simion? Da, cucoană, e-adevărat, i-am zis! N-a răbdat să fie batjocorit! E mândru băiatu’!... Mândru nevoie mare! Da, da!... Şi Bătrânu’ se întoarse către Simion Linte, cu sămânţă de ceartă: — Ai auzit, bă, ce-am zis de tine?...
   Tare, c-o voce găunoasă. Şi c-o tremurătură neînfrânată de duşmănie în adâncul gâtlejului.
    Atuncea se apucară la trântă şi se luptară, şi se luptară, până când zmeul băgă pe Prâslea în pământ până la glezne...
   Bătrânu’ se întoarse către ăilalţi rânjind şi îşi zvâcni capul zeflemitor în direcţia lui Simion Linte, clipind dintr-un ochi:
   — Nu-i place. Nici nu-şi ridică nasul din carte. Te pomeneşti că nu l-am lăudat destul... Nu că mă durea gura. Puteam să-i îndrug câte-n lună şi-n stele... Face box, puteam să-i zic! Ştii matale ce-nseamnă asta? Bate ca la fasole! Nu două meciuri câştigate! Şapte! Şaptezeci! Nu mă durea gura. Da’ mi-era teamă că madam Marchidan nu se pricepe la box! Şi-apoi, te pomeneşti că o punea dracu’ să mă-ntrebe dacă po’ să câştigi niscaiva gologani de pe urma boxului. Şi eu de un’ să ştiu dacă poţi ori nu poţi? Dumnealui, să n-audă de bani! Nici să-i cheltuiască... da’ nici să-i câştige! Dezinteresat, ce mai calea-valea!
   Simion Linte îşi strecură privirea prin golul dintre marginea de sus a cărţii şi franjurii zdrenţuiţi şi îngălaţi ai feţei de masă. Ghetele lui Bătrânu’, scălâmbe, înnoroite, cu şireturile desfăcute întinse pe covorul îmbâcsit. Câţi paşi împleticiţi, câte cărări şerpuite... Şi prin ce locuri tre’ să fi călcat ghetele alea împuţite. Închise cartea cu zgomot şi o aruncă pe masă de-a învârtitelea... Bătrânu’ o privi de sus, cu gura strâmbă, compătimitor, bâţâind din cap. Întinse o mână care atârna moale şi, apucând cartea care atârna şi ea moale, o ridică la o palmă deasupra mesei. Gura i se strâmbă şi mai mult când citi titlul.
   — Ia uite ce citeşte cocoşelul nostru semigreu! Basme!... Şi lăsă cartea să cadă la loc pe masă.
   Să-ţi smulgi paltonul din cui şi să ieşi naibii, ce altceva să faci! Afară în noapte... Căpcăunul! Deschidea o gură cât o şură. Dacă nu turna în ea, înghiţea tot. Tot ce-i ieşea în cale... Şi cu toate astea găsea peste tot neghiobi să-l asculte. Întorcându-se acasă pe şapte cărări, se oprea la fiecare pas şi saluta în dreapta şi-n stânga... Toată mahalaua ieşită pe la porţi... Abia putea să ridice mâna la cozoroc. În colţ, Mişu Dobre stând în prag trebuie că se-nvârtea în jurul lui ca un carusel, cu frizerie cu tot. C-un strat gros de pudră pe fălcile-i cărnoase, zâmbea binevoitor ascultându-l pe bătrânu’ Linte. Haină de pânză, albă, lungă până la jumătatea coapselor, apretată scoarţă, mişcări domoale, voce de bas, un adevărat domn, ce mai. Se înţelegeau între ei de minune... Culmea e că lui Bătrânu’ nu i se prea împleticea limba. Toate îl lăsau la băutură, dar limba îi dădea ascultare. Doar că răcnea. Cu cât era mai beat, cu atâta răcnea mai tare... Şi nu-şi pierdea vremea cu mărunţişuri. Din două-trei întorsături meşteşugite de frază a şi ajuns acolo unde vrea... Vremuri de mult apuse. Tinerel, flăcău — dacă poţi să-ţi închipui una ca asta! Adevărat armăsar! Făcea ravagii în dreapta şi-n stânga, nu-i rezista nicio fustă! Nici chiar fiica moşierului Leonte Ogăşeanu!... Frizerul dădea încet din cap. Îl înţelegea. Mai auzise povestea asta de multe ori, dar n-avea nicio importanţă. Pompilia o chema pe fată, da. Îl poftise la conac într-o vară când taică-su era plecat din ţară. Tânără şi nesăţioasă şi ea, la fel ca şi Linte cel focos, armăsarul! Futai, nu glumă! Şi ce mai bulendre scotea de pe ea! Mătăsuri din cele mai fine! Le arunca cât colo! Pluteau în aer ca puful de păpădie pân’ să se-aştearnă jos pe covorul persan!... Iar la sfârşit, adică dimineaţa când pe fereastră se vedeau mijind zorile se ruga de el să primească în dar din partea ei o tabacheră de aur... O tabacheră de aur?! Pomană? Fiindcă-s sărac, duduie Pompilia? Alde Linte n-au primit niciodată de pomană! Niciodată, duduiţă scumpă! Ţine-ţi tabachera! N-am nevoie! Eu nu-s de vânzare, aşa să ştii! Sărac, da’ cinstit! Mai bine! Ţine-ţi tabachera, o să mai ai nevoie! Dă-o la unu’ din îmbuibaţii matale cu altă ocazie. Mulţumesc pentru distracţie!...
   A rămas în urmă frizeria lui Mişu Dobre... Sala de popice... Conductele groase trecând pe deasupra străzii, înfăşurate în carton asfaltat... Pe un cvartal întreg n-au mai rămas decât pragurile caselor. Tot restul l-au făcut zob bombele americanilor... Bătrânu’ Linte călare pe buldozer ca Baba-Cloanţa pe mătură, târând în urmă bucăţi de instalaţii legate cu cabluri de oţel... Casa cu etaj a surorilor Dumitrescu, babe amândouă şi la fel de nebune, una ceva mai înaltă şi mai uscată. În timpul curselor de motociclete ieşeau pe balcon şi protestau care mai de care: Opriţi-vă, pentru numele lui dumnezeu! O să ne dărâmaţi casa! A şi început să cadă tencuiala din tavan! Şi casa chiar că arăta jalnic. Schijele făcuseră pereţii şvaiţer. Fără proptele s-ar fi năruit. Înşiraţi de-a lungul străzii, pe lângă sacii de nisip aşezaţi claie peste grămadă în jurul stâlpilor de la curbă, derbedeii făceau haz de cele două bătrâne nebune...
   Drumul către şcoală... Turnul de răcire. În măruntaiele lui ploaia cu miros de ulei se auzea susurând, rece, fără contenire. Pe o lungime de câţiva metri gardul de beton sta cocârjat sub o povară de gheaţă diformă, straturi peste straturi, unul mai hidos ca altul. De aici nu mai era mult până la podul peste calea ferată, o schelărie înaltă de fier, podită cu scânduri groase. În capătul ălălalt îl aştepta altădată Mihalache. Urca dinspre lac, cu mers legănat de raţă ca să-şi dea importanţă, împreună cu bătăuşii lui, combatanţi voluntari şi nespălaţi în armata golănimii din cartierul Lacului, fuduli mulţi dintre ei că avuseseră de-a face cu miliţia. Comedie întreagă, ce mai! Jos, luminile de semnalizare şi felinarele înşirate de-a lungul şinelor. Îi plăcea să se învăluie în fum de locomotive. O luase un pic mai înainte cu crescutul şi trăsese profit cât putuse, atâta tot.
   Dar lucrurile trebuiau să se schimbe într-o bună zi. Şi se schimbaseră. Gata, piciorul în prag! Muşchii se rotunjiseră şi se căliseră, umflându-se sub hainele rămase deodată prea strâmte. Bicepşi, deltoizi, pectorali... Plex! Bietele analize medicale trecuseră pe planul doi. Flacoane, eprubete etichetate, adio! Streptococii, stafilococii, gonococii — puteai să-i ucizi printr-o simplă concentrare de voinţă. Inspirând adânc, aerul şuiera năvălind pe nări ca vântul la gura unei grote şi în jur se făcea un gol de aer. Poftim de măsuraţi perimetrul toracic şi arătaţi-mi altul la fel în şcoală!... Mihalache nu mai avea ce căuta acolo, fusese exmatriculat — furturi repetate, jigniri la adresa corpului didactic. Realitatea e că ajungea să-i stai în gât directorului, inspectorului Groşescu... Dacă nu te vroiau barosanii, nici dracu’ nu te mai putea scăpa. Îl dăduseră afară. Dar el tot mai venea. Nemaifiind elev, nu puteai să-l scoţi decât cu miliţia. Or miliţia avea treburi mai urgente... Bătea mingea în curtea şcolii, c-un chiştoc în colţul gurii şi cu mâinile în buzunare. Lovea mingea în silă şi făcea piruete ca un măscărici, rânjind. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de el şi de golanii lui din cartierul Lacului. Dihor între găini. Cotcodăceală, panică dementă, fulgi plutind prin aer... Nici în vis nu visase Mihalache că în toată adunătura aia de mucoşi ar putea într-o bună zi să-şi găsească naşul... O încăierare năucă, asta vroia, ăsta îi era stilul. Ca-n mahalaua lui, cu mâinile în piepţii cămăşii, smucind, zgâriind, muşcând, lovind cu capul. Târâţi de valul puştimii, ei doi, Mihalache şi Simion Linte, pe după colţul clădirii, către closete, turtind burlanele cu spinarea. S-ar fi tăvălit şi-n praf, într-o confuzie totală... Un pumn fulgerător la maxilar, de la semidistanţă. Prăvălit pe spate, la pământ, rezemat în coate zdrelite, nu-i venea să creadă: Cum? Ce-a fost asta?... Zăcea în mijlocul vacarmului şi unul din elevii mai mici, ameţit ca într-o beţie de sânge, se apropia iute şi îl lovea cu vârful ghetei în coaste. Ăştia mici n-aveau nicio regulă. Şi nici milă. I-ar fi ciugulit şi ochii, doar să fi avut plisc!... De-atuncea Mihalache n-a mai avut replică. Toată şcoala a răsuflat uşurată. Ar fi putut să bage de seamă şi profesorii, Lăzărescu, directorul, Pascu şi toţi ăia, inclusiv inspectorul Groşescu. Dar se pare că în ochii lor n-a fost decât o răfuială personală: lasă-i să se sfâşie între ei; putere brută contra putere brută! Îţi aruncau asta în obraz şi-ţi întorceau spatele. Elevul Linte a făcut, elevul Linte a dres! Ajungeai să nu-ţi mai doreşti decât să vină mai repede ziua de antrenament. Nimic altceva. Să aştepţi la uşa zăvorâtă a sălii, pe hol, câteva minute, zgâindu-te la fetele de la cantină. Ziua lor de lucru era pe sfârşite... Ora cinci jumate... Şase fără un sfert... Sala se deschidea, largă, un kilometru de la un perete la altul, cu mirosul ei familiar. Să tot alergi fără să te opreşti pe podeaua de scândură, netedă, culoare cafeniu-roşcat, roasă de atâtea călcături... O alergătură viaţa întreagă. S-ajungi acolo unde vrei s-ajungi şi s-o porneşti mai departe. Sărind într-un picior. Sărind coarda. Alergând. Ţintind mănuşa cu mişcări iuţi şi imprevizibile a maestrului... Marcu lipsea foarte des. Abia dacă-l prindeai în sală o dată pe săptămână. Se ocupa de juniori mai mult de-o grămadă. Mereu îşi găsea de lucru pe la sediu. Cică. Nu apăruse nici azi. Mai bine. Ducă-se. Toată lumea ştia ce fel de relaţii sunt între el şi Nicodim. Suspecte de bună seamă în ochii unuia care nu-i cunoştea. Reci. Cel puţin din partea maestrului. Muşchii maxilarelor începeau să-i joace ori de câte ori se apropia Marcu. Ochii îi aruncau luciri de oţel. Aproape că nu stătea de vorbă cu el. Îi dădea doar răspunsuri monosilabice. Îl lăsa să iasă pe hol să fumeze. Şi bineînţeles că Marcu nu se mulţumea să rămână pe hol. De cele mai multe ori dispărea la cantină, unde îi plăcea să stea la taclale cu fetele. Cine vroia să-l vadă în elementul lui, jubilând, n-avea decât să se ducă după el la cantină. Se încingea acolo o hihăială şi o cotcodăceală ce nu s-a mai pomenit... La rugămintea maestrului, de juniori se mai ocupa din când în când şi Cotruş, de fapt aproape la fiecare antrenament, chiar şi când Marcu binevoia să fie prezent. Nici nu era nevoie să-l roage. Cotruş singur se oferea bucuros. O adevărată plăcere să exersezi cu el. Avea ceva experienţă şi nu se arăta niciodată zgârcit. Lucra la restaurant. Mioriţa, localul cel mai luxos din