Urma scapă turma (15/17)*

Cinsprezece...

Tinerii muncitori de la Sovromtractor din Braşov au propus Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc înfiinţarea unui complex polisportiv denumit GATA PENTRU MUNCĂ ŞI APĂRAREA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE (G.M.A.)... În numeroase meetinguri tinerii muncitori şi elevi din Arad, Cugir şi Focşani s-au alăturat tovarăşilor lor de la Sovromtractor Braşov cerând înfiinţarea complexului G.M.A... G.M.A. întruneşte adeziunea maselor de sportivi din întreaga ţară. MOŢIUNE: Veniţi din întreaga Republică la concursul de perfecţionare a cadrelor sportive, salutăm cu entuziasm propunerea tovarăşilor de la Sovromtractor Braşov de a înfiinţa şi în ţara noastră un complex polisportiv asemănător G.T.O.-ului din Patria Socialismului. Ne bucurăm că milioanele de tineri muncitori din rândurile cărora facem şi noi parte îşi vor putea oţeli sănătatea, devenind forţe de neclintit în construirea socialismului şi pentru apărarea păcii. Suntem siguri că din masele de tineret ce vor fi antrenate în această competiţie se vor ivi curând elemente valoroase care vor veni alături de noi să apere cu cinste culorile Republicii noastre dragi. Întrecerile sportive din cadrul complexului G.M.A. ne vor căli, făcându-ne mai viguroşi, mai puternici pentru munca de înaltă productivitate şi pentru apărarea cuceririlor clasei muncitoare din Republica Populară Română... În cinstea alegerilor pentru Sovietul Suprem şi a primului candidat al popoarelor sovietice, MARELE STALIN, înnotătorul sovietic Leonid Meşcov a stabilit un nou record mondial... În lupta pentru pace a femeilor, exemplul sportivelor sovietice este un viu îndemn. Scrisoarea lui Edith Treybal adresată sportivei sovietice Maria Bogatîreva. Dragă Maria, au trecut aproape opt luni de când ne-am întâlnit la Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta. Dar parcă a fost ieri... După concursuri am pornit cu toţii în Piaţa Eroilor. Erau strânşi acolo mii de tineri şi tinere din toate colţurile lumii. Îţi aminteşti ce frumos fluturau steagurile păcii şi ale libertăţii? Când a luat cuvântul tânăra sportivă Rohonczi, s-a făcut linişte deplină. JURĂM CĂ VOM APĂRA PACEA! JURĂM. JURĂM. JURĂM... Atunci am simţit strângerea caldă a mâinii tale. Gândurile noastre se îndreaptă spre prietena ta, spre stadionul de pe malul mării. Ne-am strâns mâinile puternic şi am strigat împreună, alături de miile de tineri: JURĂM. JURĂM. JURĂM... A treia ediţie a «Cursei Scânteii» se va desfăşura la 15-16 aprilie pe distanţa Braşov-Bucureşti...
   Pentru ca disputele să nu oblige boxerii la deplasări anevoioase, Comisia Centrală de Box a alcătuit cinci grupe geografice: SUD, CENTRU, VEST, EST şi NORD... Redactorul rubricii Sport a ziarului Lumina, Ion Stere a fost prezent la galele de sâmbătă şi duminică 5 martie când s-au disputat primele întâlniri eliminatorii pentru desemnarea tinerilor campioni ai judeţului...
   Se distribuie raţiile de paste făinoase şi griş pe trimestrul întâi, pe baza bonului nr. 12 Diverse din luna martie a.c., cu următoarele raţii. Cartelele tip A, B1, B şi C primesc câte 1000 grame de fiecare bon, cartelele de tip D1 şi D2 primesc câte 500 grame de fiecare bon. Grişul se distribuie câte 1500 grame pe baza bonului nr. 13 Diverse din luna februarie a.c. din cartelele de alimente tip D2. Distribuirea se face până la data de 22 martie 1950 prin magazinele I.C.S. Alimentara şi cooperative...
   Reuniunea de box de la sala Spartac (fostă Gloria), desfăşurată sâmbătă începând de la ora 17 şi duminică de la ora 10 a atras un public numeros venit să aplaude evoluţiile tinerilor pugilişti de la asociaţiile Locomotiva, Metalul, Competrol şi Sportul Muncitoresc... Să nu uităm că semigreul Linte Simion nu are la activ decât trei matchuri amicale şi o singură participare la o competiţie — Cupa Unităţii Tineretului unde nu a fost trimis de conducerea asociaţiei mai departe de faza pe oraş, desigur datorită vârstei. Totuşi, în cele două întâlniri susţinute — din lipsa mai multor adversari — la eliminatoriile fazei judeţene a Campionatului Republican individual al juniorilor S. Linte a boxat cu o siguranţă rar întâlnită la vârsta sa. În prima partidă el şi-a trimis adversarul la podea încă din primele secunde ale matchului, lăsând impresia că ar fi putut încheia partida cu mult înainte de gongul final. Păcat că Stoenescu Constantin nu i-a putut da o replică mai dârză. Oricum, calificarea în semifinalele primei faze a Campionatului Naţional a juniorului S. Linte nu este o surpriză...
   Luptătorii noştri vor participa la Campionatele Mondiale de lupte, care vor avea loc la Stockholm între 21 şi 24 martie. ESTE PENTRU PRIMA OARĂ CÂND ŢARA NOASTRĂ PARTICIPĂ LA O COMPETIŢIE MONDIALĂ DE LUPTE, CARE VA ÎNTRUNI CELE MAI BUNE ECHIPE DIN LUME, ÎN FRUNTE CU REDUTABILA FORMAŢIE A UNIUNII SOVIETICE...
   Sportul Popular. Organ al Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri şi al Confederaţiei Generale a Muncii.
   Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor a propus introducerea complexului polisportiv „Gata pentru muncă şi apărarea Republicii Populare Române”... Dragi tovarăşi. În împrejurările de azi, în condiţiunile considerabilelor succese ale lagărului păcii condus de Uniunea Sovietică în lupta împotriva imperialiştilor anglo-americani provocători la război, sarcina centrală a tineretului nostru muncitor este lupta pentru apărarea păcii, lupta pentru consolidarea puterii şi înflorirea scumpei noastre patrii, Republica Populară Română. Patria noastră are nevoie de un tineret luminat, călit din punct de vedere fizic, cu nervii de oţel şi muşchii de fier, luptător neînfricat pentru apărarea păcii şi constructor vajnic al socialismului la noi în ţară...
   Vineri 10 martie, la ora 17,30 boxerul Simion Linte l-a întâlnit în semifinala judeţeană pe Ion Gologan de la Locomotiva, pe care l-a învins prin K.O. la mijlocul reprizei a doua. Întrucât până în momentul acela adversarul său nu dăduse niciun semn de oboseală publicul a văzut în victoria tânărului boxer de la Metalul jocul întâmplării. Aceia dintre spectatori care au participat însă şi la gala de duminică 12 martie, ora 10,30, când s-au disputat finalele judeţene ale Campionatului Naţional al juniorilor, n-au mai fost siguri că ceea ce s-a petrecut vineri-seară a fost pură întâmplare. În finala categoriei semigrele Simion Linte l-a învins pe Şchiopu Iulian de la Competrol tot prin K.O. şi tot în repriza a doua, cu deosebirea că faptul s-a petrecut nu la mijlocul reprizei, ca în semifinală, ci chiar în primele secunde... Vicepreşedintele grupării sportive Metalul, Ion Tomescu a participat la ambele gale împreună cu alţi instructori şi şefi de secţie de la grupare, Nicolae Alexiu, Gheorghe Brezeanu, Matei Brebeanu, pe care Simion Linte nu i-a putut desluşi de pe ring în semiîntunericul arenei...
   Ce înseamnă să fii campion al judeţului la categoria semigrea, juniori? Respiri mai uşor? Te simţi mai uşor? La ora unu, după un duş fierbinte la vestiarele sălii Spartac (fostă Gloria), Simion Linte, cu Aura la braţ, coborî treptele în strada Friederich Engels. Campion al judeţului. Din nou se acoperea de nori cerul... până departe peste Dealurile Plaiului. Peste străzile de la marginea oraşului... Strunga, Bobâlna, Partizanilor... locul unde Fane avea să-şi construiască o casă într-un an sau doi. A cui să fi fost tura la Mioriţa? Poenaru sau Vinţescu? Ora unu. Toţi ăia trebuie că mişunau acolo, între salon şi bucătărie... Lovin, Velicu, Pescaru, Manole, Cosma, Sismani... Nu mai pridideau Cati, Rafira şi Jenica... să scoată ciorba cu polonicul din oala cea mare şi să umple farfuriile. Aburinde, treceau pe tăvi ticsite pe sub nasul lui nea Boeru, care, c-un chiştoc de ţigară în colţul gurii, îşi ridica fundul de pe scaun să le ia ospătarilor bonul dintre dinţi. Şerveţele, piper, ulei şi oţet. Piccolo. Nu mai pridideau nici ei să toarne în pahare. Trebuia adăugată gheaţă în frapiere. Mişunau între bufet, beci şi salon... Petre, Leontin, Viorica, Stelian şi Georgeta. Vai, biata de ea, amărăciunea îi acoperea faţa ca o rană. Frumoasă cum era, cu picioarele ei de milioane. Ce se alegea de viaţa ei?... Simion Linte o pornea cu Aura la braţ pe strada Engels către centru. Campion al judeţului. Se întindea până departe peste dealuri umbra norilor trecători. Doisprezece martie o mie nouă sute cinzeci.
   Jubila. Bătrânu’ Linte le venea în întâmpinare. Elegant, cu pălăria pe cap şi un fular de mătase naturală, galben, în jurul gâtului. Întinerit, primăvara, fercheş, venea de-a dreptul din patul domnişoarei Ogăşeanu pe care o lăsase zăcând sfârşită printre lucrurile ei vaporoase, uşoare ca puful de păpădie.
   — Simion! Băiete! Tu? E-adevărat ce-am auzit? I-ai făcut praf pe toţi? Să le fi spus să nu mai prăpădească dracului banii pe tren! Unde bem o sticlă de şampanie? Două! Trei! Dă-i dracu’ de bani! Nu contează într-o zi ca asta! La Belvedere? Spune drept! Ciocneşti cu taică-tu o cupă de şampanie? Cristal curat! Să-l scoată de unde-or şti! Nu vreau s-aud de sticlă ordinară! Hai!...
   Aura se dădea speriată la o parte. Bătrânu’ îl lua pe Simion Linte de gât şi îl împingea către centru. Jubila.
   — Ce le-am zis la toţi? Marta, Mariana, Fane... La toţi le-am zis! Uitaţi-vă bine la el! Să n-am parte de lumina ochilor dacă-ntr-o zi n-o s-ajungă el campion! Aşa le-am zis! De-o sută de ori! Campion! Asta e! În viaţă tre’ să ştii să-i baţi pe toţi! Şcoală? Dă-o-n pizda mă-sii de şcoală! Cu ce te-alegi de pe urma ei? Vine Pascu ăla al lu’ Claudia şi te fute la cap! Studii, cică! Mă piş pe studiile alea ale lui! Uită-te la Simion al meu, îi zic! Cum arată? Zece din ăia tobă de carte la un loc nu face cât el! Numai muşchi şi vână! Campion! Mâine-poimâine o să-l vedeţi plin de bani! Nu merită? Să ridice mâna-n sus ăla de zice că nu merită, şi-l pocnesc peste bot! Boxer în ziua de azi. Numai el ştie cât munceşte! Slujbă şi box! Zi de zi... antrenamente... dă-i, aleargă prin local de la un cap la altul! Serveşte! Strânge! Cară! Seara, box... obosit frânt... pân’ la miezul nopţii! Numa’ alde Linte poa’ să facă una ca asta! Aşa că ce vii să-mi îndrugi mie aicea de şcoală? Bravo, băiete! Ai făcut bine ce-ai făcut! Şi să ştii c-aştept de la tine şi mai mult! Fiindcă ştiu că poţi. Dacă n-ai putea, aş zice: E-n regulă, băiete, pân’ aici ţi-a fost drumu’. Campion pă judeţ. Mai departe lasă-i pă alţii mai buni ca tine. Tu întoarce-te la localu’ tău şi vezi de lăturile de-acolo! Da’ nu-i aşa! Nici pomeneală! Alde Linte nu s-a oprit niciodată din drum! Pă judeţ? O nimica toată! Vreau să te văz campion pe ţară, băiete! Spune-mi ce-ţi trebuie şi îţi dau tot ce vrei! Ai nevoie de bani? Ai nevoie de palton? Ţi-ai mai cumpărat câte ceva de când lucrezi la Mioriţa. Da’ dacă-ţi lipseşte ceva, nu te sfii. Spune-mi. La fel ca şi pân’ acuma, fac tot ce depinde dă mine! Ştiu, n-am dus-o ca pe roze. A fost greu. Războiu’. Seceta. Doi ani dă secetă! Am făcut tot ce-am putut pentru voi! Cu mâinile astea! Am muncit! Pentru voi am plecat de la Floreşti, doar ştii şi tu! Ca să creşteţi la oraş şi s-aveţi de toate. Nu zic că-i numai meritu’ meu. Anişoara, dumnezeu s-o ierte, s-a zbătut şi ea. Păcat, zău, că n-a avut zile să-şi vadă feciorul campion pă judeţ. O droaie de copii. Fiecare cu meseria lui. Ăsta-i viitorul. Da, da. Zidari, ospătari, nu-i o ruşine! Asta a fost părerea mea dintotdeauna! Cantina unde lucrează Marta. Cantine... să aibă tot omu’ mâncare caldă când iese din schimb! Măcar o masă ca lumea pă zi, la prânz. Dimineaţa şi seara se descurcă fiecare cum poate. Mai o cană dă ceai, mai o cană dă lapte... Să curgă laptele şi să-ndestuleze casele oamenilor...
   Coborau pe strada Republicii. Uite, redacţia ziarului local, la numărul 82. Lumina. Din josul străzii veneau către ei Manole şi Leontin. În uniformă, fără nicio jenă, în plină stradă. Încotro? Bietul Leontin. Ce se alesese de toate invenţiile lui? Gheaţă la conservă. Ţevi te tinichea în salon, cu aer rece bolborosind în frapiere. Servirea pe bandă rulantă. Pastilele de castraveciori muraţi — hrana secolului douăzeci. Unde se irosise în nici trei săptămâni toată veselia lui isterică?
   — Linte! Ce bine-mi pare că te văd! Gata, po’ să-ţi strâng mâna? Ai ajuns campion?... Ai scăpat de toate? Nu ţi-e dor niciun pic de noi, prietenii tăi de la Mioriţa? care te-aşteaptă cu drag? Poate mai treci într-o dimineaţă, când descărcăm gheaţa. Distracţie mare, cum o ştii, scandal! Trosc-bum-pleosc! Georgeta s-a tăiat la deget într-un ciob de pahar. Într-o zi dom’ profesor l-a lăsat pe Petre să servească ciorba. I-a scăpat polonicul în farfurie. Îţi dai seama! S-a înălţat, aşa, un val de ciorbă şi s-a spart drept în pieptul clientului! Scandal! Urlete! Răcnete! Moarte de om!... Astea-s evenimentele. Cred că arzi de nerăbdare să te-ntorci, am ghicit? În slujba omului! Ce poate fi mai frumos?... Manole îşi cam pierduse răbdarea, el care de obicei avea atâţia prieteni de servit, iar aicea-în jur nu vedeai ţipenie. Dar Leontin continua să turuie. — Ce poate fi mai frumos? Uite, să-ţi dau un exemplu, ca să-nţelegi mai bine. Unde crezi că mergem noi acuma? Îţi spun tot eu, fiindcă n-ai să ghiceşti. Ne ducem acasă la tovarăşu’ Drăgoi. Duminică-seară, îţi dai seama. Bairam. Lume multă. Ca tot omu’, are şi el dreptul să fie servit. Nu? O camionetă cu mâncare a plecat încă de-acum o oră. Are vreun rost să mai ţinem restaurantul deschis? E mai bine acolo, po’ să mă crezi pe cuvânt. Am fost ieri şi i-am văzut bucătăria. Maica ta Cristoase! Să vezi ce dulapuri! Să vezi ce chiuvete! Merită să te angajezi acolo pe viaţă! Po’ să-ţi ţiu un loc până te-ntorci de la campionat dacă vrei... Şi chiar că se-nghesuiau toţi. Două ture. Sau poate trei, fiindcă de bună seamă că trebuia să se-asigure şi tura de noapte. Aşa că veneau toţi. Uite-i. Înşiraţi pe stradă, în uniformă. Alb şi negru. Chiar şi aicea în afara salonului puteai să-ţi dai seama de câtă autoritate se bucură Vinţescu. Mereu sobru alături de Mitroi, cu toţi ai lor în jur, în pluton compact — Cosma, Sismani... Viorica, Stelian... şi dom’ profesor Poenaru ceva mai în urmă cu Pescaru, Lovin, Velicu. Cine mai lipsea? Georgeta. Şi cum ar fi putut să fie prezentă tocmai ea? când menirea ei era să-i distreze pe oameni, nu să-i servească pur şi simplu. Pe câtă vreme toţi ăilalţi serveau de-o viaţă-întreagă şi altă meserie nu cunoşteau. Chelneri. Pune-i să servească, şi toată lumea e fericită. Bucuroşi veneau oriunde îi chema datoria. Mărşăluind pe stradă de la un loc la altul. De la restaurant la o casă particulară. Dar ce casă! Campioni şi ei, de ce să nu recunoaştem? Nu oricui i-era dat s-ajungă la una ca asta. Puteau Cristian Rucăreanu şi toţi ăilalţi zmei ai clasei să se dea şi peste cap — Nanu, Drăghici, Stamate, Miclea — puteau să se dea şi peste cap şi tot n-aveau să intre vreodată în tagmă. Fiindcă le lipsea ceva, asta e. Pe cin’ să convingă, cine să-i recomande?... Sus pe tribuna stadionului, alb pe roşu — SPORT ŞI SĂNĂTATE... Ei toţi se cărau, în timp ce acul cronometrului din mâna lui Damian parcurgea sacadat cadranul alb. Cui îi păsa pe-atuncea de Simion Linte, viitorul campion al judeţului la campionatul naţional de box juniori din o mie nouă sute cinzeci? Cui îi păsa de vreun altul pe lumea asta? La pititea ţâşneau rând pe rând din ascunziş la momentul potrivit şi se repezeau bezmetici la locul de scuipat. Fiecare să-şi scape propria-i piele. Dar puştii ieşiţi din joc mai aveau o singură speranţă. Cu sufletul la gură îl aşteptau pe ultimul ascuns. El să fie mai iute de picior şi să-i scape pe toţi. Urma scapă turma. Doar că nimenea nu ştia din ce colţişor tainic stă şi pândeşte clipa potrivită...
   Zona Sud... Faza interjudeţeană a campionatului republican... De la fereastra vagonului câmpia, proaspăt ieşită de sub zăpadă, învârtindu-se ca o uriaşă placă de patefon...
   Comisia Centrală de Box comunică tuturor comisiilor locale din ţară că titularii categoriilor respective (campionii de judeţ) nu pot fi înlocuiţi cu alţi boxeri sub niciun motiv. Da’ n-aveau motive. De că-i înlocuiască?
   Comisiile locale de box sunt obligate să trimită în cel mai scurt timp, pe adresa Comisiei Centrale de Box din strada Batiştei 4, un raport în legătură cu desfăşurarea primei faze a campionatului. Se va specifica în ce condiţii s-a organizat reuniunea, cum s-a procedat la alcătuirea programului, din cine a fost format juriul, judecătorii-arbitri, dacă a existat asistenţă medicală etc.
   Se face cunoscut tuturor judeţenelor care organizează întâlnirile din faza a doua că întâlnirile vor fi conduse numai de arbitri calificaţi. Învingătorii întâlnirilor din cadrul fazei a doua se califică pentru faza a treia, a campionatelor de zonă...
   Noua clasificare a sportivilor din R.P.R. Au fost stabilite următoarele categorii pentru clasificarea sportivilor din ţara noastră: Maestru Emerit al Sportului... Maestru al Sportului... Categoria I... Categoria II... Categoria III... Categoria Juniori... Titlul de Maestru Emerit al Sportului este un titlu de onoare, care se acordă pe viaţă sportivilor Republicii Populare Române, care au obţinut, în urma activităţii de mai mulţi ani, rezultate excepţionale în concursurile naţionale şi internaţionale, evidenţiindu-se totodată în munca voluntară depusă pentru dezvoltarea culturii fizice şi sportului precum şi prin activitate pedagogică în sport, toate acestea completate printr-o conduită morală care să servească de exemplu tineretului sportiv...
   N-aveai prea mult timp să citeşti, dar maestrul Nicodim putea să-nţeleagă lesne o asemenea pasiune. Era ca şi cum te-ai închide într-o odăiţă, singur, câteva ore înainte de meci şi n-ai mai vrea să ştii de nimica şi de nimeni. Foarte bine. Îl lăsa în singurătatea lui, privind afară, pe buze c-un zâmbet de îngăduinţă la adresa frigului întors pe neaşteptate acum câteva zile. Preocupat, Simion Linte dădu pagina.
   Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca pe care o cere fata mea cea mică. Că de nu, unde-ţi stau picioarele îţi va sta capul. Şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.
   Atuncea Prâslea se duse şi se băgă ucenic la argintar.
   Prâslea, tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindcă nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise: — Stăpâne, te văd trist că nu poţi face furca ce ţi-a poruncit împăratul, iată, mai sunt trei zile până să se împlinească sorocul ce ţi-e dat. Lasă-mă pe mine s-o fac...
   Bătrânu’ Linte luase în mână cartea cu poveşti şi o frunzărise cu mult interes. Pentru prima oară trecuse mai departe de pagina cu titlul... — Aşa, da! Ia aminte, băiete! Aicea e strânsă toată înţelepciunea străbunilor noştri! Eu n-am prea citit la viaţa mea. Ce să-i faci! Aşa au fost vremurile. N-aveai timp de citit. Şi nici nu te lăsau stăpânii! Da, da! Moşierul Ogăşeanu avea la conac o odaie plină de cărţi! Rafturi din podea până-n tavan! Să te-apuce ameţeala, nu alta! O odaie mare cât sala de aşteptare de la gară! Da’ ce crezi! Citea? Aiurea! Bani prăpădiţi pe toate milioanele alea de cărţi! Îndărătul lor îşi ţinea ascunse sticloanţele cu coniac franţuzesc! Asta făcea. Le ţinea ascunse ca să nu-l dibuiască fiică-sa. Fiindcă altminteri, dacă-l prindea că bea, era vai de mama lui! Îl pisa la cap de-i trecea tot cheful... E bine să citeşti, băiete... Înţelepciunea poporului! La şcoală vă-nvăţa numai prostii, ştiu eu! Dă-o dracu’ de şcoală! Bine c-ai scăpat de ea! N-are de ce să-ţi pară rău. Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana! Ştiu, mi-aduc şi eu aminte! Citeam cu nesaţ! Religie? Nu, mersi, n-am nevoie! Încercau să ne-ndobitocească pe vremea aia! Po’ să ţi-o spun pe şleau: cu mine nu le-a mers! Eu n-am nevoie de biblie şi de toate minciunile voastre, domnilor! Încercaţi în altă parte! Mie daţi-mi să citesc din înţelepciunea poporului! Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana. Asta, da! Am să citesc mereu basme dacă o să am timp şi niciodată n-o să mă satur de ele!...
   Îi trebuia doar un pic de timp. Dar n-avea. Îl acosta madam Marchidan şi îl descosea cu o curiozitate bolnăvicioasă, sorbindu-l din ochi, acuma c-avea un fecior campion al judeţului. Bătrânu’ se oprea să stea de vorbă cu frizerul Mişu Dobre, dar pe frizer povestea cu campionatul îl lăsa rece. Zâmbea doar blajin-neîncrezător în timp ce asculta dând uşor din cap: nu făceai gaură-n cer cu titlul de campion al judeţului. Dacă asta i-ar fi adus mai mulţi clienţi, atuncea da! merita să te făleşti că ai un campion prin preajmă. Dar clienţi erau puţini. Mişu Dobre trăgea perdeluţa de pânză albă de la uşă şi se aşeza la încă o partidă de table...

