Urma scapă turma (4/17)*

Patru...

Luni-dimineaţă nici nu se crăpase bine de ziuă când Petre ieşi val-vârtej din restaurant năpustindu-se pe scară în jos, către stradă. Nici nu ştiai ce să crezi! Doamne păzeşte, a luat foc? Aproape că se repezi cu mâinile în pieptul lui Simion Linte, întorcându-l din drum. Nu-şi pusese nimic peste frumuseţea aia de uniformă cu nasturi aurii... Lasă totul baltă şi hai să descărcăm gheaţa! A venit mai devreme azi. Camionul tre’ să plece!...
   Ei, fir-ar să fie! Uşurel, că doar nu se topeşte gheaţa pe frigul ăsta!...
   Ocoliră scara şi dădură colţul, intrând în gang, unde camionul aştepta înghesuit în întunericul dintre ziduri. N-avea pic de răbdare, tremura din toate tinichelele, cu motorul în ralanti. La ivirea lor şoferul le aprinse în ochi faza lungă, adică făcu bancul ăsta tâmpit.
   — Hai, mormolocilor, hai! Mişcaţi-vă fundul! Aţi trândăvit destul as’ noapte în pat! Hai, la treabă!
   Gangul era al dracului de strâmt. Simion Linte apucase să se strecoare pe lângă botul camionului, când şoferul îi deschise uşa în nas blocându-i drumul. Un banc încă şi mai tâmpit! Paştele şi dumnezeii! Îi trânti uşa în aşa hal că toată hodoroaga se clătină ca o barcă pe apă. Pe platformă câteva blocuri de gheaţă se ciocniră între ele, unul o luă la vale pe scândură. Scandal, bineînţeles! Şoferul se porni să înjure ca un birjar, c-un picior scos afară pe scăriţă. Bine măcar că nu ieşea din cabină. Parcă simţea că-i spre binele lui. Altminteri, puteai foarte bine să descarci gheaţa cu tot potopul lui de înjurături. Împingeai blocurile până la marginea platformei şi le făceai vânt pe jgheab în jos. Dispăreau trecând prin ferestruică drept în beci, de unde se auzea gura lui Leontin. Răcnea ca un apucat, dar vocea i se auzea ca de sub o lespede de mormânt. Se distra... Gata! Ho! Ajunge! Mă-ngropaţi de viu!... Pân’ la pulpişoare!... Pân’ la ţâţişoare! O să mă scoateţi sloi de-aicea!... Paiaţă, asta era, bun de dus la balamuc. Apăruse duminică-dimineaţă după învoirea lui de trei zile şi până la ora două o ţinuse tot într-o scălâmbăială. La un moment dat i se acrise şi lui Poenaru de bancurile lui. Ascultă, băieţaş, de ce nu-ţi încerci tu norocu’ în altă parte? Nu-i de tine meseria asta, zău! Du-te mai bine la circ! Uite, dacă mai apare Sandi Bernea, îţi pun o vorbă bună. Cândva l-am cunoscut bine, sunt sigur că nu m-a uitat. Du-te cu el şi lasă-mă-n pace, da? Lipeşte-te pe-acolo. O să-ţi placă, ai să fii mulţumit. Şi noi la fel! Nu-i de tine meseria asta.
   Ultimul bloc de gheaţă, şi gata, asta-i tot. Petre împinse jgheabul făcându-i vânt în beci, pe ferestruică. Sus oblonul... Şoferul accelera ca la curse, furios. Ultimele înjurături le trimise pe ţeava de eşapament. În clipa aia ar fi dat orice să fie într-un tanc! Porni, în draci, năpustindu-se în stradă, dement... Slavă domnului, ducă-se! Gangul rămase plin de fum. O adiere umedă şi îngheţată îl risipea încet, suflându-l către stradă.
   Halal început de săptămână.
   Urcau scara. Petre era fericit că se aleseseră doar cu atâta. Putea să iasă scandal mare. Se consola cu gândul că, da, o fi şoferul un împuţit ce nu s-a mai văzut, da’ tot mai bine e să descarci gheaţa decât să te pună să umpli hârdăul cu lături... Resturile de mâncare pentru porci. Scârboasă treabă. Ăia de la fermă trimit camionul cam o dată pe săptămână cu două hârdaie mari cât toate zilele. Toate împuţiciunile alea de lături se aruncă în nişte cazane, afară la uşa din dos. Vara să nu te-apropii de locul ăla! Îţi mută nasul din loc!... Treceau prin hol. Stivele de navete cu sticle goale... Da, lăturile! Stau toată săptămâna şi dospesc, se clocesc, prind să spumege, se înverzesc! Şi într-o bună zi te trezeşti cu camionul în curtea din dos. Hai, băieţi, la treabă! Câte doi la cazan, ia-le de toarte! Şi-s grele, ce crezi! Pline ochi. Zeama aia infectă plescăie, sar stropi! Tre’ să le urci în camion. Mare noroc dacă nu te stropeşti de sus până jos!
   Împuţiciunea aia de zeamă o mănâncă porcii? Ori îs tâmpiţi, ori îşi zic că noi oamenii suntem tâmpiţi dacă ne-nchipuim că ei or s-o mănânce!
   Leontin se întorsese din beci. Chipurile, sloi de gheaţă! cu mâinile şi cu picioarele ţepene, ca o sperietoare în vârf de par, se învârtea printre mese ca un titirez beat, gata să cadă. Dar nu cădea, afurisitul! Paiaţa. Făcea piruete prin salonul gol. După care se porni să vocifereze, c-o mutră serioasă: indignat, puteai să juri.
   — Să aduci gheaţă de la fabrică în luna ianuarie! Păi asta-i prostie curată! Aţi văzut ce fac ăia de la Pescăruş? N-aţi văzut? Taie gheaţa de pe lac cu fierăstrăul! Ăsta da, cap! Fac copci şi prind şi peşte! Doi iepuri dintr-un foc! Pe câtă vreme ai noştri o aduc de la fabrică. Mai bine s-ar gândi un pic! Gheaţă avem, slavă domnului, din belşug, nu? Ar putea s-ajungă pân’ la vară. Dar cum? Foarte simplu! Conserve, tovarăşi, asta-i soluţia! La-ndemâna oricui! De ce s-o mai fabricăm, când iarna se găseşte pe toate drumurile? O luăm frumuşel şi o punem în conserve!
   Şi asta nu era totul... Leontin mai avea şi alte idei. Se pornise să turuie ca o moară stricată... Nu mai era nevoie nici de gheaţă aicea la Mioriţa. Nici măcar adusă de la lac. De ce să ne mai pierdem timpu’? Curenţii reci coborând în beci rezolvau totul! Cu gerul ăsta, mamă doamne! Păi sunt pe puţin minus zece grade afară! Curenţii reci, să coboare... pe unde?... Pentru Leontin nici asta nu era o problemă. Burlane de tinichea din acoperiş până-n beci, asta e! Puţină inventivitate, ce dracu! Burlane groase cât trunchiul de copac, ţevuşti urcând din beci prin planşeu, bolborosind aer rece în fiecare frapieră. Şi chiar şi vara, de ce nu? Aerul tras de afară avea să se răcească în beci, împrospătând apoi aerul din salon. Adio zăpuşeală! Adio fum de ţigară: aerisire naturală pe alte burlane străbătând plafonul salonului! Acoperişul clădirii avea s-arate ca un şvaiţer, dar totul avea să meargă ca pe roate! Toată lumea fericită, un puhoi întreg de clienţi! Celelalte cârciumi din oraş aveau să-şi închidă porţile! Poftiţi la Mioriţa, tovarăşi! O adevărată cură de răcoare şi de mâncare bună!... Se ţinea după tine, zărghitul ăsta de Leontin, te urmărea pas cu pas prin salon... Cură de mâncare bună! Preparate de tot felul! Răcoare, aer curat, atmosferă de sanatoriu! Bună dispoziţie! O armată întreagă de ospătari serviabili puşi să-i servească pe oamenii muncii! Neîncetat du-te-vino pe culoarul central, împingând măsuţe pe rotile gemând de preparate culinare! Nu vă înghesuiţi, tovarăşi! Păstraţi ordinea şi disciplina! Claxonaţi la intersecţii! Daţi prioritate, după regulament! Stângul, stângul! stâng, stâng, stângul! Consumatori, staţi cuminţi la mese şi aşteptaţi în linişte să fiţi serviţi! Nu daţi din picioare! Nu tropăiţi! Simţiţi-vă ca-n sânul lu’ Avram, tovarăşi! Nu bodogăniţi, nu vorbiţi verzi şi uscate! Nu umblaţi haihui pe coridoare! La closet, pe drumul cel mai scurt, şi înapoi la masă!...
   Poenaru încercă de vreo câteva ori să-l pună la treabă. Leontin lua un şervet şi îşi făcea vânt cu el. Îl flutura de colo până colo, de la o masă la alta... în timp ce Petre muncea încruntat, fără să scoată o vorbă şi mereu se uita la ceasul lui mare şi strălucitor. Ce naiba aştepta? Recreaţia? Nu venea nicio recreaţie. Urechea pândea în zadar s-audă sunând clopoţelul.
   Te aplecai pe sub mese... Sticle goale la piciorul frapierelor. Galoşi, şoşoni, noroi uscat, pardoseala ajungea în scurtă vreme ca o cocină. Vesta roşie, strâmtă ca un corset, te ţinea la fiecare mişcare. Muşchii se încordau fără niciun folos. Veşnic cu spaima-n suflet: nu cumva să te ridici la un moment dat cu masă cu tot, să uiţi pur şi simplu... Nu cumva să iei cu spinarea faţa de masă şi s-o tragi după tine cu pahare, cu farfurii, zbang! zob toate, sfinte Sisoe! Ori să te propteşti din greşeală cu umărul în piciorul mesei şi, târşind-o pe ciment, s-o faci să scrâşnească ca dracu’... Badea se înfiinţă în salon. Vai, reuşise să-şi rupă câteva clipe din timpul lui preţios şi venise să vadă cum merg treburile. Chelnerii în jurul lui, ciorchine, ce să mai vorbim! în frunte cu şeful de salon. Se plimba printre mese. Pe clienţi nu-i vedea, nu intrau în atribuţiile lui. Erau prea mărunţi. Se uita în stânga şi-n dreapta, vai! faţa aia de masă e strâmbă... Şi faţa de masă se înroşea de ruşine, şifonată, cu pete de vin roşu în obraz... Chelnerii săreau s-o îndrepte... Paharele de colo! Nealiniate! Ţ-ţ-ţ!... Paharul din capăt tresărea jgnit, ieşea din rând: Paha-re! Alinie-rea! Pentru onooor... prezentaţi arm’!... Mâinile chelnerilor se repezeau să îndrepte, mâneci lustruiau, prompt!... Ei, aşa da! Aşa mai merge... Să-trăiţi-tovarăşe-şef!... Leontin dispăruse, îl înghiţise pământul. Nimenea nu întreba de el. Petre înghiţea reproşurile, îmbufnat. Pata de pe vesta roşie!... Toată lumea o privea ţintă, cu ochii cât cepele. Nimeni n-o văzuse până în clipa aia. Ridicau din umeri cu toţii, nevinovaţi ca nişte îngeraşi. Nu era o simplă pată de grăsime, nu! O pată pe conştiinţă, asta e!... La capătul culoarului nu găsi nicio observaţie de făcut. Cu regret, se întoarse. Stânga-mprejur cu toţii, statul-major de chelneri... Velicu, Vitan, Cotruş, cu Poenaru în frunte. Blând şi autoritar trecea printre ei, fără să-i vadă, privirea lui Badea, primul gospodar al restaurantului. Căuta colţuri de faţă de masă spânzurând în dezordine, scame pe luciul paharelor, pete de grăsime, solniţe cu sare nenetezită. Găsi deodată vesta lui Simion Linte, întinsă peste piept, cu nasturii gata-gata să scape din butoniere, rânjind de satisfacţie... butonierele disperate strângând din dinţi. Constată, pur şi simplu. Cu Simion Linte n-avea ce să discute... Cotruş, ce-i asta!... Cotruş rânjea, naiv, se minuna şi el... Chiar aşa, ce să fie asta? O vestă? Hm! Ha-ha! O vestă aşa s-ar părea, nu? Are toate semnalmentele. Vestă, da!... Te duci cu el la magazie şi-i cauţi alta! Imediat!... La magazie? A, da! Sigur! Păi, ştiţi, alta mai mare nu-i. Le-am răscolit pe toate... Atuncea să-i dea cineva drumul la tivuri!... Statul-major al chelnerilor rămase perplex. Muţi, se priveau unii pe alţii. Cum? aşa simplu? Nu se poate! Cum de nu ne-am gândit? La tivuri! sigur că da!... Râdeau destinşi... Dar... cine să dea drumul la tivuri? Îngroziţi. Vitan nu se pricepea. Nici Velicu. Poenaru, vai nu, el cu atât mai puţin. Rămânea Cotruş. Belea pe capul lui. Numai că... Nenorocirea era că nu se pricepea nici el. Depărta mâinile, dezolat. Ca prieten, sigur, se cuvenea să-i dea o mână de ajutor. Dar cum?...
   — Poate îi găsiţi o nevastă!... Râdeau. Era limpede ca lumina zilei că un banc mai bun nici că se putea concepe... O nevastă l-ar scăpa de multe belele. I-ar coase şi vesta şi tot!... Se deplasau încetişor pe culoar înapoi, râzând bine dispuşi, statul-major cu mai-marele lor în mijloc, înconjurat de pantaloni negri şi de haine albe de pânză. Scrobeală din belşug. Treceau pe lângă mese fără să bage pe nimenea în seamă. Clienţii se uitau lung după ei, cuminţi, fără să comenteze. Velicu apucă o frapieră şi o mută cu sârg din calea şefului. Cale liberă, direcţia bucătărie! Cotruş întoarse capul înapoi şi îi făcu semn lui Simion Linte, clipind dintr-un ochi: Hai, vino! Îl ademenea... Pe coridor paşii se iuţiră. Chemarea bucătăriei. Grupul se alungi ca o trenă în vânt, bocănind precipitat pe ciment, gălăgios, fără să părăsească subiectul preferat — nevestele. Fiecare despre a sa. Badea avea patru! Ha-ha! Nici mai mult nici mai puţin. Un adevărat harem! Bineînţeles că niciuna nu ştia nimic de ălelalte. Ca să nu iasă cu păruială!... Şi ha-ha-ha, şi hi-hi-hi... Nu puteai să te-aştepţi la prea multă înţelegere din partea lor în privinţa asta. Egoiste! Toţi erau de acord că muierile îs geloase şi egoiste. Niciun pic de tact! Niciun pic de diplomaţie! Egalitate, da! dar să te ferească dumnezeu de-un nou matriarhat!... Procesiunea grăbită străbătea ultimii metri ai coridorului. Bum! deschisă, uşa la bucătărie. Tâlhari, tătari strunindu-şi caii nărăvaşi, dădeau năvală, descălecau... Un munte de morcov mărunţit se prăbuşi plescăind în oala cu apă clocotită de pe plită, împins de la spate de un cuţit uriaş. Asasinat, masacru. Satârul tranşa carnea. Găini fuseseră decapitate în zori. Reci, nu mai zvâcneau, aşteptând apa clocotită pentru jumulit. Fleicile, aşezate pe masă într-o ordine desăvârşită, îngheţaseră de spaimă când degetul butucănos al lui Badea începu să se plimbe pofticios pe deasupra lor căutând-o cu ochi lacomi pe cea mai arătoasă.
   — Uite, p-asta să mi-o pui, Cati!...
   Locul cu pricina rămase gol şi, în vreme ce fleicile celelalte răsuflau uşurate, fleica aleasă de şefu’ zbură prin aer în vârful unei furculiţe mânuite cu pricepere şi ateriză de-a dreptul pe grătarul încins, unde se porni să sfârâie de mama focului. Hota îşi făcu numaidecât datoria aspirând fumul.
   Toate alea de pe plite clipoceau şi scoteau aburi. Capace şi polonice zdrăngăneau scuturate, lovite de buza groasă a vaselor emailate. Uite, se făcea loc, cu zel tovărăşesc, la marginea meselor. Cartofii curăţaţi, cepele, căpăţânile de varză, ţelina — împinse cât colo, măturate de mâinile voinice ale bucătăreselor, suflecate pân’ la cot. Cârpe împuţite ştergeau locurile golite, lemnul ud, muşamaua lipicioasă. Farfurii cu mâncare caldă veneau şnur, din mână-n mână, plutind pe valuri de bunăvoinţă. Gata. O jumate de oră să nu se mai audă de vreo comandă din salon! Au tras storurile, au închis taraba! N-o să crape nimenea. Sunt oameni şi chelnerii, nu?