oraş, de pe strada Republicii. Cu atâţia tipi câţi se perindau pe-acolo, avea mereu câte ceva de povestit... Beţivani care, cu puţin înainte de ora închiderii veneau să ia la rând mesele goale şi să dea pe gât paharele rămase pe jumătate neconsumate... Câte-un babalâc nebun care s-aşează la o masă şi stă ca o momâie. Nemişcat. Singur-cuc. Ar sta ore-ntregi dacă l-ai lăsa în legea lui. Îl întrebi ce doreşte... Nimica. Se zgâieşte la tine c-un zâmbet nerod. Păzeşte-mă, doamne!... Alţii îţi caută nod în papură. Nemulţumiţii! Una-două, nu că el vrea să stea de vorbă cu directorul. Să i-l aduci plocon la masă... Directorul nu-i în local... Atuncea să vină cine-i ţine locul!... N-aveţi decât să scrieţi în condică. O găsiţi la bufet. Uşa din fund şi o luaţi la stânga pe coridor... Nimic! Directorul! Mort-copt, să i-l aduci la masă!... Băieţii râd să se prăpădească... Mă rog. Se pare că în meseria de chelner e de mare folos să faci box. Clienţii... Consumatorii... Sunt atâţia zbanghii printre ei că niciodată nu ştii la ce să te-aştepţi. Ca să nu mai vorbim de-o altă categorie. Zurbagiii. Scandalagiii... În privinţa asta puteai să-i dai numaidecât dreptate. De-ajuns să te gândeşti la bătrânu’ Linte, să ţi-l închipui doar cu vreo câţiva ani mai tânăr. Şi plin de bani să zicem... Cine mai are în ziua de azi bani de restaurant? Şi încă la unul ca Mioriţa? Foştii? Cum naiba fac? Îşi vând bijuteriile?... La ăia care puneau asemenea întrebări Cotruş se uita amuzat... Trecuse de ora opt. Cantina se închisese de mult. Doar mirosul de varză mai rămăsese pe hol, stăruitor. Se strecura pe sub uşa sălii. Începeai să-nghiţi în sec, iar golul din stomac te rodea al naibii. Şoriceii. O obsesie afurisită. Începeai să înţelegi nu numai puterea viciului care îi îndemna pe beţivani să ia la rând mesele de la Mioriţa şi să golească pe furiş paharele, dar şi viciul foamei — indivizi ce veneau să înfulece resturile din farfurii... presupunând că ar putea fi cineva atât de tâmpit să lase ceva în farfurie... Rămăşiţe călâi de sos roşu cu boia, numai bun de şters cu jumătăţi proaspete de chiflă şi coaste rotunjite de porc ronţăite neglijent, bucăţi rumenite de slănină date la marginea farfuriei de tipi fandosiţi... Toate se răzvrăteau în tine. Te simţeai un nimic!...
   Nicodim se schimbase între timp la vestiar. Îşi pusese pantalonii şi puloverul lui gros, împletit în casă, cu gulerul înalt, rulat pe gât. Niciodată nu se grăbea să plece. Băieţii o şterseseră cu toţii la duşuri. Încă un pic şi sala avea să se închidă până vineri-seară. Maestrul se apropie încet şi se aşeză pe marginea lăzii de sărituri, c-un picior în aer.
   — Ştii, băiete... Mă gândeam la filmele de pe vremuri... Erau şi pe-atuncea destule filme proaste. Dar unele mă distrau. Aveam câteodată chef să mă destind şi mă duceam să văd câte-un film poliţist... Afaceri dubioase, ştii cum era... Un tip se-ntorcea seara la hotel dup-o zi grea... Îşi lua cheia de la recepţie şi o pornea pe scară în sus... învârtea cheia pe deget şi îngâna o melodie... Nepăsător, vesel... Gândul îi zbura cine ştie pe unde, şi aşa, gândindu-se aiurea, deschidea uşa de la camera lui şi aprindea lumina. Şi-atuncea numai ce se pomenea că-n fotoliu stă şi-l aşteaptă un alt tip, unul care avea cu el o răfuială mai veche... Nicodim râse domol, un pic melancolic, privind pierdut pe fereastra întunecată către vechile sale amintiri... Încercam să mă pun în pielea ăluia care stătea în camera de hotel aşteptând în întuneric. Şi mă gândeam: ce tâmpenie! Să stai şi s-aştepţi la nesfârşit. Cât s-aştepţi? Fiindcă niciodată nu poţi să ştii când se-ntoarce amicul. Poate peste o zi... Poate peste o săptămână! Cât s-aştepţi?... Dar mai pe urmă mi-am zis: Ei, poate că n-o fi chiar o tâmpenie. Poate că merită... Doar că trebuie să ştii s-aştepţi, asta e. Să stai în întuneric şi să te gândeşti în linişte la meciul de mâine. De câte ori n-am făcut-o şi eu. Să te lase dracului cu toţii în pace şi tu să stai să te gândeşti. Adică să fii sigur că n-o să dea nimenea buzna peste tine în odaia unde stai, aşa, lungit pe un divan să zicem... Astăzi unde mai găseşti o odaie liniştită? S-a umplut lumea de tipi care nu se simt bine până ce nu te pisează ca la carte. Şi ce mă miră cel mai mult e că niciodată nu se satură, asta e. Oricând poţi să te trezeşti că un tip din ăsta a uitat să-ţi zică ceva important. Încă o oră de pisălogeală! Ţi se împrăştie gândurile, nu te mai poţi aduna, nici nu mai ştii cum te cheamă... Sau dacă mai ai vreun nume. Or în box, dacă vrei să faci ceva, trebuie neapărat să ai un nume, nu ştiu dacă-nţelegi exact ce vreau să spun. Un nume nu să te fuduleşti cu el. Mai degrabă aşa, o identitate. Să fii mereu învingător. Pe ring — da. Da’ nu numai. Ţine minte asta, băiete. Nu lăsa pe nimenea să te călărească. Scutură-te. Dă din copite! Ăsta e boxul, băiete. Nu poţi să tragi un hotar între viaţă şi ring. Boxul e un mod de a privi viaţa, de a trăi. scuză-mă că poate fac un pic de filozofie, dar asta e...
   Începeai să ai unele îndoieli. Oare nu te lua drept altul? Unde vroia s-ajungă? Rătăcise oare carneţelul ăla unde fiecare boxer îşi avea fila lui? Sau nu-şi mai aruncase de mult ochii pe carneţel şi începuse să uite? Avea acolo notat tot, data naşterii, ocupaţia, meciurile jucate, tata, mama... cine-o avea, tot. Un hotar între viaţă şi ring? Oho, şi încă cum! Un hotar de sârmă ghimpată, maestre! Te şi vedeai târându-te către el, ca-n filme, pe câmpul de luptă, printre explozii de obuze. Cu Bătrânu’ în chip de Baba-Cloanţa călare pe mătură suflându-ţi în ceafă răsuflarea fierbinte, furios, dement. Să nu te lase s-ajungi pe ring niciodată. Să te facă fărâme, să te toace cu toate căcaturile, cu toate mărunţişurile de fiecare zi... Niciun hotar? Ei, cum? Unde s-a mai pomenit aşa ceva?
   — De vreo două-trei săptămâni încoace parcă eşti mai mult posomorât decât bine dispus. Sau mi se pare mie?
   Nicodim îl privea cercetător, c-un interes un pic învăluit în ceaţă.
   S-a întâmplat ceva? Hai, dă-i drumul, spovedeşte-te.
   Cum să-i spui? De unde să-ncepi?... Dat afară de la şcoală... De unde să scoţi remuşcări pentru cele întâmplate în octombrie? când în locul ocupat altădată de profesorul Lăzărescu nu rămăsese decât un gol? Cine să-l umple? Poftiţi! Nu se-nghesuia nimeni. Nicodim, da, îşi avea locul lui. Dar altul? Cine?
   Maestrul îl bate pe umăr.
   — Bine, băiete, las-o pe altă dată. Dacă te hotărăşti, îmi spui. Da? Oricând. Asta vreau să ştii... Iar cu campionatul nu-ţi face gânduri. Mai avem timp. Dregem totul pe-ndelete. Ajungem la forma cea mai bună exact la momentul potrivit, cu o zi înainte de turneul final. Nici mai devreme, nici mai târziu. Batem palma? Bun. Lasă-le naibii de gânduri! Nimica nu-i ireparabil. Asta-i tot. Hai, şterge-o la duş!
   Ei, Simion Linte? În drum către duşuri simţi în spate privirea binevoitoare a maestrului? Simţi cum îţi încălzeşte spinarea? Turneul final... Câte priviri binevoitoare, atuncea, în ziua finalei? Un zâmbet incert, până la primăvară, sceptic, şovăielnic. Cale lungă până la primăvară... Şi apoi, în trenul oprit la semafor, în mijlocul pădurii, toată o lumină verde, de câte ori o s-auzi cucul cântând? Cine ştie... Iată un tânăr vânjos în Gara de Nord, ducându-şi valiza, cu paşi mari, prin fumul locomotivelor. Simion Linte, da. A venit să cucerească medalia, sau a şi cucerit-o? Să fie oare în valiză, printre bulendre, maieuri, chiloţi de atlaz negru, jilave de năduşeala ringului. Un bărbat de şaişpe ani, asta e. Aşteaptă, băiete, să vină toamna târzie. Atuncea ai să le poţi întinde la uscat pe radiatoarele încinse din sala de antrenament de la Atelierele Centrale...
   Dar între timp unde ai să stai? O odăiţă liniştită? Unde? În gazdă? Cu ce bani? Campionul sărăntocilor! C-un gol în stomac şi genunchii moi de foame! Milă şi pomană! Să-ţi vină rău, nu alta!...
   Cotruş se desfăta sub duş. Se alinta, lua-l-ar naiba. Ca un cotoi ce se freacă de piciorul mesei. Apa îi şiroia peste pleoape. O cascadă întreagă, fierbinte. Într-adevăr, cei o sută şaizeci şi şase de sportivi legitimaţi la asociaţia Metalul reprezentau o forţă, după cum spunea cu mândrie maestrul. Asta se vedea. Sub duş, sigur că da, o forţă. Dar măcar unul din toţi ăştia o sută şaizeci şi şase putea să-ţi dea o mână de ajutor, nu? Măcar unul.
   — Hei, Cotruş! îl strigă. Am o vorbă să-ţi zic.
   Îl văzu că se-ntoarce sub duş către el, încet, cu pleoapele strânse, înălţându-şi sub şuvoi când un umăr, când ălălalt. Apa îi plesnea umerii sfârâind îndrăcit.
   — Ce-ai zis?
   N-auzea, fir-ar să fie! Cât de tare să răcneşti?
   — Dacă ieşi înaintea mea, nu pleca. Aşteaptă-mă să viu şi eu. Vreau să stăm un pic de vorbă.
   — Bun, te-aştept. Dă-i zor.
   Slavă domnului, bine c-a auzit. Fiindcă nu-i nicio afacere să-ţi tot strige în ureche din două-n două vorbe Ce-ai zis? Ce-ai zis?... Pe câtă vreme afară în stradă, mergând cu pas grăbit ca să nu-ngheţi de tot, puteai să n-aştepţi de la el un ghiont amical cu cotul ca să-i spui tot... Dat afară de la şcoală... Exmatriculat din toate şcolile din România!... Sunt aproape trei luni de-atuncea. Trei luni! Nu-l cunoşti pe Bătrânu’. Habar n-ai de ce-i în stare. Îmi face viaţa amară, asta e. Mai mult umblu prin oraş decât stau acasă. Numai ca să nu-i văd mutra...
   Cotruş dădea din cap, înţelegea. Sigur, nici nu era prea greu. Un zâmbet în colţul gurii. N-o lua şi tu în tragic. Foarte bine.
   — De ce te-au dat afară?
   Are vreo importanţă? Chiar vrei să ştii? Aceeaşi poveste frământată în minte de zeci de ori oare cum o să sune spusă pentru prima oară cu voce tare?... Istoria... Lăzărescu, acru şi uscat, în fiecare oră... Vechea placă... „Noi românii suntem un popor paşnic”... Am cules fructe şi am păscut oile... Ni s-au strepezit dinţii de-atâtea fructe... Aflase că fac box şi pesemne că de-aia nu mă putea suferi... Tocmai în clasă la el, unul care aşa şi pe dincolo... Vroia să-mi demonstreze că tre’ să fii cretin ca să-ţi placă boxul. Eram un exemplu tocmai bun pentru demonstraţiile lui... Diplomaţie, nu violenţă! Uite unde duce violenţa! Vedeţi? Ăsta-i tipul. Frunte înaltă? Mm! Doar dintr-o eroare a naturii! Uitaţi-vă bine, vedeţi-l aşa cum e... pe dinăuntru. Portretul lăuntric! Frunte teşită, bărbie teşită, arcade proeminente! Maimuţă!... Nu-i răspundeam. Toceam pe rupte. Nu reuşea să mă-ncuie. Zâmbeam. Asta îl scotea şi mai tare din sărite. Turba pur şi simplu!... Şi într-o zi l-au lăsat balamalele, m-a pocnit. Nici eu n-am mai putut să mă stăpânesc. I-am întors-o. N-am vrut să dau prea tare, dar a căzut grămadă peste catedră... Îţi dai seama ce-a ieşit...