   Sâmbătă 25 martie, în faza a doua a Campionatului Republican de Box al Juniorilor, Simion Linte l-a întâlnit pe reprezentantul judeţului Muscel, Victor Florea, pe care l-a învins prin abandon dictat de medic pentru rănire la arcadă, în repriza a doua. Chiar şi fără rănire însă, rezultatul meciului ar fi fost probabil acelaşi pentru că pe parcursul unei reprize şi jumătate cât a durat partida forţele celor doi boxeri s-au dovedit a fi sensibil inegale... La vestiar vicepreşedintele Tomescu i-a strâns mâna cu căldură lui Simion Linte, arătându-se pentru prima oară cu adevărat încrezător nu numai în victoria sa din faza pe sector ci şi în finala campionatului naţional. Maestrul Nicodim a fost în seara aceea mai degrabă rezervat şi tăcut, probabil dintr-un motiv ascuns. Tomescu era însă atât de sigur de victorie că în aceeaşi seară, în tren, vorbindu-i lui Simion Linte despre titlul de campion al ţării, pe care de bună seamă avea să-l cucerească, l-a sfătuit în modul cel mai serios să rămână modest, să nu-şi uite colegii de asociaţie şi să persevereze, fiindcă — zicea el, peste un an titlul de campion la seniori avea să fie mult mai greu de cucerit şi încă şi mai greu de menţinut în anii următori.

   Un singur pas până în finală. Îţi venea să numeri zilele rămase. Cu groază sau cu nerăbdare? Încordarea care îi plăcea atâta lui Tomescu. Auzi ce idee! Băieţi frumoşi şi fete frumoase, zicea. Prin sport şi exerciţii fizice. Vechiul proverb latin: men sana in corpore sano. Mai curios era că nu uita nicio clipă ce vroia. Nici chiar acuma, în toiul antrenamentelor. Zilnic trei ore dimineaţa şi încă două ore după-masă. Tomescu venea şi la sfârşit găsea timp să-şi plaseze ideile lui tactice. De fapt o trăsneală. Atmosferă potrivită pentru naşterea unui campion? Aici în sală o găseşti. În apropiere de vestiar şi de duşuri. Chiar şi fără prea multă mişcare... Într-un fel, sigur că avea dreptate. Atmosfera dorită n-o întâlneai acasă. Aici în sală, chiar şi acuma la sfârşit de martie încă mai găseai dimineaţa caloriferele calde... Aerul uscat şi izul de transpiraţie... până-n clipa când maestrul Nicodim deschidea ferestrele spre stradă... Singur în competiţie, la fel ca altădată în cursa de zece mii de metri, toamna pe stadion. Ultima toamnă la şcoală. Douăşcinci de ture de pistă... Păcat că dintre băieţii ăilalţi nu trecuse niciunul de faza pe judeţ. Te pomeneşti că se mângâiau cu gândul că o dată ajunşi seniori avea să le meargă mai bine. Cocoşul Belcu privea în viitor, cum s-ar zice. Cocoţat în vârful parului bătea din aripi şi striga cucurigu pentru zorii unei cariere lungi şi pline de succese... O mie nouă sute cinzeci şi unu... O mie nouă sute cinzeci şi doi... Cine ştie? Nu peste mulţi ani poate c-avea să vină şi pentru ei succesul. Nelu Moraru, Gigi Ionescu, Sorin Măgură... un pic îngânduraţi veneau la antrenamente la fel ca şi-nainte, lunea, miercurea şi vinerea după-masă. O primăvară care nu prea le-a surâs. Cer posomorât. Fulguise cu câteva zile înainte. Doar atâta. Aura zicea: — Ar trebui să facem o excursie undeva după ce se termină toate astea. La Sinaia, ce zici? Sau la Predeal! Într-o sâmbătă, când o să vină vremea frumoasă. Dacă o să mai vină vreodată. M-am săturat de magazin, Simion! Mi se face greaţă doar când descui lacătul dimineaţa! Ştii tu ce-nseamnă asta? Vreau să mă văd la Sinaia într-o sâmbătă-seară!...
   Sigur, tre’ să fi fost frumos la Sinaia. Să umbli haihui pe străzi şi să caşti gura. Vile, mai frumoase chiar ca-n cartierul Siretului. Miclea cu tot neamul lui de doctori din tată-n fiu ar fi fost invidioşi. Da’ dacă stăteai să te gândeşti, ce să vezi acolo? Case? Puteai să baţi kilometri întregi şi să nu-ntâlneşti o singură sală de antrenament... Materiale sportive. Zău, Aura, îţi venea s-o-ntrebi, Ce dracu-ţi lipseşte? N-ai de toate în magazin, e drept. Vinzi pe sub mână şosetele, sacii de sport. Dar tot ce-i acolo, hanoracele din pânză de cort kaki, halterele mici, paletele şi mingile de ping-pong... Barna şi Villa... Oare toate astea să nu facă doi bani? Să-ţi fie silă să descui lacătul dimineaţa?
   Bâlciul de primăvară, în piaţă. Simion Linte se opri înaintea rafturilor cu sticle. În mijloc, pe ultimul raft, sus, se lăfăia o sticlă de şampanie cu gâtul acoperit cu poleială aurie. Încercaţi-vă îndemânarea! Toţi trenţăroşii priveau cu jind. Puteai să te-ntrebi: băuse oare vreodată careva din ei măcar o gură de şampanie? Stăpânul tarabei arăta cât e de uşor să câştigi sticla. Te concentrai un pic aplecându-te peste frânghie şi lansai belciugul de lemn de-a-nvârtitelea. Belciugul trecea în zbor peste sticlele neînsemnate de pe rafturile de jos şi se agăţa exact de gâtul auriu al sticlei de şampanie dănţuind ameţit în jurul lui. Gata, sticla era prinsă. Părea un fleac de nimica. Încercaţi-vă îndemânarea! Douăşcinci de lei încercarea! Curioasă, Aura îl întreba din ochi pe Simion Linte. Dar nu, el trecea încet mai departe, la alte tarabe, printre frânghii întinse. Tir sportiv. Un fierar de tinichea se pornea să lovească repezit ciocanul de nicovală. Piciorul unui fotbalist, în jambieră cu dungi albe şi roşii, lovind în minge. Şi ce mai era? Un biciclist se pornea să pedaleze îndrăcit. Ultima sută de metri. O mahalagioaică îşi bătea cu măciuca pe spinare bărbatul beţivan, stârnind hohote de râs în mulţimea de gură-cască. Tir sportiv. Treceai mai departe. Roata norocului. C-un răpăit metalic bara de fier, grea, trecea de nu ştiu câte ori printr-un acelaşi loc, cu arcul de oţel peste şirul de cuie, încetinindu-şi mişcarea. Te uitai pe masa rotundă... şi ce vedeai? Figurine de ghips, bălţate, inele de tinichea, păsăruici de lut ars, smălţuite, numai bune de umplut cu apă şi de suflat ca să scoată triluri de privighetoare care se îneacă... Iar la mijloc trona o figurină mare... o statuetă cu ţâţele goale şi cu chiloţii căzuţi într-o parte de pe şoldul doldora. Mamă doamne! S-o fi văzut Leontin! L-ar fi apucat istericalele. Roata norocului! Toate numerele câştigătoare! Roata norocului! Cinşpe lei tragerea! Statueta aia... Merita s-o câştigi ca s-o pui după aia într-o cutie şi s-o trimiţi colet lui Badea acasă. Ca să-i treacă supărarea după castraveciorii muraţi...
   Zâmbind, Simion Linte trecu mai departe, cu Aura de braţ. De-a lungul tarabelor, cu inima uşoară, ca un viitor campion. N-aveai unde să-ţi întrebuinţezi forţa sau să vrei s-o arăţi. Tarabele se întindeau pe toată lungimea străzii 13 Decembrie până departe. Improvizate, ăsta era cuvântul. Împodobite cu ghirlande de brad. Mirosind a grajd şi a fân de anul trecut udat de ploaia proaspăt căzută. Ploile din zilele trecute. Douăşdoi, douăştrei, douăşpatru martie... Zvon de fier lovit cu ciocanul pe nicovală. Meştereau săbiile încovoiate... pentru tinerii războinici daci. Balaurul cu cap de lup, metalic, în vârful suliţei, şuierând în vânt. Meşterii bărboşi, sălbaticii îmbrăcaţi în zdrenţe, mânjiţi pe faţă de funingine, încinşi de dogoarea focului. Loviturile de ciocan succedându-se în ritm îndrăcit... mai multe mâini de meşteri... ciocanele căzând pe acelaşi fier de sabie... Hm! Te pomeneşti că vicepreşedintele Tomescu avea dreptate. Fete frumoase şi băieţi frumoşi! Roata norocului deci... Ia uite, Tudor. Căsca şi el gura pe-acolo. Aura îşi lipi obrazul de umărul lui când i-o prezentă. Se pisicea ca orice muieruşcă, depindea sută la sută de bărbat şi ţinea ca toată lumea s-o ştie. Roata norocului răpăia alăturea ca o mitralieră.
   — Nu vrei să-ncerci?
   Fâstâcit, Tudor clătina din cap, cu ochii-n pământ, roşind.
   — Poate vrei să tragi la ţintă?
   Nu, nici să tragă la ţintă nu vroia. Pierdut, tot. Pur şi simplu nu se aştepta să-l întâlnească pe frate-su cu Aura la bâlci. Clar, nu? El se descurca de minune la orele de matematică. Zburda, cum s-ar zice. Poate că era as în clasă la el, precum Cristian Rucăreanu, Drăghici şi toţi ăilalţi. As, ăsta era cuvântul. Se uita atent în ochii doamnei Istrate când cânta în cor. Somnoroase păsărele. O sorbea din ochi şi ea la rândul ei îl aprecia trimiţându-i peste capete un zâmbet de încurajare, părintesc. Simion Linte îl apucă de bărbie şi brusc îi suci faţa către soare. O vânătaie sub ochiul stâng. Puştiului nu-i plăcu să fie privit drept în faţă. Nervos, se smuci să scape... Simion Linte îi zări fugitiv jegul de la guler. Oare Marta nu se mai întorsese acasă? Cine să aibă grijă de copiii ăştia? Mariana? Claudia de bună seamă că ştia să-şi poarte singură de grijă. Dar Tudor? Într-o zi aveau să-l mănânce păduchii. Vino la noi, puştiule, îţi venea să-i zici. La toamnă când se liniştesc toate. Nu aştepta să te exmatriculeze din prăpădita aia de şcoală. La noi sunt duşuri chiar lângă vestiar. Apa fierbinte curge zi şi noapte. După câteva săptămâni de antrenament cu maestrul Nicodim n-o să-ţi mai învineţească nimenea ochiul, po’ să fii sigur... O privire de frate ceva mai mare.
   Simion Linte îi lăsă bărbia c-o ultimă smucitură.
   — N-ai fost să mă vezi la gala de pe cinci martie...
   Nu. Tudor n-avea niciun răspuns de dat. O umbră de iritare i se ivi în ochi.
   — Poate te interesează că pe paişpe aprilie intru în finala pe zonă.
   Nu, nu-l interesa nici asta. Nu vroia decât să-l laşi în pace. Şi Simion Linte îl lăsă să plece. Îl urmări cu privirea în timp ce dispărea în mulţime, printre tarabe.
   Roţile norocului. O simţi pe Aura strângându-i uşor mâna. O situaţie neplăcută între doi fraţi, după părerea ei. Avea dreptate. Femeile simţeau totdeauna când relaţiile scârţâie şi se grăbeau să sară într-ajutor. Foarte frumos din partea lor. Dacă se pricepeau s-o facă, era şi păcat să stea de-o parte, Îi răspunse Aurei la strângerea de mână. Şi când te gândeşti că abia acum o lună jumate, la începutul lui februarie făcea dragoste pentru prima oară c-o femeie. Un puhoi de evenimente de-atuncea. Şi-n plus, abstinenţa. Două săptămâni de post negru înainte de fiecare gală. Numărai zilele când aveai voie şi vedeai că nu mai rămânea nimica. Dar după campionat... Sfinte Sisoe! nicio oprelişte. Săptămâni în şir! Luni! Pe săturate! Simţi iarăşi strânsoarea mâinii ei. De data asta oare de ce?
   Se uită la Aura şi în ochi îi recunoscu chemarea. În mijlocul mulţimii... numai ei doi. Murmurul amuţi. Paişpe aprilie... finala pe zonă. Socotind de azi, cinci zile puteau să-şi facă de cap. Muşchiul de la mâna dreaptă i se strânse, gata s-o tragă după el afară din piaţă... pe drumul cel mai scurt... zburând către strada Gorunilor, numărul şapte. Dar era în plină pregătire competiţională. Cinci ore pe zi, uşor, fără eforturi prea mari. Pe maestrul Nicodim nu puteai să-l duci de nas. Reflexele, asta în primul rând. Pregătirea tactică. Să te-nşeli singur? Să vii obosit la sală?... Nu, mai bine să ai un pic de răbdare, fetiţo.
   O lună. Atâta tot.