   E ora lor de masă.
   — Ia loc, băiete...
   Simion Linte se aşeză la un colţ de masă. O farfurie cu tocană de vită aburindă se ivi cât ai bate din palme lângă cotul său. Ca din pământ... Badea, ca un căpitan de vas, în picioare, gras, avea să se arunce ultimul în valurile mâncării. Asculta plângeri, reclamaţii. Muierile de la bucătărie aveau o mie şi unu de motive să se plângă. Îl asaltau. Profitau că fleica sfârâia pe grătar şi că în aşteptarea ei Badea n-avea altceva de făcut decât să ia câte o gogonea din farfurie. Gestionara bufetului se plângea că Manole vine mereu cu pretenţii să capete totul pe sprânceană fiindcă salonul geme de prieteni de-ai lui. De unde să scoată ea atâta carne fără oase câtă vrea el? Şi castraveciorii... Fleşcăiţi. Un butoi întreg. Mai alegi din ei... dar câţi? Consumatorii strâmbă din nas, cârâie... Şi pe bună dreptate. Cui să i-i bagi pe gât?... Şefu’ asculta. Între două gogonele îl umfla râsul. Cocea un răspuns... Manole? La vârsta lui, greu să-l mai dezveţe cineva de nărav... Las’ să-şi îndoape prietenii cu carne! Iar oasele... Ia stai niţel! Am găsit! Pune-le de-o parte, Stela iubito. La rece! Am eu un prieten care se dă în vânt după oase! Ţine-le la gheaţă. Cât? Zău că nu ştiu. Vezi, partea proastă e că prietenul ăla al meu nu poa’ să vină când vrea el. Numai când scapă din lanţ!... Şi dă-i, şi râzi. Se îneca, nu mai avea aer, mamă doamne, putea să cadă lat şi să moară asfixiat. Dar îl aştepta fleica sfârâind pe grătar. Cati o luă în furculiţă şi o întoarse pe partea ailaltă. Stropi de grăsime căzură în jar...
   Ghiftuit. Să te întorci ghiftuit în salon, ce plăcere! Vezi viaţa în roz, nu alta. Te lua cu somn. Să-ţi întinzi un hamac între două coloane şi să dormi... Iată o meserie uşoară. Şi plăcută, de ce nu? Avea dreptate Cotruş, nu-i chiar de colo să trăieşti cu burta plină în ziua de azi. Închideai ochii şi vedeai cum se mistuie mâncarea. Atacată, pătrunsă încetişor de acizii din stomac. Băşicuţe de gaz se ridicau uşor pe esofag în sus... Râgâiai cu aromă de piper şi de boia dulce, într-o toropeală de miez de vară. Energia se înfiripa în mădulare, neconsumată. Prisos. În picioare, dormitând lângă dulăpior... Ecouri în salon, departe. Departe cu gândul... Minunata secetă cu cer cristalin. Strada I.C. Frimu, fost I.C. Brătianu, dreaptă şi lungă sub arşiţa soarelui. Cinema Odeon. Tarzan, în trei serii. Ecranul plin de vrajă. Jungla. Liane spânzurând leneş în aburul otrăvitor al bălţilor stătute. Fiara. Tigrul strecurându-se prin hăţiş, cu ochi de jar în urmărirea prăzii. Aşezat în scaunul şubred de la cinema, urmărind lupta pe viaţă şi pe moarte... Întuneric. Mirosul de lac vechi al sălii Odeon... Simion Linte se sprijini de coloană, lângă dulăpior. Pe uşa din fund se ivi Pescaru cu o comandă barosană. Oho! Tava plină vârf. Farfurii una peste alta, castronaşe, salatiere încălecându-se una pe alta şi toate încălecând marginea tăvii. Venea pe culoarul central, cu gâtul lui ţeapăn, concentrat. O coti strecurându-se binişor printre mese, către şirul de la perete. Patru tipi la o masă. Cămăşi albe cu gulerul scos peste reverul hainei. Leontin se fâţâia pe lângă ei. Trăsese un scaun de la o masă vecină. Iute, c-un zel ieşit din comun îngrămădea pe spătarul lui hainele de piele ale tipilor. Grele, moi, nou-nouţe, piele calitatea-ntâi. Mirosul de argăseală se răspândea în tot salonul. Se muncea la masa aia, nu glumă. Venise şi Cotruş în ajutor. Împreună cu Pescaru împărţea farfuriile, netezea cutele feţei de masă. Operativi cu toţii. Serviciu ireproşabil. Zâmbete de ambele părţi, ca între cunoscători. Tot clientul să fie mulţumit. I se arăta unuia din cei patru sticla de trei sferturi înclinată, i se explica cuvânt cu cuvânt tot ce stătea scris pe etichetă, i se arăta până la ce nivel ajunge vinul, i se lăuda marfa. Mda, merge. Tirbuşonul, răsucit. Din două mişcări, dopul scos, poc! vinul gâlgâia în pahare. Rămâneai cu gura căscată. Iute, prompt. Un chelner de la un mare restaurant nu tre’ să se-ntindă la vorbă. Scurt, politicos, scurt. Pescaru şi Cotruş se retraseră... Iată-i pe cei patru... Să se înfigă în muntele ăla de mâncare? Aş! ţi-ai găsit! Stilaţi, ăsta era cuvântul. De mare ţinută. Abia dacă observau că pe masa lor s-a schimbat ceva. Mestecând în treacăt... Conversaţia rămânea pe primul plan. Ştiau să aprecieze, asta e. Fiecare dumicat, fără grabă, fiecare sorbitură de vin, plimbată prin gură... cunoscători, ce mai! Vechi cunoscători. Minute întregi puteau să tot mestece, ore în şir... Ca o umbră, discret, Leontin se furişă până la Simion Linte. Cu o şoaptă gâtuită de emoţie, un semn în direcţia mesei. O veste mare! L-ai recunoscut? Drăgoi!... Atâta. Dispăru. Nu vroia să fie prins şuşotind... La ce bun să te întrebi care din ei era Drăgoi? Se vedea cât de colo, sărea în ochi. Cel de la perete. Se descheiase la haină şi se lăsase pe spetează, sătul, c-o scobitoare între dinţi. Avea oare să se întoarcă vreodată la sfertul de friptură lăsat în farfurie? Poate, cândva, săptămâna viitoare, cine ştie... Deocamdată nu mai vroia nimica. Privea în gol peste capetele clienţilor, c-un zâmbet incert. Ridica moale braţul, c-un deget în sus, fără nicio adresă, aşa, către salon. Vag. De ce oare? Nu chema pe nimeni. Doar stătea cu degetul în sus, nemişcat, parcă era de lemn... Daţi-i lui Simion Linte timp să înţeleagă că el e cel chemat. Cu umilinţă vă rugăm să nu vă supăraţi! E nou în meserie, n-are experienţă! Ce poa’ să-nsemne pentru el un deget ridicat? Habar n-are că dumneavoastră aţi refuzat să fiţi servit în salonul cel mic! Ca să fiţi aicea, mai aproape, printre consumatori, printre oameni, în mijlocul poporului. El, bietul, e doar de câteva zile la noi... Simion Linte se dezlipi de coloană şi se duse la masa unde îl chemau. Ochii îl fixau, reci, deşi gura zâmbea. Veni întrebarea:
   — Ce făceai acolo, dormeai?
   Curios era că de aproape puteai s-auzi cum limba i se împleticea un pic în gură. Fleacuri. Rămânea întrebarea. Ia gândeşte-te bine, Simion Linte. Ce-ai putea să-i răspunzi? Dormeai? Simţurile tale ce spun? Conştiinţa? Ai putea să bagi mâna în foc că n-ai aţipit?... Cal, dormind de-a-npicioarelea? Păcatele mele, nu!
   — Nu?... Faţa i se lungea, umbrindu-se ameninţător. Mie aşa mi s-a părut. Da’ dacă tu zici că nu, tre’ să te cred, că doar tu ştii mai bine. Mai adă nişte gheaţă.
   Gheaţă? Frapiera, plină. Sticlele stăteau cufundate până la gât în sfărâmături de gheaţă, puzderie. Ce să fie asta? Vroia bucăţi mai mari? Sau se ţinea de bancuri?
   — Vreţi să mai puneţi gheaţă peste aia din frapieră?
   Tipul i se uita drept în ochi, tăios, mamă doamne! îl hipnotiza sau ce dracu’ avea de gând?
   — Cum te cheamă?
   Oho! se-ngroaşă gluma. Plutonul de execuţie. La zid! Legat cu spatele la coloană. Frânghii peste piept. Arma la ochi! Foc! Un norişor de fum... Mă cheamă Linte.
   — Ascultă... Linte. Eu nu vreau să pun nicăieri gheaţa aia pe care ţi-am zis să mi-o aduci. Vreau s-o pui tu unde trebuie, adică în frapieră. Şi de-aia ţi-am zis s-aduci gheaţă, şi nu o pungă cu gheaţă. Că dacă îţi ceream o pungă cu gheaţă, atuncea da, puteai să zici că am de gând să mi-o pun eu la cap. Fiindcă, mai ştii, te pomeneşti că mi-era frică să nu mă lovească damblaua!
   Ăilalţi trei râseră. Se uitau la Simion Linte c-un zâmbet compătimitor. Dar se şi distrau, în sinea lor...
   Vezi, băieţică, dacă te pui cu dânsul! Ce să-ţi fac! Cine-i de vină?... Mai bine lasă totul baltă şi fugi! Fugi după gheaţă! Până nu-i prea târziu!...
   Iată-l şi pe Badea. Printre mese înota de zor gâfâind, unduindu-şi şuncile către masa lui Drăgoi. Paştele şi dumnezeii! îl anunţaseră cu întârziere. Cui avea să-i frece ridichea? Lui Pescaru întâi şi-ntâi, care avea rândul de la perete. Dar asta... după! Deocamdată radia de fericire, tropăia pe lângă masa lor, făcea oficiile de gazdă. Nu mai contenea cu urările... Să trăiţi! ce plăcere! ce surpriză! Păcat că nu veniţi mai des pe la noi. Ne face plăcere să vă avem în mijlocul nostru!... Serviciile noastre... Oricând!... Tot ce-avem mai bun!... Cum v-a plăcut friptura?... Dar vinul? Cabernet de soiul ăl mai bun! Pur-sânge! Vechi de... cât credeţi? Opt ani! Îl păstrăm special pentru dumneavoastră!... Acum opt ani, ehei!... Cui să-i fi trecut prin cap? Vorba aia, nu-i pentru cine se pregăteşte! Era în plin război! Antonescu!... Dă-i înainte!... Direcţia Moscova!... Ce-şi ziceau ei? Dăm o raită, îi facem praf, le luăm tot, şi fuga înapoi acasă, cu prada! Ciocnim un pahar pentru victorie! Cabernet Sauvignon de Valea Călugărească! Ai noştri ca brazii!... Drăgoi muşca din scobitoare, mestecând încet. Îl privea c-un zâmbet leneş, dând uşor din cap, lăsat cu spinarea de spetează, greoi... Badea îi dădea înainte... Şi-au greşit socoteala! zicea. Cotul Donului... Stalingrad!... Kaput! Un şut în cur! pardon de expresie... Lada de gunoi a istoriei!... Înjosirile, umilinţele... s-au dus pentru totdeauna!... Am lucrat şi înainte în alimentaţia publică... Nu exagerez, eram slugă! Piccolo, cum se zicea pe vremuri... Câţi pumni am încasat, numai eu ştiu! Pentru orice fleac! Aşa era pe-atuncea în alimentaţia publică. Şi nu numai în alimentaţia publică. Peste tot! Slugi şi stăpâni!... Mai târziu am ajuns chelner. De pumni am scăpat, dar de umilinţe nici gând! Mă chemau la masă fluierând, ca pe câini, da. Chelner? Ce-i aia? Ăsta nu-i cuvânt românesc!... Vorbea cu patimă, şefu’. Mă rog, în felul lui. Nu se consuma prea tare. Dar mocnea, ce mai. Nu-i ajungea aerul... Greu să ţi-l închipui piccolo sau slugă. Când a fost asta? Cu câte secole în urmă?... Badea se reîncarna în şef, mereu în şef de restaurant. Câştiga experienţă şi o împărtăşea cu dărnicie. Creştea generaţii întregi de ajutori de ospătar. Îi strângea la piept cu dragoste. Cald şi moale, pieptul cald şi moale... Grăsimea pufoasă sub piele, subţiorile umede... Ajutori de ospătar striviţi în îmbrăţişare, sub braţul lui, sufocaţi, c-un sărut lipicios pe frunte...
   Leontin murea de curiozitate să afle ce s-a întâmplat. Ascuns după o coloană, văzuse scena cu Simion Linte. Ceva i se păruse suspect. Aşa era el, te sâcâia cu întrebări până obţinea ceea ce dorea. Se ţinu scai de Simion Linte până la bufet. Şi apoi, comenta cu toată lumea, exact ca o muiere... Se stârnea forfotă în tot restaurantul... Clienţii nu bănuiau nimica. Şedeau la mese şi sporovăiau în linişte. Mulţi poate că nici nu-l cunoşteau personal pe Drăgoi, cu toate că nu se putea să nu fi auzit de el... Dar personalul restaurantului, chelnerii, sfinte Sisoe, urzicaţi, nu alta!... Simion Linte, puştiul cel nou şi-a dat în petic. Abia a venit, şi gata, a şi dat de dracu’. Şuşoteau, zumzăiau, în trecere îl priveau chiorâş. Badea îi adresă un zâmbet strepezit când veni să deşerte gheaţa în frapieră. Un zâmbet care promitea multe! Şi lui avea să-i frece ridichea. Obişnuia să stea foarte aproape când vorbea cu tine. Te atingea cu burta. Te privea ţintă pe sub pleoapele grele şi îţi sufla în nas tot meniul înfulecat la bucătărie. Nu te lăsa să fugi, îţi tăia calea printr-o mişcare de învăluire, dibace, cu burta înainte. Nu părea rapid, dar greu o scoteai cu el la capăt... Şi totuşi, un pic mai târziu, trecând pe lângă Simion Linte, nici nu-l băgă în seamă. Ca ajutor de ospătar nou-angajat nu existai pentru el. Mărunt, prea mărunt pentru un şef aşa de mare. Oprindu-se la uşa din fund, c-un pocnet din degete îl chemă la el pe Cotruş... Un semn discret... Dar n-aveai voie să nu-l vezi!... Şi încă un pocnet din degete pentru Pescaru. Pe tăcute ieşiră amândoi din salon în urma şefului, cu pas grăbit... Oare ce-i aştepta în biroul lui? Nimic bun, o ştia tot personalul restaurantului.
   Luni la amiază timpul trecea greu la Mioriţa. Nori întunecaţi îşi târau grăbiţi burta peste acoperişuri. Fusese nevoie să aprindă lumina în salon. Vântul stătea la pândă în hol, îndărătul uşii şi năvălea înăuntru cu fiecare client, în răbufniri reci ca gheaţa... Se strecura pe sub cercevelele ferestrelor dinspre stradă, clătinând fără încetare perdelele. Venea fără niciun miros din oraş, străin şi nepoftit, tocmai din nordul îngheţat. Toată lumea avea draci, inclusiv consumatorii. Pretenţii peste pretenţii. Se găsiseră unii care să ţină morţiş să ocupe masa unde stătuseră Drăgoi şi oamenii lui. De ce? Fiindcă nu era între uşi şi nici la fereastră, unde, ziceau ei, trage de te ia pe sus. N-aveau pic de răbdare. Să se-aşeze numaidecât, atâta ştiau. Dar masa trebuia pregătită, locul întreg trebuia pregătit... Să nu se mai cunoască nimica... Şterse urmele, scaunele aşezate la loc... Nivelat totul, frecat bine. După asemenea clienţi rămâneau urme. Calde. Fierbinţi, pare-se. Fundul scaunelor, spetezele fumegau, încinse... Farfuriile se şi înnegriseră, vinul rămas în pahare încă mai clocotea, potolindu-se încetul cu-ncetul...
   Întors de la muştruluială, Cotruş nu-şi vărsa năduful pe nimeni. Îşi asumase întreaga răspundere, înghiţise el singur tot. Un adevărat domn. Educat, antrenat, cu nervii tari, ca la box, ce mai... Un ajutor de ospătar novice nu putea fi învinuit că nu-i cunoaşte pe oamenii puterii. La fel şi publicul consumator. Dar nici să facă gafe!... Clienţii, mă rog, sunt clienţi, treaba lor. Dar un ospătar tre’ să aibă ochiul format...
   Priceperea, îndemânarea, băiete. Face parte din meserie...