   La una ca asta Cotruş se-nveseli de-a binelea.
   — Oho! Aşa vasăzică... Şi se porni să râdă. Ai lovit sub centură!
   Sub centură? Nu, n-a fost sub centură. Da’ vezi că ei au alte reguli pe-acolo. Paştele mă-sii de viaţă!... Ce mai încolo şi-ncoace, Cotruş, sunt pe drojdie, asta e. Trebuie să găsesc neapărat ceva de lucru.
   O umbră trecu pe trotuar venind de sus. O mogâldeaţă, un trecător. Şi încă unul. Tot ce discutai în liniştea nopţii se auzea până hăt-departe. Se hotăra viitorul. Auzeau toţi, chiar şi cei ce nu erau de faţă. Un jet de abur ieşea cu presiune dintr-un robinet uriaş, mai negru ca noaptea. Fâsâia fără încetare destrămându-se deasupra unui acoperiş de tablă ondulată, pe fondul albastru închis al cerului. Se destrăma pur şi simplu. Nu rezista la ger... Cât să mai umbli? Sticleau zidurile caselor, gălbui, palide, încremenite. Sticlea asfaltul... Trecând de fiecare felinar, veneau din urmă umbre grăbite, o luau înainte căţărându-se — un pas, doi paşi — pe gard, dănţuind pe gard, clovni pe catalige... se ştergeau, dispăreau la apropierea felinarului următor... Acelaşi drum de fiecare luni, miercuri şi vineri. Dar acuma se hotăra viitorul.
   S-ar putea să ai noroc, Simion Linte.
   I-auzi ce zice Cotruş! Să treci mâine-dimineaţă pe la el. Cică poţi să nu te grăbeşti prea tare. Dacă ajungi pe la opt e tocmai bine. Şi vezi cum te prezinţi. Nu cumva să vii cu mutra aia fioroasă a ta de fiecare zi. Întinde-ţi bine gura, zâmbeşte. Dacă ai uitat, fă exerciţii la oglindă. Şi n-ar strica să te şi ferchezuieşti un pic. Pantalonii la dungă, o cămaşă curată, spălat... Ia opreşte-te o clipă să te văd! Hm! da. Tunsoarea merge. „Boxer”. De faţă cu şefu’ să nu te ţii prea băţos. Nu prea-i plac tipii încruntaţi. Şi nu uita să zâmbeşti... Un zâmbet, o glumă... Ştii cum e...
   Hei, Simion Linte! Ce-i cu tine, băiatule? Ce-ai rămas cu gura căscată? Nu-ţi convine la restaurant, spune drept? Te gândeai la altceva? Ei hai, vino-ţi în fire, ce dracu! Lasă prostiile. Judecă şi tu! Doar nu-i o bombă ordinară! Restaurantul cel mai mare şi mai elegant din oraş! Mioriţa! Lume multă, curată! Nu pute nimeni a transpiraţie. N-ai să vezi chiştoace pe jos. O bucătărie mare cât o uzină! Laborator, nu alta! Perdele înalte cât pânzele de corabie! Masă gratuită! E de lepădat în ziua de azi?... Şi apoi, nu te sileşte nimenea. Nu semnezi niciun contract. Doar vii şi-ţi arunci o privire. Nu-ţi convine, pa şi pusi! Te duci la fabrică! Ce ştii tu să faci? Nimic. Avea dreptate taică-tu: mai bine vă învăţau o meserie la şcoala aia a voastră de doi bani. Nu te-au învăţat nimica. Aşa că la fabrică or să te pună să-mpingi un cărucior cu piese. De la magazie la matriţerie şi de-acolo la sculărie. Şi-napoi. Dup-un an de zile ai să te mândreşti că, una peste alta, ai făcut distanţa de la Pământ la Lună! Ăsta da, joc de picioare! Adio, box! N-o să mai fii bun de nimica. N-o să ştii cum s-ajungi mai repede acasă, pe drumul cel mai scurt! N-o să mai ai putere nici să-ţi scoţi ghetele din picioare. Şi n-o să se-nduioşeze nimenea de tine, băiete. Toată lumea o să te-arate cu degetul. Îl vezi? Un zevzec. O şansă a avut şi el în viaţă şi a lăsat-o să-i scape. Suflată din palmă ca un puf de păpădie. Pfuu! Nu mai e, s-a dus... în vânt! Putea s-ajungă mare boxer. A ajuns un căcat. De ce? Fiindcă s-a îndrăgostit de-un cărucior cu piese, la fabrică. Sute de mii de kilometri! zdranga-zdranga!...
   — Stai un pic, Cotruş. Am priceput, nu te-nfuria, ce naiba. Hai să zicem că-s de-acord... Da’ cum rămâne atuncea cu boxul?
   — Cu boxul!... Să mă ia naiba dacă...
   — Nu, nu! De ce te repezi? Cu boxul, da, e o problemă...
   — Nu-i nicio problemă!
   — Ba da! De ce nu mă laşi să-ţi explic? E o problemă!... Ştii şi tu care-i părerea lui Nicodim. Nu c-aş fi de-acord cu el sută la sută. Adică de cantină şi de toate alea mi se rupe, mă-nţelegi? Mie nu-mi pute şi nici gagicile de-acolo nu mă deranjează. Da’ are dreptate când zice că dacă vrei să faci ceva în box trebuie să fii mereu învingător.
   — Şi cin’ te-opreşte, omule? N-ai decât să-i beleşti pe toţi şi-ai să fii ăl mai mare-nvingător!
   — Păi vezi, Cotruş, tocmai asta e! că la voi acolo nu poţi să snopeşti pe nimenea.
   — A! Aşa deci!... Dezamăgit, Cotruş era gata să-şi ia cuvântul înapoi... Dacă ai gânduri de-astea, mai bine spune-mi dinainte! N-am niciun chef să-mi pun obrazul pentru tine şi după aia să-mi faci cine ştie ce năzbâtii!
   — Nu-i asta, Cotruş, nu m-ai înţeles. Vreau să spun că la voi acolo nu poţi să beleşti pe nimenea nici măcar în gând. Asta-i partea proastă!
   — Ei, băiete... Prietenul său îl privea compătimitor. Începuse să se lămurească... Am cam priceput ce-i cu tine, omule. Tu nu eşti zdravăn! Îţi lipseşte o doagă!... Ori tu n-ai înţeles bine ce-a zis Nicodim, ori e şi el la fel de aiurit ca şi tine! Una din două!... Eu unul n-am de gând să belesc pe nimenea. Nici de-adevăratelea, nici în gând! Bineînţeles că nu mă refer la box. Asta-i altă treabă! N-are nicio legătură una cu alta! Eu vreau să câştig bani din meserie şi să fac box în timpul liber, mă-nţelegi? Nu zic că nu mi-ar surâde s-ajung campion. Şi poate c-am să şi ajung. Da’ vreau să-ţi spun un lucru. N-am de gând să mă dau peste cap pentru asta. Am o meserie bună, nu-ţi ascund, câştig bani destui. N-o să renunţ la ea. Şi dacă vrei să ştii, nici pe Nicodim nu l-am auzit vreodată să-mi facă vreo aluzie, nu. Adică tu vrei să fii mai catolic decât papa! N-ai decât, faci cum vrei. Eu unul ţi-am explicat destul. Mai mult de-atâta n-am ce să-ţi mai spun. Te rog să mă crezi că dacă era altu’ în locul tău, nici nu stăteam de vorbă. Mi-ai cerut un sfat... Ţi-am dat mai mult decât un sfat, ţi-am făcut o ofertă. Adică nici eu n-arunc vorbe în vânt, dac-o luăm aşa, măcar că nu-s antrenor la Metalul. Nu-mi stă în obicei. Dacă ţi-am zis să vii mâine la opt, înseamnă că mergi la sigur... Ei, hai, Linte, lasă mofturile, ce naiba! Vrei să mă rog de tine? Ai să vezi c-o să-ţi placă. Nici nu-i mare lucru de făcut. Zile cu îmbulzeală sunt puţine. Sâmbăta şi duminica, atâta. Mai cunoşti şi tu lumea... Barosani... Gagici... Ai să vezi... Vino mâine, băiete, ăsta-i sfatul meu. Sincer să-ţi spun, merită! Vino mâine. Şi vezi să n-ajungi prea târziu.
   Se despărţiră. Cotruş o coti la stânga. Grăbit, o luă cruciş pe sub lumina de la mijlocul întretăierii. Umbra îl ajunse din urmă şi cu o mişcare precipitată i se repezi înainte sărind, abracadabra, peste bordură, în dreptul debitului de tutun...
   Dispărea în noapte pe strada Dimitrie Cantemir...
   Şi acum?... Strada Haşdeu se întindea dreaptă urcând uşor către turnul de răcire... Să-i serveşti pe alţii, sau să fii servit? Cine să te servească? Şi cu ce bani să plăteşti?...
   Hai, Simion Linte, urneşte-te, ia-o către casă. Ai îngheţat de tot, mână măgarul! Să te-ajute Sfânta Miercuri!... Du-te acasă şi fă-ţi valiza în mare taină. Mâine în zori, la drum! Nimenea nu trebuie să ştie şi totuşi toată lumea o ştie. Mioriţa... Local de lux... O meserie râvnită de mulţi... În pragul frizeriei, Mişu Dobre o să te întâmpine c-un zâmbet lătăreţ: oare te-ai pieptănat cum se cuvine? ia să vedem. Poate că n-ar strica vreo câteva picături de briantină în părul tău negru, hm? Ai arăta straşnic, ucigător, să te soarbă din ochi muieruştele de la Mioriţa!... Dar nu mai e timp. Du-te, du-te, băiete, nu cumva să întârzii. Poate altă dată... Iată-l şi pe brutarul Iordan şezând, uşor şi străveziu, sus pe-o grindă prăbuşită, deasupra mormanului de dărâmături. Mustaţă colilie. Neschimbat... Ştiu, ştiu unde te duci, Simion Linte. Te-ai făcut băiat mare! Flăcău în toată legea. Bravo! Bravo! Erai un mucea când veneai pe la mine şi-ţi băgai nasul peste tot, ţi-aduci aminte? O obrăznicătură de-o şchioapă! Te-am şi plesnit o dată peste mână, da’ sper să nu-mi porţi pică. Îmi cam sărea muştarul, recunosc. Dar n-aveam suflet rău, băiete dragă... Ştii, mi-a venit o idee! Ce-ar fi să facem noi doi o afacere, hm, ce zici? Uite, tu te duci la patronul restaurantului Belvedere... sau, mă rog, Mioriţa cum îi ziceţi voi acuma, şi-i propui în numele meu să încheiem un contract! Eu îi livrez chiflele, iar el... Sau nu, mai bine lasă. Am auzit că la voi acuma nu mai poţi să faci afaceri. Lasă... Mai vorbim noi într-o zi. Mai vorbim noi, Simion Linte. Şi să nu-ţi pară rău. Ai făcut o afacere bună...
   Iată şi garajul... Ce-a mai rămas din el... Porţi căzute într-o rână. Îndărătul lor, prin crăpături late de-o palmă, nimic altceva decât rămăşiţe de pereţi mirosind a benzină, între care şi-a făcut culcuş, ca o căţea pripăşită, dimineaţa cenuşie şi rece... Opel-Kapitän, Plymuth, Chrysler, Chevrolet — cad din ghearele macaralei peste un munte de fiare ruginite. Fraţii Bunea, în salopete albastre cu bretele peste umeri, se agită sus pe cabina unui uriaş Leyland, dirijând operaţia: Mai la dreapta! mai! mai! mai! Hopa! Zdrang! Trosc! Sunt prea ocupaţi ca să-l bage în seamă pe Simion Linte, s-au întors din străinătate şi repede, în doar câteva zile, trebuie să pună pe picioare fostele lor afaceri. De fapt totdeauna şi-au ţinut nasul cam pe sus. N-au avut timp de pierdut cu puştii din cartier. Boxul nu i-a interesat niciodată. Şi nici restaurantele. Mai degrabă s-ar fi ocupat de dezamorsarea bombelor neexplodate. Dar au explodat toate... Şi au nimerit garajele în plin...
   La întretăierea străzilor I.C. Frimu şi Haşdeu, la doi paşi de răcitor, n-a mai rămas niciunul din sacii de nisip îngrămădiţi astă-vară la piciorul stâlpilor. Astăzi nu sunt curse de motociclete, dar pe balconul casei lor ce stă să se năruie, surorile Dumitrescu, pradă neliniştii de nimic potolite a bătrâneţii, pândesc un trecător pe care să-l roage... Simion Linte! Simion Linte! Ştim unde te duci! Numa’ tu ne poţi scăpa de belea! Roagă-l pe şeful tău să intervină pentru noi! Poate că-i om de treabă. Roagă-l! Imploră-l! Să pună o vorbă bună pentru noi! El cunoaşte atâta lume!... Să nu mai treacă motocicletele prin faţa casei! Spune-i că o să dăm un acatist pentru el! Zău, să nu mai treacă! Se dărâmă toată casa! Au şi început să cadă bucăţi de tencuială din tavan! Roagă-l din partea noastră, Simion Linte, băiatule! Tu eşti un flăcău de treabă. Roagă-l! Roagă-i pe toţi. Să te-ajute Sfânta Miercuri şi să-ţi dea sănătate! Nu-i lăsa să ne nenorocească! S-avem şi noi parte de-un pic de linişte atâta cât mai avem de trăit...
   Jawa, Puch, Zündapp aveau să treacă după aceea, în trombă, începând din ziua când cele două bătrâne n-or să mai fie...