***

^*Capitolul 15 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (15)*

   Personaje şi oameni

Cel mai bine era să-i ignori. Dar ce, parcă puteai! Veneau din spate, dinspre bucătăria restaurantului, treceau printr-o latură sau prin cealaltă a mesei tale, se aplecau la mesele care îţi intrau în câmpul vizual, aveau pantaloni negri, vestă neagră şi cămaşă albă şi în general îţi ofereau un contrast dezagreabil între gestica servilă a corpului şi aroganţa feţei. „MUTRE”, putea să-ţi vină în minte. Bleer culegea impresii pentru cartea pe care avea să o scrie peste câţiva ani şi până la a cărei publicare aveau să treacă încă şi mai mulţi ani. Dar preocuparea pentru chelneri nu îl împiedica să fie cât se poate de prezent, la aceeaşi masă cu Miruna. Masă de două locuri, ca şi altă dată. La rândul ei, Miruna, deşi unui ziarist meseria nu îi cere să observe oamenii ci mai degrabă să creeze evenimente, era totuşi o fire sensibilă la ambianţă, nu punea nimic la inimă, n-ar fi rostit niciodată cu privire la unul sau la altul cuvântul „mutră” şi obişnuia să încadreze toate în perspectiva timpului, care, e lucru ştiut, îndulceşte asperităţile. Şi bine face. De aceea îi era oarecum ciudă că oamenii din Europa de Est sunt, în cea mai mare parte, atât de stângaci şi de încuiaţi.
   „Mi-ar fi plăcut ca oamenii să ştie să se exprime, să nu se intimideze când li se pune un microfon în faţă şi să-şi exprime propriile lor gânduri, nu să debiteze ceea ce ştiu că se aşteaptă de la ei.”
   „Chestia asta cu exprimarea e o treabă destul de complicată”, spuse Bleer. „N-aş garanta nici pentru mine. În general nu mă încurc când am de ţinut sub control mai multe personaje, dar o conversaţie a unui cuplu de personaje nu-mi vine totdeauna tocmai la îndemână. Nu mai vorbesc de monolog...”
   Mirunei îi stătu pe limbă să facă o remarcă răutăcioasă despre cum i-ar fi văzut Bleer pe ei doi în situaţia de faţă, dar citise pe undeva că cel mai bine este să te abţii şi că dacă ai o replică cu adevărat inteligentă, chiar şi maliţioasă, mai bine ai face s-o păstrezi pentru tine, iar spiritul ei va transpare în sclipirea ochilor tăi. Şi interlocutorul va pricepe mesajul nerostit.
   „Bănuiesc că tu, ca scriitor...” începu ea.
   „Eu nu mă consider scriitor”, o întrerupse Bleer. Şi o oarecare tristeţe se simţi în vocea sa.
   „Nu? Dar ce te consideri? Ziarist?”
   „Chiar dacă aici în Europa de Est, un ziarist nu e ziarist decât pe jumătate, da, prefer să rămân ziarist.”
   „Ziceam că tu, ca scriitor — totuşi! —, bănuiesc că eşti într-o permanentă vânătoare de replici şi că suferi dacă personajele tale se exprimă mai sofisticat decât trebuie. Aşa-i că eşti pentru adecvare?”
   „Ai multă intuiţie”, râse Bleer. „Când eram mic, citeam prin cărţi dialoguri impecabile, scrise fără nicio poticneală şi eram revoltat: Unde au întâlnit ei, scriitorii, oameni care să discute în felul ăsta? Replici care se succed şnur de o parte şi de cealaltă, fără nicio bâlbâială! Personaje care turuie pe nerăsuflate, aşteptându-l fiecare, cuminte, pe interlocutorul său să-şi ducă replica până la capăt, fără să intervină, fără să întrerupă, după care cel de-al doilea intra într-o perioadă de tăcere aşteptându-l pe cel dintâi să spună tot ce are de spus! Şi tot aşa... Eu, dacă aveam să ajung vreodată scriitor — îmi spuneam —, aveam să-mi pun personajele să vorbească natural, să se bâlbâie, să se întrerupă, pe scurt să vorbească aşa cum oamenii vorbesc în viaţa reală.”
   „Şi până la urmă?”
   „Până la urmă am ajuns la concluzia că naturaleţea contează mai puţin. Adică naturaleţea nu trebuie să lipsească, dar nici să fie... cum să spun?... imitată. Mai degrabă sugerată. Totuşi, oamenii, cititorii trebuie să se aleagă cu ceva de pe urma lecturii. Nu-i poţi condamna la o lectură interminabilă doar de dragul naturaleţei.”
   „Ştii, Bleer, spuse Miruna după o pauză, câteodată nu-mi vine să cred că eşti un scriitor fără nicio carte publicată.”
   Bleer vru să-i repete că nu se consideră scriitor, dar se complăcu în melancolia zilei luminoase şi tăcu.
   Chelneri veneau, chelneri treceau, chelneri dispreţuiau tot ce în ochii lor nu era vrednic de stimă, şi criteriile lor de stimă erau bine ascunse în ochii lor întunecaţi. Nu le scăpa nicio persoană de vază. Simion Linte ştia foarte bine că un anumit ştab aşezat la o masă în restaurant era de-ajuns să ridice un deget în sus, şi în clipa următoare cel puţin un chelner şi şeful de sală se înfiinţau cu şervetul pe braţ şi ceafa plecată.
   „Culoarea lor contrastează cu culoarea oficială”, observă Bleer.
   „Te referi la chelneri?”
   „Da, la ei mă refer.”
   „Nu şi atitudinea lor”, completă Miruna. „Cum de te-a atras un personaj chelner?” se arătă ea interesată.
   „Totdeauna m-am întrebat ce se poate face cu puterea.”
   „Cu puterea fizică?”
   „Cu orice fel de putere. Un mare campion la box are mai mult decât putere fizică. Şi în acelaşi timp puterea nu îi este de prea mare folos. Toată lumea se dă bine pe lângă el. Dar la o adică se ivesc mereu fel de fel de indivizi care pretind că succesul campionului li se datorează. Se laudă că ei l-au favorizat şi că dacă nu l-ar fi favorizat, nu s-ar fi ales nimic de el. Şi toată lumea trebuie să ştie asta şi mai ales campionul însuşi. Mai ales el. Putere şi servitute. E un joc care atrage şi fascinează.”
   „Şi chelnerii? Au şi ei putere?”
   „Oho, şi încă cum! Au puterea banilor. Doar că nu fac uz de ea decât în cazuri extreme.”
   „Au chiar aşa de mulţi bani?”
   „Foarte mulţi în comparaţie cu noi toţi care trăim din salariu.”
   „Şi doar în bani stă puterea chelnerilor?”
   „Chelnerii mai au o particularitate. Ciripesc. Asta-i o putere cu două tăişuri. Poţi să înfunzi pe cineva dacă ţii s-o faci cu tot dinadinsul, dar în acelaşi timp eşti la cheremul celui căruia îi livrezi informaţiile. Cred că dacă nu te pricepi să ciripeşti... ba nu, să tragi cu urechea... nu te angajează nimeni chelner. Probabil că trebuie să-i insufli clientului încredere ca să-ţi facă fel de fel de confidenţe. Sau chiar servicii, de ce nu.”
   „Ştii ceva, Bleer, eu n-am de gând să-mi fac sânge rău”, spuse Miruna. „Destul îmi fac atmosferă colegii mei la redacţie.”
   „Vrei să plecăm?”
   „Spuneai că te pricepi să ţii în frâu o mulţime de personaje?”
   „Mă rog, n-aş zice că o mulţime; şi nici n-aş avea pretenţia că le «ţin în frâu»; dar mi s-a părut că îmi ies scenele cu grupuri de câteva personaje.”
   „Îţi dai seama că tu scrii pentru viitor, Bleer? Îţi dai seama că nimeni nu te va publica în ziua de azi?”
   „Gândul se antrenează”, continuă el sărind peste trista îndoială a Mirunei. „Le văd ca la cinematograf şi îmi vin în minte replicile în aşa fel ca să favorizeze o continuare pentru fiecare. Ca în jocurile alea cu cuvinte, ştii? Când unul din parteneri trebuie să găsească un cuvânt ale cărui prime două litere să coincidă cu ultimele două ale cuvântului spus de jucătorul anterior. Fiecare se străduieşte să-l înfunde pe jucătorul care urmează găsind un cuvânt care să fie imposibil de continuat. Dar la mine, dimpotrivă, fiecare personaj îşi dă silinţa ca celălalt să poată continua cât mai uşor. Chiar şi atunci când personajele nu se suferă unul pe altul. Cumva, fiecare e conştient că la un moment dat lui îi va veni rândul să continue conversaţia începută. Şi de fapt nimeni nu spune neapărat ceva inteligent. În grupuri rareori se găseşte câte ceva inteligent de spus. Dar se iscă, aşa, un fel de horă a replicilor, care amuză pe toată lumea. Inclusiv pe autor!”
   Miruna se amuză cu un gând care îi veni în minte.
   „Ai putea să improvizezi o scenă cu ce se vede în jur? Ai destule personaje. Şi mai nimic inteligent!”
   „Mă rog, nu e pentru vremurile noastre, dar putem spera în viitorul Europei de Est.” Bleer se lăsă cu spatele de spetează şi îşi băgă mâinile în buzunare. Se uită in jur cu un interes difuz.
   „Ştii care e secretul? spuse el schiţând un început de antren. Dacă vrei să-ţi iasă bine o lucrare de ficţiune, totdeauna trebuie să porneşti de un cuvânt cheie, sau de la un gând cheie — unul mic, nu neapărat un gând măreţ; sau, cel mai bine, porneşti de la un amănunt cheie.”
   „Şi care ar fi aici amănuntul cheie?” îl provocă Miruna zâmbind.
   „Amănuntul cheie este că cei care fac din restaurant o entitate, ca să spun aşa, sunt chelnerii. Fără ei, clienţii ar fi molecule fără coeziune. Uite, să zicem că la intrarea dinspre bucătărie se iveşte şeful de sală, care îşi roteşte privirea peste mese. Are o căutătură vulturească şi imediat observă cine nu-i servit la timp şi care sunt clienţii care nu trebuie lăsaţi să aştepte nici trei minute. După care pocneşte din degete şi pocnetului îi urmează în prelungire indicaţia din degetul arătător — uite-aşa, dintr-o bucată. Aron, comandă şeful de sală, masa a doua de pe rândul din mijloc, vezi că acolo s-a aşezat acum cinci minute o persoană de vază! ... Nu-ţi mai spun ce cuvinte găseşte şeful de sală pentru «de vază»!... Trebuie să-ţi amintesc eu cine-i persoana? şuieră şeful de sală. Aron zboară către masa cu pricina, dar pe drum o mână încearcă să-l apuce de braţ; nu reuşeşte, bineînţeles, dar chelnerului Aron nu i-a scăpat că încă cineva şi-a pierdut răbdarea, şi s-a şi întors către client: Numai două secunde şi am venit! Şeful de sală pocneşte iarăşi din degete şi arată către altă masă. Raul! Vezi că la ultima masă clientul aşteaptă de multă vreme! O tânără clientă se întoarce plictisită către însoţitorul ei: Ascultă, tu suporţi toată tevatura asta?...
   „Şi ce alte amănunte mai inventezi?” râse Miruna.
   „Tevatura nu ne priveşte dacă n-o bagi în seamă, îi răspunde însoţitorul” — continuă Bleer imperturbabil, acum că deja se antrenase în imaginaţie. „Tânăra clientă observă în clipa următoare că cei doi de la masa alăturată se volatilizează precipitat, cu spinările încovoiate, ca nişte borfaşi prinşi asupra faptei. La o masă o furculiţă cade speriată pe jos şi, ricoşând, scoate un dublu ţi. La o altă masă, plecarea precipitată a clientului se soldează cu un cuţit căzut pe jos în disperare. Şi iată şi explicaţia: pe uşă şi-a făcut apariţia echipa de control a Administraţiei Centrale. Controlul vizează absenţa de la locul de muncă, dedusă din prezenţa la acest restaurant. Alţi clienţi o şterg la fel de englezeşte, fără a se uita în urmă, mimând urgenţa la toaletă; sau cine ştie ce alte urgenţe. Echipa de control e compusă din trei indivizi, care se cheamă membri! Ai reţinut? Membrii se deplasează la una din mesele de unde ocupanţii s-au evaporat cu câteva clipe înainte. Cine a stat la masa asta? vine întrebarea răstită a membrului principal al echipei de control şi este adresată vecinilor de masă. Pe masa cu pricina au rămas farfurii pe jumătate pline cu mâncare, pahare băute doar pe jumătate, un carneţel şi un creion, ba chiar şi o haină lăsată pe spetează ca pe umeraş. Unul din vecini se uită fix la membrul principal, de jos în sus, cu o privire de câine bătut care încearcă totuşi să mimeze o umbră de demnitate, în timp ce învârteşte în mână, nervos, o cutie de chibrituri aproape goală. Tânăra clientă se apleacă şi şopteşte ceva în apropierea urechii însoţitorului ei: Nici eu n-aş vrea să fiu văzută aici. Hai să mergem! ... Prea târziu, decide însoţitorul, care nu mai e tocmai tânăr; deşi înţelege prea bine că tovarăşa sa are toate motivele din lume să nu dorească să fie surprinsă în timpul orelor de serviciu în compania unui bărbat care nu îi este nici coleg de serviciu, nici soţ şi pe deasupra mai este şi căsătorit.
   Miruna în schimb nu avea niciun motiv să se teamă. Proţăpit la masa lor, membrul principal al echipei de control o întrebă de nume.
   „Păi, staţi niţel! protestă Miruna, parcă nu aşa era vorba.”
   „Ce anume, tovarăşe?” o bruftuieşte membrul principal. „Ce nu-ţi convine? Te cheamă Sidonia?”
   „Nu. Mă cheamă Miruna. Credeam că am voie să mă duc la restaurant când vreau şi cu cine vreau.”
   „Sidonia ţi s-ar potrivi”, trase celălalt o concluzie unilaterală.
   Şi spunând asta, întinse mâna, ferm şi absent în acelaşi timp, după legitimaţia de serviciu a lui Bleer în timp ce continua să o fixeze pe Miruna cu o privire încruntată.
   „Tot ziarist?” îl întrebă pe Bleer fără să-l privească.
   Bleer nu-i răspunse.
   „Acru?” îl apostrofă celălalt, de sus. Şi de astă dată îi aruncă o privire scurtă şi tăioasă. „Vezi că în curând ai de răspuns la o întrebare. Ai uitat? Ai face bine să nu uiţi.”
   Bleer îi răspunse cu o tăcere încăpăţânată, care îi atrase din partea controlorului Administraţiei Centrale alte două scurte priviri tăioase peste umăr în timp ce se deplasa să ceară legitimaţiile de serviciu la masa următoare.
   „Presupun că nu te încurci în amănunte”, îl iscodi Miruna după ce rămaseră numai între ei doi. „Chiar crezi că numele de Sidonia mi se potriveşte?”
   „Aş vrea întâi, îi răspunse Bleer cu o faţă gravă, să stabilim că ticăloşii n-au niciodată dreptate.”
   „Dar dacă uneori au totuşi?” continuă Miruna să se arate iscoditoare. „Te-am întrebat dacă crezi că Sidonia mi se potriveşte.”
   „Să ştii că şi eu m-am gândit”, recunoscu Bleer. „Se întâmplă la fel ca şi cu personajele. Unii poartă numele potrivit, puţini dintre ei, dar cei mai mulţi au un nume greşit. Probabil că de aceea ai avut impresia că oamenii sunt stângaci şi nu ştiu să se exprime când li se pune un microfon în faţă. Numele e ceea ce nu li se potriveşte.”
   „Da?” se arătă neîncrezătoare Miruna. „Eu credeam că-i o chestiune de educaţie.”
   „Sigur, nu neg, poate fi şi o chestiune de educaţie.”
   Miruna ezită îndelung înainte de a-i adresa din nou cuvântul lui Bleer.
   „La ce întrebare trebuie să răspunzi, Bleer?”

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu

„Proza scurtă are bătaie lungă”

Am primit următoarea

Invitație la grupajul revistei Familia

„Proza scurtă are bătaie lungă”

Fac împreună cu Marius Miheţ un număr al Familiei dedicat prozei scurte.

Anexez textul invitaţiei. E mai mult o provocare la joacă. Sper să vi se pară interesant, ne-am bucura să puteţi răspunde.