   — Condiţia numărul unu, am putea zice!... Un ochi format, da. N-ai voie să greşeşti. Dac-ai greşit, te-ai ars! Sparge pahare câte pofteşti, ţi-am spus. Farfurii, solniţe, nimenea n-o să-ţi taie capu’... Dar totdeauna tre’ să ştii pe cine ai la masă. Asta e, băiete. Cotruş îl bătu pe umăr... Şi nu te necăji, omule. Nu sta încruntat. Ascultă-mă pe mine, ştiu ce vorbesc. Zâmbeşte, hai! Să te văd... Măcar aşa, pentru mine. Drept mulţumire că te-am adus aicea. Vreau să văd că nu-ţi pare rău... Şi nici nu trebuie să-ţi pară rău! N-ai de ce!... Încă o bătaie pe umăr... Aşa, băiete... Uite, tipii de la masa a doua se cară. Du-te şi ia sticlele. Du-le la locul lor şi nu te mai gândi.
   Da, avea dreptate Cotruş. Cale lungă, pe coridor, până la locul de depozitare... Pe palier, în capul scării ce ducea jos în beci, la centrala termică. Multe drumuri. Sute de drumuri pe zi... Lădiţe de lemn claie peste grămadă. Trebuia să le tot înalţi una peste alta ca să nu îngusteze locul de trecere, coridorul. Ridicându-le, te poticneai în benzile de tablă cu care erau întărite. Afurisite benzi! Desprinse din cuie la capete, răsucite, ruginite. Îţi sfâşiau mânecile, manşetele, îţi zdreleau mâinile... Afurisite lădiţe! Călcau strâmb una peste alta, gata să se răstoarne...
   Leontin n-avea nimica împotrivă ca Simion Linte să care sticlele. Pe el lasă-l să stea în salon şi îl faci fericit... atâta timp cât nu-l paşte niciun pericol. Ştia să se oploşească pe lângă masa unde clienţii tocmai ridicau ancora. Din întâmplare, avea de lucru pe undeva pe-aproape! Doar-doar l-or chema. La despărţire se lichidează conturile!... Vino, băiete. Ţine aicea!... Să trăiţi! Mai poftiţi pe la noi... Mulţi râdeau. Nu mai auziseră în viaţa lor o chestie ca asta, tinerii mai ales. Dar le făcea plăcere s-o audă... „Mai poftiţi pe la noi”? Eşti dat dracului, băiete, o s-ajungi departe!... Căratul sticlelor era o corvoadă nenorocită. Simion Linte venise la ţanc! Îi plăcea lui să care? Cu atât mai bine, de ce să-i stricăm plăcerea?... Dacă era după el, ar fi pus o bandă rulantă până în capul scării... până în beci... până la depozit! Ar fi fost distructiv şi pentru clienţi. Ar fi băut mai mult numai ca să vadă sticlele cum pleacă goale pe bandă! Sau cum vin pline! Fiindcă el asta ar fi făcut, un serviciu automatizat. Complet! Secolul douăzeci, secolul vitezei! Din tot personalul restaurantului n-ar mai fi rămas decât trei-patru persoane, printre care bineînţeles un ajutor de ospătar foc de dezgheţat, pe nume Leontin. Ceilalţi, afară! În producţie!... Petre îl privea închiondorat. Nu se dumirea de ce dintre toţi să rămână Leontin. De ce să nu facă alegerea după merit?... Leontin îi râdea în nas. Gălăgios, isteric pur şi simplu. În viaţa lui n-auzise o tâmpenie mai mare. După merit? Păi ce fel de merit, dacă nu mintea? IDEEA! Ăsta-i singurul merit. Să execute poate oricine. Orice nătăfleaţă, orice tâmpit!... Leontin se ciocănea cu degetul în frunte. Acolo stătea IDEEA! Îi era ciudă că n-are cu cine să se certe, fiindcă Petre tăcea încruntat. Iar ăilalţi, culmea! îi dădeau dreptate. Mai puţin cu epurarea. Pe asta n-o dorea nimenea, bineînţeles. Ar fi vrut să vadă comenzile venind pe bandă şi farfuriile murdare plecând pe bandă. Iar ei, chelnerii, să umble după aceea cu cheta de la o masă la alta, să încaseze bacşişurile. Oameni în toată firea, se puneau la mintea lui Leontin. Vitan, Velicu, Pescaru, Lovin... Poenaru îi trimise pe toţi la treabă, bombănind... Cu ochelarii pe nas, cu mutra lui de profesor, nu stârnea decât antipatii. Şeful de sală era împotriva progresului! Retrograd! Reacţionar!...
   La sfârşitul turei ningea viscolit.
   Coborând scara, Simion Linte primi vântul drept în faţă. O plăcere. Aer de munte, rece şi curat. Îţi trebuia timp ca să-ţi vii în fire după o zi petrecută în salon... Să vezi iarna la fel de frumoasă ca altădată... Patinaj, schi — cursa de fond pe sub brazii grei de zăpadă? Ia-ţi adio, Simion Linte. Când să le mai faci? În ce echipă? Cu ce şcoală?... Obosit, în paltonul strâmt, un ciumpei de palton, cu vântul în faţă pe străzile cenuşii... Unde să te odihneşti pentru antrenamentul de la ora şase? Acasă, picotind pe un scaun lângă plita încinsă, în mână cu cărticica de basme?... Sau poate chiar în sală?... Unde stă Nicodim? Păcat că nu l-ai întrebat niciodată. Puteai să treci pe la el pe-acasă şi să-i ceri cheia. Ar fi priceput numaidecât şi ar fi fost de-acord... Maestre, m-am tot gândit... Ce-ar fi să-mi lăsaţi mie sala în grijă? Promit s-o păzesc ca pe ochii din cap! Aparatele, dulapurile din vestiar... N-o să dispară nimica. Jur, răspund cu capul!... Şi în schimb vă cer o nimica toată. O saltea! Jegoasă cum e, roasă pe la colţuri, zău că nu-mi pasă! O trag lângă calorifer şi dorm. Atâta! Îl dau dracului de restaurant, renunţ pentru totdeauna! Numai angajaţi-mă paznic! N-am nevoie de leafă. Doar casă şi masă. Cantina e acolo, doar trec holul. Mai departe nu mă duc. Nu ies nicăierea pân’ la primăvară. Pân’ la campionat! Noapte, zi, mă găsiţi acolo, oricând aveţi nevoie de mine! Dacă vreţi, fac şi curat! Lună! Nici nu mai trebuie femeie de serviciu! Prăpăditele alea de robinete, duşurile — or să lucească toate cum n-au mai lucit de când au ieşit din fabrică, acum o sută de ani! Le dreg, le pun garnituri noi. N-o să se mai irosească o picătură de apă... Grătarele de lemn, le ridic după fiecare duş, şterg dedesubt toată mizeria, tot! O să vă facă plăcere să intraţi în sală... Şi mie să stau acolo. Oricât vreţi. Toată viaţa! Mă-ntorc după campionat, îmi iau din nou postul în primire. Chiar şi campion al ţării! Tot paznic. Junior... Senior... O să am grijă de băieţi, n-o să uit niciodată prin câte am trecut... Pensia o să mă găsească tot acolo, în afurisita aia de sală, cu mătura în mână! Fără dinţi, boşorog, cu genunchii tremurând... Şi de pe lumea ailaltă o să viu să vă dau raportul. O să fiţi mulţumit... Şi toate astea pentru o singură saltea nenorocită! Trasă lângă calorifer peste noapte. Atâta vă cer, maestre...
   Piaţa... Părăsită... Tarabele goale până la primăvară. Pescăria închisă şi ea, cu obloanele trase. Dispăruse până şi mirosul de peşte. Cu părul ud de pe urma ninsorii, Simion Linte trecu grăbit pe lângă o coadă lungă de pe strada Avram Iancu. Nu se vedea nicio faţă. Toţi aşteptau cu feţele întoarse către zid, ferindu-se de vânt. Gulerele ridicate... O luă pe strada Republicii în sus. Încotro?... În vitrine rămăsese portretul lui Lenin de la douăzeci şi unu ianuarie. Ici-colo singur, în cele mai multe locuri împreună cu Stalin, discutând aprins... Sărbătorile se succedau repede... cinsprezece ianuarie trecuse, iată. Aniversarea unui secol. La şcoală trebuie că recitaseră poezii... „Iarna grădini, verdeaţă, Alpii cu frunţile de gheaţă...” Scriseseră articole la jurnalul de perete... Doamna Nistor trebuie că-l pusese pe Cristian Rucăreanu să deseneze portretul... Visător cu negre plete... Avea talent la desen, stârpitura... Cântaseră în cor „Pe lângă plopii fără soţ”... Abia acuma îşi aduse aminte de cinsprezece ianuarie, cu peste o săptămână întârziere. Trecuse de mult, da... O porni mai departe pe lângă vitrine... Unde să intre să se încălzească un pic? Prin magazine, fără un ban în buzunar, n-aveai ce căuta. La club? Nicio plăcere să te întâlneşti cu Tocineanu sau cu Donose pe la mesele de şah... Să te tragă de limbă după atâta timp... Ce-ai mai făcut? Ce-ai dres?... Sau să se-apuce să povestească ce s-a mai întâmplat pe la şcoală. Nu, mulţumesc! Nicio plăcere. Simion Linte o luă către răcitor şi de acolo în jos către Atelierele Centrale... Obosit, măcar să se sprijine cu spatele de uşa încuiată a sălii...
   Nu era încă nici cinci. Rămânea peste o oră de aşteptare, fir-ar să fie... Căldură în hol, lumină chioară. Uşa deschisă la cantină. Mirosul, acelaşi, cunoscut. Sporovăiau înăuntru, domol. Clinchetul de furculiţe. Moleşit, se lăsă să lunece cu spinarea de uşă, aşezându-se pe prag. Dincolo de uşa încuiată, în întunericul sălii, saltelele şopteau ademenitor. Putea să vină Nicodim, putea să nu vină... Toată săptămâna... Toată luna...
   Aici începea oare drumul către medalia de campion?... Ce se vedea în sala de mese nu-l interesa. Simion Linte închise ochii... Capul lăsat pe spate, rezemat de uşă... Nemulţumirea de sine... Cu garda jos, vulnerabil... În pauza dintre reprize, şezând pe taburet în colţul lui... Marcu putea să-l lovească oricând... cu piciorul. Dureros şi umilitor, cu vârful bocancului. N-avea nicio posibilitate să riposteze. Tresări. Marcu. Iată-l chiar lângă el. Înalt, uriaş, în contra luminii, întunecând lumina, rânjea. Îl împungea cu vârful bocancului...
   — Hei, Linte! Ridică-ţi fundul! Nu dormi! Sus! La treabă! Te-aşteaptă gloria!... Îi zdrăngănea pe la nas legătura de chei — avea şi el una... Nu ştiai ce să crezi. Glumă să fie? Gloria?... În gura lui, nu însemna nimica. Absolut nimica... Te poftea înăuntru, sau te gonea? N-aveai voie să şezi pe pragul uşii de la sala de antrenament? Dar unde atuncea? C-un asemenea palton ca vai de el, nicăieri... Cu părul ud, ciucit, la poarta fabricii, când ieşea schimbul... Ciung, milog, milă şi pomană, oameni buni! Aş munci cot la cot cu voi dacă aş fi întreg!... Sau poate la uşa bisericii când ieşeau credincioşii de la slujbă. Cocoşat, hidos... N-ai ce căuta aicea, fiule. Tu nu crezi în dumnezeu. Du-te de-ţi caută norocul în altă parte... În piaţa pustie, la piciorul unei tarabe, ferit de vânt... Milă şi pomană!... Ce vrei să şterpeleşti p-aicea, derbedeule? Vagabondule! Coate-goale! Să vină miliţia! Roiu’!... Unde, atuncea?... Şontâc-şontâc, pe străzi, cu mâna-ntinsă. Ajutaţi pe-un biet nevăzător! Neajutorat! Milă şi pomană! E tare greu în întuneric, conaşule, să-ţi trăiască copilaşii!... Toc! toc! toc! cu bastonul alb pipăind bordura, stâlpii... Ajutaţi-mă să trec strada! Fără lumina ochilor! Fără niciun sprijin pe lume!... Te umfla râsul. Întindeai mâna c-un gest umil de cerşetor. Oare Marcu ştia de glumă? Avea oare simţul umorului? O mână mare. Grea. Puternică. Deprinsă c-un bandaj lung de doi metri jumate. Marcu se uita la mână şi rânjea. Oare presimţea ceva? furnicăturile în degete? strânsoarea pumnului... în închipuire deocamdată. Simion Linte sări în picioare. Reuşi să-l sperie. Satisfăcut, se dădu la o parte lăsându-l să descuie. În hol intrau Belcu şi Petrişor. Foarte bine, băieţi, fiţi bineveniţi! Salva, Moraru, Măgură... Poftiţi cu toţii! Treceţi prin sală sporovăind. Faceţi abstracţie de Marcu. El tot o să-şi ia tălpăşiţa în cel mai scurt timp. Direcţia vestiar! Lăudaţi-vă fără nicio reţinere, băieţi! Scoţându-vă cojoacele înaintea dulapurilor deschise, hai! s-auzim, Cuceririle. Gagicuţele făcute praf! Altceva ce mai ştiţi?... Pozele lipite prin fundul dulapului. Tot gagici, bineînţeles, dar de rasă. Stele de cinema! Picioare lungi, arme secrete! Te pierzi, nu alta, să nu mai vorbim!... Mai bine lăsaţi-le baltă. Altă dată, băieţi. Uite soseşte şi maestrul Nicodim. Albit de zăpadă pe piept. Cu căciula, din mers, îşi scutură zăpada. Roşu în obraji, pişcat de ger. Nu-i trebuie mult să-şi pună treningul, ştiţi şi voi, nu-i place să piardă vremea. Într-o clipă o să-l vedeţi în sală.
   Hai, băieţi, grăbiţi-vă...
   Încălzirea... La început, alergare uşoară, ca de obicei. Fuga. Maestrul n-avea nicio pretenţie, numai să nu le iasă băieţilor sufletul. În rest, cum îl taie capul pe fiecare. Nimenea n-avea poftă să se-ntoarcă prea curând acasă. Mai bine aicea, unde suna sirena şi bubuiau zi şi noapte presele de la Atelierele Centrale. Geamurile trepidau. Podeaua, corzile ringului... Alergare uşoară... Era greu să păstrezi cadenţa rară. De unde atâta răbdare? Muşchii se încordau, pasul se iuţea de la sine. Aerul pătrundea vijelios prin nările larg deschise. Febra pregătirilor. Campionatul naţional bătea la uşă. Mulţi aveau să-şi încerce norocul. Faza orăşenească... Faza judeţeană... Şi, înainte de finală, zona geografică Sud... Sud? Nu era prea departe. O aruncătură de băţ... De aici din mijlocul cartierului industrial alergau printre hale cu acoperişuri în dinţi de fierăstrău... Coşuri de toate înălţimile... Alergare uşoară... tot mai departe de Rafinărie, afară din oraş, pe drumul îmbibat de motorină şi uleiuri picurate de sub uriaşele camioane Leyland, ocolind sondele... Traseul şerpuit al curselor de motocros... Jaloanele... Vuiau în vânt firele liniei de înaltă tensiune, curbate leneş peste tufele de mur şi de măceş. Tot mai departe spre Sud. N-aveau de trecut decât un deal şi o vale, peste podul de piatră... Dar o dată ajunşi la calea ferată, nici dracu’ nu-i mai întorcea din drum! Din traversă în traversă, tot mai iute, accelerau, între şinele încinse... Haltele rămâneau în urmă, gările... Se încrucişau cu trenuri ce goneau către nord. Orient Expres! Garnituri de cisterne, vagoane de marfă sigilate! Din goană le dădeau cu tifla şefilor de gară încremeniţi în poziţie de drepţi. Acarilor, cantonierilor cu steguleţe galbene! Soldaţilor stând de pază la cap de pod, cu puşca la picior, în deschizătura gheretei!...