***

^*Capitolul 2 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Urma scapă turma (1/17)*

Unu...

Parcă trecuseră o sută de ani de când ploaia nu se mai scurgea de pe acoperişul şcolii, bătând darabana în burlanele de tinichea. Şi când te gândeşti că asta se-ntâmpla nu mai departe decât astă-toamnă, în octombrie!... Au fost şi zile frumoase — vorba vine! Soare. Dimineaţa, un abur rece se ridica din zgura roşie a terenului de volei. De alături, de la Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar încă nu se făcuse auzit niciun tunet. Dacă aveai timp de pierdut puteai să pândeşti la uşa lor mult şi bine. Ore întregi puteai să te plimbi pe trotuar, în sus şi în jos, în umbra castanilor, pe dinaintea ferestrelor ce dădeau în stradă, cu mâinile în buzunar... Înăuntru nu se clintea nimic. Trebuie că se furişau cu toţii, unul câte unul, în cap cu inspectorul Groşescu, pe uşa din dos, cu genţile lor doldora. Era acolo o curticică dosnică, o frumuseţe... primăvara, în aprilie, toată numai flori de prun şi zumzet de albine. Păcat de ea. O spurcau, toţi guşaţii ăia. Ca să nu mai ocolească prin stradă, fiindcă, vezi bine, n-aveau o clipă de pierdut, puseseră să li se facă o poartă cam pe la mijlocul gardului despărţitor dintre şcoală şi Inspectorat, nu prea aproape de duhoarea closetelor. Şi din curticică, hop în curtea şcolii! Inspectorul Groşescu nu se uita nici în dreapta nici în stânga. Şi nici măcar în jos, pe unde călca. Nu se uita decât înainte şi în sus, la cer. Străbătea curtea de-a curmezişul, cu pas hotărât, tăind chiar şi-un colţ din terenul de volei, peste zgură. De bună seamă că terenul ăla nu-i spunea nimica. Loc de pierdut de vreme. Guşa congestionată i se revărsa peste gulerul de la cămaşă, care îl strângea de gât. Iar după gura veşnic strâmbă puteai să juri că înghite în câte o bulină de chinină, dimineaţa, pe stomacul gol...
   Păcat şi de sala aia mare a şcolii, unde în recreaţie elevii aveau voie să rămână doar în zilele ploioase. Pereţii, acoperiţi de sus până jos cu reproduceri după tablouri istorice, pe hârtie, îngălbenită cine ştie după câţi ani, întărită pe dedesubt cu pânză. Păcat că nu se uita nici dracu’ la ele... Ultima noapte a lui Mihai Viteazu... O fâşie de nor negru se întindea peste lună. Semn rău. Mihai Viteazu stătea în picioare, cu mâna dreaptă ridicată, şi în mână ţinea o cupă cu vin. Tot tabloul — numai umbre şi luciri argintii. Frumos, nimic de zis. Doar cavalerii ăia din jurul lui trebuie să fi fost nişte javre cu toţii. Şedeau la masă jurând credinţă. Cică. Niciodată să nu te-ncrezi în jurăminte! Nu se poate să nu se găsească în jurul tău cel puţin un nenorocit de Iuda!... Bătălia de la Posada. Bolovani uriaşi, stârnind avalanşe de alţi bolovani se prăbuşeau din vârful muntelui peste capul duşmanilor. Prinşi la înghesuială în fundul văii înguste. Bine le făceau! La ce bun să te porţi cu mănuşi? Tratate, înţelegeri, diplomaţie?... Iată-l pe Dimitrie Cantemir. Portret, în armură, ţinând un sul de hârtie în loc de sabie, transpirând sub peruca toată numai cârlionţi, chiar lângă soba de teracotă cafenie. Mai latin decât însuşi împăratul romanilor... Cele două ferestre, prea puţine pentru o sală aşa de mare, dădeau în curtea şcolii. Dincolo de gard se vedea Inspectoratul Şcolar — o clădire gen conac boieresc, părăsită de boieri. Sau smulsă din mâinile lor, nu-i aşa?... Dar tablourile istorice pe hârtie pânzată, oricare era părerea lui Lăzărescu, erau mişto. Îţi luau ochii. Traian şi Decebal. Toată lumea ştia prin ce se deosebeşte o sabie romană de una dacă. Dar iată şi stindardul dacilor: un trup de balaur cu cap de lup, în vârful unei suliţe! Din metal. Şuierând în vânt. Murind în luptă, se duceau la întâlnirea cu Zamolxe, dacii ăştia!... În nopţile cu lună plină, în adâncul pădurii, dănţuiau tinerii războinici, despuiaţi, fiecare c-o blană de lup pe cap, mânjiţi de sânge pe la gură. Lui Lăzărescu, să-i vină rău, nu alta!... Nu suporta s-audă nici că se vorbeşte de sânge... Tratate, diplomaţie. Doar asta era în capul lui. „Dintotdeauna noi românii am câştigat mai mult pe cale diplomatică decât prin războaie! Suntem o naţiune paşnică, noi românii! Am fost târâţi în război împotriva noastră!... Sărăcia şi nevoile şi neamul”... Amesteca totul într-un talmeş-balmeş desăvârşit, de-ţi întorcea stomacul pe dos. Oină, nu box! Boxul? Un sport brutal, animalic!... Făcea spume la gură când îl apucau furiile. Bătea cu pumnul în catedră. Nici nu bănuia ce putere zace ascunsă în pumnul lui de intelectual, niciodată folosit. De altfel, probabil că se şi fleşcăise de-atâta inactivitate. Cu toate năbădăile lui, orele i se scurgeau lâncede, n-aveau niciun miez, nicio greutate. Timpul, acolo în clasa lui, nu se cronometra. Nimic nu se măsura, nimic nu se cântărea. Doar panglici pe gură, asta scotea. La fiecare oră, aceeaşi poveste: circ pe seama lui Simion Linte! Şi mare haz mare pentru cei câţiva deştepţi ai clasei. Îşi aruncau în cruciş, peste capetele muritorilor de rând, câteva zicale latineşti, învăţate papagaliceşte. În schimb, îi apuca tremuriciul la cea mai nevinovată vizită medicală. Te uitai la ei şi te umfla râsul. Cu pâlnia stetoscopului lipită pe piept, le tremurau buzele. Se temeau să nu le descopere cine ştie ce hârâituri prin fundul plămânilor neantrenaţi. În definitiv, ce-ar fi putut să păţească mai rău decât să fie trimişi la sanatoriu, unde ar fi avut timp berechet pentru studiu? De ce atâta spaimă? Când de fapt vizitele medicale s-ar fi putut spune că erau unul din puţinele lucruri simpatice de la şcoală... Asistenţa medicală îşi făcea datoria. Cutii întregi de eprubete intrau în clasă, fiecare cu câte un beţişor cu vată pentru exudat faringian. Aduse în clasă de sora medicală, clincăiau de zor în braţele ei, mai ceva ca candelabru cu zorzoane de cristal. Atingând fundul gâtlejului, beţişorul îţi provoca un spasm de vomă. Atâta tot. Puse la loc în eprubetele numerotate, beţişoarele căpătau un aer magic. Nu mai erau o simplă adunătură de beţişoare în eprubete. Fiecare îşi avea corespondentul lui viu în persoana cutăruia şi cutăruia. Chiar şi a ălora care nu meritau să-ţi pierzi vremea cu ei. Deocamdată nu se vedea nimic din ce era în vârfurile beţişoarelor. Dar în scurtă vreme streptococii şi stafilococii aveau să înceapă să se-nmulţească în mediile lor de cultură, în laborator. Şi atuncea să vezi panică!... Cutii de metal, nichelate, cu muchiile şi colţurile rotunjite, intrau şi ele în clasă din când în când. Sub capac, pe pat de tifon fiert şi încreţit, fleşcăit — ace şi corpuri de seringă, pistoane şi coliere. Flacoane şi seruri. Măiculiţă, vaccinuri pentru toată liota de elevi! Corpul didactic se arăta oricând gata să dea o mână de ajutor personalului sanitar. Lucrau mână în mână, cum s-ar zice. Întocmai ca şi cu Inspectoratul Şcolar. Profesoara de ştiinţele naturii nu-şi putea stăpâni rânjetul de satisfacţie: cutia de metal nichelat, făcându-şi apariţia în clasă, îi reducea instantaneu la tăcere pe bulangiii care altminteri se-ntreceau în behăit la orele ei. Aveai de ce să te distrezi. Ierarhia se schimba. Notele din catalog îşi pierdeau atunci orice putere. Trebuia să ai ce să arăţi: bicepşi, deltoizi, torace... Toracele lui Nanu, unul din cei cinci zmei ai clasei arăta ca o biată colivie de canar, puţintică, albă şi neatinsă de soare. Mai că-i vedeai inima cum îi pulsează între coaste, zbătându-se înnebunită de frică. Iar capul, cât un dovleac de mare, fălcos, c-o hălăciugă de păr care îi venea peste ochi, stătea sprijinit în echilibru instabil pe un gât lung şi subţire ca un lujer de buruiană. Braţul plin de bubuliţe roşii al lui Cristian Rucăreanu puteai să-l cuprinzi în palmă, deasupra cotului răpănos, dacă nu-ţi făcea silă din cale-afară. Dar sora medicală era obişnuită cu tot felul de ipochimene. Apropiindu-şi acul seringii de braţul lui, o distra şi pe ea să-i vadă faţa schimonosită de groază, toată numai creţuri, ochii ca două linioare scurte, dinţii încleştaţi. Hai, băieţel, şezi cuminte! Mâine-poimâine o să-ţi vină şi ţie rândul să-nţepi. Ce-ai să te faci? Dacă şi-atuncea ai să tremuri la fel ca şi-acuma, te faci naibii de râs!... Păi nu? Ăştia sunt urmaşii Romei! ... Medicul radiolog lucra în întuneric... Şorţ gros de cauciuc peste burtă, mânecile suflecate, vocea răguşită. Ceva bâzâia într-o cămăruţă alăturată. Respiră adânc, zicea. În lumina verzuie a ecranului, plămânii se lăţeau şi se contractau ritmic. La fereastră, printre faldurile grele ale perdelei, îşi făcea loc o rază firavă de soare, dar nu reuşea să pătrundă mai adânc de un sfert de metru, căzând pe pardoseală, sleită. Spectre, fantome verzui dănţuiau vesel în jurul ecranului. Iar ecranul se putea apropia sau depărta, putea să coboare sau să urce cu cea mai mare uşurinţă şi în general rămânea exact acolo unde îl lăsai. Iată, de curiozitate, puteai să vezi o mână în raze X, carpiene, metacarpiene, falange strângându-se şi desfăcându-se — o parte din schelet, brrr! Şi totuşi între dosul ecranului şi corpul masiv al aparatului, în spaţiul mai larg sau mai strâmt, după dorinţă, imperiul razelor X arăta la fel de banal ca oricare locşor prăpădit de la piciorul unei scări de incendiu... Doctorul însuşi se arăta impresionat când i se-ntâmpla să-i apară în faţa ochilor o pereche de plămâni zdraveni. Nu că toţi ăilalţi ar fi fost găunoşi ca şvaiţerul, dar pesemne că rar ţi-era dat să-ntâlneşti asemenea specimen fără cusur. O poftea pe doamna Nistor să-i fie martoră şi bineînţeles că toată puştimea, care oricum stătea ciorchine în spatele doctorului, cu ochii la ecran, se pornea să freamăte de curiozitate întinzându-şi gâturile. — Ia priviţi, stimată doamnă! Vă rog să vă uitaţi cu atenţie! Plămâni ca ăştia aţi mai văzut vreodată? Viţel! Tăuraş! Bun de pus la jug! Să nu-mi spui că nu practici niciun sport, tinere elev! Box? Mă rog, de ce nu! E şi ăsta un sport! Poţi să mai încerci şi altele. Eu te-aş sfătui să faci nataţie. Oricum, băiete dragă, cu plămâni ca ai tăi, un singur lucru ar fi păcat. Să te-apuci să fumezi! Nu te lua după doctori. Doctorii îs buni doar să dea sfaturi. Lasă-i pe ei să se otrăvească după pofta inimii. Ştii vorba aia: ia-te după ce zice popa, nu după ce face popa... De bună seamă că nu remarcase doctorul — şi era prea întuneric acolo ca să le vadă mutrele — că toată lumea îi întâmpina laudele cu reticenţă: clasa nu se prea fudulea cu Simion Linte. Şi diriginta cu-atât mai puţin. Pe şuşotite, făceau bancuri. Chicotind, Drăghici îşi făcea auzită vocea într-un cerc aşa, mai restrâns: — Nu se poate să ridicaţi un pic ecranul, dom’ doctor? Să vedem dacă are ceva şi-n scăfârlie! Tot de viţel?... Şi dă-i, şi râzi... Puteai să te-ntrebi: Unde-i galeria frenetică de la galele de box din sala Gloria? Numai beţivanii veneau acolo? Numai derbedeii? Oare maestrul Nicodim strânsese în jurul lui numai brute? Tocmai el, care era mai puţin brută decât toţi ăştia de la şcoală la un loc?...
   „Cuvântul de multe ori loveşte mai tare ca pumnul. Am văzut treaba asta. Am fost de faţă şi ştiu. Aşa că eu unul sunt sătul de vorbăraie... Nu mă interesează de ce-ai venit să faci box, băiete. Cum? Ce fel? De ce? În ce scop? N-am să te întreb nimic din toate astea. Nu te-a silit nimenea s-o faci. Şi asta-i mare lucru, te rog să mă crezi!... Dacă ai venit din cine ştie ce motive de răfuială personală, te priveşte. Nu-i treaba mea. Dar în clipa când ai pus piciorul în sala asta şi eu ţi-am zis Da, ai stofă, nu mai vreau s-aud de nicio răfuială personală. Gata, s-a isprăvit. Ai uitat de orice răfuială. Ai pus punct... Şi încă ceva. De doi ani nu se mai face la noi box profesionist, cred c-ai aflat. Aşa că problema banilor nu se mai pune. Iar cu gloria povestea e mai complicată. Până una alta facem box pentru frumuseţea lui. Ne-am înţeles? Cine crede altceva e liber să-şi ia tălpăşiţa. Dar e bine s-o facă de la-nceput. Până n-am apucat să pierd prea mult timp cu el. Şi timp, şi nervi, şi tot ce vrei...”