Prezentare:

Dacă e adevărat că cele mai grele și importante lucruri sunt cele nespuse, cele imposibil de spus, trebuie să fie la fel de adevărat că forța de sugestie e cea mai redutabilă armă din arsenalul unui prozator. Și dacă stăm să judecăm care dintre formele epicului se pretează cel mai bine para-exprimării de acest tip, gândul se duce automat spre proza scurtă, cea care ocupă un spațiu intermediar, cea care trebuie să-și mențină echilibrul între magia poeziei și concretul ucigător al romanului (chiar și al aceluia poematic, strivitor prin însăși acumularea aluvionară pe care o presupune). Mai mult decât toate speciile epicului, proza scurtă își poate justifica existența numai în limita a ceea ce sugerează, arătând. Mare parte din epicul prozei scurte se deapănă dincolo de granițele ei; de aceea e extrem de greu ca un autor să aleagă elementele care slujesc acestui scop, detaliile semnificative pentru acel nespus unde își dau întâlnire cititorii operei din toate timpurile, și de aceea reușita prozei scurte e atât de problematică. Însă atunci când se naște un text cu adevărat izbutit, cititorul știe imediat că se află dinaintea unui tablou atât de bine alcătuit, încât prin simpla atingere a privirii sale îl face să se miște: el prinde pur și simplu viață ca de la sine și îi vorbește cititorului pe limba pe care o știe el mai bine, căci vorba-i aparține chiar cititorului. Sigur, s-ar putea spune că șmecheria aceasta, mirajul acesta este scopul oricărei forme de artă. Adevărat. Totuși, doar proza scurtă, prin arsenalul ei limitat, dar îndeajuns de extins, are datele pentru a-l seta pe cititor exact atât cât trebuie ca, de la un punct încolo, el să facă singur drumul până la capăt. Imaginați-vă proza scurtă ca pe o praștie bine echilibrată și așezată în mâna unui expert, unul care știe cât să întindă guma elastică și cum să ia ținta în cătare pentru ca proiectilul, odată plecat de la el, să ajungă la destinație, fix la destinație, nu înainte și nici după. Praștia aceasta nu e nici tunul nimicitor care este romanul, nici pușca-nuvelă al cărei tir e dirijat în bună parte de datele tehnice, fatalmente imuabile, ale armamentului și nici vraja unui magician, incantația poetică. „Arată, nu spune” este prima lege drastică a scrisului în proză. În cazul prozei scurte, legea poate și trebuie să fie amendată: „Arată ceea ce-i de nespus”.

*

Provocarea:

Dacă ar fi ca tot ce ați trăit în ziua aceasta, până acum, să fie o proză scurtă, care ar fi paragraful de încheiere?

*

Ţinând cont de unele împrejurări speciale din ziua respectivă, când am fost pentru prima oară în viaţă pus în situaţia de uza de serviciile Western Union, şi totodată de continua mea preocupare din ultimul timp pentru romanul la care lucrez, Scriptum, al cărui personaj principal se numeşte Bleer, cred că se poate spune că am acceptat „provocarea” de mai sus dând răspunsul următor.

Rebel

În definitiv meseria de ziarist nu era chiar atât de incompatibilă cu de cea de scriitor, aşa cum susţineau unii. Nu puteai imagina nici prea mult, nici prea multe dacă nu te implicai în evenimente. Iar uneori, ca ziarist, luai parte la crearea evenimentelor, chiar dacă tuşele principale le puneau alţii. Uneori o făceai cu titlu personal. Erau micile tale evenimente, afluenţi ai cursului mare.
   Bleer străbătea pentru prima oară — din pură curiozitate — tunelul verde al pădurii care ducea spre comuna Păuleşti, care predispunea la meditaţie şi la împăcare, după ziua istovitoare din care mai rămăseseră puţine ore. În definitiv, nu era nimic scandalos să se construiască pe sine ca personaj. O viaţă, spuneau unii, nu înseamnă mare lucru, dar pe de altă parte viaţa e totul. La fel, îşi zise, e plină lumea de personaje ratate, dar unuia singur, construit ca la carte, care să întruchipeze viaţa, merita să-i dedici tot timpul tău. Şi tot curajul. Anagrama, care îi speria pe unii, lui îi dădea aripi. Era Rebel.
   Pentru prima oară apelase la Western Union pentru a-i da o mână de ajutor unei rude din Ţara de la Margine, devastată de război şi de jocurile ambiţiilor străine. Western Union nu făcea politică ci doar afaceri. Nu se alătura insurgenţilor şi nu venea ca pacificator. Venea doar cu banii. Banii altora. Dar unde nu ajungea Western Union, înseamnă că pândea haosul.
   În cele douăzeci şi patru de ore ce urmau avea să vadă dacă acolo mai rămăsese ceva normal sau deja stăpânea haosul. Şi, mai important, avea să vadă dacă el, personajul Bleer, sfâşiat între revolta că se lasă folosit şi împăcarea cu haosul, îşi mai păstrează conturul.

Urma scapă turma (14/17)*

Paisprezece...

Oare chiar să fi venit primăvara? Uşile sălii de antrenament... larg deschise către hol, la ora când în bucătăria cantinei oalele clocoteau pe plită. Varză, cartofi, morcovi muindu-se treptat, în clocot, să fie gata la ora treişpe. Dar cui îi mai păsa de cantină? Muieruştele chelneriţe, cu halatele lor soioase, ascunzând rotunjimi... Gata, s-a isprăvit! Nu mai aveau niciun secret! Jos masca!...
   Pe duşumeaua lustruită a sălii de antrenament vedeai pe uşa larg deschisă o pată mare de soare întinzându-se cam de pe la mijloc către prag. O pată de soare întinsă peste scândura cu rosturi bine chituite, vopsită în ulei... Cafeniu-roşcat. Călcată de atâţia paşi într-o lungă iarnă cu antrenamente în fiecare luni, miercuri şi vineri. Să fie într-un ceas bun.
   Ultima vizită medicală. Stetoscopul, atent, deasupra ţâţei, lipit de pectoral. Nu respira... Pastila rece de metal se muta mai jos. Respiră adânc. Adânc... Stetoscopul căuta peste tot... stânga... dreapta... Respiră. Încă. Nu respira. Bun. Altul la rând. Se ridica şuierând balonul spirometrului, până la diviziunea 5350. Ho! gata! stop! Îmi strici aparatul, derbedeule!... Ciocănelul de cauciuc lovea scurt sub rotulă. Picior peste picior. Flux nervos. Gamba zvâcnea prompt... o lovitură rapidă în punching-ball. Para. Pistonată, ca o mitralieră, taca-taca-taca-taca-taca!... Stiloul doctorului Colţea alergând zglobiu peste formular, sărind din rubrică în rubrică. VSH... Hb... Trombocite... Reticulocite... Ştampila, pac! Bun pentru campionat!...
   Simion Linte intră în sală călcând marginea petei de soare. În uşă îşi făceau apariţia Petrişor şi Salva, muştele... Veneau toţi, pe rând, dimineaţa. Ora nouă. Ora cea mai potrivită să te-apuci de treabă... Stai! striga Cotruş. Chiar în prag îi punea mâna în piept şi îl silea să facă un pas îndărăt. Păşeşte cu dreptul! Poate-i o prostie dar aşa-i obiceiul!... Iordache, Belcu... Sorin Măgură, uşor şi sprinten... Tibor, Coteţ, Buzatu, Papanaş, Alex Stroe... speranţa de categoria a doua... c-un strat subţire de grăsime peste muşchii altminteri bine formaţi...
   Un fior uşor... flux nervos... mic şoc electric mai jos de stern propagându-se de-a lungul esofagului în sus, se pierdea înainte s-ajungă în gâtlej. Aici nimenea nu se temea de vizita medicală. Papanaş? Ce zicea ăsta — sfinte Sisoe! — la vorbele lui, doctoriţa Popa îşi lăsa în jos obrajii îmbujoraţi. Sfeclă... N-aveau decât să zdrăngăne cât pofteau eprubetele în suportul lor cu orificii ceva mai largi... intrând în cabinetul de consultaţii de la dispensarul sportiv... Metalul şi Locomotiva... Voinţa... Buzatu? Puteai să-i înfigi aşchii sub unghii... Tortura Evului Mediu... Zâmbea retrăgându-şi încet buzele de pe şirurile de dinţi albi în stare perfectă... Băieţii... Uite-i... o luau la dreapta spre uşa ce dădea în vestiar, trecând pe lângă calul înghesuit în colţ, numai bun pentru maestrul Nicodim să şadă între cele două mânere în timpul antrenamentului, când îi venea cheful să dea comenzi ţinându-se de-o parte... Nelu Moraru, Titus Ambrozie de la mijlocie, Gigi Ionescu şi taurul Negulescu...
   Ia uite, maestrul Nicodim şi el. Se ivea în uşă... împreună c-un tip... Cine-l mai văzuse vreodată? Înalt, zâmbăreţ, c-un şal aruncat peste reverele paltonului descheiat de sus până jos. De la unul ca el nu puteai să-ţi întorci pur şi simplu privirea în altă parte. Le strângea băieţilor mâna în timp ce maestrul Nicodim făcea prezentările... Noul vicepreşedinte al grupării sportive Metalul... Tovarăşu’ Tomescu... Director adjunct la Trustul Alimentaţiei Publice... Îl înlocuieşte pe fostul vicepreşedinte Onchiş...
   Da, da... Zâmbăreţ, Tomescu îşi scotea şalul trăgând de un capăt... şi şalul se descolăcea de pe ceafa lui... Primăvara aducea cu ea schimbări... douăzeci şi unu februarie, o vreme neobişnuit de caldă...
   S-a uitat cineva pe cer aseară pe la ora opt? Un bolid enorm, foarte luminos a străbătut cerul deplasându-se dinspre nord-est către sud-vest. Şi apoi aurora boreală de la zece noaptea... roşie-purpurie, cu dungi galbene... un fenomen rarisim la latitudinea noastră. Se pricepe cineva din voi la semne cereşti? Mă-ntreb... să fie oare semn bun pentru boxul de la asociaţia Metalul?... Acuma în prag de campionat?... Ascensiune rapidă... Cine era bolidul luminos de pe cer?... Privirile se întorceau către Simion Linte. Tânăra speranţă a asociaţiei Metalul. Vicepreşedintele Tomescu îi strângea mâna. Bătându-l pe umăr îl însoţea câţiva paşi în drum spre vestiar, alături de maestrul Nicodim, toţi trei înconjuraţi de băieţi.
   Ce zici de asta, Simion Linte? Vicepreşedintele să-ţi dea atâta importanţă? Ai auzit cum îţi zice? Dumneata! Zice Am auzit de dumneata... Ţi-a mai zis vreodată cineva până în ziua de azi dumneata?
   Te uitai la el şi te minunai. Ce deosebire faţă de inspectorul Groşescu de pildă!... Pe Groşescu îl strângea mereu gulerul de la cămaşă, îşi întindea bărbia tot încercând să scape din strânsoare. Într-o zi ploioasă de toamnă deschizându-şi umbrela tocmai pe când tăia, încruntat, colţul terenului de volei acoperit cu zgură roşie îmbibată de apă, direcţia Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar de alături... Nu, nimic din toate astea. Gâtul lui Tomescu se putea răsuci liber în legătura lărgită a cravatei. Se oprea în uşa vestiarului fiindcă era clar că înăuntru n-avea ce să caute o persoană ca el...
   — Bolid luminos — zicea, foarte bine, ia seama să nu fii o cometă trecătoare... Brusc, c-un zâmbet ştrengăresc îşi amintea că mai avea ceva de spus. — Vezi — zicea, în faza pe oraş bate-l mai cu milă pe Gologan de la Locomotiva. E băiat bun, lasă-i şi lui un pic de speranţă pentru la anu’! Să nu se descurajeze! După aia, la judeţ, la zonă şi în finală îţi dau mână liberă...
   În faţa dulapului metalic, mirosind încă a vopsea, agăţându-ţi paltonul în cui stăteai şi te-ntrebai: ce dracu-i asta, o idee fixă? Pe toţi îi apucă mila de adversar? Se vorbiseră între ei? Tomescu, la fel ca şi Nicodim, vroia s-ajungi până sus de tot dar să nu zdrobeşti pe nimenea. Câte o şansă pentru fiecare. Toţi băieţii... de la toate asociaţiile... din toate oraşele... să aibă o şansă. Pugilatul. Scrima cu mănuşi. Lucian Popescu, triplu campion al Europei... pe afişul agăţat pe peretele din biroul lui Nicodim, model de eleganţă, cu părul lins lucind de briantină. Picioare subţiri şi bust atletic, ca o statuie greacă... Discobolul din cartea de istorie antică... fără cap şi fără mâna dreaptă. Gol, în piruetă, dezlănţuit, cu numai trei secunde înainte să lanseze discul pe stadionul olimpic din Atena antică... Gheorghe Popescu, la fel de elegant şi el, cu părul la fel de lins, fără fir de păr pe mâini şi pe piept. Te uitai la el, în poză, şi într-adevăr nu vedeai în ochii lui nicio scânteie de ură... Ce vremuri să fi fost alea?... La fereastră, rezemat de pervaz, Tomescu se uita la băieţi în timp ce se antrenau. Zâmbea şi acuma. Mulţumit? Poate că avea şi de ce. Înaintea campionatului naţional de juniori, venea la conducerea asociaţiei călcând cu dreptul... În pauză se interesa de toţi, la fel ca şi maestrul Nicodim, numai că nu-şi nota nimica. Asculta şi se bizuia pe memorie. Familie, fraţi, şcoală, fabrică, sănătate, meciuri, timp liber... Te prindea şi mirarea că se găsise cineva pe lumea asta să fie atât de curios. Îţi amintea de Pascu, dirigintele Claudiei. La fel ca şi el umblând din casă-n casă, dar cu mare pompă. Vicepreşedintele grupării sportive Metalul, tip greu, c-un cortegiu întreg de sportivi de frunte, cu şefii secţiilor atletism, fotbal, handbal, schi, popice, birourile secţiilor, contabili, antrenori, medici. Vroia să vadă tot — carnetele de asociaţie, numele, prenumele, viza doctorului, competiţii, meciuri jucate, decizia arbitrului, tot. Calendarul secţiei de box, toate meciurile şi deplasările până la sfârşitul anului, caietul maestrului Nicodim cu planificarea antrenamentelor pentru campionatul naţional — Pregătirea fizică generală, 1-2 luni înainte de campionat, pregătirea precompetiţională, specială, tehnică şi tactică, 2-3 săptămâni înainte de campionat, pregătirea competiţională, tactică — ultima săptămână. Vicepreşedintele Tomescu, răspunzător de disciplinele individuale declara deschis: — Dacă nu era boxul, nu mă interesa asociaţia Metalul... sau oricare alta!... Ringul. Colţul roşu şi colţul albastru. Cinci metri pe cinci. Corzile, groase de trei până la patru centimetri, la patruzeci de centimetri de podea prima coardă, optzeci de centimetri a doua, un metru treizeci a treia. Le măsura cu ruleta. Vicepreşedintele Tomescu le pipăia încântat şi la cea mai de sus îi încerca elasticitatea. Vasăzică aşa... pâslă groasă de un centimetru jumate, acoperită cu prelată. Cele două colţuri neutre. Perne albe. Trecând prin colţul neutru, Tomescu aruncă o privire plină de nostalgie către colţul de acasă. Roşu? Albastru? Zâmbea trecând mai departe, plimbându-şi mâna peste coarda de sus... 1,30 metri înălţime. Mănuşa... O cântărea în palmă.
   — N-am scăpat niciun meci de la război încoace, spunea... Mda... Pipăia mănuşa. Piele fină. Tăbăcită de lovituri. Încântat, îşi vâra mâna în ea şi îl ameninţa pe Sorin Măgură c-o lovitură ucigătoare. Sorin Măgură râdea şi făcea o eschivă de toată frumuseţea, gata de o contră ca la carte... — Mă bucur că v-am cunoscut. Mă bucur că faceţi box. Ţara are nevoie de flăcăi viteji ca voi... Îşi scotea mănuşa şi o dădea... la întâmplare... lui Papanaş care o arunca şi el... la întâmplare, pe-o saltea. Vicepreşedintele Tomescu pipăia sacul cu nisip. Greu. Solid, din piele. Îl clintea din loc c-o lovitură neaşteptat de rapidă... şi îl lăsa să se legene încet.
   — Îmi pare rău — spunea — că nu mai sunt tânăr. Aş fi făcut şi eu box. Păcat... Trecând pe sub punching-ball îi trântea o labă cu sete, lăsându-l în urmă bălăngănindu-se. În uşă se ivea mutra lui Marcu, derutat, picat din lună, la spartul târgului, dar vicepreşedintele nici nu-l băga în seamă. Nici război, nici pace. Colţul neutru. Trecea prin dreptul ferestrei şi umbra lui cădea pe duşumeaua vopsită în ulei, ajungând până către mijloc. Sacul cu nisip încă se mai legăna un pic...
   Vorbea de emblema asociaţiei Metalul. Un M mare de tipar, roşu, într-o roată dinţată, neagră... — Mai devreme sau mai târziu, o să vedeţi, toţi o să prelucrăm metale! Aşa că e bine c-am început să ne asociem!... Avea chef de glumă. Dar uite ce făcea Marcu: fără pic de bun-simţ îl întrerupea ca să-i spună de faţă cu toată lumea, hodoronc-tronc, Bine-aţi venit la noi, tovarăşe vicepreşedinte! Eu, ştiţi, sunt Marcu, antrenorul secund. Îmi pare rău că n-am putut să vin de la-nceput, dar am fost reţinut la uzină... Fusese reţinut pe dracu’. Toată lumea ştia foarte bine că era băgător de seamă acolo la uzina aia prăpădită a lui, la fel ca şi-aicea. Vicepreşedintele abia dacă îşi întoarse faţa către el. Marcu? N-auzise în viaţa lui de numele ăsta... Trecea mai departe cu tot alaiul după el. Şefii de secţie — atletism, schi, popice, fotbal. Dar boxul era slăbiciunea lui de-o viaţă. Propagandă pentru box? Da, nu-i rea ideea. Înălţa încântat capul când maestrul Nicodim îi povestea cum stătuse de vorbă cu băieţii la Liceul mixt numărul unu, şi cu cei de la Şcoala medie de industrie uşoară, şi cu tinerii muncitori de la Fabrica de sticlă şi de Atelierele Centrale. Boxul la ordinea zilei. Băieţii îi sorbeau cuvintele de pe buze. Ascultau povestea campionilor. Perspective. O viaţă nouă la miez de secol douăzeci. În maieu şi chiloţi, iarnă sau vară, în trening alergând la revărsatul zorilor pe străzile oraşului, cu pumnii strânşi... Suflet tânăr, gând curat şi trup oţelit... Marşul sportivilor. Steaguri de mătase roşie desfăşurate, fluturate de vânt, intrând în pluton compact pe stadion... Tovarăşe, măreşte pasul... Nu sta pe gânduri, intră în rânduri, vino-ntr-un pas cu noi... Gazonul verde şi des, tuns scurt, încălzit de iureşul meciurilor, dar peste care trecuse răcoarea nopţii. Crampoane de ghete de fotbal, smocuri de iarbă smulse şi răsturnate.
   Ceasul solar de la intrarea în stadion arăta ora douăşpe şi zece...
   La ora unu şi douăzeci Simion Linte scotea din buzunar primul bon de supraalimentaţie, gratuit, la micul restaurant Partizanul de pe strada Nicolae Bălcescu, unde băieţii de la Metalul şi de la Locomotiva aveau să mănânce — după cum le-o fi norocul — cel puţin două săptămâni, sau cel mult şase. Toată adunătura de la sala de antrenament se muta aicea. Nu era unul singur care să se laude că are ce să mănânce acasă mai bine ca la restaurant. Puteai să-l întrebi pe oricare, Ce e taică-tu? Şi n-aveai să afli c-ar fi fost vreunul cu mult mai breaz ca bătrânu’ Linte. Cu chiu, cu vai se cârpeau cu toţii, asta făceau. Pe câtă vreme aicea — sfinte Sisoe! Antricot de vită la grătar... Gratis! Scoteai doar bonul şi-l trânteai pe masă. Grătar cu garnitură de mazăre fină, orez sau fidea cu bulion de roşii. Pui rumenit cu piure de cartofi acoperit cu grăsime încinsă. Bătrânu’ Linte, de-ar fi văzut toate astea, ar fi făcut ochii cât cepele. Ca un peşte pe uscat ar fi căscat gura să tragă aer şi ar fi căzut sub masă fără suflare. El, care o tot bătea la cap pe Marta să fure mâncare de la cantină. Aici era tot belşugul pe care de vreo doi-trei ani îl visa pentru el şi pentru neamul lui. Nelu Petrescu spusese într-o zi: Auzisem că se dă supraalimentaţie în box şi nu mi-a venit să cred! Doi veri de-ai mei au murit de foame în Moldova, în patruşşase! Aşa că am venit să fac box. Şi uite că într-adevăr te pricopseşti cu supraalimentaţie. E drept că numai cu vreo câteva săptămâni înainte de campionat, da’ cu atâtea fripturi în sânge câte po’ să bagi în tine în astea câteva săptămâni rămâi pe picioare tot anul...
   Soseau şi băieţii de la Locomotiva. Cu zâmbete stânjenite pe faţă, încercau să-şi ia un aer ca la ei acasă, se prefirau pe după rândul de la perete şi ocupau mesele în ordine una după alta. Adversarii de mâine. Berindei, Melinţeanu, Sorescu, Kluger, Gologan... Sima şi Cojocaru. Stăteau la distanţă. Un kilometru între Metalul şi Locomotiva. Dar ia uite, antrenorul lor Stanciu se ridica de la masă şi trecea pe la maestrul Nicodim. Se sprijinea cu mâinile de masa lui şi rânjea.
   — Ce-ar fi să le dăm la băieţii noştri acelaşi meniu? Mm, ce zici, cumetre? Că dacă le dau la ai mei altceva o să zici că d-aia i-au bătut pe-ai dumitale, fiindc-au mâncat mai bine. Hohotea şi îl bătea pe umăr pe maestrul Nicodim.
   — Păi ai dumitale chiar c-au mâncat mai bine, cu economatele alea ale C.F.R.-ului vostru. Da’ nu te bucura prea tare. O să vezi că pân’ la urmă tot stilu’ contează! Burta, mai puţin!
   — Păi de la mâncare bună vine şi-un anumit stil. Nu?
   — Cu asta-s de-acord.
   — De-aia ţi-am şi zis. Ştiam c-ai să fii de-acord!
   Îl bătea din nou pe umăr, uşurel, şi se retrăgea la ai lui... Roşu în obraji şi voinic ca un taur. Plin de viaţă, plesnind de sănătate. Pe lângă el, maestrul Nicodim, cu părul lui alb, arăta şters şi fără vlagă... Dar ia gândeşte-te niţel, Simion Linte. În meciurile în care ai boxat pân’ acuma, puţine câte au fost, l-ai fi schimbat cu cineva pe maestrul Nicodim? În pauza dintre reprize, cât ai stat pe scăunel în colţul tău roşu... în colţul tău albastru — cine-ar mai fi putut să-ţi maseze muşchii, ceafa plexul, pulpele? Nu de-un om plin de viaţă aveai nevoie lângă tine. Ci de cineva care să-ţi dea cu dragă inimă tot ce are mai bun în el. Nu hohotea niciodată gros ca maestrul Stanciu de la Locomotiva, să tremure pereţii. Şi poate că nu era atât de simpatic. Dar fiecare vorbă pe care ţi-o şoptea de după corzi, aplecat la urechea ta, îţi mergea drept la suflet. Cine zice că boxerul n-are suflet? Cine zice asta să vină să vadă un antrenament cu maestrul Nicodim. Unul singur. Un singur meci. Chiar şi Buzatu, care nu-i nici pe departe dornic să se gudure pe lângă cineva, oricine-ar fi ăla, zicea într-o zi că dacă maestrul i-ar propune să-l înfieze, n-ar zice nu. Foarte bine. Pesemne că şi lui îi hărăzise dumnezeu să aibă parte de-un soi de bătrânu’ Linte, beţivan nenorocit sau poate chiar ocnaş. Buzatu, Papanaş, Negulescu... toţi erau la fel. Alex Stroe şi el. Sorin Măgură. Nu le lipsea decât zodia. Asta da. Încolo, totul era perfect, aveau de toate. Şase ore de antrenament pe săptămână plus câteva săptămâni pe an de pregătire competiţională. Cupa Unităţii Tineretului. Turneul jubiliar al Republicii. Prea puţine ore cu maestrul Nicodim. Era mult prea târziu să te mai tocmeşti cu ursitoarele. Ce să capeţi? Un tată ca maestrul Nicodim? Nu-i bine să ceri prea mult de la viaţă. Şi-n general n-are niciun haz să cerşeşti...
   De pe pod, aplecat peste parapet, privind vagoanele care lunecau pe dedesubt, unul după altul. Nisip moale şi fin acoperit cu prelate din pânză de cort kaki, deasă şi tare, apărându-te de toate vânturile rele ale pământului. Vagoanele... îndreptându-se către zarea unde soarele tocmai apusese, sub un cer ca un uriaş incendiu... către ţările calde...
   Simion Linte se desprindea de parapet şi o pornea mai departe, coborând de pe pod...