   Dar publicul vroia să-i vadă pe ring. Boxând subtil... în forţă... în toate felurile. Şi n-avea dreptate?... Se întorceau la sacul de antrenament. Greu, greoi, negru, negru ca un bivol. Burduşit de pumni, înghesuit în clinci, întărâtat îşi lua avânt şi se repezea orbeşte. Trebuia să-l eviţi... Să-l temperezi cu serii lungi. Corp la corp. Să-l provoci din nou cu lovituri tari. Dum! Dum! Dum! El nu gândea. N-avea nicio fărâmă de creier. Puteai oricând să-ntâlneşti asemenea adversar. Încăpăţânat, căpos, masiv! Vită de povară, intra cu capul! Venea împotriva ta c-un puhoi întreg de ură! Cum naiba să-l beleşti dacă nu tot cu ură? Degeaba. Maestrul n-avea să-l înveţe niciodată ce-i ăla duhul blândeţii! Prea târziu. Sătul de mizeriile îndurate, martir, Duhul Blândeţii îşi făcuse bagajele şi se cărăbănise. Exmatriculat din toate şcolile din România!... Inspectorul Groşescu, directorul şcolii şi Lăzărescu priveau peste capetele mulţimii de elevi. Nu vedeau pe nimeni. Norii le treceau pe la nas şi îi apuca strănutul. Nici nu le dădea prin cap că ar putea să-i lovească damblaua pe toţi trei. Chiar în noaptea asta. Ori mâine-dimineaţă în cancelarie. Ori la vară, în plină vacanţă. N-aveau să mai apuce toamna... Ce-ar fi dacă i-am ajuta un pic să treacă... dincolo? Mai uşor! Fără durere! Doar c-o simplă sperietură profesorul Lăzărescu, cu inima lui slabă, şi-ar fi luat rămas bun de la tot şi de la toate. Pa şi pusi, dom’ profesor! Toţi aveau inima slabă... Inspectorul Groşescu, şeful Marelui Stat-Major!... Scăpat de şuncile care îl ţineau ţintuit de pământ, se înălţa la cer ca duhul blândeţii! Tot mai sus, fără să lase pe pământ nicio umbră. Doar suspine de uşurare în urma lui. Puştimea şcolii — acuma, da! — păşea cu pas săltăreţ către lumea viitorului!...
   Para... punching-ball-ul. Fără astâmpăr, pistonat cu dreapta, apoi cu stânga, se zbătea deasupra capului, mitralieră. Nu cerea forţă ci doar sincronizare perfectă. Atenţie încordată. Un adversar rapid, ager. Răspundea prompt... Box cu umbra, o repriză scurtă... Poziţie corectă. Prea frumoasă pentru un chelner...
   Timpul trecea repede. Zbura. Perechile... Alergare de relaxare... Coarda... Halterele mici... Pregătirea tactică... Ce mai rămânea din cele două ore de antrenament? Nimica. Mai nimic... La ora opt sala se golea şi toată lumea dădea năvală la duşuri. Într-un vacarm plăcut, apa şiroia prin site, susura, se scurgea pe sub grătarele de lemn. Torente de apă, un nor fierbinte de abur care nu mai prididea să iasă, vălătucii se îmbulzeau la ferestruica strâmtă... Ce le păsa băieţilor? N-aveau acasă balamuc. N-aveau nimica de ascuns... Exmatricularea, angajarea la restaurant şi toate celelalte... Arătau fericiţi cu toţii. Fericiţi, lipsiţi de orice grijă...
   Maestrul Nicodim închidea ferestrele. Rebegite de frig, înţepenite, se lăsau greu...
   Sala goală.
   Plecaseră cu toţii. „Bună seara, maestre... Bună seara... Bună seara”... Ieşiseră unul câte unul...
   Şi acuma? Nicodim închise ultima fereastră. O luă înainte către uşă. Cheile îi zornăiau în mână. Simion Linte ieşi pe holul pustiu. Cantina se închisese de mult. Nimenea înăuntru. Nimenea. Doar aburul fierbinte circula nestingherit pe căi nevăzute. Ţevi în întuneric.
   Uşa de la sală, încuiată şi ea.
   Gata pe ziua de azi. Ieşeau în noaptea geroasă. Stătuse vântul. Stătuse şi ninsoarea. Alb pe jos scânteind sub luminile străzii... Încă o săptămână din ianuarie. Simion Linte se simţi înfiorat. Zidul de cărămidă al fabricii, înalt, lung până hăt-departe... Nu era nicio ruşine să fii ajutor de ospătar. Dar şcoala? Îl dăduseră afară. Pierduse ceva? Nu. Nimica. În ultima vreme se răriseră şi vizitele medicale. Nu mai aveau eprubete... Nu mai aveau seruri. Nu mai aveau nimica. Lâncezeau surorile medicale... Orele de sport cu Damian, singura mângâiere din ultimele luni de şcoală... Stadionul, la început de toamnă... „SPORT ŞI SĂNĂTATE” — sus pe acoperişul tribunei. Alb pe fond roşu. Eminenţii clasei, purtătorii de insigne sportive abandonaseră... cei mai mulţi. Cristian Rucăreanu abia reuşise să facă un tur de pistă din cele două şi jumătate. Să-şi dea duhul, nu alta. Li se cerea puţin, dar nici puţinul ăla nu erau în stare să-l ducă pân’ la capăt. Îşi împachetaseră catrafusele, le înghesuiseră în sacii albaştri, se îmbrăcaseră şi ajunseseră deja hăt-departe la poarta stadionului când Simion Linte tot mai alerga. Nu se îndurau să iasă dracului. Se uitau mereu înapoi. Tot mai sperau să-l vadă renunţând. Cât avea de gând să alerge? Cinci mii de metri? Zece mii? Amuzat, Damian lăsase cronometrul să meargă înainte, cu toate că ora de sport se terminase...
   Cam asta-i tot ce-ai pierdut, Simion Linte. Cronometrul. Pe Damian, profesorul de sport... Nu putea să iasă din toate astea nimica închegat, nicio poveste care să umple un gol. Nicio mărturisire.
   Merseră în tăcere până la întretăierea cu strada Dimitrie Cantemir. Acolo se despărţiră.
   Mai departe, singur, pe strada Haşdeu în sus, către turnul de răcire. Cerul îngheţat şi negru ca smoala atârna înalt şi indiferent peste puzderia de lumini a Rafinăriei.

***

^*Capitolul 4 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Urma scapă turma (3/17)*

Trei...

O puzderie de lumini deasupra ringului. Tot restul în beznă. Să fi fost sala Gloria? Nu, nici pomeneală. O arenă uriaşă. Nu sute de spectatori. Mii de spectatori! Toată arena, un clocot. Un vulcan. Au pus atâtea lumini dinadins, ca să se vadă mai bine cum încasează Simion Linte. Dar şi-au greşit socoteala, putorile!... Un meci fără reprize! Până la epuizare, da? Foarte bine! Aduceţi-l pe neisprăvit, oricare ar fi!... Dar nu venea nimeni. Câte minute puteau să tragă de timp? Trei? Zece? Un nou regulament pesemne, scos peste noapte. Ăsta le era obiceiul. Ce iau promis partenerului? Un public bun, desigur. Şi el tot nu vine. Pe ring, nimeni. Doar Simion Linte, aşezat pe taburet, cu genunchii îndoiţi, relaxat. Un public bun? De unde? Numai muhaiele. O grămadă de mutre cunoscute de prin oraş, pe care nici dracu’ nu le-a mai văzut până acuma la un meci de box. Dar iată-l şi pe Cotruş. Şade chiar sub ring, la o masă alături de-un arbitru-judecător. Trădător şi el? N-ar fi de mirare. Dar e singurul din toată adunătura asta care se pricepe la box. Şi uite că se apleacă la urechea arbitrului-judecător explicându-i cum se completează un buletin de punctaj.
   Bătrânu’ era şi el de faţă. Şedea în rândul întâi, roşu la faţă şi agitat ca un dihor, pândind clipa prielnică să-şi înceapă discursul. Satisfăcut dinainte de bătaia pe care avea s-o încaseze fecioru-su, nu-şi mai găsea locul. Cu toţii aşteptau acelaşi lucru: un adevărat măcel! Două rânduri îndărătul lui, inspectorul Groşescu şi directorul şcolii îl ascultau pe profesorul de istorie Lăzărescu. Din cauza vacarmului nu se auzea ce spune. Dar nu era greu de ghicit: Noi românii suntem un popor paşnic! Directorul şcolii venise de-a dreptul de la puşcărie. Nu eliberat, ci sub pază. Discretă, ce-i drept. Dar unui ochi atent nu putea să-i scape că tipii din jurul lui se agitau mai puţin decât alţii. De fapt nu se agitau deloc. Stane de piatră. Băteau la ochi, deci nu puteau fi decât gardieni în civil.
   Acuma e clar de ce nu punctează Cotruş. Fiindcă la o masă de arbitru-judecător s-a instalat însuşi şeful restaurantului. Un tip caraghios, înalt, slab, cu mustaţă. Mişcări necontrolate, ca de paralitic. Capul îi zvâcneşte întruna şi pentru ca o mână să nu i-o ia razna şi-o ţine strâns cu ailaltă. Şi el trebuia s-ajungă la puşcărie, dar a reuşit să scape deghizându-se în bucătar. El şi Cotruş şed la o măsuţă, aplecaţi unul către celălalt şi îşi tot vorbesc, cu ochii la ring. Simion Linte trebuie să le arate ce ştie, ăsta-i rostul meciului. Fiindcă un chelner trebuie să fie un tip solid. La restaurant vin mulţi indivizi violenţi, care fac scandal, răstoarnă mese şi sparg geamuri, după care o iau la fugă pe coridoare încercând să scape de miliţie. Datoria chelnerilor e să-i prindă şi să-i dea pe mâna miliţiei. De-aia s-a apucat Cotruş de box. Şi de-aia au venit gardienii în civil să-l păzească pe directorul şcolii. Fiindcă de fapt şi ei sunt tot chelneri. Mulţi zic despre chelneri că se poartă ţopeşte şi că n-au reuşit în viaţă. Dar asta o spun doar din invidie ăia de n-au reuşit să intre în tagma chelnerilor. Nici ca fochişti n-au fost primiţi. Ruşine. Ca să se afle în treabă s-au apucat să vopsească ţevile de la instalaţia de încălzire centrală. Şi uite ce-au făcut! Treabă de mântuială! Un coridor lung, la subsol, ţevi ruginite, nici pomeneală de vopsea, nici pomeneală de bronz. Şi ţevile n-au miros de metal încins. Sunt reci. Cine ştie ce cloacă împuţită e coridorul ăsta. Deasupra, undeva departe, tumultul arenei. Unde să fie oare uşa? Dar scara?
   Simion Linte înaintează furios, în draci, lovindu-se de sticle goale şi murdare zăcând pe jos în umezeală. Mizerie. Riscă să i se rostogolească oricând o sticlă sub picior. Şi poate că sus, la masă, şeful restaurantului se uită chiar în clipa aia nerăbdător la ceasul de la mână, în timp ce Cotruş îi şopteşte la ureche nimicuri înveninate despre Simion Linte. Doar erau toată ziua împreună, bot în bot şi amândoi cunoşteau bine toate coridoarele de la subsol.
   Aha, uite şi uşa! În sfârşit! Din coridor în pivniţă. Butoaie uriaşe care sună a gol. Să te rătăceşti printre ele, nu alta. Adevărate străzi cu rumeguş pe jos. La categoria semigrea boxerul Simion Linte a pierdut prin neprezentare! Ducă-se dracului! Decizia mai poate fi anulată! Repede! Dar cum să ieşi din pivniţă? Pe o scară de piatră bineînţeles. Uite-o! Fuga sus! Într-o încăpere înaltă, stive de navete cu sticle până în tavan. Abia ai loc să te mişti printre ele. Iată un individ spătos în halat alb, scorţos. Frizer sau chelner? E Cotruş! C-un carneţel în mână, măsoară cu privirea stivele de lăzi, de jos până sus, ca şi cum le-ar număra şi îşi notează ceva în carnet. Hei, Cotruş! pe unde ies în arenă? Repede!... Potoleşte-te, Simion Linte! Ce arenă? Iar ai devenit violent! Să ştii că nu-mi place! Noi românii suntem un popor paşnic! De ce crezi c-a ajuns la puşcărie directorul şcolii? L-au prins c-un pistol, chiar în cancelarie! Încă un pic şi îi omora pe toţi! Ai scăpat ca prin minune, Simion Linte!... Nu-i adevărat că nu m-am prezentat, e o minciună! Eram acolo, ai văzut şi tu! El nu s-a prezentat! El, adversarul! L-am aşteptat un sfert de oră! Ore întregi!... Cotruş pare uimit. Cu alte cuvine n-a ştiut nimic. Îşi depărtează braţele într-un gest de dezvinovăţire totală... Dacă-i aşa, atuncea hai să dăm navetele astea la o parte! Repede! Încă mai e timp! Uşa trebuie să fie pe-aicea pe undeva. Împinge! Dar cu grijă, Simion Linte, cu grijă. Dacă le dărâmi m-ai nenorocit!... Prea târziu însă. Catastrofă! Naveta de sus şi toate celelalte de sub ea, stiva, o coloană întreagă, se apleacă încet, prăbuşindu-se...
   Se trezi.
   În odaie ardea lumina. Mormăi o înjurătură la adresa lui Bătrânu’, care mereu uita să stingă lumina la plecare. Sau mai bine zis nici nu-i păsa c-ar putea să-i bată în ochi unuia care încă mai doarme.
   Simion Linte rămase aşezat pe marginea patului frecându-şi pumnul de palma stângă. Ia uite în ce hal era patul lui Bătrânu’! Ţi se făcea şi silă. Răvăşit, cu cearşafuri nespălate. Se zvârcolea noaptea şi de multe ori gemea în somn. Dacă din întâmplare te trezeai în toiul nopţii, puteai să stai după aia mult şi bine cu ochii pe pereţi, ascultându-i gemetele. Ce? nu mai era ţanţoş ca-n vis! I se aşezau pe piept coşmarurile tulburi, coclite în aburi de alcool şi nu-i dădeau pace, îl apăsau, îl sufocau... Vorbea în somn, se tânguia, se dezvinovăţea mereu faţă de cineva... Şi ce aer, sfinte Sisoe! Îmbâcsit, acru, otravă... Iar Tudor? Ia uite la el! Să nu-ţi vină să crezi! Dormea dus. Respira otravă şi zâmbea în somn, se visa în iarbă cosită, la rădăcina unui pom. Ei, puştiule... Bine că poţi, bravo ţie. Parcă n-ai fi de-al casei, parcă ai fi venit dintr-o familie săracă de la ţară, în gazdă la o familie încă şi mai săracă de la oraş să înveţi carte la o şcoală bună. Să înduri mizerii şi umilinţe de dragul şcolii... Păcat. Păcat că n-ai avut baftă de-o familie mai acătării, puştiule... Simion Linte îi trase pătura pe piept şi se duse să deschidă geamul.
   Iată şi noaptea.
   Aceeaşi noapte de aseară. Îşi trăia ultimele clipe. Nemişcată şi umedă deasupra oraşului... Începutul zilei de joi... Probabil că la Mioriţa porniseră deja instalaţia de încălzire centrală. Vuiau injectoarele, aerul tremura. Loveau neobosit presele de la Atelierele Centrale şi ecoul lor venea de departe, peste acoperişurile îngheţate, prin aerul îngheţat, cu miros de mercaptan...
   Vasăzică aşa... Spălat, pieptănat... Cămaşă nouă... De rosături n-a zis nimica! Să se vadă? Sau nu? De sub palton nu se vedeau oricum. Dar paltonul? El însuşi, vai! ar fi putut să-i facă şefului o impresie proastă, nu-i aşa? Te pomeneşti că nici nu stătea de vorbă cu tine dacă te vedea c-un asemenea palton...
   Hai, mai bine, Simion Linte, să facem un ocol. Tot e prea devreme... Rampele de încărcare ale Rafinăriei... Secţia de parafină... Cisterne la fel de negre ca şi noaptea. Şi locomotiva cea mică... puf! puf! cu alămurile lustruite lucind în lumina felinarelor... N-avea nicio şansă să plece mai departe, biata de ea, s-o ia razna. Se fâţâia de colo-colo pe liniile secundare din ograda Rafinăriei... Trebuie că era şi Bătrânu’ pe undeva pe-acolo, în pufoaica lui soioasă, deschizând robinete, lăsând benzina să gâlgâie în cisterne. Cum de se abţinea de la fumat, acolo? Cum se face că încă nu aruncase în aer Rafinăria?... Treceai pe la piciorul podului. N-aveai ce căuta dincolo... Parcă începea să se crape de ziuă. Zorile... dacă puteai zice că lumina aia îngălată se cheamă zori... Urcau cu încetineală de melc pe zidurile împrejmuitoare, îmbăloşând totul, se prelingeau pe pereţii de fier ruginit ai rezervoarelor... turtite de suflul bombelor... Pietrele zvârlite cu praştia romană treceau în zbor peste bălţile de la marginea liniei ferate, rezervoarele sunau a gol... Bang!... Bang!... clopote de biserică, cu ecou prelung... Bang!... Trenuri de cisterne treceau greoaie, în scârţâit de osii, schimbând linia la macaz, gata-gata să greşească linia. Distracţia cea mare era să pui pe şină monede, bineînţeles devalorizate — o sută de lei, cu capul regelui Mihai în relief. Trecea trenul, roţi una după alta striveau moneda, o făceau terci, şina se lăsa sub greutatea vagoanelor şi după ce trecea ultimul vagon nu mai rămânea din monedă decât o foiţă de metal cenuşie, oarecum rotundă, fără niciun semn, fără niciun contur: capul regelui Mihai dispăruse...
   Prea mult nu puteai să baţi străzile, fir-ar să fie. Frigul te pătrundea fără nicio milă, fără nicio jenă. Degeaba mergeai repede. Cu stomacul gol, dinţii tot se porneau să clănţăne, nu-i puteai stăpâni cu niciun chip... De unde atâta energie? Untura de peşte de pe vremea ajutorului american se consumase de mult. Ultima picătură se irosise pe fleacuri. Măcar să fi inventat americanii ceva mai cu cap... O zeamă-minune! Să iei o linguriţă şi să-ţi ţină de foame câţiva ani! Să scapi de-o grijă — cea mai mare. Cum de nu se gândise nimenea? La ce-s bune restaurantele dacă nu poţi să-ţi potoleşti foamea? Bani? De unde bani? Şi de ce nu s-ar putea fără? Cu reţetă de la doctor, cum zicea Marta. Sau fără nicio reţetă. Cere şi ţi se va da... Calicii, milogii, trenţăroşii într-o coadă lungă la cazanul ăl mare al restaurantului Mioriţa...
   Cum adică cel mai elegant din oraş? De ce n-ar fi bun pentru oricine? Nimenea nu trândăveşte, fiindcă e o ticăloşie să trândăveşti! Cea mai mare ticăloşie şi cea mai mare înjosire... Beţivii de-o parte, iar ăilalţi... poftiţi, cetăţeni! Aşezaţi-vă la coadă şi suflaţi-vă peste degetele ieşite prin mănuşi... Ridicaţi-vă gulerele, cetăţeni! Şi nu vă îmbulziţi, ajunge pentru toată lumea! Niţică răbdare, atâta tot. Mai tropăiţi şi voi un pic ca să nu-ngheţaţi de tot! Urcaţi treaptă cu treaptă scara monumentală de la intrarea în restaurant... Mirosul de ciorbă, îl simţiţi? îndulceşte frigul, vă trezeşte la viaţă, se strecoară peste tot, pe toate străduţele, în toate casele, prin toate cotloanele... Cu strachina plină, poftiţi înăuntru în salon! Nu vă uitaţi că vă tremură mâna. Vărsaţi ciorbă pe faţa de masă? Ei şi? La dracu’ cu faţa de masă! După ce-o să înfulecaţi ciorba, sătui, cu burta plină, n-o să vă mai tremure mâna. Cereţi încă o porţie! Ghiftuiţi-vă, cetăţeni! o să plătiţi totul într-o bună zi! O să plătiţi poate pe lumea ailaltă! Sau n-o să mai plătiţi deloc!...
   Hai! căraţi-vă de-aicea, calicilor şi trenţăroşilor! cum v-aţi închipuit c-o să veniţi la pomană într-un local ca ăsta! De lux! Ia uitaţi-vă ce ferestre înalte... Boltite. Ce se-ascunde îndărătul lor nici dracu’ nu poa’ să ştie! Vedeţi perdelele? Atâta! De nepătruns ca o ceaţă deasă încremenită în falduri, fără pic de vânt. Nicio adiere... Bucătăria? O adevărată uzină, doar vi s-a spus. Hai, valea! Niciun cazan! Duceţi-vă şi cerşiţi untură de peşte la cancelaria şcolii! Încălţările peticite n-au ce căuta pe treptele astea. Marmură albă de pe vremea capitalismului atotputernic!...
   Uşa grea de fier se deschidea uşor, fără niciun scârţâit. Intrai într-un hol... Oho! ce-i asta? Garderobă? Ca să vezi!... Cotruş trecea pe-aici zilnic. Ce pleaşcă pe capul lui! Cârlige pentru agăţat pălării? Dar ce facem cu şepcile, cetăţeni? Dacă le şuteşte careva?... Nicio grijă, nu se lasă nimica aicea. Garderoba era ticsită de navete cu sticle goale. Una peste alta, stive până-n tavan! Întocmai ca-n vis, să mori de râs!... Uşi batante cu perdele. Cea din stânga, cam lăsată într-o rână, se freca de pardoseală, scotea un scrâşnet ca un răget de fiară. Dar o dată deschisă, sfinte Cristoase! ce mai e şi asta? Salonul? Ori o catedrală cu coloane rotunde? Ori palatul de cleştar? Ori sală de bal... cu depărtări catifelate?... Sufletul să-l laşi să-şi ia zborul, n-ar ajunge la capătul ălălalt decât după lungi minute... numai după ce s-ar opri să pipăie vrăjit fiecare scaun capitonat cu pluş, fiecare faţă de masă albă ca neaua, fiecare pahar de cristal aşezat cu gura-n jos, şi draperiile şi tot... Vis! Paradisul beţivilor! Bătrânu’ Linte, dacă văzuse vreodată salonul, trebuie că nu-şi dorea altceva decât s-ajungă aicea după moarte. În chip de înger buhăit... Izbăvit de obsesia meselor şi a paharelor, să se înalţe fâlfâind din aripi, către tavan, uşor, rotindu-se în jurul candelabrului... Cercetându-l pe îndelete... Aveai ce vedea acolo, oho!... Stucul, frunzele în relief şi toate alea, de jur împrejur. Nu bronz, aur curat! Poleială, să-ţi ia ochii, nu alta! Să te convingi o dată pentru totdeauna de nimicnicia caselor mizere în care îţi duci viaţa...
   — Restaurantul se deschide la ora nouă!
   Poftim?... Simion Linte îşi coborî privirea de la minunăţiile din înaltul tavanului. Ia te uită! Răsărit ca din pământ... Un puşti caraghios, în vestă roşie cu nasturi aurii şi pantaloni negri. Restaurantul se deschide la ora nouă! Ca să vezi ce poa’ să-i treacă prin cap! să te umfle râsul, nu alta. Adică ai venit cu noaptea-n cap ca să dai de duşcă un păhărel?... Uite la el! Gogoaşa înfuriată! Gata să dea din copite! Stai niţel, băieţaş, să ne-nţelegem...
   — Îl caut pe Cotruş.
   În depărtare se deschise o uşă, tocmai în fundul salonului, uşor ca un fâlfâit de aripă. Cineva se apropia pe covorul din mijloc, cu un mers cunoscut. Haină albă de pânză, călcată şi apretată, pantaloni negri, unde l-am mai văzut eu pe tipu’ ăsta? Să fie frizerul Mişu Dobre? Ce să caute Mişu Dobre taman aici? Tânăr, spătos. Nu putea fi el... Ei drăcie! Cotruş! Da, chiar el! Zâmbea, apropiindu-se, radios... Şi totuşi... Pieptănat altfel, cu cărare într-o parte. Miracol. La box nimeni nu-l văzuse vreodată cu asemenea frizură... Ajuns la mijlocul culoarului, grăbit, îi făcea semne. Hai, vino cu mine, Simion Linte! Flutura din mână, bine dispus. Şi chiar aşa, în palatul ăsta cum să nu te simţi în al nouălea cer? Apărat de toate relele. Altă lume. Cald, moale peste tot, perdele, voaluri de mătase plutind ca funigeii. Să te culci undeva şi să dormi. Să tot dormi. S-aştepţi să treacă... ce? Foamea?... Răutatea lumii... Hai, Simion Linte, vino să vezi. Industria alimentară la faţa locului. Cum se îndestulează clientela, onorata noastră clientelă... La uşa din fund îl opri brusc punându-i mâna în piept.
   Stai, Simion Linte!
   Doamne fereşte, puteai să te şi sperii! Ce-i cu tine, Cotruş, ai căpiat?
   — Păşeşte cu dreptul. Aşa-i obiceiul.
   Poftim, obiceiuri!
   În sfârşit, treaba lor... Pe coridor o luară la stânga. Nu făcură nici trei paşi... Asta ce mai e? Alt salon. Mic, intim, intrare boltită, alte frunze în relief deasupra, draperii trase într-o parte şi într-alta. Doar câteva mese, trei sau patru. Linişte ca într-un adăpost antiaerian de lux, adânc sub pământ, ca într-un bunker încremenit în tăcere. Stihiile puteau să zgâlţâie toată clădirea, tot oraşul, valuri de bombardiere americane puteau să-şi lase toată încărcătura de bombe, să explodeze unul după altul rezervoarele de benzină din jurul Rafinăriei! Aici în salon n-avea să s-audă nimica, nici vinul n-avea să tremure în paharele cu picior înalt. Nimica, linişte şi pace!...
   Hai, Simion Linte, nu mai căsca gura.
   — Şi fii atent la ce-ţi zic. O să te-ntâlneşti cu şefu’. Vezi nu-i împuia capul cu boxul tău. Nu că tre’ să ţii secret. Ştie că faci box. Adică i-am spus, bineînţeles. Da’ n-are niciun rost să te-apuci acuma să-i îndrugi verzi şi uscate... Să-l convingi că fără box se răstoarnă lumea! Înţelegi? Las-o moale. Nu te costă nimica. Dacă vine vorba, spune-i şi tu ce-ţi trece prin cap. Dă-o pe glumă. Şefu’ ştie s-aprecieze o glumă bună. Spune-i de pildă că te-ai apucat de box ca s-ajungi un ospătar forţos! Ăsta era visul tău încă de când erai mic! Înţelegi? S-ajungi ospătar, să-i pui la punct pe scandalagii şi aşa mai departe...
   Dăduseră colţul. Capătul coridorului abia se desluşea hăt-departe. Ăsta da, coridor!...
   O meserie frumoasă, ai să vezi, Simion Linte... Plină de surprize. Nu te plictiseşti niciodată. Preparate de carne... Să le ţii minte pe toate. E ceva, în ziua de azi. Ia închipuie-ţi! eşti client şi ţi se pune în mână un meniu. Să nu-ţi vină să crezi! Cum, le aveţi pe toate astea? Tot ce scrie aicea? Toate preparatele astea de carne?... Sigur, aşa gândesc eu... Mă pun în pielea lor. Adică încerc, înţelegi? Aşa, ca distracţie, câteodată... Pe câtă vreme ei, ai să vezi, nu se miră de nimica! De parcă ar fi de la sine-nţeles! La cinci ani de la război! Din care doi ani de secetă!... Acum patru ani m-am angajat eu aicea la restaurant. Mureai de foame. Şi câţi n-au crăpat! Da’ toate astea se uită. Acuma dumnealor îşi aruncă ochii pe listă — ochi de expert, ce mai! aşa, pe fugă! Adu-mi asta, asta şi asta...
   Pe la mijlocul culoarului o scară ducea la etaj... şi cobora la subsol. Nu puteai să treci pe lângă o asemenea scară fără s-o cercetezi un pic. Măreţ, pur şi simplu. Pereţi înnegriţi. Vechime de un secol. Generaţii întregi se perindaseră călcând treptele astea cu piciorul. Dispăruseră cu toţii... unde? Urcaseră la etajele de sus, în pod, pe acoperiş, se apropiaseră de streaşină... şi de-acolo îşi luaseră zborul... peste oraş, în război, fără urmă... Războiul, da, chiar că era un sfârşit. Şi un început. Nimeni nu trecuse de ele. Doar bătrânu’ Linte. Vorbea din mormânt, şi prevestea viitorul...
   Hei, Simion Linte! Ce s-a-ntâmplat? Ce anume te interesează?
   — Unde duce scara asta?
   — La centrala termică. Şi la pivniţă, bineînţeles, în partea ailaltă. O să dăm o raită într-o zi. Merită, ai să vezi. Butoaie, vinuri de soi! Valea Călugărească, Urlaţi... Şefu’ are pe la podgorii niscaiva relaţii. N-ai să prea întâlneşti în ţară restaurante să aibă pivniţă proprie. Al nostru are!... Şi apoi, butoaiele cu murături, caşcavalul, brânza. Răcitoarele! Dulapuri cât uşa! Chiar mai mari! Pentru carne, pentru bere... Gheaţa vine în fiecare zi de la fabrică, aşa cam pe la ora asta... Mai e un răcitor la bufet. Mai mic, cât o ladă, cu capac. Înţelegi? Cu gheaţă spartă. Iei din ea şi pui în frapiere. Cu economie, Simion Linte, cu economie. Tre’ s-ajungă până la-nchidere. Bucăţi mai măricele, se topeşte mai încet... Mai întâi pui în vreo trei-patru frapiere, deoparte, să ai la început când se deschide restaurantul. Sunt unii care ţin morţiş să bea rece. Nu contează că-i iarnă... Iar după aia, pe măsură ce vin clienţii... O să-ţi arate Petre... Murăturile, ardeiul iute, toate astea, îl întrebi pe el...
   Sfinte Sisoe, gata! erai prins! Nici dracu’ nu putea să te mai scoată de-aicea!... Foarte bine, butoaiele, berea, carnea, murăturile... Le găseai în beci... Dar sus? Cotruş îl privea nedumerit.
   — Unde, sus?
   — La etaj...
   — A, la etaj!... Nimica. Locuinţe. N-ai ce căuta acolo, scara e blocată la primul palier. Grilaj de fier, nu trece nimenea... Înainte, ehei! era o chestie care putea să te intereseze! Dubioasă! Nu bănuieşti?... Ei hai, că nu-i chiar aşa greu!...
   Ce dracu’ putea să fie? Chestie dubioasă?... Bordel?
   — Ei, nu chiar bordel. Se aranjau nişte întâlniri acolo. Casă de randevu, aşa-i ziceau. Un fel de hotel, înţelegi? Dacă domnu’ Cutare avea chef să se reguleze cu madam Cutărescu, puteau să găsească o cameră acolo. Închiriată cu ora! Îţi dai seama, nu renta s-o lungeşti prea mult! Ţac-pac şi gata! Pa şi pusi!... Asta zic eu acuma, înţelegi? Nu renta? Pe dracu’, nu renta! Aveau bani căcălău! Lumea bună!... Aiurea, porcării! S-a dus dracului! Acuma-s locuinţe acolo şi cu asta, basta, altceva mai vrei să ştii? Hai mai bine să-ţi arăt bucătăria. O să-ţi placă. Uzină!
   Lăsară scara în urmă, ajunseră în locul unde păruse a fi capătul coridorului. Nu era nici aici. Dădură colţul la dreapta. Pe unde o ştergeau scandalagiii după ce, în salon, spărgeau pahare, sfărâmau scaune şi mese? Mamă doamne, n-aveau nicio şansă! Nici nu era nevoie de miliţie! Se rătăceau pe-aicea, pur şi simplu se lăsau păgubaşi. Hăituiţi de chelneri, după atâta alergătură nu mai puteau, se propteau cu spinarea de zid, sfârşiţi, cu sufletul la gură, cu limba scoasă de-un cot. Adio viaţă în sălbăticie! Poftim mâinile, s-o isprăvim odată, puneţi cătuşele, haideţi, ce mai staţi!...
   Să fie ziuă afară? Să fie noapte oare? Iarnă? Vară? Habar n-aveai. Şi totuşi acolo era capătul coridorului. Unul din ele. Uşa dădea în curte, iată. Iarnă, ianuarie, acelaşi ger blestemat... Lădiţe goale de lemn putrezeau încetul cu-ncetul în ceaţă... Capacul rezervorului de motorină. Îngropat, bineînţeles — Cotruş binevoia să-i dea explicaţii... Douăşpe tone. O cisternă întreagă de motorină!... Şi uite şi bucătăria, chiar aicea, la stânga.
   Hai, Simion Linte, pofteşte. Curaj!... Cotcodăceală? Abţine-te să faci comentarii deplasate. Bucătărese, ia uite aicea, o armată-ntreagă! Nu le strica prima impresie. Nu sta încruntat! Nu fi ursuz! Gagicile n-au auzit în viaţa lor de box. Nici tu nu ştii cum se face soteul de morcovi. Sunteţi chit!
   — El e noul nostru coleg... Ca şi angajat cum s-ar zice... Tânăr! Chipeş! Şaişpe ani... Dornic să pună umărul la construirea socialismului!... Nu umblă cu nasu’ pe sus, pentru moment a rămas cu ochii la hotele de ventilaţie! N-a mai văzut în viaţa lui aşa ceva. Şi funcţionează, omule! Da, da! Auzi vuietul? Ventilator A.E.G.! Cică nu s-ar fi oprit niciodată de doişpe ani încoace!...