   Sunteţi fericit, maestre? îţi venea să-l întrebi. Iată Povestea lui Joe Louis. O cărţulie de pe vremea când ai noştri încă mai erau prieteni la toartă cu americanii. Toată numai desene. Cărţulia s-a ivit misterios în casa familiei Linte şi a dispărut la fel de misterios. Fane pretindea că fusese a lui şi i-o scotea pe nas de fiecare dată când se întorcea în sânul familiei, în vizită. Unde-i cartea? Unde-i cartea? Să-mi scoţi cartea de unde ştii!... Gogoşi! N-a fost niciodată a lui. Ce naiba să facă Fane c-o asemenea carte? Nu în mâinile lui s-a ferfeniţit de atâta răsfoit. Nu mai groasă decât un caiet, puteai s-o bagi în buzunar şi s-o iei cu tine peste tot. Pe stradă, la ştrand, în plin soare. Trebuia să ţii foile cu mâna ca să nu le răsfoiască vântul. Norişori veneau în zbor de peste mări şi ţări, şi nu se opreau nicio clipă. Plecau peste alte mări şi peste alte ţări... O răfuială personală? Cine n-are cel puţin una? Joe Louis începuse tot cu o răfuială personală, care îi adusese în cale norocul. Bombardierul din Detroit. Iată-l la început, când era încă un nimeni. Un tânăr negru, sărac, în căutare de lucru, şezând la masă într-o cârciumă prăpădită. Îşi soarbe în tăcere supa de doi cenţi. Câţiva derbedei îi caută nod în papură. Nici nu le trece prin scăfârlie cu cine au de-a face. Şi de fapt cu cine au de-a face? Joe nu-i încă decât un nimeni! Dar nu se lasă călcat pe coadă. Derbedeii devin tot mai sâcâitori, tot mai obraznici. Nu-l lasă nici să-şi vadă de supă. Şi deodată lui Joe îi sare ţandăra. Gata, pân’ aici! Trosc! Bum! Bum! Pleosc! Face gol în jurul lui. K.O. Linişte!... Îţi clocoteşte sângele în vine când citeşti toate astea... Cine plăteşte paharele şi farfuriile sparte? Cine plăteşte mesele sfărâmate?... Şi deodată se-apropie un tip ceva mai în vârstă, chel, dolofan, c-un trabuc în colţul gurii. Managerul... Trece-le pe toate în contul meu, îi zice oberului. Cum te cheamă, băiete?... Joe... Joe şi mai cum?... Joe Louis Barrow? No! Joe Louis şi-atât! Ai băgat la cap? De azi înainte te cheamă Joe Louis... Joe băiete, ţi-a spus vreodată cineva că ai stofă? Nu? Dacă nu, ţi-o spun eu. Ai stofă, băiete. Vrei să câştigi un purcoi de dolari? Vino cu mine? Eu te-nvăţ box şi într-un an de zile te scot campion. Al Lumii! Batem palma?... Bombardierul din Detroit. Aşa începea Povestea lui Joe Louis. Dansul succeselor... Joc de picioare. Punching-ball în tavan, taca-taca-taca-taca, făcând ca mitraliera... Managerul în colţul sălii, rânjind, cu trabucul lui în colţul gurii... Box? America? Lăzărescu... spumegând de furie. Mânia proletară. Ei, acolo peste ocean... nu le stă mintea decât la bani! Bani, bani şi iar bani! În timpul războiului ne-au aruncat în cap mii de bombe! Şi după toate astea ce-au făcut? Ajutor U.S.A. cică! Vagoane întregi de mălai încins, bun de aruncat la gunoi! Ce ne-au mai dat? Biluţe! Auzi colo! Biluţe de sticlă colorată pentru copiii noştri înfometaţi! Da’ ce suntem noi? Sălbaticii din insulele Pacificului, să ne cumpere cu biluţe colorate?
   Chiar aşa, biluţele colorate...
   Pe pardoseala de ciment, ricoşau afurisitele de biluţe de parcă ar fi avut viaţă în ele. Nici gând să se spargă. Ce drac de sticlă o mai fi fost şi aia! Sala cea mare a şcolii ajunsese o fojgăială de puştime. Acolo biluţele colorate săreau cel mai al dracu’. Nu mai era chip să-i scoţi afară la soare. Fiecare alergând după biluţa lui. Ţoc-ţoc. Ţoc-ţoc. Ţoc-ţoc. Ţoc-ţoc... Toată istoria ţării îţi trecea prin faţă într-un şuvoi încremenit pe tablourile agăţate pe pereţi. De sus până jos. De la Traian şi Decebal până la Mihail Kogălniceanu. Ia uite la ei! Matei Basarab şi Vasile Lupu se încruntau la liota de loaze, da’ degeaba. Nu-i vedea nimenea. În recreaţia mare se făcea o coadă lungă, cotită pe lângă colţ, la oala cu untură de peşte americană, aşezată pe o măsuţă chiar lângă uşa cancelariei. Doamna Dragomir, în picioare, stătea aplecată peste oala cu untură de peşte, c-un polonic în mână, în timp ce loazele se perindau fiecare cu linguriţa întinsă... Haideţi, copii... Aşa, băieţel!... Gura maaare... Aaa-şa! Şi tu... Mai repede, copii!... Cosma, să nu te mai prind că dai fuga la closet s-o scuipi! Înghite-o aici pe loc! Deschide gura să văd că n-a mai rămas nimica! Şi nu te mai strâmba atâta! E spre binele vostru, copii... Şi tu, Stamate... Tocineanu, gura mare!... Vai, Linte ţie ar trebui să-ţi dau ceva să nu mai creşti!... A rămas repetent, doamnă! E mai mare ca noi cu doi ani!... Ţine-ţi gura, Manole! Ţi-ai luat porţia! ce mai stai? Piei din ochii mei! Afară! Şi vezi că te paşte şi pe tine repetenţia după uşă! Cu surle şi trâmbiţe!... Cu damful de peşte în gură te strecurai afară prin ploaia de biluţe de sticlă colorată ţopăind de zor pe pardoseala ca o uriaşă tablă de şah. Negru şi alb... Cum să laşi la o parte orice răfuială personală?... Mii de mulţumiri, stimată doamnă Dragomir, că mi-aţi luat apărarea faţă de colegul Manole. Da’ să ştiţi că puteam să-l liniştesc şi singur c-un pumn în gură!... Iar de untura dumneavoastră de peşte pot să mă lipsesc. Faceţi economie, zău aşa! Mă vedeţi mare şi voinic... Păi să ştiţi c-am dus o viaţă îndestulată. Nu glumesc. Pumni şi ocări. Asta am înghiţit cât am fost mic. Cu toptanul. Pumnii mi-au întărit muşchii. Taică-meu aproape că nu trecea zi să nu vină beat acasă. Cred că era în stare să bea şi benzină. Nimic nu-l mulţumea. Nici una, nici două, pentru orice fleac — jap! De unde bani pentru pingelit, bă nenorocitule?... Scârnăvie!... Jap!... Paştele şi dumnezeii! Târâtură! Încă nu te-ai dus după pâine? Pân’ la ora asta!... Jap!... Ia cartelele şi şterge-o! Trântor ce eşti! Sunteţi o droaie în casa asta şi tot io tre’ să le fac pe toate! Fir-ar a dracu’ de viaţă!... N-a dat pe mine, doamnă, nicio ceapă degerată nici când am venit pe lume. Cum, încă n-aţi auzit povestea? Mă mir. Că îi tot dă cu povestea aia de vreo cinşpe ani încoace. Credeam c-a ajuns s-o ştie tot oraşul... Povestea de la primărie, când Bătrânu’ s-a dus să-mi declare naşterea, cam la vreo săptămână după eveniment. Cică-n ziua aia, prin nu ştiu ce minune, era treaz. Tipa de la Starea Civilă cică i-ar fi zis: — Măcar c-un prilej ca ăsta puteai să vii şi dumneata îmbrăcat mai îngrijit, nu c-o salopetă nespălată de luni de zile!... Adicătelea ce vrea să zică Măcar c-un prilej ca ăsta? s-ar fi stropşit la ea Bătrânu’... Păi, când ţi se naşte un copil, se-nţelege!... La care, cică Bătrânu’ ar fi pus-o la punct scurt: — Lasă, cucoană, că nu-i mare scofală! Muncesc! D-aia umblu-n salopetă! Şi nu mi-e ruşine că muncesc, ce crezi ’mneata! De ce să-mi fie ruşine? Am mai trecut io p-aicea de vreo câteva ori! Şi tot în salopetă! Scrie acolo că-l cheamă Simion. Şi cu asta, basta!
   Când victoriile din meciurile amicale cu Bogdan Sima şi cu Pavel Cojocaru din opt şi nouă octombrie au ajuns la urechile lui, Bătrânu’ a dat-o cotită. Pe loc. Din scurt. Nu cunoştea gradaţii. Îl beştelise până-n ziua aia? Îl făcuse albie de porci? Uitat tot! Radiat din catastiful datornicilor!... Ia fă-te-ncoa’, băi mucosule! E-adevărat ce-am auzit? I-ai bătut măr? Ai dat cu ei de pământ? I-ai desfiinţat? Bravo, bă! Bine le-ai făcut! Da’ ce-şi închipuie ei? Că poa’ să ne bage pe noi la cofă?... Te uitai la el şi nu ştiai ce să crezi: E beat, sau joacă teatru? Oare gura îi miroase a alcool? Sau mirosul a intrat în el atât de adânc, că n-o să mai iasă nicicând, presupunând că i-ar da prin minte să se spele măcar o dată ca lumea, de sus până jos?... Tu, băiete, să le fi zis: V-aţi ostenit degeaba, băi marţafoilor! Să vă fi întors naibii din drum! Când aţi auzit că vă bateţi cu unu’ de se cheamă Linte, asta să vă fi fost de-ajuns, băi nepricopsiţilor! Nu mai băteaţi atâta cale degeaba! Alde Linte nu se lasă niciodată doborâţi, aşa să ştiţi, capete pătrate ce sunteţi! Chiar dacă vi se pare vouă că, aşa şi pe dincolo, vreunul din neamul Linte e la ananghie, mă rog, în situaţie grea cum s-ar zice. Să ştiţi de la mine! nu-i decât chestie de moment! Momente grele, da, am avut! Căcălău! Da’ am răzbit, băi! Singuri! Cu puterile noastre! Nu ne-am milogit de nimenea!... Bătrânu’ îţi agita degetul pe la nas, negând totul, cu o privire cruntă. Scântei roşii scăpărau ochii lui injectaţi şi, vorbind, se clătina pe picioare aplecându-se când înainte, când înapoi, mai-mai să cadă... Şcoală? răcnea. Şcoala vieţii! Asta-i adevărata şcoală! Să ştii să te descurci în viaţă, băi! Mai bine v-ar învăţa meserii, neisprăviţii ăia! Asta, da! Nu să vă roadeţi coatele de pomană! Meserii!... Fierar... Lăcătuş! Dulgher... Zidar, cum e frate-tu Fane! Să puneţi umăru’ acolo unde-i nevoie!... Brutar! Că doar n-o s-o ducem aşa mereu! Cereale! Pâine! Grâu, orz, ovăz... Porumb! O s-avem de toate în curând! Nu ştiu cum de nu se gândesc dobitocii ăia de la voi! Directorul vostru şi toţi ăilalţi... Vă-nvaţă tot felul de prostii acolo... Foarte bine că te-ai gândit să faci sport, băiete. Sport, sănătate... Dacă n-ai sănătate, degeaba te mai zbaţi. Nu se leagă nimica, mă-nţelegi? Nimica. Şi-ntr-o bună zi se năruie, se duce dracu’ toată şandramaua. Pe câtă vreme dacă faci sport... Uită-te la mine! Io n-am făcut sport! Erau alte vremuri, ce ştii tu! Da-n schimb am muncit. Cu braţele! Am muncit pământul. La ţară! În aer liber. În soare! Pe ploaie şi pe vânt! V-am crescut pe voi toţi! Şase! E puţin? Io zic că nimenea nu putea să-mi ceară mai mult! De fier să fii, şi tot rugineşti pân’ la urmă. Scârţâie ici, scârţâie colo... Te lasă balamalele. Ce să-i faci, bătrâneţea... Da’ io, prost cum îs şi ne’nvăţat, tot mă gândesc că din atâţia copii, din şase, s-o găsi măcar unu’ cu suflet... Nu zic să-mi dea de mâncare. Io n-am nevoie de pomană, nu! Da’ măcar s-aud o vorbă bună. Atâta cer. Şi-atâta cred că am dreptu’ să cer, după tot ce-am făcut pentru voi!... O partidă de table când şi când, cu mine care v-am crescut, când o s-aveţi un pic de timp... Să treacă timpul mai uşor... De bani n-am nevoie. De n-oi crăpa în anii ăştia de mi-au mai rămas de muncit, puţini câţi mai sunt, o să capăt pensie. N-am vechime prea mare, ştiu. Da’ trag nădejde să mă descurc cu pensia mea. De cerşit n-am să cerşesc, de asta po’ să fii tu sigur! Nimenea n-o să mai cerşească! Fiindcă-i o ruşine în ziua de azi, da! O ruşine! Muncesc chiar şi invalizii! Muncesc şi orbii! Toţi muncim! S-au dus vremurile când unii stăteau cu burta la soare şi alţii se speteau pentru ei!... Tu nu l-ai apucat... Moşierul Ogăşeanu... Tot anu’ umbla prin străinătăţuri! Nu venea decât vara, şedea o săptămână-două, cât să-şi încaseze gologanii! Îl zăream de departe cum sta tolănit pe verandă, în şezlong, la conacul lui. Doar chelia i-o vedeam printre ghivecele cu muşcate... Nu mişca un deşt! Pufăia trabuc şi bea la cafele toată ziua. Când bătea vântul dinspre ogor către veranda lui, trimitea feciorul să le spună să oprească batoza! Cică să nu-i aducă vântul pleava peste scăfârlie!... Asta e, băiete, bine că s-au dus cu toţii-n pizda mă-sii... Pleavă peste scăfârlie!
   La nici două săptămâni după meciurile alea două câştigate venea exmatricularea. Inspectorul Groşescu şi directorul şi toţi ăia nici n-au mai socotit că merită să-i dea de ştire bătrânului Linte. Să-l cheme, pentru ce? Ca să-l vadă că vine la şcoală pe două cărări, împleticindu-se, şi toată puştimea să se scălâmbăie la el şi să ţopăie în jurul lui ca la urs? Să se-ncrunte beţivanul la onorata comisie căznindu-se să priceapă ce i se spune? Mai bine lipsă. N-are decât elevul Linte — fostul elev Linte — să-i spună. Sau să nu-i spună. Îl priveşte. Oricum, în şcoala asta n-avea să mai pună piciorul. Nici în şcoala asta, şi nici în altele. Exmatriculat din toate şcolile din Republica Populară Română! Oho! asta da, cinste! Din toate şcolile! Pericol naţional! Puteai să-ţi închipui că expediaseră telegrame peste tot, de la Constanţa la Satu Mare, de la Turnu Severin la Suceava! Stăteau baricadaţi în toate cancelariile şi pe tot cerul un nor negru ameninţător se întinsese întunecând lumina soarelui.
   ...Uşa dată de perete, inspectorul Groşescu dând buzna în clasă, mare cât o locomotivă scoţând aburi pe nas, urmat de director şi de Lăzărescu! Procesiune! Oho, se-ngroaşă gluma! Malaci toţi trei, întunecând spaţiul dintre catedră şi primul rând de bănci, aliniindu-se cu faţa către clasă, inspectorul cu gura încă şi mai strâmbă de pe urma ultimei buline de chinină, încercând să scape, c-un rictus, de strânsoarea gulerului. Pe maxilarul lui Lăzărescu, sub urechea stângă, nu mai rămăsese nicio urmă de lovitură. În schimb jignirea era de neşters! „Noi românii... Un popor paşnic... Violenţa... Brutalitatea... Străine de noi!... Doar legionarii... Horia Sima... De tristă amintire!...”
   Fără să vrei, dădeai un pas înapoi, în trecut. Pasul pe care n-ai mai fi vrut să-l faci niciodată. Doi paşi, trei. Sirenele sunau alarma aeriană. Avioane de bombardament, cruciuliţe argintii, de culoarea norilor, lunecând încet peste bolta albastră, primăvara, venind de peste mări şi ţări. Vălurele de vuiet se răspândeau coborând străvezii din tavanul cerului. Un geam tremura, murdar, şi o fărâmă de chit uscat cădea de pe pervazul prăfuit din beci. Păianjenul asculta în centrul pânzei cenuşii, cu toate simţurile încordate, zgomotul straniu. Alerga înapoi câţiva paşi, fulgerător, către umbra mai deasă, se oprea brusc înainte s-ajungă în colţ, cu un gol în stomacul lui de tâlhar cu opt picioare. Bombardierele se îndepărtau în vânt, ducând cu ele vuietul lor tremurat.
   Şi asta-i tot.
   Ia-ţi ghiozdanul, elev Linte şi lasă în banca ta locul gol. Fost elev. Soarta e schimbătoare. Ei, la dracu’ Lasă trecutul să-şi doarmă somnul lui de veci. Cu momâi, figuri de ceară, uitate. Priveşte înainte...

       Noi, la braţ cu Tinereţea,
       Vom străbate munţi şi văi...

Te aşteaptă ringul sub văpaia reflectoarelor. Lumea-i a ta. Jocul de picioare, dansul, uşor ca un fulg, garda jos, relaxat, garda sus... Eliberaţi ringul! Urmează ultima repriză! ... Maestrul Nicodim, aplecat peste colţul roşu... colţul albastru... şoptindu-ţi la ureche cuvinte dulci ca mierea... Plex slab, plex, plex... Stânga, piston... Laterală, dreapta... Apoi deplasări... Fazele — pe raion... pe regiune... Câmpia rotindu-se neîncetat, ca o uriaşă placă de patefon — vals — verde, la fereastra vagonului... Vântul, aerul unor locuri necunoscute, mirosuri noi, şi cele vechi de-acasă... Lasă-i pe toţi în nimicnicia lor... Lăzărescu-furnică-roşie-veninoasă, cu mandibulele mestecând în gol, tupilându-se pe sub putregaiuri... Groşescu-guşter-cu-guşa-palpitândă, străbătând iute-iute, înfricoşat, un loc descoperit şi ascunzându-se printre lujerii de buruieni mirosind a otravă verde... Uscându-i pe toţi, tăbăcindu-i soarele şi timpul...
   Dar până una-alta veneau zile greu de suportat. Zile de toamnă. Joi, vineri, sâmbătă, duminică... Luni treizeci şi unu octombrie începeau ploile mărunte şi lungi, cu băltoace în care nu se oglindea nimic, decât fumul slinos al cerului.
   Bătrânu’ primise vestea răsfrângându-şi buza de jos şi înălţându-şi bărbia, c-un clătinat enigmatic al capului. N-o fi fost pentru el mare lucru s-o dea cotită, dar vezi că abia apucase să spună, după cele două meciuri: Vă-nvaţă tot felul de prostii acolo la şcoală. Nu putea s-o-ntoarcă nici chiar aşa. Să-nceapă să tune şi să fulgere că fecioru-său a zburat taman de-acolo unde toată lumea pierde vremea de pomană! Şi-apoi, coana Marchidan îl oprise în poartă, zgândărindu-i mândria de tată: — E-adevărat, domnu’ Linte, ce-am auzit?... Ce-ai auzit, cucoană?... Că pe Simion al matale l-au dat afară de la şcoală?... Da, cucoană, e-adevărat! Avea acolo un profesor care-i făcea zile fripte! I-a pocit mutra, da! Nu rabdă să fie jignit! E mândru băiatu’!...
   Spanac! Bătrânu’ era aiurit rău de tot dacă chiar credea una ca asta. Mândru!... Pur şi simplu a fost un fel de război al nervilor. Fiecare să vadă cât poate ălălalt să rabde. Şi Simion Linte n-a putut să rabde prea mult. O parte din învăţătura primită de la Nicodim s-a dus dracului. Şi totul trebuia reluat, dacă nu chiar de la-nceput, cel puţin de la destul de multe mutări în urmă. Plus atâtea alte belele pe cap... Cum să-i mărturiseşti maestrului că te-au dat afară de la şcoală? Şi mai ales cum să-i mărturiseşti motivul?... Cu Bătrânu’ fusese mai simplu. N-aveai de ales: tot ar fi aflat de la alţii, aşa cum aflase coana Marchidan. Şi chiar dacă nu i-ar fi ajuns la ureche, ce ţi-ar fi rămas de făcut? Să te prefaci? În fiecare dimineaţă să-ţi iei catrafusele ca şi cum ai porni-o către şcoală? Şi apoi? Să hoinăreşti pe străzi, să arzi gazul hlizindu-te pe la prăpăditele alea de vitrine? Ori pe la porţile fabricilor, la panourile de onoare, la fotografiile aşezate sub sticlă, oglindind, dintr-un anumit unghi, tablouri de toamnă mahmură? Să chibiţezi la mesele de şah de pe la cluburi, c-un pensionar în dreapta şi altul în stânga, cu spinarea încălzită de-o rază de soare, în fum de mahorcă?
   Nu, mulţumesc. Mai bine lipsă...
   Rămâneau antrenamentele — lunea, miercurea şi vinerea. Sosit primul, aşteptai la uşa încă încuiată a sălii, rezemat cu umărul de uşor, pe hol, acelaşi pe unde ultimii ieşiţi din schimbul întâi, întârziaţii, veneau la cantină cu pas tărăgănat, în salopete cenuşii. Bocăneau cu ghetele pe ciment. Uşa de la cantină stătea tot timpul deschisă. N-aveai altceva mai bun de făcut decât să te zgâieşti pe uşa deschisă. Şi chiar dacă aduceai cu tine o cărticică, tot te fura priveliştea. Fetele, în halate albe, se fâţâiau înăuntru de colo-colo. Albe — vorba vine!... Se aplecau peste mesele rămase goale, strângeau farfurii murdare, ştergeau cu cârpa. Şi chicoteau fără-ncetare. Aruncau şi ele ocheade pe uşa deschisă, înainte să ia în braţe vraful de farfurii murdare, cu o concentrare amuzată pe feţele năduşite. O şuviţă de păr căzută peste frunte o îndreptai cu o suflare trimisă în sus cu buza de jos. Şuviţa, chiar dacă nu se îndreaptă, se înfoiază şi se clatină. Ce chestie mişto să fii femeie! îţi venea să zici. Şi mai erau şi alte chestii. Mersul cu tava plină, cu unduiri din şolduri — tava se deplasa neclătinată, parcă plutea. Şi ţâţele de asemenea. Balcon! Oho! aveai ce vedea acolo. Pe sub halat, o adevărată revărsare, o adevărată victorie a cărnurilor! Ce nu vedeai cu ochii completai cu mintea. Şoldurile doldora îngustându-se către talie. Abrupt. Magnet pentru mâini! Niciun oscior pe dinăuntru. Doar cărniţă fragedă şi tare. Şi, după câte se spunea, o pojghiţă pufoasă de grăsime sub piele. Te întrebai: la ce le-ar fi fost lor de folos muşchii. Să se apere? De cine să se apere? Şi de ce? Când ele nici nu doreau să se apere... Să le striveşti cu muşchii tăi de bărbat!... De ce facem box, Simion Linte?... Oftai, cu umărul rezemat de uşa sălii de antrenament şi braţele încrucişate la piept. Uşa încă închisă. De cealaltă parte a holului, uşa deschisă a cantinei, ca un ecran de cinema. Personaje, umbre care intrau şi ieşeau. Se iveau dintr-o parte şi dispăreau în cealaltă. Pierdut începutul filmului, pierdut sfârşitul. Uşa aia deschisă tăia din sala de mese a cantinei doar o felie. Şi, la fel, o felie de timp. Nu ştiai nici începutul, nici sfârşitul. Simţeai o încordare plăcută înfiripându-se şi crescând înlăuntrul tău. Nu puteai să pricepi de ce face uneori Nicodim aluzii mai degrabă amare decât răutăcioase la adresa fetelor de la cantină. Aşteptarea ea însăşi devenea plăcută, deşi se prelungea. Pumnul ardea de nerăbdare să lovească. Ceva viu, cu miză. Nu piele de bou umplută cu nisip sau cu câlţi. Şi nici mănuşa de antrenament a maestrului, care se deplasa dintr-o parte într-alta iute şi imprevizibil. Ceva viu şi agresiv, dornic nu să te-nveţe... Dornic să te pună la podea. Dornic, dar fără să poată...
   Sosea maestrul Nicodim şi cheia de la sală, aleasă dintr-o legătură nu prea mare, se răsucea în broască, de două ori, stârnind în sală un răsunet familiar. Trebuie că-i plăcea şi lui sunetul.
   Încordarea lăuntrică dispărea.
   În lumina aprinsă se înşirau saltelele într-un colţ, la peretele dinspre stradă, halterele mici, mingile... La sfârşit de octombrie puneau în funcţiune instalaţia de încălzire centrală şi ţevile întinse pe sub ferestre, date cu bronz argintiu, răspândeau miros de metal încins. Fochist. Bătrânului îi scăpase meseria asta. O omisese de pe lista meseriilor ce s-ar fi putut învăţa la şcoală. Dar parcă ce mare lucru trebuie să înveţe un fochist?... Gaz de sondă. Îl aprinzi şi nu te mai doare capul. Poţi să-ţi iei o cărţulie şi să citeşti, tolănit. Doar din când în când să-ţi mai arunci ochii pe termometru şi pe manometru. Cazanul singur ştie ce are de făcut. La suprapresiune se deschide o supapă şi aburul ţâşneşte afară...
   Băieţii erau înăuntru toţi şi uşa se-nchidea...
   Să nu te grăbeşti, Simion Linte, băiete. Aicea-i acuma şcoala ta şi casa ta. Două ore de antrenament.
   Apoi până acasă pe străzile mărginaşe, în noapte — Haşdeu, Tudor Vladimirescu, I.C. Frimu... Acasă ce te-aşteaptă? Bătrânu’ a-nceput să uite că „e mândru băiatul”. Ba chiar a uitat de tot. La începutul iernii activitatea competiţională încetează. Nimic nu-i mai gâdilă mândria de tată! Înşelat în aşteptările sale! Face mutre, cârâie, boscorodeşte, îi sare ţandăra din te-miri-ce. Nu se dumireşte cum de se lasă Marta greu când e vorba s-aducă mai multă mâncare de la cantină. Ar putea să-i îndestuleze pe toţi, c-un pic de bunăvoinţă, ce dracu’! Doar nu stă miliţia la uşă! La ditamai cazanul, ce mai contează şase porţii în plus? Ţi-o spun p-a dreaptă, nu pricep de ce eşti aşa de toantă!... Îl taie la ramazan şi se plânge de dureri la lingurică... Ţi se face de-a dreptul greaţă. Cratiţe soioase peste tot. Marta îţi arată mâinile opărite, cu pielea roasă şi subţiată şi declară că ea nu se mai atinge de sodă. I-ajunge o cantină. N-are niciun chef să mai deschidă încă una acasă... Uită-te la mâinile mele! Carne vie! Nici nu mai po’ să-l ating pe iubiţelu’ pe obraz când e neras! Uită-te în ce hal mi-au ajuns deştele! Parcă-s nişte crenvurşti fierţi!... Şi se uită c-un dispreţ plin de milă la Tudor, care, fixând-o cu ochi-i rotunzi şi nevinovaţi, vrea să ştie ce-s ăia crenvurşti: — Bietu’ de tine, băieţaş! Nu ştii ce-s ăia crenvurşti! Bine măcar că mai ştii ce-i aia pâine!... La care Bătrânu’ se porneşte să le promită iarăşi tot belşugul de pe lume. Câte-un metru de crenvurşti de fiecare şi-aşa mai departe şi totul fără niciun ban!... Da! zice Marta rânjind ca o diavoliţă. Fără niciun ban! Cu reţetă de la doctor! La fel ca şi cu ţuica! Tot cu reţetă! Două kile pe zi! Ba chiar două kile jumate pentru muncă grea!... Paharul expediat către capul ei de bătrânu’ Linte îşi greşeşte ţinta. Se izbeşte de perete şi se sparge în ţăndări. Răcneşte de s-aude peste şapte case. Bătrânu’ e-nconjurat numai de duşmani! Trăieşte cu duşmani în casă! Îngălaţi! Trântori! Bandă de criminali care n-or să-l lase pân’ ce nu-l bagă în mormânt!... Mariana ameninţă şi ea c-o să se sinucidă fiindcă nu mai rabdă un balamuc ca ăsta.. Dintr-un foc, doi morţi în casă!
   Chiar că nu mai e de trăit!...
   Hai, băiete, ia-ţi cărţulia şi ieşi naibii din casa asta blestemată. Fost elev. Punct. Boxer la asociaţia sportivă Metalul. Junior. Tânără speranţă. Pumni grei. Pe unde-ai putea găsi un locşor, să citeşti câteva pagini? Un pic de căldură... Nicăierea. Iarna-i ici, vara-i departe... Frunze uscate au acoperit fundul bazinului golit al ştrandului Astra. Foşnesc învârtejite de vânt. Moş Simu va trebui să coboare pe scara de fier, c-o mătură de nuiele şi cu coşul de răchită. Dar asta abia hăt, la primăvară... Iată şi biblioteca, la doi paşi, pe strada Lenin. De ce n-am încerca? O vilă cu etaj, părăsită de aristocraţi, sau smulsă din mâinile lor. Verandă la parter, cu stâlpi de stejar în patru muchii, sculptaţi. Plante ornamentale înăuntru, îndărătul geamului întins cât un perete întreg. Un camion în curtea bibliotecii, tras la rond, cu oblonul de la spate lăsat în jos, şi o movilă de cărţi pe cărarea circulară din jurul rondului. Vechi, cele mai multe legate în pânză. Doi tipi se apleacă şi iau din grămada de cărţi cât pot s-apuce, azvârlindu-le în camion. Ce naiba-i cu cărţile alea?...
   Cum, nu ştii? Interzise!
   Şi ce faceţi cu ele?
   Le ducem să le pună pe foc. Ce, te tentează vreuna?
   Înăuntru s-a aprins lumina. Plantele din ghivece, verzi şi bine îngrijite... — Eşti elev, băieţaş?... Ascultă la mine, zice Fane, femeile vor să te trateze ca pe-un ţânc... La vârsta lui, şi cu experienţa pe care de bună seamă c-o are, o fi ştiind el ce spune. Lasă-le-n voia lor. Fă-le plăcerea. Toată ziua nu se gândesc decât la plăcere... — Eşti elev, da? De ce ţi-ai scos matricola?... Şi într-adevăr, pe mâneca stângă a rămas un dreptunghi mai întunecat la culoare... Dacă vrei să fii cititor la noi, vino c-o adeverinţă că eşti elev şi-ţi eliberez pe loc legitimaţia. Da, băieţaş? Ne-am înţeles? Aşa. Ca să fie totu-n regulă.
   Păi sigur! Adeverinţă! De unde? Exmatriculat din toate şcolile!... Băieţaş!... Cam ce-ai vrea să citeşti?... Ce sport faci? Te văd „bine crescut”! Linte, zici? Ia stai niţel! Nu cumva ai un frate mai mic Tudor? Şi o soră Claudia? Buni elevi, amândoi! Premianţi! Bravo lor! Şi bravo şi ţie că ai asemenea fraţi!...
   Aiurea! Nimic din toate astea. Expediat pe uşă afară. Multă vorbărie peste tot, dar nu unde trebuie...
   Simion Linte dădea colţul luând-o pe strada Siretului. Departe de fabrici, de zgomot, de fâsâitul aburului. Nici chiar magazine. Oare cine o fi locuind prin casele astea? Vile cu un etaj sau doar cu parter. Ferestre cu jaluzele de lemn galben, verande şi iar verande, peste care cădea lumină de la globurile mate de deasupra uşilor masive de lemn sculptat. Oare ce fac ăştia, joacă şah acolo înăuntru? Parcă nu-ţi venea să crezi că răguşesc vreodată strigând pe la galele de box. Cu tot vântul rece, nu ajungeau până aici stropii mărunţi de la răcitorul Rafinăriei. Stropii ăia cu miros de ulei, abătuţi peste stradă şi peste garduri, şi peste feţele trecătorilor...
   Vântul aducea de peste păduri desfrunzite miros de ninsoare. Pe-aici, pe undeva, trebuie să fi locuit şi Miclea. Taică-su, oho! doctor vestit în oraş. Maică-sa venea în clasă, într-o rochie albă de in, finuţă, c-un brâu colorat la poale — o linie în zig-zag şi pătrăţele în roşu şi verde. Intra şi ieşea când vroia şi se pisicea la catedră pe lângă doamna Bratu în timp ce clasa zumzăia ca un stup de albine. Pe fi-su nici nu-l vedea, chipurile. Toţi erau egali pentru ea! Asta da, democraţie! Regele încă nu-şi luase adio de la ţară, dar ei aveau miros bun. Ştiau dincotro bate vântul...
   Simion Linte o cotea pe bulevardul Ştefan Gheorghiu, pe sub castani. Casa cu lei înaripaţi în fundul unui parc cu copaci seculari, Miliţia, Banca Naţională, clubul în colţul străzii. Uite şi Primăria, cu balcon. Pe-aici, astă-vară, treceau cicliştii în Cursa Scânteii. În locul ăsta era cea mai mare îmbulzeală. Ca s-apuci un loc la bordură trebuia să vii cu câteva ore mai devreme. Dar merita osteneala. Măcar ca s-auzi rumoarea iscându-se în mulţime încă de departe, înainte să se ivească cicliştii. Strada Principală cotea uşor pe după fostul magazin de rechizite şcolare Botez — acum se deschisese acolo un atelier de vulcanizare — ieşit binişor din rândul ălorlalte case. Din cauza asta nu vedeai prea departe. Dar larma glasurilor şi strigătele şi aplauzele creşteau ca un val revărsându-se de-a lungul străzii, nu în pas cu cicliştii, ci un pas înaintea lor. Cu toată râvna oamenilor de ordine, strada, şi aşa destul de îngustă, se îngusta încă şi mai mult: cine să ţină piept mulţimii în clipe ca aia? Ţi se tăia răsuflarea când, uite, trecea vâjâind maşina deschizătoare de drum... Vjjt! vjjt! vjjt!... maşini una după alta. Apoi camioneta fără prelată a Cinematografiei, de unde un operator filma stând în picioare. Şi, deodată, miezul miezului! Lumină galbenă! Tricou galben! Costică Şandru în tricoul lui galben, aplecat peste ghidon, pedalând nebuneşte. Marin Dumitrescu, Nae Chicomban, Ervant Norhadian. Nume din gazete trecând pe-aici, vii! Zeci de picioare pedalând, genunchi înălţându-se şi coborându-se, o nebunie. Spiţe lucitoare, sfârâitul lanţurilor învârtind la pinioane, ca un cor de motani torcând cu sârg. Culori nenumărate, într-un iureş. Trei secunde, şi-atâta. Apoi venea un puhoi întreg de maşini, c-un vuiet mai grav, c-un ton mai jos. Biciclete şi roţi de rezervă, oficiali şi reporteri. Abandonaţii.
   De pe feţele lor încordarea dispăruse...
   Noiembrie, decembrie, jumate din ianuarie... Antrenamentele de luni, miercuri şi vineri, da. Dar în rest, ce? Să te plimbi pe străzi, cu mâinile în buzunar? Paşii să te ducă mereu, parcă fără voia ta, prin preajma sălii de la Atelierele Centrale... Să sari peste câte-o băltoacă dezgheţată de razele soarelui...
   De ce faci box, Simion Linte? Cui să-i spui că-ţi place al naibii cum miroase în sală a metal încins şi cum fâsâie aburul prin ţevi? Una ca asta nu era nimeni în stare s-o priceapă... Şi pârâiaşul din sala duşurilor, care o pornea de sub chiuveta c-un robinet stricat, peste duşumeaua de mozaic, pe sub grătarele de lemn, şi dispărea în gura de scurgere... Alex Stroe se tot plângea că are necazuri cu maistrul la fabrică. Şi Papanaş la fel... Cârâie mereu! futu-i mama mă-si, când îl rog să mă schimbe în tura ailaltă! Boşorogu’ afurisit! Nici cât negru sub unghie nu-i pasă de box!... Să fie cineva să-şi dorească asemenea probleme? N-ar fi putut să priceapă; să ai cui să-i ceri o schimbare de tură, şi el, maistrul, nenorocitu’ dracului, să te refuze... Chiar aici la Atelierele Centrale, la doi paşi de sală. Şi târziu, în întunericul nopţii, în miros de mercaptan răspândindu-se în aerul stătut, bubuiturile preselor. Ce forţă! Fss-Bum! Fss-Bum!... Până când sirena de la ora zece jumate începe să cânte melodios, cu o voce de bariton... Nimeni să-ţi zică: Bravo, băiete, e-un lucru straşnic să-ţi placă să stai într-o sală încălzită şi uscată şi să-i adulmeci mirosul până dincolo de ziduri, adică până-n stradă, unde totu-i îngheţat.
   O pereche de mănuşi de box şi deasupra un maieu jegos, şi încă un maieu ud de transpiraţie, şi încă câteva flecuşteţe pe deasupra — toate astea încăpeau în fundul sacului albastru de sport, cu întărituri de piele galbenă. Toţi aveau aşa ceva. C-un şiret se strângea la gură şi pânza tare de cort se plia de la sine, lejer, şi de-acelaşi şiret îl ţineai cu mâna. Cât dura antrenamentul rămânea în dulapul metalic din vestiar, agăţat de cârlig, încuiat. O adevărată comoară. Dar tu, băiete, să nu-l jinduieşti. Atâta vreme cât vântul îţi fluieră prin buzunare, mută-ţi gândul de la el. Pe tine te aşteaptă meciurile de la primăvară, campionatul, victoriile... Mai rabdă un pic; mâncarea cu noduri de-acasă; ocările lui Bătrânu’... Nu-i adevărat că eşti un trântor! Ai avut doar un pic de ghinion. O scurtă cedare de nervi. Şi ce dacă-i ireparabilă? De fapt nimic nu-i ireparabil... De ce trântor? Boxul nu mai e o meserie în ziua de azi, e-adevărat. Dar ce poartă minunată deschisă, cum zicea maestrul Nicodim!
   O poartă deschisă? Da, sigur. Dar către ce?

***

^*Capitolul 1 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (1)*

   Înregistrarea caracterelor

Nici nu ştiu ce să spun, dacă am avut sau nu noroc să nimeresc la secţia de politică internă. Ce politică internă? Dacă era să urmez cu stricteţe instrucţiunile primite de la şeful de secţie sau de la directorul ziarului în privinţa reportajelor şi a articolelor pe care trebuia să le scriu, puteam să agăţ gazetăria în cui. Nu îmi rămânea, teoretic vorbind, decât iniţiativa personală. De care cei doi nici nu voiau s-audă. Pe bună dreptate, aş putea spune, fiindcă cine a mai pomenit iniţiativă personală aici în Europa de Est?
   N-aş vrea însă să fiu învinuit de prea multă înţelegere. Căci prea multa înţelegere nu duce la nimic bun. La fel ca şi prea puţina înţelegere.
   Aveam momentele mele nefaste când îi invidiam pe cei câţiva colegi de la secţia de cultură. Dar ei mă linişteau. Ce altceva este cultura, spuneau, dacă nu parte din politica internă? De acolo de la tine, cu puţin noroc, le cuprinzi pe toate. Chiar şi politica externă, care porneşte în definitiv tot din interior. Cât despre artişti, cu care ei, în virtutea specializării lor, se putea presupune că vin din când în când în contact, îi preocupa, nu ştiu de ce, mai degrabă statutul artistului în afara momentelor sale de creaţie... Am zis că nu ştiu de ce? De fapt, cam ştiu. Bănuiesc. Sunt sigur că îi liniştea să afle că artistul nu se deosebeşte cu nimic de restul oamenilor atunci când nu creează. Se amestecă cu ceilalţi, este cam de aceeaşi înălţime cu ceilalţi, are trăsături ale feţei asemănătoare, este, cu mici excepţii, îmbrăcat la fel ca toţi ceilalţi. Ba chiar, nu de puţine ori, mai sărăcăcios. Cât despre exprimare, tindeam să le dau dreptate colegilor mei de la Cultură: în viaţa particulară, artistul, în particular scriitorul, se exprimă în viu grai aproape la fel de anevoie ca şi omul de rând, dacă nu chiar cu mai multă greutate. Dar asta, fiindcă ora lui astrală şi-o trăieşte în faţa colii de hârtie, când are timp berechet să facă şi să refacă după bunul lui plac şi după cât de stricte reguli îşi impune lui însuşi.
   Dar pentru asta avem la dispoziţie o carte întreagă.
   „SCRIPTUM.”
   Sigur, ce artist s-ar mai putea pretinde artist atunci când iese la cumpărături, sau când se aşează pe un scaun, la perete, în frizerie, aşteptând să-i vină rândul la tuns; sau, bate în lemn, se duce la fisc să-şi plătească impozitele? Dar alţii, mă întrebam, atunci când, sâmbăta sau duminica, se duc la punctele de colectare să doneze haine vechi pentru copiii săraci, mai sunt oare artişti? Nu de alta, dar milostenia nu face casă bună cu creaţia; care trebuie să fie neîndurătoare. Altminteri, ajutorarea copiilor săraci era şi a rămas o acţiune cât se poate de lăudabilă. Atâta doar că erau atâţia copii săraci în Europa de Est, la scurt timp după sfârşitul războiului, încât era greu de imaginat că se vor găsi destule haine de donat în acele vremuri de restrişte ca să-i îmbrace pe toţi. Şi nici donatul în sine nu era încurajat de către noul regim, pe temeiul că actele de caritate sunt apucături burgheze de pe urma cărora profită de fapt oricine, numai cel ajutorat nu. Nu-i oare mai bine ca omul nevoiaş să fie stimulat să-şi găsească un loc de muncă şi să câştige un ban cinstit?
   N-am urmat niciun curs de scriere artistică — nici nu ştiu dacă pe vremea aceea termenul era inventat. Existau totuşi şcoli de creaţie, dar ca să ajungi să urmezi una, trebuia ca ziarul să te trimită acolo şi la sfârşitul şcolii să părăseşti gazetăria. Nu m-aş fi aruncat într-o asemenea aventură. De ce? Am să încerc să explic de ce. Aveam însă destul timp disponibil şi chiar şi în timpul reportajelor gândul îmi era liber să zboare la subiectele mele.
   Nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă justific. Dar dacă era să fiu întrebat, aş fi răspuns că nu, nu cred că un artist încetează să fie artist când se duce să-şi plătească impozitul. Sau când, în frizerie, aşteaptă să-i vină rândul la tuns. Totdeauna va găsi în preajmă o fizionomie care să-l îndemne să mediteze, sau va auzi o vorbă de duh spusă de ceilalţi clienţi, pornind de la care să construiască o povestire. Depinde doar de el, dacă are sau nu imaginaţie.
   Un critic literar în oarecare vogă tocmai descoperise că în Europa de Est problema banilor a fost definitiv tranşată prin redistribuirea echitabilă a averilor, drept care minţile oamenilor — ale esticilor —, eliberate de obsesia înavuţirii, erau libere să se concentreze pe problemele fundamentale ale existenţei... A! ia staţi! Nu! Scuze! Povestea asta avea să se întâmple abia peste destul de mulţi ani... Da, aşa este! Avea să se întâmple abia după ce autorităţile, dând dovadă de perspicacitate, îşi vor fi dat seama cât de uşor poate fi echilibrată balanţa comercială a ţării, cu compromisuri minime, care nu costă mai nimic: o voce sau două care să revendice angoasele existenţiale, făcând astfel pe plac unor autorităţi influente din Europa de Vest. Deocamdată însă rămâneau în vigoare restricţiile asupra cuvintelor şi anatema asupra viselor. Fragmentarea nu era agreată de literaţii oficiali ai regimului. Nici vorbă să pot anticipa, pe atunci, timpul ce avea să vină, când blamul avea să cadă pe capul acelora care resping fragmentarea!... Până una-alta, cuvântul de ordine era „TOT UNITAR”. Iar dacă aveai clarviziunea să-i agăţi şi eticheta „SOLIDARITATE”, cu atât mai bine. Eu nu aveam însă această clarviziune — asta era principala mea problemă... În schimb, mă lăsam sedus, trebuie să recunosc, de cuvinte precum „ZODIE” sau „NAVIGATOR”. Printre altele. Deşi n-aş putea spune că eram un fan al ideii de zodie sau că îmi dorisem cu adevărat, în anii copilăriei, să devin navigator. Dacă vorbesc de seducţie, am în vedere oferta literară a zodiilor. Iată, una din zodii, cea a Săgetătorului, mă făcuse cu ceva timp în urmă să visez la anumite promisiuni de viitor pentru un mic personaj de-al meu, pe nume Gabriel, care trăieşte într-un oraş neprecizat de la malul mării şi se visează navigator pe mările lumii. Maică-sa, visătoare la rândul ei, îi insuflă credinţă în zodia sa. Pentru că ea crede în zodii şi pentru că are o viziune magnifică pentru fiul ei: Săgetătorul-constelaţie — Centaurul — care, la timpul potrivit, se va ivi din Emisfera Sudică, unde tronează Coroana Australă, şi îl va învăţa pe Gabriel cutezanţa şi dăruirea.

Se arăta —— scriam în lucrarea mea, referindu-mă la mama lui Gabriel — veşnic preocupată de zodia sa şi nu scăpa niciun prilej să i-o amintească. Săgetătorul... Făt-frumos se prefăcea într-un săgetător plecat la capătul lumii, trăgând cu arcul în tot ce se împotrivea binelui în lume... Dar unde se ascundea Arcaşul în restul anului? De ce nu ieşea la iveală? De ce doar către sfârşitul lui noiembrie şi nici atunci pe de-a-ntregul?... Numai o parte din constelaţie — îi citea ea din Cartea Zodiilor — poate fi văzută pe boltă în locul unde stă semnul Săgetătorului: arcul, jumătate din săgeată şi mâna stângă. Restul figurii trece în semnul Scorpionului şi coboară în emisfera australă. În preajma Săgetătorului scânteiază, iată, Coroana Australă, iar la picioarele sale Antares, Dragonul, Hercule şi Şarpele...