   Iată că se-ntâmpla să mergă împreună şi ziua, sub soarele primăvăratic, maestrul Nicodim şi cu el, pe strada Nicolae Bălcescu în jos, până la Banca Naţională şi de-acolo luând-o la dreapta pe bulevardul Ştefan Gheorghiu. Te uitai cu coada ochiului la paltonul lui negru, destul de uzat, şi te gândeai: aşa o fi, cum zice bătrânu’ Linte, azi nu mai ies bani din box...
   Se apropiau de casa cu lei înaripaţi.
   — Ştii, băiete — zicea, aş fi curios să aflu...
   Era încurcat maestrul Nicodim. Ceea ce nu i se întâmpla prea des.
   — Aş fi curios să aflu care-i părerea ta...
   Ezita din nou, fir-ar să fie.
   — S-ar putea să intraţi în campionat cu Marcu. Eu... am avut o dispută, mă rog... cu cineva. Te scutesc de amănunte. Pe scurt, nu m-aş mira prea tare să mă trezesc dat afară.
   Doamne fereşte! Dat afară? Pentru ce? Ce fel de dispută? La dracu’! Mai exista pe lume cineva care să nu ştie cât făcuse maestrul Nicodim pentru box? Sutele de ore de antrenament. Miile de ore. Se putea aşa ceva? Toate raitele lui pe la şcoli, şi el stând înaintea băieţilor, vorbindu-le de box. Pugilatul. Roma antică. Glaucus, Diagoras. A douăzeci şi treia olimpiadă din anul 688 înainte de era noastră. Onomaste din Smirna. Ultimul învingător la pugilat, Varasdate, regele Armeniei. Se putea să existe cineva să nu fi auzit de toate astea? Sau auzind, să nu-i pese?... Dat afară? Da’ pentru ce?
   Chiar atunci treceau prin dreptul casei cu lei înaripaţi.
   — Un tip greu a încercat să-mi bage pe gât un candidat să facă box la noi în asociaţie. Fi-su. A trimis după mine acum două săptămâni, într-o duminică. Mă aşteptau amândoi în birou la el. Mi-au dat o maşină şi am plecat imediat la sală. L-am pus să se dezbrace şi i-am dat o pereche de mănuşi. Nu era nimic de capul lui. Zero. Niciun pic de reflexe, niciun pic de nerv. Nimic. Pentru ce să-mi pierd timpul? Sigur, până la urmă ceva ar fi ieşit din el. Un pic mai mult decât o momâie. Dar cu câtă bătaie de cap? O mediocritate ca atâtea altele. Din cauza lui un puşti talentat ar fi rămas pe din afară. Plus că nu-mi pică deloc bine când îmi forţeze mâna. Aşa că îţi dai seama, după toate astea pot să m-aştept la orice...
   Spiritul boxului... Maestrul Nicodim vorbea cu amărăciune, privind departe în lungul străzii... În viaţa de fiecare zi... spiritul de sportivitate din box...
   — Am cunoscut oameni care n-au făcut niciodată box dar care au dus o viaţă mai de boxer decât mulţi boxeri. Toată viaţa şi-au trăit-o ca pe ring...
   Treceau prin întretăierea cu strada Griviţei. Se opriră pentru o clipă lăsând să treacă o maşină de la salvare... Sigur, într-o bună zi avea să vină şi despărţirea. Două zile ploioase, trei zile ploioase într-un târziu de toamnă mohorâtă... Maestrul Nicodim vorbea de singurătate în box... Bărbăţie... singurătate. Lui Simion Linte cuvintele lui îi ajungeau la ureche ca venind de pe altă lume... Trei zile ploioase, o săptămână ploioasă. Frunze moarte putrezind în băltoace. Broşura despre Joe Louis zăcând, uitată, într-un colţ din sala de antrenament, umedă sub un calorifer rece. Cum să-ţi câştigi existenţa ani şi ani de zile? Mecanic la instalaţia de încălzire centrală? Fără viitor şi fără trecut? Cu o carte de basme, ferfeniţită, în buzunarul salopetei soioase? Prâslea cel voinic şi merele de aur. Când să le mai citeşti? Şi la ce bun?...
   Maestrul Nicodim continua să vorbească despre singurătate în box. Să nu-ţi faci iluzii — zicea, boxul nu-i sport de echipă. În box câştigi singur. Dar de pierdut pierzi încă şi mai singur.
   Se îndepărtau tot mai mult de bulevardul Ştefan Gheorghiu ieşind pe nesimţite în afara oraşului.
   Cea mai bună formă — zicea maestrul Nicodim. Nu cu două săptămâni înainte, nu cu o săptămână înainte. Ci exact atuncea, în ajunul finalei. Cu supraalimentaţie şi singurătate. Puteai să-ţi pipăi singur deltoidul de sub umărul drept. Pielea se întindea tot mai perfect pe muşchiul tare ca piatra. Perimetrul toracic — 101, poate chiar se mai adăugase între timp încă un centimetru. Acuma se ambalau motoarele. Motocicletele luau virajul de la turnul de răcire, din strada I.C. Frimu în strada Haşdeu aplecându-se la câţiva centimetri de sacii cu nisip îngrămădiţi la piciorul stâlpului. Surorile Dumitrescu, babele ieşite în balcon bombăneau aprobându-se înflăcărate una pe alta. Acul de la cronometrul din mâna lui Damian se învârteşte sacadat, bezmetic înconjurând cadranul. Primăvara, sub cerul mohorât, aşii clasei, cu sacii sport aruncaţi peste umăr, Nanu, Drăghici, Cristian Rucăreanu, Miclea nu se-ndură să iasă pe poarta stadionului fiindcă Simion Linte, singur, încă mai aleargă în cursa de zece mii de metri. Douăşcinci de ture de pistă, pe care nici în visele lor cele mai frumoase n-or să le facă vreodată... Ambalează motoarele motocicletelor la linia de pornire... mârâie arătându-şi dinţii de nichel. Se smulg din pripon năpustindu-se să devoreze totul, în timp ce norul de fum albăstrui rămas în urma lor se abate dus de vânt peste mulţimea de gură-cască, risipindu-se uşor printre coroanele pomilor. Curaj nebun, ăsta era cuvântul. Fior sinucigaş... Din susul străzii Republicii rumoarea mulţimii coboară ca un val uriaş luând-o înaintea cicliştilor. Se ivesc deodată de după atelierul de vulcanizare, fost librăria Botez, într-un vârtej îndrăcit de culori şi spiţe lucind în soare. Tricoul galben. Puteai să-l recunoşti pe Costică Şandru în trei secunde? Se îndepărtează pe strada Republicii în jos spinările încovoiate peste ghidoane, printr-un tunel de ovaţii. În toiul verii, trecând în iureş pe sub jetul de apă pulverizată mărunt de-a curmezişul străzii... La cât sună sirenele dimineaţa în zori? Începeau să lucreze uriaşele prese pneumatice de la Atelierele Centrale în timp ce aburul ţâşnea din ventile dincolo de gardurile înalte de pe strada Haşdeu, deasupra acoperişurilor din tablă ondulată, până la întretăierea cu strada Dimitrie Cantemir.
   Ai crescut prea mare, Simion Linte. Ia-ţi linguriţa şi cară-te de la oala cu untură de peşte. Doi ani repetent — ştia Manole ce spunea. Valea! Din sala cea mare se deschidea uşa care dădea în curte. Prin puhoiul de elevi răzbăteai cu greu trecând pe lângă colţul terenului de volei — zgură roşie din care se ridica aburul ploii proaspăt căzute. Afară în stradă! Exmatriculat din toate şcolile din Republica Populară Română! Din clădirea Inspectoratului Şcolar inspectorul Groşescu privea încruntat pe fereastră în stradă. Fără pic de milă. Sfinx!... Meciul de box a-nceput, Simion Linte. Nu conta pe un sfârşit prea curând. În decembrie ai împlinit şaişpe ani, da? Adu-ţi aminte, cine ţi-a zis la mulţi ani? Tudor, Claudia... Fane şi-a adus aminte abia peste vreo săptămână. Ocupat până peste cap. Acuma ştim cu ce. Case noi... să cârpim găurile războiului. Cimitirul peste care căzuseră bombele americane. Totul trebuia refăcut în cel mai scurt timp. Alături de cimitir se vedeau cupolele ruginite ale rezervoarelor, peste gardul năpădit de bălării pe care sta scris FUMATUL OPRIT. Alb şi fără semnul exclamării. Nu mira pe nimenea, oriunde ar fi fost scris. Era foarte important să punem capăt fumatului. Mirosul de mercaptan se strecura peste tot. Se prelingea de-a lungul străzilor, urca peste acoperişuri, cobora în curtea interioară a localului Mioriţa. Fost Belvedere. Numai în bucătărie mirosea a legume opărite sau crude. Ţelină şi leuştean uscat. O adevărată uzină. O ţeavă groasă, nichelată înconjura plita ca un adevărat vapor duduind sub presiune. Uzina Krupp şi ventilatorul A.E.G... Curgea din sitele stricate ale duşurilor apă fierbinte şi baia se umplea de aburi. Cotruş, unde eşti? Hai, înainte de patru martie să facem pace. În sâmbăta aia nu vreau să mă gândesc la nimica în colţul meu roşu — în colţul meu albastru. Nu vreau să mi-aduc aminte de localul tău împuţit. Fiindcă tu n-ai nicio vină. Fiecare vede viaţa în felul lui. Îţi dai seama, după campionat n-o să mai lucrez la Mioriţa. Te priveşte că nu vrei s-ajungi campion. Eu vreau. Lichidarea, într-o zi de pe la jumătatea lui mai, la serviciul cadre de pe strada Avram Iancu. Trustul Alimentaţiei Publice. Liber...

         În mai, când rozele-nfloresc,
         Scăldate-n aurul din soare...