   Un tremur uşor, ca pe vremea raidurilor aeriene. Dar fără niciun pericol. Cele două plite uriaşe navigau neclintite, negre... Cu toată viteza înainte! Tot echipajul pe punte!... Din oale aburul se ridica drept în sus şi pierea în hote, supt de curent, cu iuţeală ameţitoare. Cine a fabricat fonta? Dar barele groase de oţel nichelat? Krupp? Adevărate balustrade masive de jur împrejur. Sfinte Sisoe, să nu cumva să te-apropii prea mult! Ar putea să te mistuie focul într-o clipă! Industrie, într-adevăr! Burlane, coşuri de fum...
   Uite-i şi pe chelneri. Aicea v-aţi ascuns, nastratinilor!... Bine dispuşi, ca-ntotdeauna!... Lovin... Pescaru... Vitan... Velicu... Bagă la ghiozdan pentru ca dup-aia, cu forţe proaspete, nu-i aşa?... Liru-liru!... Uite acolo, Simion Linte, vezi lângă uşă o măsuţă? Acolo şade de obicei nea Boeru! Plouă, ninge, el stă neclintit! Şi veghează! Nimenea nu iese din bucătărie cu vreo comandă fără să-i lase bon! Nimenea, înţelegi?... N-ai nicio mână liberă? Îl ţii în dinţi, bonul! Dumnealui, nea Boeru are amabilitatea să-şi salte un pic curul de pe scaun şi ţi-l ia chiar de-acolo din gură!... Burta nu ţi-o spintecă nimenea ca să vadă ce-ai băgat în ea! Raze X încă n-avem! Aşa că, Simion Linte, poţi fără nicio grijă să iei din farfurie o gogonea! Gust-o şi după aia spune-mi dacă ai mai întâlnit vreodată asemenea delicatesă! Nicăieri în lume, îţi spun eu!
   Într-un colţ grătarul zăcea încremenit, rece ca gheaţa, şi el cu o hotă de ventilaţie deasupra, care nu servea la nimica. Grătarul, mai târziu, bineînţeles. Spre seară. Până atuncea, nimica!... Dar în închipuire bucăţile de carne sfârâiau de zor pe tăciunii înroşiţi ca asfinţitul unei zile de vară. Cotlete, antricoate... Belşug. Grăsimea topită picura peste cărbuni. Te lua cu ameţeală! Să-i spui, să nu-i spui?... Cotruş! Omule! N-am pus nimica-n gură de douăşpatru de ore! Gogonele? Futu-i paştele ei de viaţă! Nicodim ar râde să se prăpădească. Şi-apoi ar plânge... Gogonele, zici? Păi atuncea dă-mi şi un pahar cu apă! Să mă cufuresc tot! Măcar să ştim o socoteală! Să rămân curat pe dinăuntru, ca lacrima, cu maţele goale şi străvezii!
   Chelnerii şedeau şi înfulecau. Fiecare la câte o margine de masă, Pescaru, Vitan şi cum naiba îi mai chema... La colţul lor, mormane de varză, tocată în mare viteză cu cuţite mari cât satârele, grămăjoare de morcovi tăiaţi felioare, cartofi... Nu uitau s-o facă pe domnii alimentaţiei publice. Mai mult sporovăiau decât mâncau. Ciuguleau, cu alte cuvinte. Doar aşa, ca să nu moară de foame!...
   Deci asta era bucătăria. Uzina. Mda.
   Şi acuma, Simion Linte, la treabă! Să intrăm la şefu’. Hai, înapoi pe coridor! Şi sus fruntea! Vorba aia, nu-i dracu’ chiar aşa de negru. Nu-ţi cere nimenea să te ploconeşti. S-au dus vremurile alea! Badea e un om ca oricare altul. Dacă eşti corect, găseşti înţelegere la el în oricare împrejurare. Oricând, ai să vezi! Numai să-ţi vezi de treabă...
   Se opriseră înaintea unei uşi. Dar Cotruş mai avea multe de spus... Uite, să-ţi dau un exemplu. O puştoaică de la bucătărie a spart într-o zi un vraf întreg de farfurii. Un cretin le-a adus din salon şi le-a aşezat chiar pe colţul mesei. Tipa le-a atins cu cotul, atâta. Zob s-au făcut! Crezi c-a pus-o să plătească?... Cotruş se distra teribil, era fericit. Îi dădu lui Simion Linte un ghiont cu cotul... Aş! n-a plătit un sfanţ! Pur şi simplu i le-a făcut cadou! Farfurii sunt destule, dă-le dracu’! Măcar s-avem ce pune-n ele! Aşa i-a zis şefu’. Pahare, sticle... Căcat! Toată chestia e să nu le spargi din rea-voinţă, mă-nţelegi? Atâta! Doar să nu te-apuce năbădăile! Cu furia nu faci niciodată nimica, ştii şi tu. E valabil şi-n box. După ce te-ai dezlănţuit ca un prost, după ce ţi-ai dat în petic nu mai e nimica de făcut. Nici dracu’ nu mai drege stricăciunile! Nimenea nu te mai scoate din căcat! Degeaba îi aminteşti că avem o cotă de scăzământ... fiindc-avem o cotă. În general clientu’ habar n-are. Ceea ce nu-i rău. Altfel, cine ştie ce i-ar mai trece prin cap! S-ar apuca să facă zob tot ce-i cade-n mână. Lasă-l să creadă că tre’ să plătească, înţelegi? Orice pahar se plăteşte! Aşa că dacă-l vezi pe vreunu’ din băieţii noştri că-l pune la plată pe client, de-un singur lucru poţi să fii sigur. Că banii ăia se duc drept în buzunarul lui, şi-acolo rămân! Da’ despre asta n-are niciun rost să te-apuci să baţi toba, omule, da? Bineînţeles că nu mă refer la cota aia de scăzământ. Căcat! Nu se-mbogăţeşte nimenea de pe urma ei. Şi nici clientu’ nu dă faliment c-un pahar plătit. Vreau să spun că-n general ospătarul e bine să fie o persoană cât mai tăcută. Să-şi tragă fermoarul la gură, înţelegi? Vorba aia, taci şi-ascultă!
   Astea fiind zise, Cotruş ciocăni scurt şi deschise larg uşa, c-un gest viteaz.
   Şi iată-l!
   Şedea la birou... Badea. Vasăzică aşa arăta. Nu se potrivea deloc cu tipul din vis. Te umfla şi râsul. Deşirat? Nici pomeneală! Nici urmă de mustaţă. Gras ca un porc, ăsta era cuvântul. Rotund ca un sac plin cu mălai...
   Simion Linte! Iată-l! Gata să pună umărul, şi aşa mai departe!... Te uitai la Cotruş şi nici nu-ţi dădeai seama: dă din papagal pe bune? Sau la mişto?... Voinic, ager, prezentabil, isteţ, nu bea, nu fumează, flexibil, reflexe bune, origine socială sănătoasă! Garantez pentru el...
   — Mda, mormăia şeful. Mda... dădea din cap, te sfredelea cu privirea deşi părea adormit. O simplă aparenţă, nu? Mai treaz decât mulţi alţii, te scruta, fir-ar să fie... Îţi cerea să mărturiseşti pe loc că toate cele spuse de Cotruş erau minciuni sfruntate. Nici ager, nici prezentabil, nici isteţ, nici origine socială sănătoasă, nimic din toate astea! Fumează, bea de stinge, mă rog, tradiţie în familia Linte, pe care trebuie că o cunoştea tot oraşul. Păcatul părinţilor pe capul copiilor. Toată apa Prahovei nu l-ar fi putut spăla. Ţi-o citea în ochi, pur şi simplu nu putea fi păcălit...
   Ce să mai adauge Cotruş? O glumă? Şi aşa tot ce spusese nu era decât o glumă...
   Întâi şi-ntâi cererea de angajare, sigur că da!... Voce moale. Vorbea tărăgănat, Badea, nazal, autoritar, avea timp berechet să scoată vorbele pe nas, una câte una. Le sufla din greu. Ceva îi şuiera în adâncul gâtlejului îmbâcsit de grăsime...
   Cererea de angajare, da...
   — De undeva tre’ să reiasă că vrei să vii la noi, nu? De bună voie. Altfel, de unde ştiu eu că într-o bună zi n-o să ne-nvinuieşti că te-am luat cu arcanul?...
   Cotruş râdea, era fericit, îşi freca mâinile, se gudura. În viaţa lui n-auzise banc mai bun, ce mai. Cu cotul, ghiont lui Simion Linte, şi-un gest către Badea: ei, ce zici? ţi-am zis eu!...
   Şi-apoi vizita medicală. Plămâni, vaserman, neurologie... ştiu ei acolo. La cadre o să capeţi un formular. Treci pe la cadre chiar azi. Dacă te grăbeşti un pic, luni poţi să fii gata cu toate formele. Da’ cum prietenu’ tău garantează pentru tine... da, Cotruş, garantezi? bagi mâna în foc că n-are sfrenţie?... Atuncea, uite cum facem, băiete. Rămâi chiar azi în restaurant. N-o să-ţi pară rău. Mai înveţi câte ceva. Mergeţi împreună la magazie... Cotruş, îi alegi tu o uniformă. Vezi să i se potrivească bine, da?... Să fii prezentabil, băiete. Toate cucoanele să te soarbă din ochi! Să vrea să le serveşti tu, să facă urât dacă s-apropie altu’! Avem renume în oraş, cred că ştii. Servire exemplară! Ireproşabilă! Trebuie să dăm exemplu! Să ne urmeze toţi, toate restaurantele... Reţeaua de alimentaţie publică!... O mai bună organizare!... Mai sunt multe de făcut!... Perfecţionare!... Realizări, da! Dar trebuie să punem umăru’ cu toţii!... Abia la-nceput de drum, nu-i aşa?... Uite, să luăm reţeaua de alimentaţie publică... Extindere... Calitate!... Meseria de casnică? Te întreb: ce-i aia? Nu există o asemenea meserie! Să privim adevărul în faţă!... Producţie!... De gătit, o să gătim noi! Pentru toată lumea! Asta-nseamnă răspundere! Da, răspundere! Feluri de mâncare variate! Noi preparate culinare! Cantitate şi calitate!...
   Greu de găsit o uniformă pentru un semigreu. Răscoliră toate rafturile din magazie. Cotruş, căţărat pe lăzi, plin de zel, scotoci, scotoci. La măsuţa din colţ magazinerul nu se mai putea concentra asupra lucrului său la birou. Se uita la el pe deasupra ochelarilor. Turba, l-ar fi înghiţit cu fulgi cu tot: îi lăsa vraişte magazia... Tineri subţirei purtaseră vestele roşii cine ştie când, înainte de Războiul de Independenţă... Vestă roşie... Au salutat cu mâna la chipiu şi duşi au fost! Străpunşi de baionete... Morţi de oftică. Asta e... O singură vestă era ceva mai largă. Încearc-o p-asta, Simion Linte, nu mai am răbdare. Rămâi cu ea deocamdată, oricum ar fi. Dacă nu-ţi vine, facem o pauză şi ne întoarcem ceva mai târziu să căutăm. Magazinerul spuse cu arţag: Aţi face bine să nu vă mai întoarceţi deloc! Futu-i mama ei de viaţă!...
   Iată şi oglinda dintre cele două closete pentru clienţi, în hol. Bărbaţi–femei. Poţi să te vezi cât eşti de lung, în pantaloni negri şi vestă roşie încheiată cu chiu cu vai... Patru nasturi aurii. Sfinte Cristoase, ce s-a ales de tine, Simion Linte? Suplu şi elegant, strâns în chingi, paştele şi dumnezeii! Ai păşit cu dreptul? Restaurantul se deschide peste câteva minute. Poftiţi, daţi năvală cu toţii, aveţi ce admira!... Se îndrepta din mijloc, se ridica deasupra oalei cu untură de peşte, un cazan uriaş — untura de peşte îşi făcuse efectul... Şi Manole, arătându-l cu degetul, râdea să se prăpădească, se îneca de râs, deşi doamna Dragomir încerca să-l pună la punct... Cristian Rucăreanu, cu braţul lui plin de bubuliţe roşii, Nanu şi toţi ăilalţi... Profesorul Lăzărescu, inspectorul Groşescu, ştiau încă de pe-atuncea ce avea să se aleagă de Simion Linte. Uite acuma confirmarea!... Uite unde duce boxul! Circ! Nu-i o întâmplare că în vechime aşa-zisele meciuri se jucau la circ!... Roşu şi negru! Costumaţie de bâlci! Ruşine! Huo!
   Salonul încă gol...
   Cald şi bine... La o masă din fund Simion Linte îşi scria cererea de angajare. Încerca. Stiloul îl împrumutase de la Cotruş. Mamă, ce sculă! Negru, de ebonită, peniţă de aur, agăţătoare de aur, nou-nouţ... Undeva pe la capătul şirului de mese Petre îşi făcea de lucru. C-un şervet alb, ştergea pahare. Îşi tot arunca privirea încoace...
   Trei zile şi trei nopţi zăboviră la vânătoare.
   În a treia noapte Ţugulea visă un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mâhnit că nu putea umbla, să se bucure şi el de frumuseţile acelei grădini. Păsările cântau de se spărgeau. Frunzele din pomi foşneau de adierea vântului şi florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze şi el. Atunci, ridicând ochii în sus, se rugă lui Dumnezeu să-i ia viaţa mai bine, decât să trăiască în aşa ticăloşie...
   Cotruş se întoarse în salon, grăbit... Ei, Simion Linte, ce naiba faci acolo? Tot nu eşti gata? Ia să vedem... Subsemnatul... aşa... Îi citea peste umăr. Domiciliat... foarte bine... strada... numărul... Doar atâta? Vârsta. Studii... atâtea clase... Doar n-o să fii tâmpit să spui de exmatriculare!... Vă rog să binevoiţi a aproba angajarea mea la unitatea de alimentaţie publică Mioriţa, în postul de ajutor de ospătar. Punct. Iar dedesubt scrii: Trăiască Republica Populară Română. Sau: Luptăm pentru pace! Semnezi, şi gata.
   Poftim? Cum adică, luptăm pentru pace?
   — Zău, omule, mă uit la tine şi mă minunez! Pe ce lume trăieşti? Bine că s-a nimerit să fii cu mine. Altu-n locul meu cine ştie ce putea să-i treacă prin minte! Te cred şi eu că luptăm pentru pace! Tu nu citeşti ziarele? Nu ştii că imperialiştii anglo-americani... aşa şi pe dincolo... aţâţă lumea la un nou război? Ei hai, vino-ţi în fire! Scrie acolo aşa cum zic eu şi-o să fie bine. Pune data şi iscăleşte.
   Cotruş luă cererea şi plecă la Badea să-i pună pe ea „de acord”.
   Deci... asta-i tot, Simion Linte.
   Pecetluit. De acord! Ajutor de ospătar. Încearcă să te obişnuieşti cu ideea încetul cu încetul. Ce-ţi mai lipseşte? Ai zi de antrenament chiar mâine-seară. Merită s-aştepţi. Şi apoi lunea şi miercurea şi-n toate zilele obişnuite, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... O meserie ca oricare alta, nu? Cu nimic mai bună, cu nimic mai rea. Chelner... dar nu oriunde! La Mioriţa! Salon spaţios, curat, plăcut mirositor, atât de mare că probabil nu se umplea niciodată. În tihnă, pe tăcute, aduşi pe tăvi munţi de cotlete. Bună dispoziţie. Cârnăciori, kilometri. Valuri de sosuri cu arome de mirodenii, roşcate, cu boia, arămii, groase, numai bune să-ntingi în ele miez pufos de pâine albă! Coajă rumenită, crocantă, trosnind între dinţi... Chiar aşa, de ce nu i-am hrăni pe toţi?... Pui fripţi, cartofi înăbuşiţi, arşi un pic pe fundul ceaunului, în sfârâit de grăsime încinsă... Avea dreptate Marta când, în timpul secetei, spunea: Nu ne lasă pe noi dumnezeu să murim de foame... Nu numai că n-am murit, dar ne-aşteaptă belşugul! Răsplata!... Toate cele cuvenite unuia care îşi câştigă pâinea cu sudoarea frunţii! Să mai îndrăznească Bătrânu’ să crâcnească! Să mai sufle el o vorbuliţă despre trântori!... Aluziile lui tâmpite! Afară cu toţi!... Simion Linte îşi lovea palma stângă cu pumnul... Mda... Cu mâinile în buzunarele strâmte ale pantalonilor, o luă încet de-a lungul culoarului dintre mese.
   Ce naiba făcea Petre acolo, ciucit lângă un dulăpior cu uşiţele deschise? Mamă doamne, ocupat până peste cap, se prefăcea că nu vede pe nimenea! Scotea dinăuntru borcănaşe dichisite, aşezate câte patru pe suporturi de metal şi le punea deasupra. Sare, piper râşnit, iar ălelalte două pline cu naiba ştie ce... un lichid gălbui. La spate vesta roşie i se ridicase mult peste curea, iar cămaşa îi ieşise din pantaloni. Nu mai prididea, bietul băiat! Şi te pomeneşti că era deja timpul să se deschidă restaurantul.
   Cât să fie ora?
   Puştiul lăsă pe dulăpior suportul cu borcănaşe. Îşi trase în sus mâneca, scoţând la iveală de sub manşetă un ceas mare şi strălucitor, de bună seamă nou-nouţ.
   — Nouă fără trei minute... Pe dracu! nu se uitase bine. Tresări speriat. Se aplecă peste ceas: Ba nu! Nouă fără două minute!
   Te umfla şi râsul. Vai! vai! vai! La nouă fix aveau să dea năvală!... Cine?... Clienţii, bineînţeles! Afară la uşă stăteau încordaţi, cu ochii pe ceas şi numărau secundele!... Pe locuri!... Fiţi gata!... Start!... Puştiul ăsta nu ştia de glumă. Nu gusta bancurile. Se burzuluia din te-miri-ce. Scotea din dulăpior, ca un scamator posac din joben. Iluzionism şi prestidigitaţie! După borcănaşe, şerveţele. După şerveţele, tacâmuri... Se îngrămădeau toate pe dulăpior. Cineva trebuia să le pună pe mese, nu? Hai să-i dăm o mână de ajutor... Suporturile cu borcănaşe mai întâi... Încet, să nu se verse!... După miros, aşa vasăzică: ulei într-unul, oţet în ălălalt. O musculiţă beţivă plutea deasupra oţetului, conservată, poate de astă-toamnă. Tot astă-toamnă o păţise şi ea. Nu ştiuse să se descurce... Bucăţele de gheaţă se auzeau zornăind în fundul salonului. Unul din chelneri le lua cu mâna dintr-o găleată şi le arunca în frapiere. Ghiftuit, plin de energie, punea la gheaţă sticle cu vin pentru primii clienţi amatori de băuturi reci în toiul iernii.
   Cu gândul la bătrânu’ Linte, te întrebai cam ce fel de lume se perinda pe-aicea. Hm? ce fel de lume? ia zi!... Dar puştiul se arăta cam acru. După părerea lui, un începător era mai bine să se intereseze ce are de făcut aici un ajutor de ospătar decât ce lume vine la restaurant...
   — Ce fel de lume?... Păi, de toate felurile. Amestecată. Uite, chiar ieri-dimineaţă... Să vezi. E un tip care ne dă mereu de furcă. Nici nu se deschide bine restaurantu’, că hop! s-a şi înfiinţat. Nu cere decât o ţuică. Numa’ că vine gata-abţiguit. Adică beat-cui, ce mai! Un prăpădit, un hodorog. Curg zdrenţele de pe el. Ţi se face greaţă când îl vezi. Umblă c-un bidon gol de tinichea după el şi nu vrea să-l lase din mână. Ia-te la harţă cu el dacă îţi dă mâna. Are o limbă ascuţită, blestematul! Viperă! Să-l vezi când se ia-n beţe cu dom’ Pescaru... Mereu aceeaşi poveste. Dom’ Pescaru, că: Ce-i cu mizeria aia de bidon? Aicea nu-i bazar! Du-te şi lasă-l afară la intrare! El, că: Da’ dacă mi-l fură? Îl plăteşti dumneata? Dom’ Pescaru, că: Alţi-s la fabrică la ora asta! Muncesc! Tipul, că: De unde ştii? Ai citit ziarul?... Şi uite-aşa... Scoate şapca de pe cap! aicea e local public!... Nu mai încape atâta public cât se vede primprejur!... Fiindcă-s la muncă, nu ca dumneata!... La muncă, pe dracu’! Bat lozinci în pereţi şi li se strâmbă cuiele!... Bagă de seamă ce vorbeşti, că aduc miliţia!... Aiurea! Aduci pe dracu’! Nu se-ncurcă ei c-un prăpădit ca mine!... Ce mai, ca la uşa cortului. Şi ce, crezi că pân’ la urmă îl dă afară? Aş! Face atâta tărăboi că se-aude pân’ la şefu’ în birou. Şi şefu’ vine în salon şi-l trimite pe dom’ Pescaru să-l servească pe hodorog. Nu! nu scapi de el cu una, cu două! Mă mir că azi n-a dat p-aicea. Da’ cine ştie, poa’ s-apară oricând.
   Cam prăpăstios, puştiul. Exagera, de bună seamă. Nu dăduse încă de greu dacă făcea atâtea mofturi că lucrează într-un local ca ăsta. Nu avusese de-a face cu beţivanii, cu bombele de la mahala. Revoltat şi speriat. Hai, vino într-o zi să-ţi fac cunoştinţă cu taică-meu. O chestie ca asta o să te lecuiască pentru multă vreme. Nu numai Mioriţa, da’ chiar şi Someş o să ţi se pară un local de lux. Şi Trotuş şi toate ălelalte cu nume de râuri...
   La ora unşpe încă nu erau prea multe de strâns de pe mese. Nimenea nu ceruse ciorbă, nimenea nu ceruse varză. Doar felioare de caşcaval presărat cu piper, ca să meargă mai bine berea. Rămăseseră farfurii uscate. Doar să arunci scobitorile în scrumieră, să sufli de pe ele piperul şi să le aşezi, curate, la loc în dulăpior. Scrumierele... Vezi, Simion Linte, nu le lăsa să se umple cu chiştoace. Le deşerţi din când în când într-o farfurie murdară cât timp rămân clienţii la masă. Nu sufli scrumul pe jos. Dacă te vede Badea, ai încurcat-o! După ce pleacă, gata, altă scrumieră. Curată ca luna de pe cer... Încolo, halbe de bere... puteai să le-apuci de toartă. Nu era o treabă chiar scârboasă... Trebuia să mai fie şi Leontin în tură, dar şefu’ îl învoise pentru trei zile. Un tip trăsnit rău de tot după părerea lui Petre.
   Badea nu se mai ivi în salon. Pe la douăşpe fără un sfert Cotruş se înfiinţă cu cererea. „De acord”, scria lăbărţat şi autoritar, cu roşu, în colţul din stânga-sus...
   Gata pe ziua de azi, Simion Linte, ai muncit destul în folosul alimentaţiei publice. Treci pe la Cadre, strada Avram Iancu, o ştii... care dă în piaţă. Pe colţ e o croitorie şi alături Trustul Alimentaţiei Publice. Te descurci? Urci la etaj, acolo găseşti serviciul Cadre... Mâine ne vedem la antrenament. Dimineaţă îţi faci vizitele medicale. Suntem înţeleşi, da? Şi sper că n-ai uitat, exudatul faringian se ia pe stomacul gol. Nu bei nici apă!
   Sfinte Cristoase, râdeai cu lacrimi la o asemenea chestie! Te durea şi burta!... Pe stomacul gol! Mie ţi-ai găsit să mi-o spui? Păi, Cotruş drăguţule, ce nevoie am eu să mai mănânc? Am crescut mare şi voinic, nu vezi? Cu ce? Toată lumea întreabă cu ce? Cu untură de peşte din ajutorul american? Nu! Untură de peşte n-am luat decât câteva linguriţe. Ştii care-i secretul? Petrolul! Cu el m-am hrănit! Trenuri de cisterne treceau la doi paşi de casă, în dosul Rafinăriei, către staţia de încărcare. Făceau manevre, opreau la macaz. Atuncea mă furişam, ţuşti îndărătul unei cisterne! şi când nu mă vedea nimenea puneam gura la robinet şi dă-i! sorbeam pe nerăsuflate. Ridicam capul şi luam câte o gură de gaz metan, adânc în piept. Cine zice că-i otrăvitor să ştii de la mine că-i un cretin! Gaz de sondă, mercaptan! Toate delicatesele! Ronţăiam oscioare de stearină şi de parafină, albe şi gustoase! Benzină, uaitspirt, motorină, gaz lampant, n-a fost nevoie să alerg după el, se găseau pe toate drumurile, risipite de-a lungul liniei ferate, pe toată strada I.C. Frimu, cât e ea de lungă, pe strada Lacului. Pluteau în aer. Pe lacuri, pe râuri curgeau la vale. Mai curg şi-acuma, înnegresc iarba, frunzele, tot. Păcură căcălău, groasă ca untul. Batalele de la marginea oraşului, s-ajungă la generaţii întregi de-aci încolo. Ca să nu mai vorbim de petrolul curat! Prisoseşte. Curge din gurile de sondă de pe dealuri, pe toate cărările, fără nicio stavilă, se prelinge pe sub poduri, miroase mai tare ca bradul, te înviorează. Să te lingi pe degete, nu alta!
   Ascultă-mă pe mine, Cotruş, nimenea nu ştie mai bine ca mine ce gust are petrolul şi cât e de bun...

***

^*Capitolul 3 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (2)*

   Stimate binefăcător clarvăzător

La cofetărie vânzătoarea o spunea pe şleau, fără să clipească: Mierea pe care o vedeţi sus pe raft este sintetică. Sfânta indolenţă est-europeană! Spunea asta pesemne ca să fie sigură că n-am s-o rog s-o dea jos de acolo şi să mi-o arate: un client serios nu se putea să dorească să cumpere miere sintetică! Pur şi simplu o durea în cot dacă o vindea sau nu. Mierea era transparentă–sticlă şi de un galben aproape convingător. În definitiv, din ce putea fi fabricată? Se zice că dulciurile te fac dependent de ele. Dacă le mănânci. Dar eu zic că şi dacă doar le priveşti... Altminteri n-aveai ce să vezi în cofetăria aceea. Din vitrină dispăruseră de mult preferatele mele, mascota şi jofra. Te şi mirai că alţii încă mai găseau ceva de cumpărat. Îţi făcea silă să vezi lăsate pe mese farfurioarele cu linguriţe mânjite cu tot felul de creme-surogat îndulcite cu îndulcitori sintetici. Dar găurica din mijlocul linguriţelor era o invenţie genială! Cine să mai fure o linguriţă găurită? E-adevărat că o prăjitură o puteai mânca şi acasă folosindu-te de o linguriţă găurită. Dar problema e că o linguriţă e făcută să iei cu ea tot felul de lichide, caz pentru care o linguriţă găurită nu mai e bună de nimic. Plus că odrasla — dacă o ai — te-ar putea întreba: Tati, da’ de ce-i găurită linguriţa asta? Nu cumva ai furat-o de la cofetărie?...
   Evident, n-am cumpărat mierea sintetică, n-aveam nevoie de surogate. Dar de fapt de ce intrasem în cofetărie? Gest reflex, datând de pe vremea când mă delectam cu dulciuri aproape la fiecare ieşire în oraş? Era alături de librărie — cărţi şi papetărie laolaltă —, locul meu preferat dintotdeauna. Îmi propusesem să mai fac o încercare, să văd dacă nu cumva se întâmplase minunea să aducă hârtie de scris.
   Ba da, se întâmplase!
   „Trei topuri!” s-a mirat librarul când i-am spus ce vreau. „Da’ ce vreţi să faceţi! Scrieţi o carte?”... A spus-o pe jumătate ironic, dar nu conta. Uneori librarii erau prietenoşi, dacă nu te duceai să le ceri ceva în zilele de început de an şcolar, când puzderia de elevi era pe capul lor, umplând librăria până la refuz şi, cu chiote şi îmbrânceli, cerând rechizite de toate felurile... Din fericire, nu mă nimerisem într-una din acele nefaste zile — nefaste pentru mine —, aşa că librarul, binevoitor, s-a oferit să mă ajute să car cele trei topuri până la maşină, zicea el. Puţin dezamăgit că nu aveam maşină, mi-a urat totuşi succes şi mi-a spus la despărţire: „Aştept să-mi daţi şi mie un exemplar când apare!”
   Era zâmbăreţ şi relaxat, librarul. Auzi colo: să capete un exemplar de la mine! Habar n-avea ce înseamnă să publici o carte, aici, în Europa de Est! Ce înseamnă să te duci cu un manuscris la editură... Mă uitam prin gazete. Aflam de scriitori mai mult sau mai puţin celebri, care dădeau interviuri. Era o altă lume acolo. Mulţi ziceau: „Am predat manuscrisul”. Ca să vezi! „Predat”! Ca şi cum ar fi avut cu directorii de editură contracte de nerefuzat, iar cei de acolo, redactorii şi ce alte soiuri de funcţionari or mai fi fost, mă rog, contabili, corectori şi aşa mai departe, cu toţii aşteptau cu sufletul la gură termenul final ca să intre în posesia manuscrisului... Un tip zicea într-un interviu: Mi-au publicat cartea după zece ani de aşteptare. Pare mult, dar eu sunt totuşi fericit. Nici nu ştii cât de repede pot să treacă zece ani de zile dacă eşti ocupat în tot acest răstimp... Şi bineînţeles că erau cu toţii ocupaţi. Căci nimeni nu îşi permitea să se lipsească de un serviciu care îi aducea un venit sigur, nimeni nu se aştepta să poată trăi doar de pe urma scrisului.
   Cum spuneam, o altă lume!
   Visătorul îşi poate permite multe. Dar trebuie să se resemneze cu ideea că nu va putea depăşi jaloanele visului decât dacă întâlneşte la un moment dat pe cineva, o personalitate plină de generozitate, care, luând cunoştinţă de strădaniile sale literare şi pricepându-se totodată la creaţia literară, zice: Dar ia stai! Tu poate nici nu-ţi dai seama! Dar ceea ce ai scris tu ar putea fi publicat! Nu-i oare cazul să te prezinţi cu lucrarea la o editură? Cuvântul lucrare nu trebuie să te deranjeze, nu trebuie s-o iei ca pe o subestimare, fiindcă oamenii au, mulţi dintre ei, viziuni proprii asupra încadrării în genuri a scrierilor. Lucrare? Foarte bine. N-are decât să fie şi lucrare. E categoria cea mai largă. Important e să găseşti adresa editurii şi să-ţi faci cât de cât o reprezentare a poziţiei ei pe harta oraşului. Şi mai ales pe harta încrengăturilor editoriale.
   Binefăcătorul meu clarvăzător, realistul de care vorbeam, personalitatea plină de generozitate, indiferent cine va fi fost aceasta, era gata să-mi dea sfaturi cum se procedează în astfel de situaţii. Ţinând cont de tendinţele vremii, nu-i bine să recunoşti în faţa editorului că în ceea ce ai scris te-ai lăsat atras de zodii, sau de constelaţii, sau de ferestre oblonite cu scânduri bătute în cuie, cele care sugerează părăsirea şi paragina, şi cu atât mai puţin de stările conflictuale. Nici chiar atunci când acestea sunt provocate de cerşetori şi deci prezintă un risc minim de contaminare a păturilor care contează ale societăţii: cele active şi pline de iniţiativă. Cerşetorii în sine reprezintă o categorie, alături de pensionari, de care nu e convenabil să te arăţi interesat, printre altele fiindcă sunt oameni inactivi. Inactivi şi neproductivi. Şi în plus, asociaţi cu ideea de eşec, ceea ce nu e deloc mobilizator — ţine minte cuvântul ăsta: „MO-BI-LI-ZA-TOR”! Şi în general e bine să reţii cuvinte, cât mai multe şi cât mai variate. Părerea mea...
   Sfaturile venite din partea personalităţii pline de generozitate ar putea să continue astfel: Ai o cale alternativă. Pentru a-ţi mări şansele de a fi acceptat, declari că tot ce prezinţi editurii nu îţi aparţine, ci e vorba de un manuscris găsit pe undeva, să zicem în podul casei. Astfel de cazuri s-au mai întâlnit în istoria editărilor, povestea cu manuscrisul găsit având motivaţii dintre cele mai diferite. Un scriitor străin, din afara comunităţii a cărei recunoaştere şi-o dorea cu ardoare — cunosc cazul! —, s-a declarat înrudit cu persoane din comunitatea–ţintă şi a recurs la subterfugiul manuscrisului găsit în arhiva unei rubedenii de-a sa, cică, un strămoş, el neavând chipurile alt merit decât acela de a fi revizuit oarecum textul, mă rog, de a-l fi adus într-un fel la zi, a-l fi transcris şi în final prezentat editurii. Problema cu tine, dragul meu — ar continua binefăcătorul meu clarvăzător —, este că în ziua de astăzi trebuie să ne supunem unor exigenţe de altă natură. Adică nu-i de-ajuns să flatezi gazdele cu etnia lor vrednică de stimă. Trebuie să flatezi şi cu clasa muncitoare. Mă rog, unii sunt de părere că originea etnică nu mai contează. În treacăt fie zis, eu sunt de altă părere, dar trecem peste asta.
   În podul casei, aţi zis? Vedeţi, asta-i deosebirea dintre un om de artă şi unul care e doar practic. În clipa în care mie mi-ai vorbit de podul casei, imaginaţia mea s-a şi aprins. Câte nu pot fi găsite în podul casei! Printre altele, scule abandonate în urmă cu o generaţie sau două dacă fostul sau foştii proprietari au fost meşteşugari. Dar şi o grămadă de documente ale familiei, din trecutul îndepărtat şi din cel mai puţin îndepărtat. Spre exemplu, în podul casei poţi găsi documente compromiţătoare ale familiei, cum că un unchi sau un frate de-al bunicului a fost ofiţer în Armata Regală. În treacăt fie zis, „REGAL” e un cuvânt absolut odios. Incendiar, aş zice! Reţine, deci: trebuie ocolit!... Urmaşii nu s-au îndurat să ardă documentele ci le-au dosit în pod, în speranţa că organele miliţiei nu se vor căţăra până acolo sus. Dacă simt cu adevărat chemarea artei, eu unul am să mă apuc să brodez o poveste pe subiectul ăsta şi, fii pe pace, de amănunte nu ducem lipsă. O să scot din povestea asta ceva atât de credibil de-ai să zici că am trăit-o eu însumi, stimate binefăcător clarvăzător. Eu ştiu ce înseamnă să-ţi vină un miliţian la poartă, sau să străbată curticica din faţa casei cu pas hotărât — fiindcă ei au, nu-i aşa? toate drepturile — şi să-ţi bată la uşă sub pretextul că doreşte unele relaţii despre nişte documente care chipurile nu te privesc; iar după aceea, odată poftit în casă, să-l vezi că tot timpul discuţiei despre acele documente nu te slăbeşte din ochi, te pândeşte, mizează pe faptul că, nestăpânindu-te, ai să-ţi ridici pe furiş ochii spre pod, trădându-te astfel că ai ceva ascuns acolo; sau chiar, bun psiholog, poate să-ţi ghicească şi gândul la documentele secrete ascunse şi n-ar fi de mirare să afle, dacă se concentrează foarte tare, şi despre care anume documente secrete e vorba. Totuşi era greu să-mi imaginez că miliţianul va şi trece la faptă. Cum să facă, practic? Să vină cu o scară şi să se apuce să scotocească prin pod?... Păi cu o asemenea naivitate eram numai bun să fac literatură pe placul regimului: evident că avea să vină cu o scară, să cerceteze podul!
   Şi aşa mai departe...
   Unii editori se miră de ce, stând de vorbă faţă în faţă, îi înţeleg mai greu şi îmi fuge atenţia tot la câteva cuvinte. Ştiu că îi interesează prea puţin, dar aş putea să le explic că fiece cuvânt care îmi ajunge la urechi este preluat de mintea mea, analizat automat şi clasat, în funcţie de necesităţi, la categoriile cuvinte uzuale, cuvinte rare şi nefolositoare, sau cuvinte de uz imediat, pe care urmează să le folosesc, chiar acum sau după o mică amânare, la ceea ce am pe masa de scris; şi despre care mă mir că încă nu mi-au venit de la sine în minte. Cineva rosteşte expresia „CU TOT ELANUL”, şi eu mă gândesc că elanul este un cuvânt adorabil, multifuncţional, şi mă mir că de-a lungul timpului mi-a venit să-l folosesc atât de rar, mult mai rar decât merită. Aşa că interlocutorul mă urmăreşte, în timp ce stăm de vorbă, cu o oarecare suspiciune, cu o oarecare neîncredere şi chiar cu dezamăgire că, iată, nu mă dovedesc a fi interlocutorul la care se aştepta; ba poate chiar vede în mine un tip un pic aiurit, care nu-i capabil să se concentreze, dacă nu în propriu-i beneficiu, măcar aşa, în semn de respect pentru interlocutor. Tot astfel, locuţiunea „JUDECATĂ DE VALOARE”, înainte de a-i pătrunde sensul, auzind-o, îmi dădeam seama că am folosit-o mult prea rar în lucrările mele cu toate că merita cu siguranţă mai multă atenţie.
   Aş fi dat ca exerciţiu oricui era interesat — apropo de scrierea creativă din anii de mai târziu — să încerce să descrie sunetul unor instrumente muzicale din acelea care se bucură mai rar de privilegiul să susţină solo-uri, cum ar fi flautul, sau oboiul, sau cornul englez. Hai, să te văd, aş fi zis, cum ai descrie în cuvinte tonalitatea oboiului? sau tonalitatea clarinetului? şi cum ai compara între ele cele două? Aşa că dacă, distingând într-o orchestră partituri ale respectivelor instrumente muzicale, te acapara ideea de a încerca să le descrii în cuvinte melodicitatea, pas de mai urmăreşte lucrarea simfonică în ansamblul ei!
   „MÂHNIREA ZILEI”, „ALTRUIST”, „ORGII”, „NASTURII DE LA BLUZĂ”, „EVENIMENT DECISIV”, „DE NEOCOLIT”, „CALEA CUMPĂTĂRII”, „ECHIVOC”. Şi câte şi mai câte: rămân cuvinte pe care urmează să le captez din spaţiul sunetelor esenţiale şi/sau seducătoare şi să meditez la ele în fiece clipă de răgaz.
   Şi „A PĂRĂSI” este un cuvânt care, tocmai pentru că eu nu îmi amintesc să fi întreprins vreodată acţiunea pe care o desemnează, cel puţin nu în legătură cu fiinţele dragi, îmi atrage de fiecare dată atenţia în textele pe care le citesc. De pildă, unei puştoaice pe care am cunoscut-o, Antoaneta, nu i-ar trece niciodată prin cap să-l părăsească pe Bătrânul Domn cu care se antrenează în tot felul de jocuri ale unei imaginaţii sofisticate — şi nu prea —, iar el la rândul său nu ar părăsi-o niciodată pe puştoaică. Printre altele, fiindcă ea îi este nepoată. Dar eu nu sunt de acord ca cititorii să fie informaţi despre asta. Nu de alta, dar mă tem că, ştiind gradul de rudenie dintre cei doi, şi-ar pierde interesul pentru lectură, considerând că toate acele jocuri, la care ei se dedau, ar fi cât se poate de fireşti, deci lipsite de acea ambiguitate incitantă şi indispensabilă.
   Editorilor înclinaţi să-mi reproşeze că adevărata identitate a personajelor nu-i foarte clară le-aş reaminti ideea lui Hemingway de a elimina câte un paragraf dintr-o scriere de-a sa — idee pe care nu ştiu dacă a şi pus-o în operă, sau a rămas la stadiul de intenţie — pentru a obţine un efect pe care el în considera cât se poate de benefic, anume de a face cititorul să înţeleagă mai puţin din ceea ce citeşte şi prin asta să obţină din partea lui un plus de participare. Şi de apreciere. Căci, vezi bine, cititorul este înclinat să acorde cu atât mai mult credit cu cât înţelege mai puţin! Ei, da! În privinţa asta nu pot să nu-i dau dreptate lui Hemingway. Un procedeu pe care, sunt sigur, îl practică mulţi, chiar dacă nu recurg la metoda de a tăia din textul gata-scris ci concep textul astfel ca să fie ab initio de-ajuns de neclar pentru a-l ameţi pe cititor. Şi apoi, de ce să-l mai scrie, ca după aia să taie? Pierdere de vreme! Un roman care se înţelege de la un cap la altul fără nicio dificultate nu-i unul care să merite atenţie! Doar că Hemingway a avut sinceritatea — sau cinismul — să declare toate acestea public.
   Dar ce, parcă puteam să am linişte odată ce fetişcana Antoaneta, de care am amintit, se hotăra să-l implice pe bătrânul domn Marius în jocurile ei nevinovate şi fascinante! De fapt, nici n-ai fi putut spune cine era iniţiatorul jocurilor, fiindcă Bătrânul Domn era la fel de copilăros şi de plin de inventivitate ca şi ea. Fetişcana avea o familie şi jocurile lor erau ca şi cum bătrânul n-ar fi făcut parte din aceeaşi familie. Poate pentru că la vârsta lui, se pregătea deja de ducă. Dar mai degrabă aş zice că era, aşa, o prefăcătorie la care se dedau cu toţii, că toţi în familie erau mai mult sau mai puţin copilăroşi. Bătrânul Domn nu a fost niciodată bolnav cu adevărat dar nu încetează să se plângă de micile necazuri ale bătrâneţii — genunchii care îi trosnesc când urcă o scară şi îl dor când coboară treptele, şi chiar şi cotul, când se lasă cu toată greutatea pe ranga cu ajutorul căreia speră să dea la o parte o lespede de piatră care îi stă în drum — în drumul spre subterana plină de mistere, şi odată cu asta spre fericire, vă asigur! Sau veşnicul ţiuit din urechi, care de vreo câţiva ani încoace îi sugerează mai degrabă tăcerea deplină şi singurătatea, de care a fost vreme de o viaţă întreagă însetat. Personajul l-am conceput de-ajuns de bătrân ca să mă asigur că n-am să-i calc prea curând pe urme în privinţa servituţilor vârstei.
   Nu se ştie însă niciodată.
   Ca începător, cine îşi permite să-şi complice existenţa făcându-şi mendrele cu cititorul? Întâi şi-ntâi, care cititor? Pentru a-mi face mendrele însă — şi hai să nu fiu prea aspru cu mine însumi şi să spun nu mendrele ci jocurile —, aveam nevoie de un răgaz ca să-mi fac mâna. Să fiu spectator, da, dar nu cu gura pecetluită.
   Avem libertate, sau nu?
   Iată, pe strada Lipscani, în timp ce mă îndreptam spre papetărie să-mi cumpăr alte topuri de hârtie de scris, am dat într-o zi peste o mulţime tăcută de oameni făcând cerc în jurul a ceva ce pesemne zăcea pe jos. Un accident? m-am întrebat. Pe strada Lipscani nu circulă maşinile. Era un om împuşcat. Zăcea cu faţa în jos, cu un picior îndoit, cu o mână întinsă înainte şi alta prinsă sub el, exact ca-n filmele cu Mafia siciliană, cele ale neorealismului italian, în mare vogă în epocă. Sub el cursese şi se întinsese pe caldarâm o băltoacă de sânge ca de la un porc înjunghiat — sânge deja aproape înnegrit, semn că zăcea acolo de ore bune. S-a răspândit imediat zvonul că era vorba de acţiune premeditată a miliţiei, care îi lăsa astfel să zacă pe făptuitorii prinşi asupra faptului şi lichidaţi, spre a le servi drept pildă şi pentru a băga spaima în cei cărora le-ar fi dat prin cap să se dedea la jafuri. „COMPORTAMENT ANTISOCIAL”, a rostit cu gravitate cineva din mulţime. Cică individul ucis ar fi încercat să dea în cursul nopţii o spargere în vecinătate. Altcineva pretindea chiar că ştie exact ce apartament fusese spart, şi arăta cu mâna întinsă spre o ferestruică înaltă dintr-un zid dosnic. Cică n-ar mai fi apucat să coboare şi să sară în stradă. Sau mai bine zis, când i se păruse că a apucat să sară era deja mort. Nimerit în cercul acela de gură-cască, treceam în revistă mutrele care se holbau la mort, care de care mai grobiene şi mai tembele. Dacă aş fi avut la mine aparatul de fotografiat, aş fi putut să fac câteva poze. Dar le-aş fi făcut pentru mine. Ziarul meu nu le-ar fi publicat, şi niciun alt ziar din Europa de Est nu le-ar fi publicat. Memorând detaliile, poate că aveam să mi le notez după cea ajungeam acasă, pentru o lucrare de ficţiune, prezentând cele întâmplate ca şi cum s-ar fi petrecut departe, într-o ţară mai mult sau mai puţin exotică, cu numele personajelor anagramate, după metoda deja folosită de câteva ori în trecut. Revolution → Tino Ruvole, am vorbit despre asta mai înainte, vă amintiţi? Cine să ia un asemenea nume drept propriu Europei de Est? Nu duce cu gândul mai degrabă la o ţară latino-americană? Sau: Good Chief → Chiedo Gof. Căci în Europa de Est cetăţenii nu fură; iar dacă fură, nu tâlhăresc; iar dacă totuşi tâlhăresc, nu ucid cu bestialitate. Iar miliţia de obicei nu lasă în văzul mulţimii de trecători cadavrele însângerate... Nu că la securitate ar fi fost neapărat o adunătură de cretini, pe care acele nume ciudate, ca acelea pe care le obţineam prin anagramare, să nu-i contrarieze; sau că unii dintre securişti n-ar fi avut niscaiva abilităţi de a rezolva şarade; dar mizam pe comoditate şi pe indolenţă; şi în primul rând pe delăsarea redactorilor de la editură, pe care îi vedeam prea leneşi ca să se ostenească să sesizeze securitatea pentru un text neconform, potenţial subversiv, să zicem.
   Scena execuţiei de pe Lipscani putea să fi fost văzută de la oricare din ferestrele de la etaj ale bătrânelor locuinţe, unde ştiam că se oploşiseră în ultimii ani cetăţenii cei mai sărmani şi mai oropsiţi ai Bucureştiului. Era interesant de asemenea cum miliţia închidea ochii la ocuparea ilegală a acelor locuinţe părăsite de vechii lor proprietari după naţionalizare. Drept care se putea presupune că noii locatari trebuiau să întoarcă într-un fel serviciile faţă de cei ce îi tolerau. Şi cum s-o facă dacă nu vânzând când şi când câte un pont organelor miliţiei, aici, în această zonă aglomerată a Bucureştiului, mişunând de tot felul de indivizi din lumea interlopă, care încercau să-şi găsească adăpost în împrejurime.
   Orice s-ar zice, de lipsă de subiecte nu mă puteam plânge.
   „GUST RĂU”, „EŞEC”, erau alte cuvinte şi expresii care îmi veneau în minte. „IGNORANŢĂ”, „REA-CREDINŢĂ”. În goana scrisului, la mâna întâi, cum se zice, erau cuvinte care se răzleţeau de turma naraţiunii. Trebuia apoi, la a o doua lectură, să arunc peste ele năvodul solidarităţii cuvintelor pentru a readuce, parte din ele, pe calea cea bună a comunităţii cuvintelor disciplinate; iar pe celelalte, pe cele care nu se lăsau strunite, să le elimin.
   Eroul meu naiv trebuia să intre într-o competiţie, cum altfel dacă nu literară, fiind incapabil să renunţe la propria-i cale de dragul succesului cu orice preţ. Şi atunci mi-am adus aminte că o astfel de competiţie s-ar fi putut încropi dacă ar fi fost să iau în serios un zvon care la un moment dat s-a făcut auzit printre tovarăşii mei de joacă din cartier, cum că aş fi fost desemnat câştigător al concursului literar ţinut cu puţin înainte de sfârşitul anului şcolar. Peste vară abia dacă îmi mai aminteam de acel concurs şi de fapt niciodată nu îl luasem prea în serios. Lucrarea mea o puteam considera cel mult o compunere un pic mai specială, un pic mai personală, având o miză un pic mai mare decât o notă bună în catalog... Ei, dar zvonul se amplifică în povestirea mea, implică un număr mult mai mare de persoane decât se întâmplase în realitate. Şi în final se soldează cu ratarea unui premiu literar aşteptat. Totul, în cadrul unei festivităţi cu accente de grandoare, pe un teren de sport care îmi era cât se poate de familiar, cu reverberaţii ale sunetelor emise de megafoane, care sugerau distanţe pline de nostalgie şi de disperare, dar care, între noi fie vorba, nu existaseră niciodată pe terenul real, care îmi servise de model; şi cu o tribună aproape goală, având menirea literară de a sugera indiferenţa lumii exterioare.
   Megafoanele anunţă premii după premii, iar eroul meu naiv îşi vede speranţele tot mai strâmtorate pe măsură ce enumerarea se apropie de sfârşit. Şi toate acestea, de ce? Pentru că eroul meu naiv — şi onest — ţine cu dinţii de subiectul său drag, dovedindu-se incapabil să se adapteze la cerinţele tematice ale Europei de Est — al celei noi, desigur.
   Dar erau oare povestirile mele suficient de criptice pentru a nu trezi suspiciunile autorităţilor literare? Asta era întrebarea. Sau, mă rog, una din ele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu

[Rescris în februarie 2017]