   Eram parte din lumea ziariştilor. Şi trebuie să recunosc că îmi era dragă lumea lor — a noastră. Cu toate mizeriile ei. Dar îmi imaginam — îmi permiteam să-mi imaginez — o lume a gazetăriei altfel decât cea de care aveam parte aici în Europa de Est — o lume aventuroasă, riscantă, cum văzusem în filmele americane de dinainte de război şi în primii doi-trei ani de după — asta îmi imaginam, în pofida pragmatismului care ar fi trebuit să-mi încununeze vârsta. Ar fi trebuit să le uit, filmele americane şi toată atmosfera acelor ani. Dar mi se păruse o idee mai bună să le păstrez pe toate într-un cotlon ascuns, în anticamera ficţiunii. Aşa se face că îi trimiteam pe cei doi eroi ai mei, o pereche, să facă reportaje în locuri îndepărtate, taman acolo unde aveau loc evenimente dramatice, dezastre, unde apele se revărsau peste pământuri şi peste aşezări omeneşti, unde arşiţa pârjolea pământurile până mai ieri roditoare, unde încă mai fumegau şi bubuiau războaie. Pentru acele locuri potrivite cu vrednicia şi cu spiritul de aventură al ziariştilor fabricam nume prin anagramare, vechea şi nedezminţita mea meteahnă dragă. „PORTOFOLIU”, îmi venea în minte un cuvânt pentru a cuprinde în el întreaga gamă de cuvinte care sunau ciudat, dar care confereau locurilor imaginate de mine farmecul pe care îl meritau. Ofold era un teritoriu unde apele revărsate înghiţiseră lunci şi câmpii: cine avea pasiune pentru şarade putea să vadă acolo cuvântul flood. În Ruareg se desfăşurau operaţiuni militare nu ştiu cât de sângeroase dar de mare anvergură; încât nu era decât un pas până la decriptarea cuvântului guerra. Şi câte şi mai câte... Şi mă bucuram de ceea ce în mod frecvent ştiam că se întâmplă — ca să fiu foarte sincer, nu din propria-mi experienţă —, cu un cuplu de ziarişti trecuţi prin încercări grele: se îndrăgosteau unul de celălalt.

Bună seara, iubito, spuse tânărul corespondent vorbind în receptor. Şi privi undeva departe, într-un colţ al încăperii, zâmbind fericit. Veşti? Nu, iubito. Doar întâmplări, care pentru mine vin prea târziu. N-am veşti, am vrut doar să ştiu ce mai faci... Ne vedem miercuri după-amiază. Bem un pahar de cinzano cu cuburi de gheaţă. Şi o cafea. Altceva nu-mi doresc... În afară de tine!... Corespondentul care se ocupa de războiul din zona Ruareg se opri din relatare şi se holbă consternat la mai tânărul său coleg.

   Ştiu că feţelor morocănoase nu le plac nici anagramările, nici poveştile cu ziarişti care colindă lumea fără nicio restricţie — pentru că asta le-ar putea da idei unora dintre cititori, care nu se bucură de asemenea libertate —, beneficiază de trataţiile generoase ale unor companii aeriene pe timpul zborului — în timp ce companiile noastre din Europa de Est abia dacă te cadorisesc cu o prăpădită de bombonică mentolată.
   Mie anagramarea mi s-a părut dintotdeauna cât se poate de amuzantă, cum am mai spus. Însă alţii văd în ea o tentativă — nepermisă — de evadare, echivalentă, ca gravitate, cu o încercare de falsificare a unor documente de identitate, să zicem. Şi nici spiritul de aventură al cuplului de ziarişti nu-i pe placul multora. Probabil pentru că în ochii lor spiritul de aventură nu-i altceva decât tentaţia abaterii disciplinare.
   Apoi, într-o altă povestire imaginasem o răzmeriţă care să izbucnească în plin centru al Bucureştiului, pe bulevardul General Magheru, în zona staţiilor de autobuz care se întind pe o distanţă de vreo o sută de metri în imediata apropiere a Pieţii Romane. Acolo este un scuar alungit, între magazinul Leonida şi colonada ultimului bloc dinspre Piaţa Romană, în vecinătatea căreia se ridica pe vremuri statuia lui Tache Ionescu, astăzi demolată — un loc numai bun să-l vezi umplându-se de oameni revoltaţi. Ce fel de oameni? m-am întrebat. Cum pe cei obişnuiţi nu-i vedeam capabili să-şi ia inima-n dinţi şi să se ridice împotrivă, mi-am imaginat o revoltă a cerşetorilor. Care oricum nu mai au ce să piardă, mi-am zis eu. Cerşetori mânioşi, ieşiţi din fire, cum numai ei pot să fie atunci când se-ntâmplă să-şi dispute între ei locurile de cerşit cele mai bune de pe stradă, dobândite prin zbatere şi certuri aprige. Acolo, Între Galeria de pictură şi Agenţia de voiaj, în urma unui declic misterios, dădeau frâu liber mâniei acumulate în ani şi ani de umilinţe. Şi la început nimeni nu-i ia în serios. Iată însă că regimul — un regim neprecizat, desigur —, recurge la intervenţia armatei. Care armată, fiind de obedienţă incertă, nici de partea regimului, nici de partea răzvrătiţilor — ceea ce consideram că este pentru un scriitor soluţia cea mai prudentă — soseşte la faţa locului într-o goană mimată, să-şi zăngănească armele într-un moment când pare a fi deja prea târziu să mai poată restabili ordinea şi supunerea. Răzmeriţa a izbucnit după ce de pe terasele blocurilor înalte de pe bulevard a fost lansată peste capetele mulţimii o ploaie de manifeste. De către cine? Nu se ştie.

Ziaristului îi veni în gând cuvântul „MANIFESTAŢIE” şi simţi că îl trec fiorii. Mecanismele de catapultare a manifestelor i se părură mai inutile ca oricând. Dacă un nor întreg de fiţuici volante ar fi trecut acum în zbor pe deasupra străzii, probabil că nimeni nu le-ar fi luat în seamă. Căci totul era deja pornit. Un val de îmbrânceli trecu prin mulţime, ca o hulă pe mare. Tino Ruvole se trezi pe jos şi cineva îi strivi mâna cu un toc de bocanc. Încă un pic şi avea să-i fie din nou dor de Rita Vico.
   Măcar de-ar întâlni-o.
   Se zbătu să se ridice cât mai repede ca să nu-l strivească de tot. Cum să intituleze viitorul articol? Ambuscadă pe bulevard, între cinematograful Britela şi agenţia de voiaj RUE–U.F.T.? Dar mulţimea de cer¬şetori ocupa tot bulevardul, cât vedeai cu ochii. Un urlet de mânie se ridică, surd şi răguşit ceva mai departe, strident în imediata vecinătate, când turela unui car blindat se ivi departe, ameninţătoare, în capul bulevardului. Ruvole nu putu să-şi dea seama dacă se împotmolise acolo sau înainta. Dacă voiai neapărat să vezi amănunte, te uitai în jur şi tot ce putea să-ţi treacă prin minte pentru moment era că cerşetorii ăştia n-ar fi avut altă soluţie decât să-şi dea unul altuia de pomană dacă ar fi vrut să se aleagă cu ceva. Dar nu mai doreau asta. Voiau mai mult.
   Era de-ajuns să le vezi feţele.

   Scrisesem eu despre o revoltă, dar în acelaşi timp îmi închipuiam cât de greu trebuie să fi fost să ajungi, pentru a aprinde scânteia, pe acele terase înalte — şi ticluisem povestirea în consecinţă —, cu manifestele ascunse în buzunare sau într-o gentuţă. Şi cu mecanismele de declanşare la un moment prestabilit, cele de care am amintit. Nu trebuia să dau în povestire chiar toate detaliile; dar în sinea mea nu mă puteam preface că nu îmi dau seama de riscurile ce le incumba lansarea manifestelor de pe terase. Aş fi vrut să fiu eu acela care să dea dovadă de un asemenea curaj. Dar...
   Ca să ajungă sus pe o terasă, bravul conspirator trebuia să se strecoare, pe cât posibil neobservat, pe scările acelor blocuri centrale, unde nu locuiau decât persoane de încredere ale regimului. Suspicioşi faţă de orice persoană necunoscută, stăpâniţi de o curiozitate maladivă — şi stimulată —, locatarii supravegheau scara prin vizoarele uşilor şi stăteau cu urechea la pândă. Curată isterie. Tipică Europei de Est. Era foarte greu să redai în scris atmosfera vremii. Scările blocurilor erau un topos perfect reprezentativ pentru tenebroasa suspiciune cultivată de regim, fie că era vorba de blocuri din centrul oraşului sau de altele de la periferie. Oamenii nu îşi prea mai făceau vizite; drept care orice mişcare pe scară le semnala locatarilor apariţia unor persoane dubioase, puse pe acţiuni subversive.
   Se zice că un actor trebuie să se transpună în pielea personajului său ca să-i iasă bine rolul. Ce să mai spunem atunci de bietul scriitor, care trebuie să trăiască viaţa atâtor personaje de-ale sale!... Bietul, am spus? Scuze, n-am de ce să-l căinez: nu-l obligă nimeni; el singur şi-a ales calea. Dacă în lucrarea despre revolta cerşetorilor făcusem să fie lansate manifeste de pe terasele blocurilor de pe bulevardul General Magheru, eu însumi trebuia să retrăiesc temeritatea bravului conspirator, cum i-am spus ceva mai înainte; trebuia să urc — în imaginaţie, desigur, dar nu fără risc — scara unuia dintre blocurile centrale, cu scopul de a ajunge sus pe terasă; unde să plasez mecanismul de lansare a fasciculului de manifeste. Îmi închipuiam că pe lângă şansa de a reuşi să înşel vigilenţa locatarilor devotaţi regimului, care pândeau îndărătul vizoarelor, trebuia să o mai am şi pe aceea de a nu eşua în faţa a cel puţin unei uşi spre terasă, ferecată cu lacăte.
   Dar ce să mai zicem de manifestele în sine! Multiplicarea lor, cum spuneam, era o problemă...
   Ha! ce nostim! Oricine putea să observe, dacă avea un minim spirit de observaţie, că din magazine dispăruseră jocurile „Micul tipograf”; care puteau fi folosite nu doar pentru joacă ci şi în scopuri subversive: cu un pic de răbdare, puteai să compui, tu, un adult, cu ajutorul lor, unele texte simple, nu mai întinse decât matriţa şi decât tuşiera care intrau în set. Dar de cele mai multe ori era de-ajuns: nu îţi trebuie prea multe cuvinte ca să-ţi exprimi una din nenumăratele nemulţumiri esenţiale din epocă...
   Ei bine, gata, nu mai erau! Dispăruseră jocurile „Micul tipograf”. Nu îţi mai rămânea decât să de întorci la clasica maşină de scris şi să speri că vei găsi până la urmă un multiplicator.
   Dar maşina de scris?
   „RISC” e primul cuvânt care îmi vine în minte. Şi când spun asta, încerc să mă pun în pielea securiştilor care trebuiau să prevină răspândirea textelor subversive; şi, învinuiţi de către superiorii lor de lipsă de vigilenţă, riscau să-şi piardă slujba. Dar mă gândesc totodată la riscul scriitorului de a fi prins. „PRIVARE DE LIBERTATE” sunt cuvintele care vin consecutiv celui dintâi, în circumstanţele date. La fel şi „MILIŢIE”. Ca să nu mai vorbim de „ÎNREGISTRAREA CARACTERELOR”!
   Dumnezeule, acolo da! Într-adevăr! Dacă cineva mi-ar fi spus că în timpul înregistrării obligatorii, în fiecare an, a caracterelor maşinii de scris, la miliţie, artistul încetează să mai fie artist, i-aş fi dat negreşit deplină dreptate. Dar poate că cineva — unul din colegii mei de la Cultură, care ar fi refuzat să îşi imagineze absurdul situaţiei, să zicem — ar fi obiectat: la urma urmei, cât putea să dureze înregistrarea? O jumătate de oră? Dacă mai adaugi o jumătate de oră, să zicem, drumul la secţia de miliţie, şi încă o jumătate de oră înapoi acasă, timpul pierdut nu depăşea o oră şi jumătate. O oră şi jumătate într-un an. Ei! totuşi era rezonabil... Da, te pomeneşti! Colegii mei de la Cultură nu se hazardau în observaţii de mare subtilitate. Dar criticii se grăbeau să adauge faptul îndeobşte cunoscut, că absurdul stimulează creativitatea! Cum anume o stimulează? Ei, criticii, doar teoretizau, nu se simţeau obligaţi să dea amănunte. Dar puteai să-ţi imaginezi, nu? Începând chiar cu momentul în care părăseşte secţia de miliţie, să zicem, posesorul maşinii de scris, scriitor fiind — şi reîntors brusc în viaţa sa privată de artist —, începe, în virtutea înclinării sale native, să observe lumea străzii. Începe să capteze din jurul său semnale care îl călăuzesc spre o viitoare lucrare de ficţiune. Cum anume? Păi, ar fi multe variante. Să zicem că seria de trei litere de pe plăcuţa de înmatriculare a primei maşini care îi iese în cale este DOG. Asta îi poate da impulsul pentru ticluirea unei poveşti cu câini. Dar o poveste cu câini poate că ar fi prea neînsemnată! La fel de bine însă, scriitorul poate imagina o poveste poliţistă, cu un individ care, ferm convins de integritatea simţurilor sale, ajunge să depună mărturie la poliţie că în faţa casei unde a fost comisă crima a văzut staţionând în ajun o maşină având combinaţia de litere DOG pe plăcuţa matricolă. O mărturie care se va fi dovedit în final a fi fost eronată, căci în realitate combinaţia de pe matricola maşinii criminalului va fi fost DOC! De unde se poate vedea că viaţa şi libertatea unui om pot să atârne de o singură literă!
   Dar poate că tristul pretendent la obţinerea autorizaţiei de a-şi folosi propria maşină de scris nici nu avea nevoie de imboldul străzii pe care o reîntâlnea la ieşirea din sediul secţiei de miliţie. Poate că încă dinăuntru, textul pe care el trebuia să îl copieze pentru a desăvârşi operaţiunea de înregistrare a caracterelor maşinii de scris inspira, el însuşi, ficţiunea:

Înţeleptul învârteşte de şapte ori limba în gură, înainte de a vorbi... Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrâneţe.

Vă puteţi imagina? O adevărată mostră de înţelepciune populară! Pusă în slujba identificării caracterelor maşinii de scris, şi prin aceasta, în slujba depistării textelor deocheate. Şi împreună cu ele, a infractorilor literari.
   Să fi stat oare ştiinţa antropologică îndărătul alegerii acelor cuvinte? Mda. E greu de crezut că miliţia şi/sau securitatea se foloseau de cuvinte fără ca o logică strictă a ştiinţei psihologiei să stea îndărătul lor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu (începutul)

[Rescris în iulie 2017]