   Trei ore de dimineaţă şi încă două după-masă, în total cinci ore de antrenament pe zi. Supraalimentaţia, la Partizanul, unde băieţii se întâlneau cu adversarii de peste câteva zile de la Locomotiva. Fiecare cu rândul lui de mese... Şi zilele se scurgeau una după alta...
   Într-o formă din ce în ce mai bună.
   Alergare uşoară la început de zi... şi tot mai rapid, tot mai rapid, lateral, cu sărituri laterale... directă de dreapta la trei paşi... directă de stânga, eschivă... până când se activa şi ultima fibră a muşchilor... Un-doi-uri. Ziarul Sportul Popular miroase a tipar proaspăt. Sosea la gară pe la ora nouă şi la ora zece era deja în sală. La Partizanul trecea de la o masă la alta foşnind. Scuipai în frapieră sâmburii de la vişinele din compot, cu ochii la pagina a doua. Eustaţiu Mărgărit scria despre combativitate şi apărare în general. Puncte sensibile: plex, ficat, inimă, carotidă, bărbie, faţă. Nicolae Linca lovea la început în mâinile adversarului, obosindu-i mâinile... „Se face cunoscut boxerilor înscrişi până acum în grupările CSC Armata, Dinamo, Competrol, Sindicatul Textile-Încălţăminte, Metalul, Sportul Muncitoresc, Claudiu şi A.S. Godeanu că vizita medicală şi cântarul vor avea loc în cursul săptămânii viitoare, lunea, miercurea şi joia între orele opt şi treisprezece, şi şaptesprezece şi douăzeci”... „Tragerea la sorţi pentru desemnarea perechilor pe categorii va avea loc vineri-seară la sediul Comisiei locale”... Vineri-seară, în prezenţa vicepreşedintelui Tomescu de la gruparea sportivă Metalul, pe masa acoperită cu pânză roşie de la sediul Comisiei locale de box se aruncau zarurile.
   Şase-şase...
   Spre deosebire de Cupa Comitetului Provizoriu al Capitalei, la campionatele naţionale pot participa în afara fruntaşilor, şi elemente tinere, începătoare. Speranţele de astă-toamnă... La data de 26 februarie în Capitală erau deja înscrişi 152 de boxeri... din care la data de 29 rămâneau doar 87 — excluse elementele inapte din punct de vedere fizic şi tehnic... Delegat general: P. Epureanu. Erau numiţi judecătorii, cronometrorii, comisarii de ring, medicii, crainicii... Oho, toţi ăştia! Nu mai era o simplă soră medicală care aduce în clasă o prăpădită de cutie nichelată cu ace, corpuri de seringă şi pistoane pe pat de tifon fiert, fleşcăit şi sticluţele cu seruri. Antitific, antidifteric, B.C.G... Te umfla şi râsul când îţi aduceai aminte. Uite de ce se speria Nanu şi tremura ca varga Cristian Rucăreanu, cu cotul lui răpănos şi braţul acoperit de bubuliţe roşii! Acuma erau comisii întregi. Tabele şi formulare. Maestrul Nicodim veghea să nu se strecoare vreo inexactitate. Cei de la Locomotiva atâta aşteptau. Nod în papură. Juriştii lor stăteau la pândă cu ochii cât cepele, scotoceau căutând motive de descalificare. Toţi stăteau la pândă. Tribunalele, comisiile medicale din toate marile oraşe. Dar tu, Simion Linte, râde-le în nas. C-un pic de încordare în regiunea plexului, relaxează-te de fiecare dată când ai ocazia. Întins pe divan... acasă la tine? acasă la Aura? Stai şi gândeşte-te în linişte. Brută, cum zice Lăzărescu? Cine-i brută dintre colegii tăi de box? Borş? Coteţ? Alex Stroe? Buzatu? Papanaş? Sorin Măgură? Cotruş? Fiecare ştie perfect regula. Şi niciunul nu-i iese maestrului din cuvânt. Dacă stai să te gândeşti, nimeni nu-şi face de cap în stilul lui Mihalache. Alt gen! Cine ar putea să spună că băieţii sunt brute? De ce-ar fi? Urâţi? E Buzatu urât? Pune-l să zâmbească şi-ţi trece durerea de cap. Papanaş... pe ring înclinându-se, la avertismentul arbitrului, c-un gest scurt, supus...
   Tomescu venea la sală în fiecare după-masă la o jumate de oră după ce începea antrenamentul. Intra şi rămânea în dreapta uşii, rezemat de perete şi privea zâmbind. Dar se-ntâmpla să mai şi lipsească şi atuncea te-ntrebai de ce n-a venit. Înalt şi zvelt, cam de vârsta maestrului Nicodim. Cravată albastră închis peste o cămaşă albă ca laptele. Vicepreşedintele asociaţiei sportive Metalul. Aştepta un moment prielnic, traversa sala şi se ducea să se aşeze pe pervaz. În spatele lui — fereastra larg deschisă. Douăşpatru, douăşcinci şi douăşşase februarie... Venea primăvara. Ultimele două zile de februarie. Vânturile aduceau ploi reci. Din nou trebuiau să-nchidă ferestrele ce dădeau în stradă şi ploaia bătea în geam. Ca prin ceaţă se contura acoperişul în dinţi de fierăstrău de la halele Atelierelor Centrale. Din nou frigeau caloriferele. Puteai să-ţi întinzi pe calorifer prosopul ud şi într-o jumate de oră îl luai uscat. Ce naiba! doar nu putea să se-ntoarcă iarna. Câteva zile... miercuri, joi, vineri. Sâmbătă începea campionatul. La sala Gloria pâsla era deja întinsă peste podeaua ringului. Unu virgulă cinci centimetri grosime, acoperită de prelată. O pernă roşie, o pernă albastră. Corzile groase de trei centimetri. Observatorul de ring trăgea de ele ca să vadă cât sunt de întinse. Dădea din cap mulţumit. C-un metru de tâmplărie se apleca şi măsura înălţimea podiumului. Plia metrul şi îl băga în buzunarul de la piept. E-n regulă. Scândura răspândea miros de brad. Instalaţia electrică de semnalizare... un bec roşu, un bec albastru, un bec alb. Electricienii făceau ultimele legături la pupitrul de comandă de pe masa juriului. Staţia de amplificare... Unu, doi, trei, probă de microfon... Eliberaţi ringul. Urmează ultima repriză. Frumos şi plăcut... Mirosul de lemn de brad răspândindu-se în sala Gloria... tribunele goale. O pernă roşie, o pernă albastră... Se aduceau teancurile de buletine de punctaj.

   Claudia se întoarse cu spatele prefăcându-se că nu bagă de seamă. Un teanc de cărţi vechi de şcoală se revărsă din despărţitura de jos a dulapului pe duşumea. Dar broşura despre Joe Louis nu era acolo. Puteai să cotrobăieşti mult şi bine. Basmele populare ale românilor. Prâslea cel voinic şi merele de aur. Uşa se deschidea şi se ivea mutra lui Valentin. Trecea dintr-o odaie într-alta, ca la el acasă. Dar toţi ăilalţi? Chelnerii de la Mioriţa, în păr. Şeful de sală Poenaru făcea gargară şi când scuipa în lighean îşi ţinea ochelarii să nu-i cadă. Lovin se scula din pat şi îşi trăgea peste pijama nădragii negri de la uniformă. Asta e, Simion Linte încă n-ajunsese niciodată până la marginea salonului ca să vadă că dincolo de ultimul rând de mese ospătarii îşi aveau paturile, la perete. Cu pasta întinsă peste periuţa de dinţi trebuia s-o iei către coridor traversând tot salonul, printre clienţii care se uitau urât; de ce se sculau chelnerii aşa de târziu? Da’ ei ce căutau aicea la ora asta? Niţică răbdare! Paturile nu puteau să rămână aşa. Măcar să-ntindă o pătură împuţită peste aşternutul jegos. Ia uite cum arăta patul lu’ Bătrânu’! Se cărase dracului de-ndată ce se crăpase de ziuă. Iarăşi se zvârcolise toată noaptea. Simion Linte aruncă pătura peste cearşafurile boţite. La urma urmei era totuşi taică-su. Cu scârbă lovi cu piciorul, expediindu-le adânc sub pat, ca să nu se mai vadă, ghetele pline de noroi. La oglindă Pescaru se chinuia să se-ncheie la nasturele de la gulerul cămăşii, vânăt la faţă, sufocându-se. Înc’ un pic şi avea să fie cel mai fercheş chelner din local. Rafira se ivea în uşa salonului, cu mânecile de la halat suflecate şi le făcea semne poruncitoare: haideţi, tre’ s-aducem din beci lăzile cu cartofi. Cum să-ţi pui pantalonii de la trening cu toţi ăştia de faţă? Bietul Tudor, şedea pe marginea patului şi privea aiurit. N-avea nicio scăpare: într-o bună zi avea s-ajungă şi el chelner. Manole venea cu o tavă încărcată ochi. Ca un acrobat se strecura printre mese şi se oprea chiar lângă Claudia. Ia te uită! se cunoşteau. Javră nenorocită! Întindea botul şi o pupa pe gât şi ea, curva! se lăsa pupată şi gâdilată închizând ochii de plăcere. Potoleşte-te, Linte! Cotruş îl ţinea strâns îmbrăţişat implorându-l să-l lase pe Manole în plata domnului. Curând Mitroi avea să facă ordine. Ia uite-l, a şi apărut! Încruntat. Înc’ o mutră care cerea pumni. Pofteşte în biroul lu’ şefu’. Anchetă. Nici tu nu eşti mai breaz, Simion Linte. Georgeta venea cu mişcări unduioase şi fără nicio jenă se lipea de el. Întindea gura spre gura lui şi îl trăgea la ea cu răsuflarea ei fierbinte. Sfinte Sisoe, unde avea de gând s-ajungă? C-un ochi la pat şi cu ălălalt la el îl îmbia cu toate farmecele ei deşucheate. În ochii ei, însuşi păcatul dănţuia rânjind cu neruşinare. Poate că făcea o greşeală de neiertat, poate că Georgeta n-avea să se mai uite niciodată la el, dar Simion Linte o dădu la o parte brutal şi plecă. Prin mulţimea de consumatori îşi croi drum către chiuvetă, în maieu, cu prosopul pe umăr. Cui îi păsa în jur de box şi de campionat? Turmă. Se lăsau înghiontiţi fără niciun protest. Moi, nesimţiţi, hălci de carne. Ce căutau toţi ăştia în local? Nu cereau nimica, nu scoteau o vorbă, nici măcar nu stăteau la masă. Aşteptau în picioare printre mese... pe coridor. Se dădeau alene la o parte, cu priviri tâmpe când treceai printre ei. Chiuveta era ocupată: un individ necunoscut se spăla pe dinţi. Încă vreo doi-trei aşteptau la rând în spatele lui cu periuţa pregătită. Unde puteai să te speli? Vino! răcnea bătrânu’ Linte. Undeva tre’ să se găsească un loc pentru campionul nostru la box! Dă-i la o parte pe toţi nespălaţii ăştia! Un pic de răbdare! striga. O să vină şi vremea să aibă fiecare casa lui! Chiuveta lui! Familia! Familia cu mulţi copii! Ce-i al meu e şi-al tău, mai puţin periuţa de dinţi! Da’ pentru asta tre’ să punem umăru’ cu toţii! Clătinându-se, Bătrânu’ se căţăra pe buldozer, se aşeza temeinic şi punea mâna pe manete. Cine să-şi fi închipuit? Buldozerul pornea să înainteze şi în faţa plugului se aduna şi creştea mormanul de fiare ruginite. O locuinţă pentru fiecare familie! Buldozerul făcea o breşă în gardul de zid şi traversa strada I.C. Frimu sfărâmând asfaltul. Sfinte Sisoe! Sticloanţa goală se rostogolea de colo până colo pe podeaua cabinei izbindu-se ba de piciorul scaunului, ba de manete în partea ailaltă. Ia uite! buldozerul sfărâma încă un gard şi intra într-o casă la doi paşi de casa cizmarului Renghea, dincolo de sala de popice. Opriţi-l! Buldozerul lăsa în urma lui o stradă nouă, la care nimenea nu se gândise pân’ atuncea c-ar putea să se ivească peste noapte... Buldozerul trecând prin case... ca prin nimic, într-un nor de praf stârnit de moloz. Din norul de praf apărea mutra lui Mitroi, care privea cu admiraţie în urma buldozerului, în lungul coridorului de dărâmături proaspete, şi apoi cu reproş când îşi întorcea faţa către Simion Linte. — Păcat, Linte, zicea, că nu eşti la înălţimea lui. Ai un tată de toată cinstea. Ne mândrim cu el. Tu, în loc să-i urmezi exemplul, ce faci? La restaurant iei leafă de pomană iar în timpul liber îţi pierzi vremea cu boxul în loc să iei parte la acţiuni folositoare împreună cu tinerii de vârsta ta... Inspectorul Groşescu — ia uite! şi el conducea un buldozer, cine ar fi crezut? Un intelectual ca el! Mâna-i albă şi fină tremura pe măciulia manetei în timp ce buldozerul îşi croia drum cu forţa lui de taur prin casele vechi din cartier. La piciorul scaunului tresălta servieta lui din piele groasă de porc, doldora de documente de la Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar, la două palme de şenila ce luneca pe role. — Ce faci, zicea Cotruş, admiri? Degeaba, Linte, din cât te cunosc eu, pe tine te-aşteaptă o viaţă grea. Nimica n-o să-ţi meargă vreodată ca pe roate, ascultă-mă pe mine. Adică cum? îţi venea să-l întrebi. Dacă-i aşa, hai să discutăm pe-ndelete. — La ce cameră te-au cazat? N-are importanţă, zicea Cotruş, tot nu mai sunt locuri în camera aia. Simion Linte nu-i dădea crezare. Cum, nu mai sunt locuri? Nici pentru lotul de boxeri de la asociaţia Metalul? Urcă la etajul de deasupra şi deschise uşa de la odaia unde fusese cazat Cotruş. Alex Stroe, Papanaş şi Gigi Ionescu stăteau întinşi ca belferii în trei paturi, iar pe cel de-al patrulea se lăfăia un sac albastru de sport. — E al lui Cotruş, îi spuse Papanaş. Nu te-ai întâlnit cu el? S-a dus să te caute jos la recepţie. Simion Linte trânti uşa şi o deschise pe cea de alături. Uşa dădea într-o galerie uşor curbată, luminată dinspre o curte interioară. Alte uşi dădeau în galerie. O deschise pe prima. Tot băieţi de-ai lor şi acolo. Aelenei, Ambrozie, Nelu Petrescu se holbară miraţi la el. Linte, tu ce cauţi aicea? Marcu a zis că tu rămâi acasă. Îl orbi furia. Marcu? Trânti uşa de se clătină tot hotelul. Cu ce drept să zică Marcu una ca asta? Porni în draci să-l caute din odaie în odaie. Peste tot nu întâlneai decât băieţi de la ei. Puseseră stăpânire pe hotel. Buzatu, Coteţ, Nelu Moraru, Tibor — se hlizeau întinşi pe spate, cu mâinile sub ceafă şi picioarele pe tăblia patului. Salva, Petrişor, Borş, Iordache — jucau cărţi pe capacul valizei, îmbrăcaţi, gata s-o ia din loc în orice clipă. Cine să dea semnalul de plecare? Uite-l! A şi apărut! Bătrânu’ Linte, tot el. — Gata, băieţi, am plecat... Tropăiau cu toţii pe scară în jos, val-vârtej, cu valizele după ei, de parcă s-ar fi pregătit de săptămâni de zile pentru clipa asta. Se adunau jos în hol, la recepţie şi Bătrânu’ trona peste tot şi peste toate. Cum de-i dădeau ascultare? — N-avem nevoie de Nicodim şi de oamenii lui! răcnea Bătrânu’. Gesticula. Ştim noi ce se-ascunde sub mutrele alea cumsecade ale lor! Cică vrea să ne scoată la liman! Unde? Care liman? vă-ntreb. Ducă-se! N-avem nevoie! Ne descurcăm noi şi fără ei! Tot înainte către Zonă! Cine vrea să vină cu noi e bun venit. Cine nu, să nu ne stea în cale!... Tropăiau cu toţii afară în stradă înghesuindu-se şi strivindu-se în uşă. Holul rămânea gol şi Bătrânu’ se întorcea triumfător către Simion Linte. — Tu, băiete, niciodată nu te-ai mândrit cu taică-tu. Străin, ăsta-i cuvântu’. Ce să-ţi fac! Treaba ta. Vezi să fie gata masa când ne-ntoarcem, acolo la cârciuma aia a ta... Ieşea şi o pornea singur pe stradă în jos, sub un cer mohorât, de-a lungul dărâmăturilor proaspete. Dărâmăturile fumegau. Unde să-şi mai găsească adăpost şobolanii? Mişunau pe sub grinzile prăbuşite, intrau şi ieşeau de sub bucăţile mari de tencuială căzută. Pur şi simplu un oraş necunoscut. Încotro s-o porneşti ca să afli arena? De jur împrejur, nici ţipenie. Pe cine să-ntrebi?

   Vasăzică aşa. Te-ai trezit, Simion Linte. În zorii zilei, azi sâmbătă patru martie. Un vis idiot, aşa-i? Bătrânu’ îşi bagă coada peste tot, până şi-n vise.
   Nu-i nimica, a fost. A trecut. Când te-ai mai simţit dintr-o dată aşa de treaz ca acuma îndată după ce-ai deschis ochii? În trecut, ce să te mai fi trezit aşa pe de-a-ntregul şi — hai să spunem vorbe mari — să-ţi fi înălţat inima? Şcoala? Zilele cu teză? Vizitele medicale? Dimineţile când urma să alergi pe stadion — timp măsurat de cronometrul din mâna lui Damian? Secunde. Dar ce începe azi se măsoară cu anii. O carieră de campion...
   Dar ia zi, în ce pat te-ai trezit, băiete? Crezi că merită un pic de atenţie? Aura. Întoarce-te un pic spre stânga, întinde mâna şi ai s-o simţi. Caldă, pe sub plapumă, moale, cu cămaşa de noapte de finet întinsă peste şold. Poţi să nu-i fi recunoscător? A-nţeles imediat ce-nseamnă pentru tine campionatul şi două săptămâni s-a ţinut departe de orice plăcere. E puţin? Ce poţi să-i ceri mai mult? A promis să vină în după-amiaza asta la sala Gloria. Singură în vuietul mulţimii. Ea care vinde materiale sportive, nu i-a prea păsat până acuma, fie vorba-ntre noi, la ce anume folosesc materialele alea. Haltere uşoare, extensoare, mingi medicinale, mingi de oină, grenade şi bombe...
   Ce te face să sari din pat ca împins de arcuri? Visul a dispărut, gata, s-a şters. Dar, sfinte Cristoase, ce bine că până la urmă nu l-au dat afară pe maestrul Nicodim. Marcu? Ploi, veneau apele mari, rupeau podurile şi Marcu, agăţat de grinda ruptă a unui pod, cu lacrimi în ochi striga după ajutor, dar nimenea n-avea urechi să-l audă.
   Ce-i apăsarea asta uşoară în regiunea plexului solar sau un pic mai sus, un pic mai în stânga? Emoţie? Mai bine apropie-te de fereastră, Simion Linte, şi aruncă-ţi o privire afară. Înnorat, stă să plouă, vântul clatină ramurile înmugurite după căldura de la sfârşitul lui februarie. Trei zile de vreme caldă au fost de-ajuns ca să schimbe faţa pământului. Tu de câte zile ai nevoie? De câte ore, ca să nu mai rămână nimic din ce-a fost, din toate mizeriile trecutului? Nu-ţi face griji, băiete, toate se duc pe apa sâmbetei — toate necazurile, toate umilinţele, tot. Doar ringul îţi stă în faţă, luminat ca ziua, mut, gol în aşteptare, în toiul rumorii din sală... în timp ce arbitrii-judecători primesc de la secretarul competiţiei formulare noi pentru buletinele de punctaj... iar observatorul de ring dă un ultim ocol ringului şi verifică pentru ultima oară cât sunt de bine întinse corzile... Iată, crainicul a şi ridicat ciocănelul, gata să lovească în gong.

***

^*Capitolul 14 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (14)*

   Sediul cel nou al editurii. Complicitate repulsivă

Dar cine mai era desemnat dintre redactorii editurii? Mai era vreunul? Două doamne, da, asta o ştiam deja, m-ar fi împiedicat să ofer prostii spre publicare chiar şi unei edituri private, dacă ar fi existat vreuna. Drept să spun, nu îmi făcea nicio plăcere să le revăd pe acele doamne. Taciturne, melancolice, neînţelese — şi scriau versuri. Iar dacă editura era mutată la un alt sediu, îşi luau calabalâcul şi se mutau fără să obiecteze. Nu rămâneau cu nicio nostalgie după vechiul sediu, şi nu le păsa dacă şi cine rămânea în urma lor să-i îndrume pe autori la noul sediu — mă refer aici la portar. Ia portarul chipul şi asemănarea celor pe care e pus să-i păzească? Asta era una din întrebări. Răspunsul, judecând după cel ce îi întâmpina la vechiul sediu rămas gol pe autorii care nu erau la curent cu mutarea, se pare că era: nu neapărat. Nici n-am mai apucat să văd dacă Jan Steen mai era la locul lui, pe peretele din hol, şi dacă petrecăreaţa olandeză îşi revenea din mahmureală dacă nu i se dădea nicio atenţie o bucată de vreme. Bucata de vreme trecuse şi mare lucru aş putea băga mâna în foc că nu se schimba. Singurul lucru pe care aş fi fost curios să-l aflu era dacă mai treceau prin hol locatarii privaţi care, ieşind de dimineaţă şi întorcându-se la orele mijlocii ale după-amiezii, duceau cu ei un anume mister şi îl aduceau apoi la loc — sau doar o parte din el — până să se întunece. Când să-ţi mai faci „Notaţii literare”? Mustăcioara de pe faţa portarului rămas să păzească vechiul sediu până la transferarea la cel nou a ultimului manuscris era una gen „muscă”; cât despre noul sediu, portarul aflase doar adresa: strada Castelului de Apă; în rest, nu putea să dea nicio indicaţie despre cum se putea ajunge acolo, nici măcar despre zona unde se afla. Nici nu a încercat să mă convingă că nu intra în atribuţiile lui să dea îndrumări în acest sens. Dar — ştiam asta deja — niciodată un portar nu i-a fost de vreun folos autorului: acesta trebuie să înveţe să se descurce singur. El trebuie să inventeze tot: sedii, persoane care să populeze respectivele sedii, birouri, scări, privelişti pe fereastră, turnuri de apă, până şi străzi, cu numele lor cu tot. Ce să mai vorbim de relaţiile dintre oameni! Doar că în acestea nu trebuie să pompeze prea mult optimism; altminteri nu-l mai crede nimeni. De multe ori, aşa cum spune o vorbă, viaţa bate filmul. Alteori însă, e cazul să se minuneze de propria lui imaginaţie: Dumnezeule, chiar aici să fie noul sediu al editurii? Te uiţi: o clădire înaltă, în imediata vecinătate a stadionului, parc de jur împrejur, alei, mame împingând cărucioare cu prunci, scara despărţită de exterior printr-un perete de sticlă împărţit în zeci de ochiuri... Urci, îţi vine să te tot uiţi afară, şi te întrebi: Dar castelul de apă unde o fi? Terenul de fotbal se vede ca-n palmă, de jur împrejur tribunele, deocamdată goale, instalaţia de iluminare nocturnă; noaptea, când se aprinde instalaţia, trebuie că-i o feerie... Pe gazonul verde grupuri de atleţi aleargă de colo până colo şi alcătuiesc din ei înşişi complicate figuri geometrice. Atleţi să fie oare? Oricum, „batalioanele” lor erau prea regulate, prea simetrice şi se mişcau prea ordonat ca să te îndemne să scrii despre ele. Orice scriere trebuie să conţină un mister şi să-l cultive. Ordinea se opune misterului. Cel mult puteai încerca să îţi imaginezi ceva din viaţa privată a acelor presupuşi atleţi şi să deplasezi către acea zonă atenţia literară. Alţii însă se lăsau fascinaţi de acea cinematică a corpurilor şi a grupurilor de corpuri şi, extaziaţi, probabil că nu aşteptau decât noaptea pentru a vedea explodând deasupra „batalioanelor” de atleţi şi a gazonului verde jerbe de artificii. Redactorii se înghesuiau la fereastră, i-am văzut din spate şi de la bun început mi-am spus că într-o asemenea dispoziţie euforică era imposibil de purtat un dialog pe teme literare. Intrat în birou, o vreme am stat nemişcat şi i-am urmărit pe redactori din spate stând ciorchine la ferestre, neopunându-se fascinaţiei comenzilor care se făceau auzite dinspre stadion — voci autoritare, care de bună seamă se supuneau la rândul lor altor voci şi nevoci încă şi mai autoritare, încât Noul-redactor-desemnat, stând la fereastră şi privind afară, se răsucea la un moment dat spre interior arătând o faţă entuziasmată de cele văzute pe stadion, iar colegele sale se întorceau la rândul lor către mine, un moment sau două, doar cât să-şi arate dispreţul pentru cine se ţinea deoparte şi se arăta atât de opac la frumuseţea spectacolului care se desfăşura sub ochii lor jos pe gazon.
   „CARE PE CARE”, îmi venea în minte. „VÂNĂTORI DE GREŞELI”, „NOD ÎN PAPURĂ”, „DRUMURI BĂTUTE”, „VEŞNIC NEMULŢUMIT... SAU NEMULŢUMITĂ”... „UN OM DE SUCCES E UN OM OCUPAT”... Era clar că nimănui din redacţie nu-i ardea de critică, şi nici măcar de discuţie; dar se pare că până la urmă simţul datoriei ieşea învingător: redactorul-desemnat, cel nou, pe care îl întâlneam pentru prima oară, se angaja în discuţie şi prindea până la urmă şi gust de critică.
   „Luaţi lor, cetăţene Iacob” — sau dacă nu doriţi, rămâneţi în picioare, completam în gând. „Îmi pare bine să vă cunosc. De altfel v-am mai văzut prin redacţie, la vechiul sediu, dar n-am avut până acum plăcerea să stau de vorbă cu dumneavoastră. Sper să avem o colaborare bună, mai bună decât aţi avut cu colegul meu, care a fost mutat la o altă editură. Eu, să ştiţi, dincolo de rigorile artei şi ale ideologiei, nu emit niciodată păreri definitive şi nu fac, de felul meu, gesturi ireversibile. Şi încă ceva: nu neglijez niciodată amănuntele. Sper că sunteţi de acord cu mine că de foarte multe ori amănuntele fac diferenţa între succes şi eşec. În privinţa asta nu vă ascund că am de multe ori controverse cu colegii mei, dar, ştiţi, se mai întâmplă, rămân ferm pe poziţie.
   Aşezat acum la masa sa, Noul-redactor-desemnat frunzărea un manuscris, care se dovedea a fi al meu, dădea semne de ezitare, în sensul că nu ştia unde să se oprească, dădea pagini înainte, dădea pagini înapoi lăsând să se înţeleagă că ori de unde ar fi început, tot nu merita osteneală. A strecurat fâşiuţe de hârtie între foi; pesemne însă că în acest moment nu îşi aminteşte pentru ce; dar, ca tot omul stăruitor, până la urmă tot găseşte locul cu care şi-a propus să înceapă.
   „Aha, aici... Fiţi atent la ce vă citesc...” Dar nu începe să citească. Dă semne de nervozitate; spune: „Nu v-aţi aşezat bine acolo, cetăţene Iacob, mă obligaţi să-mi sucesc gâtul şi zău că nu sunt dispus. Căutaţi-vă un loc mai central, vă rog.”
   Îmi schimb locul şi aştept. Noul-redactor-desemnat răsfoieşte manuscrisul în tăcere şi din când în când, zăbovind la câte o pagină, zâmbeşte enigmatic ca şi cum de tot atâtea ori ar dori să-şi înceapă comentariul la acea pagină dar preferă să fie foarte exact şi s-o ia metodic, adică să lucreze pe text, cum se spune. Din manuscris se văd ieşind capetele fâşiuţelor înguste de hârtie, rupte neregulat, pe care le-a folosit ca semne de carte. Bineînţeles că neregularitatea fâşiuţelor n-are nici o importanţă pentru discuţia în sine, dar eu le văd ca pe nişte corpuri străine care îmi dau o senzaţie foarte neplăcută de intruziune. Parcă îmi sunt înfipte în suflet. Şi în plus — asta e chiar culmea! — îmi amintesc de „martorii” lipiţi de-a curmezişul fisurii din acel stâlp de susţinere de la subsolul Casei Administraţiei Centrale, cei pe care i-am văzut plesniţi în spotul lanternei, dezvăluind tensiuni enorme în structura de rezistenţă. „IMPURITĂŢI”, îmi vine să spun. Dar poate că sunt eu prea sensibil. În sfârşit, Noul-redactor-desemnat pare să fi găsit locul căutat. Extrage fâşiuţa de hârtie pusă drept semn şi zâmbeşte încă o dată, de astă dată satisfăcut. Dar înainte de asta îmi mai aruncă o privire pe deasupra ochelarilor ca să se asigure că e urmărit cu atenţie.
   „Aici nu discutăm ideologie”, mă avertizează. „Discutăm stil.” Asta parcă am mai auzit-o la editură. E o declaraţie menită să înlăture orice suspiciune de părtinire venită din partea redactorului-desemnat.
   Scoate din servietă o coală de hârtie albă şi mărturisesc că sunt surprins când îl văd că începe să schiţeze ceva cu un creion. Are sau nu are legătură cu manuscrisul meu? Poate că are de rezolvat o urgentă problemă personală. Orice este în clipa asta posibil. Aştept, ce altceva pot să fac? Trag cu coada ochiului şi mi se pare că recunosc ce desenează: planul unei încăperi. Într-adevăr, pe schiţă se conturează o uşă, apoi două obiecte interioare, în care identific, chiar dacă sunt schiţate stângaci, o chiuvetă şi un scaun de toaletă. Trag concluzia că schiţa ar trebui să reprezinte o sală de baie.
   „Haideţi să facem o schiţă a situaţiei, cetăţene Iacob”, îmi propune cu maximă seriozitate Noul-redactor-desemnat... Aşadar schiţa are totuşi legătură cu manuscrisul meu. „Unde se află ea?... Cum o cheamă?”... Noul-redactor-desemnat nu îşi aminteşte sau se preface că nu îşi aminteşte numele personajului.
   „Probabil vă referiţi la Miruna”, îl ajut să-şi amintească.
   „Foarte bine, Miruna”, acceptă Noul-redactor-desemnat.
   Drept care desenează în dreptul chiuvetei un cerculeţ care o reprezintă pe Miruna, iar deasupra chiuvetei mai adaugă un mic dreptunghi şi precizează:
   „Asta e oglinda. Da?... Iar el unde e?... Am uitat cum îl cheamă...”
   „Bleer”, îi reamintesc.
   „Dar ce nume, cetăţene Iacob!” izbucneşte Noul-redactor-desemnat. „Bleer! Cum aţi ajuns la numele ăsta?... Mă rog, e treaba dumneavoastră. Putea să se numească oricum. Vreau să avem o poziţionare exactă a personajelor în momentul dialogului care se desfăşoară în baie. Asta, ca să vă demonstrez cât de neglijent scrieţi, cetăţene Iacob... De ce discuţia are loc tocmai în baie, asta-i o altă întrebare... Întrucât dumneavoastră, cetăţene Iacob, nu v-aţi preocupat de poziţionarea exactă a propriilor dumneavoastră personaje, trebuie s-o facă alţii. Vedeţi cum îmi daţi de lucru! De parcă n-aş avea destul!”
   Noul-redactor-desemnat adaugă pe schiţă încă un cerculeţ: Bleer, la o oarecare distanţă de cerculeţul care o reprezintă pe Miruna.
   „Aşa... Ia spuneţi-mi, cetăţene Iacob... Aşadar, cum putea Bleer, din poziţia în care se află... conform descrierii dumneavoastră, da? Cum putea s-o vadă în oglindă pe Miruna? Căci dumneavoastră asta susţineţi, că dialogul avea lor prin oglindă.”
   Noul-redactor-desemnat desenează în continuare. Trasează o linie, care negreşit trebuie să fie o rază vizuală, pornind de la cerculeţul Bleer îndreptându-se spre oglindă şi de acolo reflectându-se după legile opticii şi trecând la o oarecare distanţă de cerculeţul Miruna. Ratându-l, cum s-ar zice.
   „Dumneavoastră scrieţi aici: «Bleer zări în oglindă faţa palidă a Mirunei...» Cum ar putea personajul dumneavoastră s-o vadă pe Miruna, indiferent dacă faţa îi este palidă sau îmbujorată, din moment ce raza vizuală ia uitaţi-vă ce traiectorie are.” Şi continuă aproape indignat: „Am stat şi m-am întrebat ore întregi: cum ar putea s-o vadă în oglindă, pentru Dumnezeu!”
   „Poate că Bleer n-ar trebui să stea acolo unde l-aţi desenat dumneavoastră, îi răspund. Poate că ar trebui să stea mai în spatele Mirunei şi atunci raza vizuală...”
   Noului-redactor-desemnat îi sare ţandăra şi trânteşte creionul de foile manuscrisului. Pleosc!
   „Păi hotărâţi-vă odată, domnule Iacob! Când mai încolo, când mai încoace! Hotărâţi-vă, pentru Dumnezeu! Facem literatură sau ne jucăm cu personajele?”
   Cele două doamne, colegele Noului-redactor-desemnat, absente de la tot ce se petrece îndărătul lor, continuă să privească fascinate afară pe fereastră. Mi se pare că recunosc frânturi dintr-o muzică de fanfară, pe care vântul o fragmentează, amintindu-mi de finalul Muntelui meu de ghete, cel cu marele careu din curtea cazărmii. Doar că aici nu-i finalul, ci totul abia începe.
   „RĂBDARE”, îmi vine în minte. „MÂINI TREMURĂTOARE”. „PIX”.
   Noul-redactor-desemnat caută înfrigurat următoarea fâşiuţă de hârtie. Tot răsfoindu-le, foile sunt gata-gata să se desprindă din agrafă. Şi atunci ce se va alege de manuscrisul meu? În timp ce caută, Noul-redactor-desemnat rosteşte cu multă însufleţire:
   „Sau scena asta... Aşa... Uite-o!”... Dă la o parte febril cea de-a două fâşiuţă de hârtie strecurată de el mai înainte în chip de semn de carte şi citeşte. „«Îşi aprinse ţigara şi spuse: Orice-ar fi, coletul ăsta nu-l putem expedia prin poştă!... Şi un norişor alb de fum ieşi din gura lui.» Nici aici nu-i în regulă, cetăţene Iacob! Şi apropo, ce fel de colet e acela, care nu poate fi expediat prin poştă? Ce conţine? Explozibil?... În sfârşit, poate îmi spuneţi altă dată. Revenind. Scena de care tocmai am amintit... vreţi să ştiţi ce nu-i în regulă cu ea?”
   Noul-redactor-desemnat dă să-şi aprindă o ţigară — nu neapărat fiindcă ar avea chef de fumat ci ca să-mi facă mie o demonstraţie. În clipa aceea însă, în camera redactorilor intră impetuos o doamnă de-a casei; doamnele de-ale casei au aerul acela atât de uşor de recunoscut — nu doar aici ci peste tot în lume, în magazine, în cabinetele medicale, în cancelariile profesorilor, în oficiile administrative din pieţe, peste tot; doamnele, dar uneori şi domnii, se poate vedea imediat că sunt de-ai casei după mersul ţintit, după ţocăitul hotărât al tocurilor, după aerul de invincibilă superioritate, după multe... În timp ce traversează încăperea pe calea cea mai scurtă îndreptându-se spre masa ei de lucru cu paşi atât de fermi încât duşumeaua, cât e ea de solidă, trepidează; îi aruncă peste umăr lui colegului ei, Noul-redactor-desemnat, pe care l-a surprins chiar cu o clipă înainte de a-şi aprinde ţigara.
   „Bazil, vrei te rog să te abţii să fumezi aici? Când intri de afară e o duhoare insuportabilă, pentru Dumnezeu!”
   „Nu, nu, stai niţel, se apără cu îndârjire Noul-redactor-desemnat, vreau să-i arăt colaboratorului nostru cum stă situaţia cu două din personajele sale. Şi după aia o sting.”
   „Personajele fumează?” se minunează Doamna-de-a-casei.
   „Ei, nu”, devine pentru moment conciliant Noul-redactor-desemnat. „Nu-i vorba de fumat. E vorba de o inadvertenţă.”
   „Pot să ştiu şi eu despre ce inadvertenţă e vorba?” întreabă Doamna-de-a-casei. Din tonul ei trag concluzia că uneori chiar şi întrebările pot fi agresive.
   „Păi tocmai asta încerc să demonstrez.”
   Noul-redactor-desemnat citeşte încă o dată fraza care se termină cu „şi un norişor alb de fum ieşi din gura lui”.
   „Şi care-i aici inadvertenţa?” întreabă suspicioasă Doamna-de-a-casei.
   „Cum care?” ripostează Noul-redactor-desemnat. „Dă-mi voie să-ţi arăt.”
   Şi încearcă încă o dată să-şi aprindă ţigara.
   „Bazil, pentru Dumnezeu, se enervează Doamna-de-a-casei, ştii bine că nu suport fumul de ţigară! Cunosc o nebună care nu pare deloc nebună atâta timp cât nu vorbeşte. Îşi face veacul în zona Teiul Doamnei, chiar pe stradă. De pildă dacă te apropii de chioşc să cumperi un ziar şi ea se nimereşte pe-aproape, numaidecât face un pas către tine, aşa, chipurile din neatenţie, şi încearcă să-ţi bage ţigara aprinsă sub ochi. Dacă te uiţi încruntat la ea, zice: «A! nu fumaţi? Scuzaţi, am crezut că sunteţi fumătoare!» Încolo, pare perfect normală.”
   Unul din privitorii pe fereastră se întoarce brusc către interior cu un neaşteptat interes pentru discuţie.
   „Fumează cu ţigaret?”
   Doamna-de-a-casei pare s-o ţină tot într-o surprindere:
   „Nu, de ce?”
   „Cunosc şi eu o nebună în Piaţa Moghioroş, care fumează cu ţigaret.”
   „A, nu!” Doamna-de-a-casei aproape că se simte jignită de confuzia dintre cele două nebune. „Aia trebuie că-i altă nebună. A mea are tot felul de idei fixe.”
   „Ca orice nebună!” observă Fostul-privitor-pe-fereastră.
   Doamna-de-a-casei îi aruncă colegului o privire bănuitoare, încercând să ghicească dacă îndărătul spuselor sale nu se ascunde vreo aluzie. Decide că nu merită efortul şi continuă:
   „Dacă ne aflăm, să zicem, în ultima zi a lunii august, nebuna din Teiul Doamnei zice tam-nisam, dar apăsat: «Mâine e întâi septembrie!» A ta din piaţa Moghioroş nu ştiu ce zice.”
   „A mea nu pare a fi preocupată de dată”, strecoară Fostul-privitor-pe-fereastră.
   „A mea este”, întăreşte Doamna-de-a-casei. „Zice: «Mâine e întâi septembrie»! Dar ştiţi, o spune aşa, cu o convingere rău prevestitoare de-ţi dă fiori. Parcă ar spune «Mâine vine sfârşitul lumii!» Iar dacă nu-i răspunzi şi nu pleci de lângă ea, îţi repetă încă şi mai apăsat: «Mâine e întâi septembrie!». Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar întâmpla dacă i-aş spune: «Nu, mâine e doi septembrie!”. Nu ştiu ce s-ar întâmpla, dar credeţi-mă că nici nu m-aş încumeta să-ncerc!”
   „Ei, profită Noul-redactor-desemnat de situaţia favorabilă creată, acum pot să aprind ţigara?”
   „M-ai făcut curioasă”, recunoaşte Doamna-de-a-casei. „Ei hai, aprinde-o. Dar o stingi imediat după aceea.”
   Noul-redactor-desemnat îşi aprinde în sfârşit ţigara şi mă aţinteşte cu o privire concentrată şi prevestitoare de victorie. Pentru el, desigur.
   „Urmăriţi-mă cu atenţie, cetăţene Iacob.”
   Trage fum în piept şi, în timp ce îl lasă să iasă pe gură, rosteşte exact cuvintele personajului Bleer: „Orice-ar fi, coletul ăsta nu-l putem expedia prin poştă!” Noul-redactor-desemnat mă priveşte triumfător: „Aţi văzut, cetăţene Iacob? Fumul a ieşit dezlânat odată cu vorbele. Accentuez, dezlânat! Un norişor, alb sau gri sau ce culoare doriţi dumneavoastră, poate ieşi doar atunci când nu tragi fumul în piept ci îl ţii în gură. Aţi înţeles? Îl ţii în gură câteva momente, nu prea multe. Şi în plus te abţii în acest timp să vorbeşti. După care poţi scoate un norişor sau, eventual, rotocoale dacă ai un dram de imaginaţie. Deci cum puteţi dumneavoastră să afirmaţi că iese un norişor alb, cetăţene Iacob? Facem literatură? Sau ne jucăm de-a literatura?”... S-a înfierbântat şi încearcă să se calmeze Noul-redactor-desemnat; continuă pe un ton mai puţin iritat: „Ca să nu mai vorbim de cacofonii.”
   „Gata, Bazil”, spune Doamna-de-a-casei. „Ţi-a ieşit demonstraţia, ne-ai convins, acuma stinge ţigara.”
   Noul-redactor-desemnat striveşte în scrumieră, cu vizibilă părere de rău, ţigara abia începută.
   „Cacofonii?” tresare cu întârziere Doamna-de-a-casei fremătând toată. „Vreau să văd şi eu! Să împărţim foile!” propune ea incitată.
   Fostul-privitor-pe-fereastră se ridică repede de la masă, înhaţă un vraf de coli din manuscris, îşi opreşte câteva, iar restul i le pasează Doamnei-de-a-casei. Toţi trei s-au aplecat, fiecare la masa lui, preocupaţi, peste foile ce le revin şi caută cu înfrigurare. Pare un fel de competiţie: cine găseşte prima cacofonie?
   Între timp fostul privitor la fereastră a dispărut din încăpere fără ca vreunul dintre cei de faţă să fi băgat de seamă. De fapt timp de douăzeci de ani nu se va mai auzi nimic de el. Şi ca s-o spunem p-aia dreaptă, nu se va mai auzi nimic de el practic niciodată.
   „A!” exclamă Doamna-de-a-casei. „Uite! «Bleer spuse: Cu respect vă rog, domnule Eric Vani...»”. Se uită cu reproş la mine şi spune: „Cur... espect!... Nu merge, domnule... cum aţi spus că vă cheamă?”
   Nici nu apuc să-mi spun numele, când Noul-redactor-desemnat, preocupat de cu totul altă idee, exclamă indignat:
   „Ce fel de nume mai e şi ăsta? Eric Vani? Nu înţeleg! Acţiunea romanului dumneavoastră se petrece în Europa de Est, sau unde?”
   „Ştiu!” se întoarce surescitată spre mine Doamna-de-a-casei şi mă ameninţă cu degetul în glumă. „E o anagramă!”
   Posibil. Dar, sincer să fiu, nu îmi amintesc de unde vine.
   Între ea şi mine se stabileşte pentru câteva momente o relaţie de complicitate repulsivă, ca să spunem aşa.
   „Anagramă, cetăţene Iacob?” tresare scandalizat Noul-redactor-desemnat. „Dumneavoastră folosiţi anagrame? În cazul ăsta mă pot aştepta să-mi faceţi cine ştie ce figură urâtă! Vreţi să mă băgaţi la apă? Vreţi să profitaţi de buna mea credinţă? Dacă organele vor descoperi ulterior că sub anagrame se ascund nume indezirabile, precum Antonescu sau Codreanu, sau Horia Sima, se va spune că redactorul n-a fost de-ajuns de vigilent!... Lăsând la o parte că şi numele neaoşe româneşti sunt inabil alese. De pildă Catinca.
   „Ce ai cu Catinca?” protestează moale, alintându-se, Doamna-de-a-casei, încă sub imperiul relaţiei de complicitate repulsivă. „Mie îmi place. Când m-au botezat, părinţii mei, din câte mi s-a spus, au oscilat între Narcisa şi Catinca.”
   „Catinca e numele care se pretează cel mai uşor la cacofonii, având particula «ca» atât la început cât şi în coadă. Ia gândiţi-vă numai...”
   „A!” exclamă din nou Doamna-de-a-casei. „Uite încă o cacofonie! «Miruna ajunse la concluzia că cel mai eficace ar fi...».”
   „Ei, şi tu, Narcisa!” îi reproşează conciliant Noul-redactor-desemnat. „«Eficace» e totuşi un cuvânt românesc, ce vrei acuma, să-l scoatem din vocabular?”
   „Atâta vreme cât există şi varianta «eficient», eu consider că folosirea lui «eficace» denotă o anumită înclinare a autorului către limbajul licenţios.”
   Dar Noul-redactor-desemnat are ceva împotriva altor nume din povestire.
   „Silvestru, din câte văd, este numele unui alt personaj de-l dumneavoastră, da? De ce nu-i spuneţi, de pildă, ştiu şi eu, Ilarion? Nu credeţi că Silvestru are un aer prea, cum să spun, nedomesticit. Un fel de «Om al Pădurilor». Izolat, mult prea izolat. Trebuie să ţinem cont şi de sonorităţile care se strecoară insidios în subconştient, unde pot provoca distorsiuni mintale grave. Iată ce spune un personaj de-al dumneavoastră — mi-am notat aici.”
   Noul-redactor-desemnat scoate din servieta diplomat un petic de hârtie dinainte pregătit, de pe care citeşte: „«O insectă umbla pe spirala incandescentă a reşoului. Cezar a prins-o într-un pahar şi a aşezat paharul cu gura în jos, pe pervaz. Dar când s-a uitat după un timp, în pahar nu mai era nimic.» Cetăţene Iacob, dumneavoastră scrieţi proză fantastică? Sau proză realistă? Să fi spus măcar: «I s-a părut ciudat ca o insectă să umble pe spirala incandescentă a unui reşou electric şi a prins-o cu intenţia s-o arate unui entomolog.» În acest caz, da, ar fi fost meritorie intenţia personajului să elucideze un mister. Măcar că de fapt e o tâmpenie, scuzaţi-mă că v-o spun. Şi apoi, cum să dispară din paharul aşezat cu gura în jos?”
   Şi se grăbeşte să adauge pentru a preîntâmpina orice suspiciune de îngustime de vederi:
   „Eu nu sunt împotriva chestiilor ciudate în literatură, să fim bine înţeleşi. Ştiu că se petrec mereu fel de fel de ciudăţenii... Iată, cunosc pe cineva, un scriitor, care voia să descrie pasta de dinţi întinsă pe o periuţă. Nu ştia cum să-i spună... În treacăt fie spus, nici eu nu ştiu, fir-ar să fie!... Să-i zică o «sforicică» de pastă? Să-i zică «cârnăcior»?”
   Aici intervine prompt Doamna-de-a-casei şi sesizează cacofonia: zică cârnăcior!
   Noului-redactor-desemnat îi sare ţandăra şi strigă:
   „În definitiv al cui text îl discutăm, al lui Iacob sau al meu?”
   „Dar nu-i nici al tău, dragule”, îl înfruntă Doamna-de-a-casei fără a clipi, câtuşi de puţin intimidată de izbucnirea de mânie a colegului ei. „Tocmai povesteai despre cineva.”
   Noul-redactor-desemnat nu ripostează. Se abţine două clipe, întrebându-se dacă s-o apostrofeze că şi-a permis să-i spună „dragule”. Dar nu-şi aminteşte dacă acum s-a întâmplat pentru prima oară sau a ajuns deja între ei un lucru obişnuit. Aşa că hotărăşte să-şi continue povestirea:
   „Şi-a tot frământat mintea şi până la urmă a fost nevoit să rămână la «cârnăcior». Nu vi se pare caraghios? Rezultatul a fost, bineînţeles, că, după intenţia lui de a scrie o chestie dramatică, a ieşit o chestie comică. Absolut involuntar!”
   Una dintre cele două doamne de la fereastră, prinzând din zbor ultima parte a discuţiei, renunţă pentru o vreme la spectacolul încântător de pe stadion şi, întorcându-se spre cameră, povesteşte şi ea un caz şi mai şi, cu un scriitor care acum câţiva ani a scris într-un roman despre „oţetari”.
   „Ştiţi, specia aceea de copaci care se cheamă oţetari. Dar se pare că în redacţie s-a citit «oţelari». Drept care proza lui a fost imediat apreciată şi s-a bucurat de un succes răsunător. Fiindcă oţelarul este, după cum desigur ştiţi, personajul cheie al romanelor din Europa de Est. N-ar fi de mirare ca astfel să se fi născut proza realist-socialistă.”
   Noul-redactor-desemnat tuşeşte cu subînţeles, cu intenţia vădită de a-şi readuce colegii la ordine. Se pare însă că nu se bucură de destulă autoritate. Apropo de oţetari, Doamna-de-a-casei povesteşte de o prietenă care avea în curte un oţetar de care voia să se descotorosească deoarece pe de o parte nu arăta prea bine şi pe de altă parte umbrea locul, pe care ea şi-l dorea însorit. Dar, după cum se ştie, legea interzice tăierea unui copac, indiferent că-i proprietate de stat sau privată.
   „Şi atunci prietena mea, continuă Doamna-de-a-casei, s-a gândit să facă o gaură discretă în pământ, până la rădăcina copacului, şi să toarne acolo o soluţie de sodă caustică. Ştiţi, legea cu interdicţia se referă la copacii vii. Cei uscaţi pot fi tăiaţi cu condiţia să fie declaraţi ca atare de către o comisie specială.”
   „Cum o cheamă pe prietena ta?” se interesează Doamna-de-la-fereastră.
   „N-are importanţă!” i-o retează Doamna-de-a-casei într-o izbucnire absolut neaşteptată. Îi trebuie câteva secunde ca să-şi îndulcească tonul şi să adauge: „Prietena mea însă nu ştia sigur în cât timp se va usca copacul...”
   „Stop!” strigă victorioasă Doamna-de-la-fereastră. „Cacofonie! Usca copacul.”
   Doamna-de-a-casei îşi dă silinţa să nu se lase perturbată; dar pentru a reveni la tonul narativ are nevoie de alte câteva secunde.
   „Prietena mea avea încă o temere. Se întreba dacă după eventuala uscare a copacului nu s-ar declanşa o anchetă despre cauzele uscării.”
   Doamna-de-la-fereastră vrea să rămână în termeni buni cu colega ei şi o asigură că prietena cu oţetarul n-are nici un motiv să se teamă:
   „Moartea copacului — sau, mă rog, uscarea — se va fi produs din cauze naturale. Sunt sigură că nu se va putea sonda prea adânc la rădăcina copacului pentru a se afla cauza uscării. Spune-i asta prietenei tale.”
   Doamna-de-a-casei mulţumeşte şi îşi coboară din nou privirea pe bucata din manuscrisul meu care i-a revenit.
   „Ia uite un pasaj care îmi place”, declară ea brusc, cu ochii pe foaie. O dată scris, dactilografiat, expediat pe adresa Editurii, romanul nu mai însemna nimic pentru Bleer. Poşta urma să-şi facă datoria. Un mecanism rece unde atotstăpânitoare era ştampila. Plicul gros avea să străbată un drum lung până să ajungă iarăşi la cineva care să se arate interesat de conţinut. Dar până acolo nimeni nu se întreba nici măcar de ce-i aşa de gros...
   „Chiar credeţi, cetăţene Iacob, că nu se întreba nimeni?” intervine Doamna-de-la-fereastră cu ironie.
   Doamna-de-a-casei continuă să citească:
    Destinatar, distanţă, greutate, tarif, un şir de timbre poştale peste care ştampila avea să treacă — poc! poc! poc! — ca o mitralieră...
   „Aţi face bine să fiţi mai precaut în privinţa comparaţiilor cu armele de foc”, sugerează sever Noul-redactor-desemnat.
   „Mie îmi plac onomatopeele!” declară Doamna-de-a-casei cu încântare copilărească şi aproape că îi vine să bată din palme. Se abţine totuşi şi continuă să citească: Şi cu asta gata. Încrede-te în poştă, Bleer, n-ai încotro. Adio ore minunate petrecute cu Silvestru... Se opreşte brusc şi îşi ridică privirea aproape speriată spre mine: „Ore minunate cu Silvestru? Adică vreţi să spuneţi că are anumite înclinări...?” Şi face cu capul un semn vag către o zonă blestemată unde se înalţă vâlvătăile iadului şi bărbaţii se iubesc între ei.
   „Silvestru e doar un personaj din roman”, îi explic cu seninătate. Cu seninătate dar şi cu un fior de nelinişte.
   „Ştiu asta, dar...”
   Noul-redactor-desemnat aprobă din cap cu satisfacţie, el care tocmai a remarcat, ceva mai înainte, că Silvestru e un personaj, ba chiar cu un nume nepotrivit, după părerea lui.
   „Aha, dă din cap uşurată Doamna-de-a-casei”... Deja maşina de scris a devenit un simplu mecanism. Rece şi impersonal. Cu fiecare literă lovind foaia de hârtie întinsă rotunjit pe tambur, Silvestru se cufunda tot mai mult în uitare... Catinca — şi ea la fel... O vorbă mare, poate, dar amândoi erau suflet din sufletul lui. Acum ce urma? Aşteptarea. Şi aşteptarea însemna un suflet gol. „Da, recunoaşte încântată Doamna-de-a-casei, e frumos, îmi place.”
   „Eu, declară cu răceală şi precauţie Noul-redactor-desemnat, nu m-aş grăbi să apreciez paragraful cu pricina.”
   „Mă gândeam doar, explică Doamna-de-a-casei — îmi imaginam că manuscrisul personajului Bleer din romanul domnului Iacob putea să fi ajuns chiar la editura noastră şi toate acele gânduri pline de nostalgie ale personajului să aibă o legătură cu noi toţi.”
   „Colega noastră, spune Noul-redactor-desemnat, sunt sigur că v-ar publica dacă ar avea propria ei editură. Până când o va avea însă, cetăţene Iacob, mă tem că veţi mai avea de aşteptat. Deocamdată, asta a fost prima noastră discuţie. Până la următoarea sper să avem şi părerile colaboratorilor noştri externi. Ştiţi cum se spune: cine nu speră prea mult, va fi mai puţin dezamăgit.”

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu