Divorţ fericit! (1)* **

   Capitolul 1

Altădată Sabin ar fi zis că unele lucruri pur şi simplu nu se fac. Dar uite că situaţiile se pot înlănţui uneori în chip neaşteptat şi se pot construi una dintr-alta, astfel că ceea ce cu puţin timp în urmă ţi se păruse nefiresc şi poate absurd, la un moment dat ţi se înfăţişează în bună măsură scuzabil, dacă nu chiar inevitabil.
   Când liftul l-a lăsat pe Sabin jos, în holul hotelului Sava era deja aproape ora amiezii. Ar fi putut să o sune pe Liana încă de când se aflase sus în cameră, împreună cu Dana, profitând de un moment când ea dispărea la baie, să zicem. N-a făcut-o pentru că ea i-a pus condiţia: n-o suni atâta vreme cât suntem împreună. După ce ne despărţim, n-ai decât să suni pe cine vrei şi să faci ce vrei. Dar nu a fost numai asta. Lui Sabin i s-a părut indecent să o sune pe Liana pe furiş, inversând cumva rolurile în soţie şi amantă! Dana a fost, pe toată durata întâlnirii, aproape la fel de drăguţă cu el cum fusese în primii lor ani de căsnicie. Nici nu ştia de unde mai găsise ea resurse pentru asta. Se străduise şi el să fie cât de cât tandru, ca să nu treacă drept unul care îndeplineşte o simplă formalitate. Cel puţin cu un asemenea gând plecase de acasă. Dar în final nu ar fi putut spune mai mult decât că se descurcase. Mă rog, de multe ori ai nevoie de destulă energie chiar şi numai să salvezi aparenţele... Apoi Dana, redevenind pentru un timp acaparatoare, aşa cum, iarăşi, nu mai fusese de ani de zile, ţinuse morţiş să ia împreună şi micul dejun. Aşa că îl comandaseră în cameră. Începea deja să fie greu să-i explice Lianei de ce trenează, mă rog, eliberarea definitivă, cum o numiseră între ei. Unde merge mia, merge şi suta — i-ar fi spus Lianei dacă ar fi fost s-o dea pe glumă. Unde a mers o noapte, merge şi o dimineaţă... cu mic-dejun cu tot. Nu era sigur că Liana dispune de suficient simţ al umorului ca să o înghită şi pe asta.
   Sabin mereu conversa cu ea în imaginaţie — lucruri pe care urma să i le spună la telefon. „N-am avut încotro, iubito, asta mi-a cerut”, i-ar fi spus. „Dar dacă tot a fost noaptea de adio, şi n-o să mai auzim de ea, hai să încercăm să nu dramatizăm.”
   Acum, ajuns în holul hotelului, da, acum putea să o sune. „Gata, am pus punct”, urma să-i dea de veste la telefon. Şi parcă auzea tăcerea ei doldora de ambiguitate. Puţin probabil ca ea să-l întrebe: „Şi cum a mers?” Mai mult ca sigur, Liana nu dorea să afle detalii. Cine în locul ei ar fi vrut? Unde se mai pomenise o astfel de înţelegere între doi soţi în pragul divorţului? Nevasta să te sâcâie săptămâni întregi, să te ameninţe că nu va fi de acord cu divorţul, să-ţi pună condiţia: petrecem împreună o noapte, şi după aia te las în pace. Faci ce vrei! Jur să nu te mai sâcâi... Amanta să consimtă la un asemenea compromis — murdar, ăsta era cuvântul... Mă rog, să se şi pună în practică. Cine ar fi crezut că aşa ceva e posibil... Şi vine momentul, după ce faptul e consumat, înţelegerea a fost respectată de ambele părţi, când o suni pe amantă şi îi spui: „Gata, iubito, am pus punct! Suntem liberi!”... Ei bine, tocmai asta lui Sabin îi venea greu să o facă.
   Ieşi din hotel şi se plimbă un timp pe dinaintea buticurilor cu suveniruri artizanale înşirare de o parte şi de alta a şoselei, în faţa hotelului, stăpânit de un sentiment straniu, de dulce incertitudine. Pe de o parte, eliberat de povara căsniciei, încrezător în cuvântul Danei de a nu le mai sta în cale, iar pe de altă parte sceptic în privinţa reacţiei Lianei. Să o sune imediat, sau să mai lase să treacă ceva timp?
   „Gata, am pus punct, iubito”, avea să-i spună.
   „Şi unde eşti acuma?” avea să vină întrebarea ei.
   Aici urma o altă mărturisire delicată.
   „Am părăsit hotelul, iubito. Sunt pe şosea, în căutarea unei staţii de autobuz.”
   Parcă auzea vocea contrariată a Lianei:
   „Autobuz?! Dar de ce nu vii cu maşina?”
   Putea să-i răspundă fără nicio ezitare?
   „Păi, ştii, i-am lăsat-o Danei” — n-ar fi avut încotro şi i-ar fi răspuns în cele din urmă.
   „Ei, ce spui! Cum adică i-ai lăsat-o?”... Şi tot Liana ar fi adăugat după aceea, cu voce mult mai calmă: „De fapt, da, înţeleg ce vrei să spui. Foarte bine că i-ai lăsat-o.”
   Cu siguranţă Liana era sensibilă la gesturile de generozitate. Vorba ei, de la generozitate la romantism nu-i decât un pas...
   Sabin o luă în lungul şoselei, lăsând în urmă hotelul Sava şi buticurile cu suveniruri artizanale.
   La telefon, când avea să o sune, sau, mă rog, la proxima lor întâlnire, avea să fie zgârcit cu detaliile — aşa îşi propunea.. Avea să treacă sub tăcere că hotelul fusese alegerea Danei: în munţi, departe de lume! Nici numele hotelului nu avea de gând să i-l dezvăluie, pentru ca întreaga întâmplare să nu rămână în mintea ei legată de un reper concret, ci mai degrabă să rămână să plutească, aşa, la limita dintre imaginar şi real.
   „La toate te gândeşti, iubitule!” îşi imagina replica Lianei la strategia lui de menajare a sensibilităţilor ei.
   Încă un pic, şi avea să o sune.
   De fapt, Sabin putea să caute o staţie de autobuz, sau putea la fel de bine să încerce să facă autostopul, de ce nu? Doar că maşinile erau rare pe aici. În dorinţa ei ca ultima întâlnire să aibă loc departe de lume, Dana alesese bine hotelul. Se dovedise a fi al naibii de departe.
   Sabin era complet dezorientat. Nu recunoştea nimic în jur. Nici şoseaua, nici pădurea, nici versantul muntelui. Totul în jur era de o sălbăticie nespus de frumoasă. Şi nu numai împrejurimea era frumoasă ci şi viaţa lui. Ceea ce i se întâmplase în ultimele zile şi mai ales în ultimele douăzeci şi patru de ore era, fără nicio exagerare, demn de un film romantic. Liana avea toată îndreptăţirea din lume să fie mândră de el. Făcuse ceea ce trebuia şi nu îşi pierduse capul. Iar Dana avea toate motivele să se simtă împăcată. Peste toată ura dintre ei din ultimii ani aşternuseră, iată, prin înţelepciunea lor comună, dar şi prin cutezanţă, un strat temeinic de îngăduinţă şi de înţelegere.
   Sabin îşi ridică privirea spre vârfurile brazilor şi se înfioră de frumuseţea lor. Închizând pentru o clipă ochii, trase adânc în piept aerul răcoros, un pic obosit, al muntelui. Şi el se simţea obosit. Obosit şi liber.
   Şoseaua se vedea coborând în pantă domoală. Într-acolo să fi fost oare valea? Nu era deloc sigur... Sabin păşea pe asfaltul curat, cu marginea ciupită de intemperii, atins doar de cauciucul roţilor, care nu avea nimic personal şi nu lăsa urme... O maşină se auzi apropiindu-se din spatele său. Sabin se întoarse, făcu semnul autostopistului, dar maşina trecu pe lângă el ca vântul — o văzu cum coboară în vale, apoi cum urcă dâmbul care se înălţa în faţă şi cum dispare dincolo de el; unde poate că se deschidea o nouă vale...
   Alte două încercări de a opri o maşină se soldară cu acelaşi eşec.
   Sabin se amuză amintindu-şi celebra secvenţă din filmul La nord, prin nord-vest, cea unde Cary Grant aşteaptă o maşină la marginea lanului de porumb. La fel şi acolo, pe şosea trecea câte o maşină o dată la câteva minute, venind din imensitatea câmpiei şi dispărând în celălalt capăt al aceleiaşi imensităţi. Deosebirea era că în film eroul era urmărit de oamenii unui clan pe cât de puternic pe atât de neîndurător, pe când aici, în vecinătatea pădurii, Sabin nu simţea nicio ameninţare.
   Absolut nicio ameninţare.
   Un avion de pasageri, sus deasupra lumii, îşi întindea cu o încetineală perseverentă, în tăcere, dâra albă de nor în plin soare. Cu oameni liberi care, acolo, în înaltul cerului, zburau către noi orizonturi, fiecare cu destinul său. Nimeni nu se gândea prea departe, iar de la echinocţiul de primăvară, care venea abia peste vreo două săptămâni, nu existau mari aşteptări.
   Un panou publicitar de pe marginea şoselei îi atrase atenţia. Sabin se opri în faţa lui. În mine poţi avea deplină încredere stătea scris pe panou. O tânără frumuşică şedea la un birou, rezemată de speteaza unui scaun pivotant, din acela cu cinci role, într-o poziţie relaxată, cu mâna dreaptă odihnindu-i-se pe masă, şi cu stânga ţinând la ureche un telefon mobil. În spatele ei, pe fereastra deschisă, se vedea un cer la fel de albastru şi de obosit ca şi cel din acest început de după-amiază de început de primăvară... Ştii de ce? Pentru că folosesc reţeaua Tele–Omega! explica tânăra motivul pentru care se declara persoană demnă de încredere.
   Abonează-te şi sună-mă ca să te convingi!
   Sabin cercetă atent faţa tinerei femei. Se putea ghici pe faţa ei că în clipa asta ea era cea care asculta. Şi că ceea ce interlocutorul îi spunea la telefon îi făcea plăcere. Crezi că ne-am putea vedea mâine? — asta auzea ea, de bună seamă, în telefon... Nu? Ţi se pare prea curând? Atunci, poate peste o săptămână? Dă-mi un semn când eşti pregătită... Soarele care pătrundea pe fereastra încăperii în care se afla frumuşica scălda totul în lumina lui caldă: faţa ei, un colţ al mesei, mâna ei delicată care se juca cu un pix albastru... O glastră de pe pervaz... Amuzat, Sabin completă dialogul imaginar cu o replică venind din partea fetei: Dar te-ai abonat la Tele–Omega?
   I se păru că o lumină alburie, exterioară, s-a reflectat timp de o secundă pe suprafaţa lucioasă a panoului publicitar din faţa sa, ca şi cum o fereastră din apropierea locului unde tânăra vorbea la telefon ar fi fost mişcată de vânt, mutând reflexia unei raze de soare. Dar lumina alburie putea fi şi o tresărire de nerăbdare! Iar când se întoarse, zări o maşină oprită chiar lângă el. Un Opel argintiu. Prin parbriz desluşi la volan o siluetă feminină, nemişcată, cu ochelari de soare. Când se uită mai bine, observă că uşa dinspre el fusese întredeschisă în semn de invitaţie. Şi Sabin, deschizând acea uşă un pic mai mult, atât cât să-şi poată coborî capul sub rama uşii, descoperi acolo, în interiorul catifelat, de scoică, un minuscul salon sidefiu. Salonul îi aparţinea în totalitate acelei femei de vârstă mijlocie. Sau poate încă tânără — vârstele sunt deseori înşelătoare. Mirosea puţin a fum de ţigară, dar nu conta. Undeva în vecinătate se auzea torcând domesticit şi în acelaşi timp nerăbdător să plece, un motor, care de asemenea îi aparţinea femeii. De nu cumva nerăbdarea emana de la stăpâna locului. Deşi judecând după faţa ei, nu s-ar fi zis. Locul era numai bun să se aciuiască cineva care tocmai o rupsese cu trecutul, ca el, sfidând orice regulă de prudenţă. Luat de val, Sabin îşi găsi loc într-o margine a salonaşului de sidef, pe scaun, mai aproape de torsul motorului, şi închise uşa. „Închipuie-ţi ce mi s-a întâmplat!...” avea să-i povestească Lianei cu prima ocazie.
   Femeia cea străină aştepta, privind drept înainte prin parbriz.
   — Centura, spuse ea cu o fermitate moale.
   Ha! Ca să vezi! Centura!
   Fermitatea îi venea de undeva dindărătul ochelarilor de soare.
   Fu o nimica toată pentru Sabin să uite de tot ce îl împiedicase vreodată să fie încrezător în gândurile îndrăzneţe şi dezinhibat şi profitor fără reproşuri la adresa lui însuşi; să treacă până şi peste uşoara neîncredere în ochelarii de soare care ascundeau privirile unei doamne misterioase; şi culoarea ochilor ei.
   Se simţi la largul lui. Rosti cu dezinvoltură:
   — Bună ziua. Şi se lăsă încântat cu spatele de spetează.
   „La volan era o tipă de vreo patruzeci de ani...” avea să-i povestească Lianei. „Ei, nu, nu te gândi la prostii. Doar că m-a luat, aşa, cum să-ţi spun, pe nepregătite.”
   Maşina deja rula pe şosea în sus. Scurta oprire n-avea cum s-o fi făcut să-şi schimbe ţinta, nu-i aşa?
   Panoul cu fata cea zâmbitoare vorbind la telefon dispăruse undeva în urmă... Sabin râse în sinea sa... Nu fusese decât o fetişcană cu ifose, o gâsculiţă care, vorbind la telefon, se lăsa ameţită de cuvinte dulci şi mincinoase. Cu coada ochiului, Sabin îşi coborî privirea spre piciorul femeii de la volan. Piciorul apăsa ferm şi cu măsură pedala de acceleraţie. Şi de-acolo privirea sa urmă, tot cu coada ochiului, linia gambei, acoperită până la jumătate de poala unui mantou elegant, de stofă fină, de culoare deschisă, nu chiar alb, care nu avea, în sine, nicio legătură cu lumea drumurilor de munte. Şi chiar aşa, de ce-ar fi avut? Din lumea ei, nu se ştia care, urma să aterizeze la un hotel, probabil de lux. Muntele nu era pentru ea decât un loc de tranzit. În momentul când ea avea să descindă la hotel, el avea să se afle probabil în cu totul altă parte.
   Cu o plăcută surprindere Sabin simţi în interiorul său libertăţi noi şi nebănuite. Noile libertăţi abia descoperite îi dădură ghes să glumească:
   — Cum de v-aţi încumetat să mă culegeţi de pe drum? Aveţi referinţe bune despre mine?
   Ea lăsă să se scurgă câteva secunde, şi răspunse ceva cu totul neaşteptat:
   — Aveam nevoie de ajutor.
   Lui Sabin i se păru că n-a auzit bine.
   — Dumneavoastră? exclamă el. Dumneavoastră aveţi nevoie de ajutorul meu?
   O privi încă o dată, mai atent. Să fi fost o glumă? Femeia privea drept înainte, atentă la condus: o faţă impenetrabilă. După momentul de consternare, buna dispoziţie a lui Sabin se reinstala rapid. Trase şi o concluzie: e genul de femeie care se ţine de şotii fără s-o arate. Mucalită. Glumi şi el — glumi de-a ghicitul:
   — Sunteţi obosită. Aveaţi nevoie de cineva să vă împiedice să adormiţi la volan.
   — Sunteţi pe-aproape, răspunse ea moale, cu o superioritate temperată.
   — Nu mi-e clar cum s-o fac. Ar trebui să fiu atent dacă nu vi se închid ochii. Dar nu sunt sigur că am să pot surprinde momentul, din cauza ochelarilor.
   — Va trebui să găsiţi alte indicii.
   — Ca de pildă?
   — De pildă, dacă vi se pare că întârzii să virez când intrăm într-o curbă, reacţionaţi.
   — Mda. Ar fi o idee. Totul e să reacţionez la timp.
   Femeia nu schiţă nici măcar un zâmbet.
   Urmă o pauză destul de lungă în care şoseaua coborî, brazii se apropiară de şosea, cărunţi — cum zicea o poezie — şi tot mai toropiţi de înserare. Se ivi un podeţ vechi, din care Sabin apucă să vadă dintr-un anumit unghi, cumva de jos în sus, o parte din arcul de piatră, întunecat, al podeţului acoperit de muşchi, apoi podeţul rămase în urmă. Dacă ar fi deschis fereastra, probabil că ar fi auzit susurul apei. Dar acum trecuseră deja şi şoseaua urca din nou.
   Sabin continuă conversaţia sa imaginară cu iubita sa.
   „Voiam să mă scoată într-un loc populat, undeva, într-o localitate, unde să iau un autobuz. Sau trenul. Dar nu se vedea nimica. Doar pădure şi munţi... Nu, n-am întrebat-o ce destinaţie are... Nu de la început... Ţi-am spus, eram foarte surprins.”
   Îşi coborî privirea spre consola dintre scaune şi observă scrumiera plină cu chiştoace strivite, unele destul de lungi: o parte din ţigări aproape nefumate, dar frânte cu o vădită nervozitate. „Asta ce legătură are cu tine?” i se adresă în gând doamnei de la volan. „Neînfrânarea, destrăbălarea au trecut recent, foarte recent, prin maşina ta şi au lăsat urme. Din fericire, nu şi pe faţa ta.” Altcineva fumase în maşina ei. Ea însă se ţinea departe de destrăbălare. Era imună. Dar poate în acelaşi timp era tolerantă cu destrăbălarea.
   — Vă deranjează dacă fumez? îndrăzni s-o întrebe.
   Ea întârzie cu răspunsul.
   — Ţigările au gust la ora asta? îi întoarse ea întrebarea.
   — Unii fumează când se simt stresaţi, sau furioşi, îi explică el. Eu fumez când mă simt bine.
   — Aş prefera să vă simţiţi bine şi să vă abţineţi.
   Hm! Da, era de bănuit. Despre scrumiera plină de pe consolă, ea nu găsi necesar să dea vreo explicaţie. Sigur, era lumea ei; avea drepturi depline asupra lumii ei.
   Străbăteau acum un mic platou. Sabin îşi întoarse privirea într-o parte şi zări un hotel cu spatele lipit de coasta muntelui, al cărui nume nu reuşi să-l desluşească din goana maşinii. Multe hoteluri pe aici. Cu toţii se refugiau în sălbăticie. Un mic grup de persoane elegant îmbrăcate, bărbaţi şi femei, tocmai coborâseră scara şi se îndreptau spre o parcare. Era ca şi cum ar fi fost un capăt de călătorie. Dar nu era.
   Nu pentru ei doi.
   Iată, se deschidea o vale largă, pe care şoseaua o aborda cu prudenţă. Cobora pesemne până la firul văii, după care, acolo jos, pe undeva, trebuie că făcea un cot şi putea fi văzută de-aici de la distanţă urcând celălalt versant, dreaptă, fără nicio serpentină. Sus pe versant, la o înălţime apreciabilă, cu abia câţiva metri mai jos de creastă, Sabin observă o motocicletă a poliţiei, trasă la marginea şoselei. De lângă ea un poliţist cu o caschetă albă pe cap supraveghea şoseaua. Se vedea mic, în depărtare, dincolo de parapetul de zid al şoselei. Pentru Sabin nu era decât o patrulă a poliţiei ca oricare alta, dar pentru şoferiţa sa păru să fie un eveniment nedorit. Trase pe dreapta, opri şi pentru prima oară se întoarse spre el privindu-l drept în faţă prin ochelarii fumurii.
   — Dacă ne opreşte poliţia, noi doi ne cunoaştem, îl anunţă ea cu vocea ei calmă. De acord? Pe mine mă cheamă Elvira Pascu. Avem împreună o invitaţie la un sejur de patru zile, începând din seara asta până duminică, la hotelul Ţărmul Armoniei. Am să-ţi explic numaidecât. În privinţa asta nu-ţi face griji, chiar am invitaţia şi i-o pot arăta poliţistului.
   „Hm, ca să vezi ce nume! Ţărmul Armoniei”, avea să-i povestească Lianei. „Spune şi tu, ce puteam să fac?”
    Nu îi fu lui Sabin prea clar de ce ar întreba-o poliţistul dacă are sau nu rezervare la un hotel. Femeia aştepta de la el un răspuns. I se păru că desluşeşte pe buzele ei o umbră de zâmbet, poate şi o umbră de nelinişte. Pentru Sabin însă chestiunea cu hotelul nu era decât o nouă bizarerie care venea să se adauge bizareriei începute în faţa panoului publicitar.
   — Şi eu ce sunt? întrebă ironic. Soţul dumneavoastră?
   — Doar prieten, răspunse ea, sec. Invitaţia nu e neapărat pentru soţ.
   — Bun. Am înţeles, dar...
   — Hai, că nu vreau să observe poliţia că am oprit şi că punem ceva la cale. Mai vorbim până ajungem sus la poliţist.
   Trecură podul din fundul văii şi din punctul acela motocicleta poliţiei nu se mai vedea.
   Urcau celălalt versant.
   — Trebuie să-mi spui numele tău, îi ceru Elvira.
   — A! încă nu vi l-am spus?
   Pe Sabin îl încercă o neaşteptată senzaţie de stare de bine. Despre asta, în niciun caz nu avea să-i povestească Lianei — nici cu prima ocazie, nici mai târziu.
   Aşadar, ceva începea din nou.
   — Şi vezi să nu faci greşeala să mi te adresezi cu dumneavoastră de faţă cu poliţia.
   — Dar după ce trecem de poliţie? o provocă Sabin.
   — După, mai vedem. Deci cum te cheamă?
   — Sabin.
   — Îmi trebuie ambele nume. Uite că a apărut şi poliţia. Deci?
   — Ionescu e numele meu de familie.
   — Bun. Deci, eşti Sabin Ionescu, recapitulă ea grăbită, mergem la hotelul Ţărmul Armoniei, ne cunoaştem de câţiva ani, suntem prieteni, nu contează diferenţa de vârstă. Apropo, eu am patruzeci şi unu de ani, tu bănuiesc că n-ai mai mult de treizeci.
   — Ba da, am treizeci şi doi.
   — Foarte bine. Ţi-am spus că am nevoie de ajutor. Dacă nu vrei să intri în joc, te rog să-mi spui.
   Poliţistul ieşise deja în mijlocul şoselei şi ridicase bastonul reflectorizant făcându-i semn Elvirei să tragă pe dreapta.
   — Puteţi să contaţi pe mine, îi promise Sabin înainte ca maşina să oprească.
   — Nu-mi spui dumneavoastră, nu uiţi, da? vorbi ea pe un ton coborât, aproape fără să-şi mişte buzele.
   Maşina ieşi cu două roţi în afara asfaltului, spre parapet, şi opri. Elvira lăsă în jos geamul de pe partea poliţistului şi înainte ca el să o abordeze, se întinse peste spătar după poşeta lăsată pe bancheta din spate.
   Poliţistul de apropiase de maşină. Sabin nu-i vedea faţa. Îi auzi doar vocea exersat autoritară.
   — Vă rog să prezentaţi documentele dumneavoastră.
   Terminând de scotocit cu succes în poşetă, Elvira alesese un mic teanc de hârtii şi cartonaşe, pe care i le strecură poliţistului prin geamul deschis. Luând documentele, acesta se opri la unul din ele, pe care îl studie cu atenţie; după care se aplecă, şi Sabin îi putu vedea în cadrul geamului deschis faţa severă.
   — Vă rog să vă scoateţi ochelarii, îi ceru Elvirei.
   Ea era întoarsă spre poliţist când îşi scoase ochelarii de soare, aşa că Sabin nu putu decât să ghicească ceea ce poliţistul văzu pe faţa ei.
   — V-a agresat cineva? întrebă el. Cine v-a agresat?
   — Nimic important, domnule agent. Sper că nu sunt suspectă de ceva.
   — Oricât vi s-ar părea de ciudat, doamnă, răspunse băţos poliţistul, prima noastră misiune nu este să suspectăm ci să îi apărăm pe cetăţeni.
   — Foarte bine, atunci apăraţi-mă. Pot să-mi pun la loc ochelarii?
   Şi fără a aştepta încuviinţarea poliţistului, şi-i puse la ochi.
   — Dumnealui cine este?
   — O, nu! arătă Elvira că ştie să şi râdă cu nepăsare. El n-are nicio legătură cu... El e prietenul meu. Sabin. Sabin Ionescu. Avem o invitaţie pentru două persoane la hotelul Ţărmul Armoniei. Aici, foarte aproape. Cunoaşteţi hotelul, nu? Doriţi să vă arăt invitaţia?
   Întrebarea fusese ironică, dar poliţistul rămase sobru.
   — Vă rog să coborâţi din maşină şi să deschideţi portbagajul.
   — Chiar sunt suspectă? protestă Elvira cu o vehemenţă temperată.
   Coborî din maşină şi amândoi dispărură în spate, spre portbagaj. Sabin vru să coboare şi el.
   — Vă rog să rămâneţi pe loc în maşină, îl opri poliţistul, cu aceeaşi voce autoritară. Şi spunând asta, îl aţinti cu bastonul reflectorizant.
   Ceea ce Elvira şi poliţistul discutară în faţa portbagajului deschis, Sabin nu putu să audă. Îi trecu prin cap, aşa, un gând: că în pofida aparenţelor, cei doi se cunoşteau. Chiar aşa! Cum de ghicise Elvira că o va opri poliţia? Ce motive avea să o oprească? Poate doar dacă poliţia avea dinainte o listă de suspecţi. Apropo de suspecţi, se gândi printre altele la scrumiera de pe consola maşinii, plină de chiştoace şi la nervozitatea care trebuie să fi însoţit prezenţa în maşină a acelei persoane necunoscute. Şi dacă între Elvira şi poliţist exista o înţelegere, ce rost avea toată înscenarea aceea? Nu cumva însăşi agăţarea lui pe şosea, cu puţin timp înainte, făcea parte dintr-un plan? Sabin tocmai se mustra pentru vechea lui meteahnă de a fi excesiv de suspicios, când Elvira se întoarse la locul ei.
   — În sfârşit! răsuflă ea uşurată. Se trânti pe scaun şi îşi aruncă poşeta la loc pe bancheta din spate. Misterul care o însoţise de când Sabin se urcase în maşina ei şi până mai acum câteva minute parcă era pe cale să se risipească. — Mergem la Ţărmul Armoniei. Dacă mai vrei. Mai vrei?
   Despre portbagaj nu suflă o vorbă: găsise acolo poliţistul ceva suspect, sau nu? Se întoarse cu faţa spre el şi, ca un gest de provocare, îşi scoase din nou ochelarii de soare, expunându-şi cu o anume semeţie cearcănele vineţii sub ochi.
   Sabin se încruntă.
   — Şi totuşi cine v-a lovit? întrebă el după ce ea închise portiera.
   — Parcă era vorba că renunţăm la dumneavoastră, îi aminti Elvira trăgându-şi peste umăr centura de siguranţă.
   — Asta era valabil de faţă cu poliţistul. Rămâne valabil în continuare?
   Două maşini trecură prin dreptul lor pe şosea, una după alta, în sensul în care mergeau şi ei. Cu capul sucit spre stânga, atentă să nu se ivească vreo altă maşină, Elvira îşi scoase Opelul argintiu cu toate cele patru roţi pe asfalt.
   Drumul spre necunoscut continua.
   Mai puţin de cinzeci de metri îi despărţeau de creastă. Apoi maşina începu din nou să coboare. Aici, pe versantul până adineaori nevăzut, judecând după vegetaţie şi după întregul peisaj, lui Sabin i se păru că intrau într-o altă lume.
   — Ţin să-ţi arăt totuşi invitaţia, spuse Elvira. E vorba de oameni divorţaţi acolo.
   — Adică toţi invitaţii sunt divorţaţi? întrebă Sabin amuzat.
   — Exact.
   Ca să vezi ce ciudăţenie!
   — Iar eu una sunt divorţată. Ba chiar a doua oară divorţată. De aceea am primit invitaţia. În schimb bănuiesc că tu nici măcar n-ai fost vreodată însurat.
   — Ba da, spuse Sabin. Am fost.
   Sabin se gândi că întâlnirea cu Dana, care tocmai avusese loc, era ca şi un divorţ.
   — Divorţat? Elvira îl privi cu o surprindere binevoitoare, ca şi cum faptul de a fi fost divorţat i s-ar fi părut meritoriu. — Găseşti invitaţia în torpedo, îi spuse. Te rog s-o iei şi s-o citeşti. Nu vreau să intrăm în hotel şi să te-ntrebi ce cauţi tu acolo.
   Lui Sabin i se întâmpla destul de des să i se pară că îşi gestionează prost regretele şi satisfacţiile. Şi mai ales că are tendinţa de a le pune mereu în cumpănă, evaluându-şi câştigurile şi pierderile, cu instinctul unui precupeţ. Va trebui să se debaraseze odată pentru totdeauna de acest obicei prost. Pe de altă parte însă, era conştient că îşi propusese de nenumărate ori acest lucru şi că eşuase de fiecare dată. Poate că nu-i strica într-adevăr o schimbare, una radicală, aşa cum i-o promitea acel sejur de patru zile la hotelul Ţărmul Armoniei. Relaţia cu Elvira se presupunea că trebuie să înceapă în deplină sinceritate. Să dureze atât cât era strict necesar şi să se menţină la suprafaţă. Îşi aminti de frumuşica de pe panoul publicitar şi timp de câteva clipe se gândi la ea. Cu toţii trecem prin fel de fel de întâmplări, îşi zise. Pe care trebuie să le luăm cu detaşare, să le privim cumva retrospectiv, din perspectiva unui viitor incert. Dar poate promiţător.
   Elvira îi spusese că invitaţia la sejur se afla în torpedo. Sabin întinse mâna şi deschise capacul torpedoului.
   Maşinile cu care se intersectau pe şosea începuseră să-şi aprindă farurile.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, tocmai terminat

^**Revizuit, 11 sept. 2018

Scriptum (33)*

   Post scriptum

Deocamdată, până îmi găsesc alt nume, mă numesc Iacob. Despre Bleer am spus cum a apărut. Miruna, ziarista de la ziarul „Convingeri comuniste”, care mai apoi, după căderea în dizgraţie şi concediere, abia a reuşit să-şi găsească un post la săptămânalul „Medicina în familie”, s-a ivit abia după câteva zeci de pagini de la începutul poveştii, în momentul când existenţa ei a devenit necesară şi posibilă. Vă invit să recunoaşteţi că aşa se întâmplă şi în viaţă, de multe ori: lucrurile bune apar la momentul potrivit, când ceva se coace. Alte personaje au rămas până la sfârşit fără nume. Şi dacă aşa s-a întâmplat până în acest moment, slabe speranţe să mai capete unul cândva. Aici, în Europa de Est, oamenii nu au cultura identităţii şi eu nu puteam să omit această nefastă trăsătură. Mai ales că, am spus-o apăsat şi o repet, o lucrare de ficţiune nu are decât o şansă: nu să imite viaţa, cum cred unii, ci să o recreeze din supa primordială a cuvintelor. Dar pe lângă asta, multe din personaje nici nu meritau vreun nume, pentru că, asemenea modelelor lor din viaţa reală, nu s-au zbătut îndeajuns pentru a-şi adjudeca o existenţă. Şi ceea ce e mai trist, nici nu au avut — şi continuă să nu aibă — vocaţia existenţei. Mare păcat!
   Dar, reîntorcându-mă la Bleer, cred că am spus deja că s-a născut din anagramare. Pentru mine, anagramarea a fost dintotdeauna o joacă plină de voluptate: sensuri noi născute tot dintr-o supă primordială, de astă dată a literelor. Combinaţii de litere, care mai mult dezvăluie decât ascund. Am spus-o de atâtea ori: un personaj nu devine viabil decât dacă îi găseşti numele adevărat. Desigur, recunosc, e o doar condiţie necesară, nu şi suficientă. E cu totul altfel decât în viaţă, unde numele sunt întâmplătoare; motiv pentru care oameni care poartă un acelaşi nume pot avea destine atât de diferite. În ficţiune însă, numele personajului este esenţial; şi aş zice unic. Dacă numele nu este cel potrivit, nici anagramarea nu îl salvează; şi invers: un nume potrivit aproape că nu are de suferit prin anagramare. Să vă dezvălui un secret: Miruna, prietena lui Bleer, s-a numit până mai adineaori Amalia. Abia în ultima clipă am constatat că numele nu i se potriveşte. Nu că n-ar fi un nume frumos. Dar nu sugerează vioiciunea spiritului româncelor — nici tenul lor, nici strălucirea ochilor, nici disponibilitatea pentru combinaţia mortală gazetărie–ficţiune, nici înclinaţia spre genul acela de frivolitate decentă în relaţiile cu sexul opus. Cu numele de Miruna le-am rezolvat pe toate. Sper.
   Dacă vreţi să vă spun adevărul, pe Bleer îl cheamă de fapt Onofrei. Sau, ca să mă exprim mai exact, este numele real al celui care i-a servit drept model. Un nume frumos, după părerea mea. Dar este, desigur, un nume de familie. Închipuiţi-vă cum ar fi fost dacă până şi în momentele de apropiere între ei, Miruna i s-ar fi adresat cu numele de familie, aşa cum a făcut în poveste folosind numele de Bleer. Ar fi stricat totul. De fapt, apropierea nici n-ar mai fi fost posibilă. Ce-ar fi trebuit să fac în cazul ăsta? Să-i găsesc, de bună seamă, şi un nume de botez, nu? Şi, credeţi-mă, în lunga listă de nume masculine pe care o am la dispoziţie, n-aş fi găsit niciunul care să i se potrivească cu adevărat.
   Am trecut sub tăcere şi numele ziarului unde lucrează Bleer. Sunt convins că acel nume nici nu contează. După cum spune Miruna la un moment dat: Inutil să existe mai multe edituri şi un acelaşi adevăr pentru toate. Ceea ce, evident, se aplică la fel de bine la cazul ziarelor est-europene. Iar dacă existau pe vremea aceea mai multe ziare, a fost — şi continuă să fie — un fenomen clasic de mimetism: dintotdeauna, Europa de Est a maimuţărit Occidentul. Dar, mă rog, să admitem că a maimuţări nu înseamnă totdeauna, neapărat, o bilă neagră.
   Cu diplomatul peruan, care se oferise să transmită în Occident reportajele din subteran făcute de Bleer cu ajutorul Mirunei, recunosc că lucrurile nu sunt foarte clare. La un moment dat afirm că Bleer „se întâlnise cu el cu câteva zile înainte”. Pentru ca în final, când Bleer se întâlneşte efectiv cu Ramón Cuzco, ataşatul cultural al republicii Peru, să reiasă că nu îl cunoştea personal. Care-i adevărul?... Sigur, aş putea să spun fie că Bleer ajunsese către final să sufere de amnezie sau să fie atât de stresat încât să nu îşi mai amintească de prima lor întâlnire, fie că la început, luat de valul fanteziei creatorului de ficţiune, i se năzărise că s-a întâlnit cu peruanul. Realitatea este însă alta: peruanul este un tip ambiguu; nu îndrăznesc să spun duplicitar, dar... ceva nu-i regulă cu el. Doar aţi văzut!
   Mai există însă o explicaţie pentru puţinătatea numelor personajelor din poveste. Personajele sunt în aşteptare: aşteaptă să fie deconspirate. Sau mai exact, poate că ele nu aşteaptă acel moment, dar noi, cu siguranţă da. De pildă, Redactorul-desemnat este fără doar şi poate Şerban Velicu. Poate că nu aţi auzit de el, împrejurare de care nu pot decât să mă bucur; pentru că aici în Europa de Est nu ar prea exista motive de mândrie legate de acest nume. Noul-redactor-desemnat a şi fost pe jumătate deconspirat, chiar de către colegele sale. Am aflat că îl cheamă Bazil. Dar Bazil nu înseamnă mare lucru atâta vreme cât nu ştim dacă face sau nu parte dintr-o gaşcă. Deşi este aproape imposibil să nu facă parte. Ar mai fi şi Al-doilea-redactor-desemnat . Doamna-din-stânga îi zice Teofil , dar asta este o minciună. De fapt, îl cheamă Cazimir, şi rămâne un mister de ce Doamna-din-stânga nu îi spune pe numele adevărat. Uneori personajele dintr-o lucrare de ficţiune îşi iau rolul de a induce în eroare. Iar unul dintre profitori, dacă nu chiar principalul profitor, este autorul însuşi... La fel şi Doamna-de-a-casei — am aflat că numele ei este Narcisa. Aşa să fie oare? Oricum, trebuie să recunosc că ar putea părea un nume potrivit; deşi parcă văd că s-ar potrivi multora. Colega-din-stânga s-ar putea dovedi o vizionară căci o auzim vorbind de editurile cu plată, care la acea vreme încă nu existau. Iar dacă ea se referă la ele în sens negativ, asta nu-i micşorează cu nimic meritul de a le fi anticipat. Dimpotrivă. Căci odată înfiinţate, editurile cu plată aveau să devină colectorul lucrărilor respinse la celelalte edituri de stat, a unei mici părţi dintre acestea, desigur, aparţinând autorilor cu ceva dare de mână, atâta câtă putea exista în Europa de Est. Ce poate fi mai negativ?
   Cum a scăpat Bleer din mâinile celor doi miliţieni vânjoşi, care îl încadrau de o parte şi de alta imobilizându-i braţele, în întâmplarea cu craterul ivit între malul Dâmboviţei şi Arhivele Statului, rămâne iarăşi un mister. Când l-au eliberat? Să fi intervenit în favoarea lui directorul ziarului unde lucra? căci la momentul acela Bleer încă nu era suspectat... Sau mă gândesc chiar şi la posibilitatea ca arestarea lui Bleer să nu fi fost reală ci doar una iscată de necesităţi de naraţiune, ştiţi cum e...
   Ei, şi cam atât despre personajele din lumea literară. Ar mai fi, să zicem, portarul de la vechiul sediu al editurii, care urma la un moment dat să fie mutat la sediul cel nou, de pe strada Castelului de Apă. Dar nu, acest personaj nu există, pentru că editurile pur şi simplu nu au portari aici, în Europa de Est. Şi, între noi fie spus, nici strada Castelului de Apă nu există.
   Cum rămâne însă cu celelalte personaje?
   Ofiţerul cu care am avut de-a face, în calitate de personaj, în cursul celor treizeci de zile de concentrare, vă amintiţi, cel amator de lectură, chiar şi de lectură a unei povestiri încă nepublicate, nu cred că merită vreun nume. Pentru că ei acolo, în armată, făceau tot posibilul să li se şteargă orice urmă de identitate. Singura lor identitate era cea colectivă; şi uniforma îi ajuta perfect în acest sens. În schimb, ofiţerul-comandant care şi-a permis să-şi bage mâna şi să scotocească în servieta personajului Iacob — adică a mea — în timp ce acesta se afla în concentrare, cum spuneam, ei bine, da, acest personaj a existat în realitate, a făcut un tandem foarte strâns cu locţiitorul politic al unităţii militare şi s-a numit Piron. Mai mult ce aş putea spune?
   Ei, gata, i-am deconspirat pe toţi?... Vai, nu! Uitam tocmai de...
   ...Tânărul ofiţer de securitate, în grad de locotenent-major, care l-a hărţuit pe Bleer în ultimele câteva luni din viaţa sa, a avut un nume, pe care îl dezvălui abia acum: Solcanu. Poate are legătură cu localitatea Solca, dar în niciun caz cu mânăstirea Solca, asta-i sigur. Mulţi s-au întrebat şi se mai întreagă încă dacă profesiunea de securist este — a fost — la fel de onorabilă ca oricare alta. Ce pot să spun? Îi lipseşte respectivei profesii dimensiunea morală? Poate. Deşi nici avocaţilor nu li se cere foarte multă moralitate, cât mai degrabă eficienţă. Or, în privinţa eficienţei, nu văd în ce profesiune aceasta nu ar fi un deziderat esenţial.
   Singurul care nu are corespondent în realitate şi s-a născut exclusiv din imaginaţia autorului este Administratorul-general. Recunosc că un asemenea personaj era imposibil să existe. Doar o imaginaţie perversă sau bolnavă îl putea zămisli.
   Dar era cât pe-aci să uit de Antoaneta! De ea amintesc pe undeva pe la început. Ea nu-i un personaj propriu-zis din această lucrare ci face parte din galeria personajelor din alte lucrări, care îi sunt dragi cu deosebire autorului. Şi chiar dacă pentru dumneavoastră ea nu înseamnă, poate, nimic, mă simt dator să fac dezvăluirea că de fapt Antoaneta este nimeni alta decât Doamna cea Mică. Dacă ar fi să iau în serios unele preferinţe din Familie, ar fi trebuit să-i spun Iulia. Până mă hotărăsc însă, rămâne Doamna cea Mică; cu precizarea că nimic din ce se spune despre ea cum că n-ar avea legătură cu Bătrânul Domn, recte Domnul Marius, nu-i adevărat.
   În sfârşit, într-un loc amintesc de metrou — nu că ar avea cine ştie ce importanţă. Şi deşi în ceea ce urmează să spun poate că îmi contrazic propria-mi convingere, cum că într-o lucrare de ficţiune lucrurile nu trebuie explicate, o fac totuşi, dat fiind că aici nu ne aflăm într-o lucrare de ficţiune ci în plin post scriptum. Puteţi să luaţi ca pe o inadvertenţă acea referire la metrou, întrucât toată lumea ştie că pe vremea aceea nu exista încă metrou în Bucureşti. Dar la fel de bine poate fi luată ca o tentativă de dezinformare, întrucât vine din partea Administratorului — atenţie! nu-i vorba de Administratorul-general ci de un adjunct al acestuia — servită reporterilor pe care îi ghida prin subsolul Casei Administraţiei Centrale în cadrul unui reportaj autorizat, spre a le abate atenţia de la adevărata cauză a dezastrului infiltrărilor de apă de acolo. Reaua-intenţie a Administratorului reiese cu şi mai multă evidenţă circa patruzeci de pagini mai jos, când noua referire a personajului meu la metrou este prompt amendată de... hai s-o numesc vocea raţiunii. Aceeaşi voce a raţiunii care mai intervine de câteva ori pe parcursul lucrării, cred că aţi băgat de seamă.
   Şi totuşi, dacă trebuie să închei cu o speranţă, nu pot să nu îmi amintesc de scena cu Bleer, când acesta reuşeşte să scape pentru moment din maşina securităţii care îl ducea spre locul de arest. Aici îmi permit să deturnez atenţia de la eroul principal la trecătorii de pe stradă, care asistă la scenă. Acolo, în ultima parte a poveştii, scena este una pe care şi-o imaginează vocea raţiunii. Îmi permit însă să visez la ziua când oamenii de pe stradă, văzând ce se întâmplă, vor îndrăzni nu să întrebe, dar măcar să se oprească şi, nefiind de astă dată imaginari, să privească indignaţi cum agenţii securităţii îl înhaţă pe eroul nostru şi îl târăsc înapoi în maşină.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — nepublicat

Scriptum (32)*

    Balul ziariştilor (3)

Bleer se gândi că mulţi din cei prezenţi aici trebuiau să răspundă comenzii de a scrie a doua zi în ziarele lor despre Balul Ziariştilor. Oficialii dăduseră destule semnale că, organizând evenimentul, avuseseră în vedere o largă difuzare a acestuia în presă. „PROPAGANDĂ” era cuvântul care îi veni în minte. Pe de altă parte însă, poate că unii aveau intenţia să scrie din proprie iniţiativă, de ce nu, mai ales aceia care lucrau pentru publicaţii cu apariţie mai rară, să zicem, săptămânale sau lunare. În acelaşi timp, trebuia să admită că exista cu adevărat un spirit al balului, care nu se ştia dacă şi în ce măsură fusese anticipat de organizatori. Organizatorii poate că avuseseră în vedere un anumit spirit. Dar nu era deloc sigur că acela era spiritul pe care un ziarist serios s-ar fi cuvenit să-l descopere. Dacă mâine aveau să se scrie despre Balul Ziariştilor o mulţime de articole în ziarele ai căror reprezentanţi se aflau aici şi în acest moment se simţeau bine, Bleer ar fi fost curios să le citească pe toate şi să se distreze comparând între ele perspectivele, fără doar şi poate diferite, ale autorilor. Şi adăugă în gând: dacă ar fi fost să aibă deplină libertate să scrie aşa cum vedeau ei cu adevărat lucrurile. Ei da, poate că era un simplu exerciţiu mental. Se gândi: dacă vreau să redau cât mai exact spiritul, spre folosul cititorilor, sunt nevoit să fiu obscur. Căci spiritul nu este ceva care se deduce pe cale logică, în deplină claritate, ci se extrage ca dintr-o retortă, pe o cale obscură, făcând apel la imaginaţie şi la intuiţie. Dar dacă sunt obscur, puţini vor mai înţelege. Asta-i dilema. Aşa că poate al-doilea-redactor-desemnat avea dreptate când spunea că trebuie să te hotărăşti cărui public i te adresezi. Sigur, el avusese în vedere beletristica. Dar alegerea îţi stătea în faţă şi în cazul gazetăriei. Cel puţin într-o anumită măsură. Frazele simple, eliptice, nu însemnau neapărat simplitate. Obscurul „exact” se putea naşte şi din fraze simple. Căci în definitiv nu lungimea frazei creează obscurul. Senzaţia de obscur poate veni şi din structura textului, chiar şi atunci când recurgi la fraze în aparenţă dintre cele mai simple.

   Dar tu, tu cum ai descrie balul?
   Nu ştiu ce să spun. Încă nu s-a terminat...

   Cineva se opri lângă ei având aerul că îi căutase prin toată sala. Era un bărbat tânăr, înalt, simpatic, pe care nici el, nici Miruna nu îl cunoşteau. Îi învălui pe amândoi într-o privire binevoitoare, prietenoasă, înainte de a li se adresa.
   „Vreţi să veniţi cu mine, vă rog? Vreau să vă prezint cuiva.”
   Se uită fugitiv în jos, la punga pe care Bleer o ţinea în mână, şi o porni înainte în chip de ghid. Miruna şi Bleer schimbară între ei o privire rapidă în care licări un strop de nelinişte şi îl urmară prin mulţimea de dansatori, vorbitori înflăcăraţi, râzători cu obraji îmbujoraţi şi ascultători distraţi, care nu le dădură nicio atenţie.

   De ce să se încreadă în el?
   Nu se ştie. Aşa se întâmplă. Dăm uneori unui necunoscut toată încrederea noastră. Din instinct...
   Ne înşeală instinctul?

   Ajunseră la o uşă lângă care un individ tânăr stătea ţeapăn, cu mâinile la spate. Departe de a arăta plictisit, părea că îi face plăcere să observe în jur ceva ce poate tuturor celorlalţi le scăpa.
   „Îmi cer scuze, spuse însoţitorul necunoscut întorcându-se spre Miruna. O rog pe domnişoara să aştepte aici.”
   Cum aşa?...
   Un bărbat ieşi pe acea uşă, în timp ce alţi doi participanţi la bal, luând oprirea celor trei în faţa uşii drept ezitare, se strecurară ocolindu-i şi intrară înaintea lor. Toate acestea puteau să însemne că dincolo de uşă nu era nimic neobişnuit, că nu pândea dintr-acolo nicio primejdie. Şi într-adevăr, se deschidea acolo un mic coridor, din care o altă uşă dădea în toaleta bărbaţilor.
   „Şi cui vreţi să mă prezentaţi?” întrebă Bleer păşind în micul coridor.
   Tânărul cel înalt îşi păstrase atitudinea binevoitoare.
   „Unui domn care m-a rugat să vă caut.”
   „Cum îl cheamă pe acel domn?”
   „Ramón Cuzco îl cheamă. Un diplomat peruan. Roagă să-l scuzaţi că nu v-a căutat în persoană, dar aşa a socotit Domnia sa că e mai bine.”
   Bănuiam eu, vru să spună Bleer şi simţi cum se duce fără să lase nicio urmă fiorul care îi golise inima într-un brusc reflux de emoţie. În acelaşi timp se simţi vinovat pentru neliniştea în care o lăsase pe Miruna, afară la uşă, la doi paşi de individul acela ţeapăn, cu ochi mobili, în hărmălaia petrecerii tovărăşeşti. Dar mareea bucuriei că iată, se află la distanţă de câteva clipe de împlinirea visului, restabili în interiorul său echilibrul. Uşa dinspre toaletă se deschise larg, Bleer apucă să vadă un colţ de chiuvetă şi coada unei mături rezemate de zid, în acel ungher de debara la vedere, tipic pentru Europa de Est, şi un domn în costum negru sau aproape negru, cu dunguliţe albe, desprins parcă dintr-un film american din anii interbelici, veni drept spre el, cu mâna întinsă.
   „Ramón Cuzco”, se prezentă. „Îmi pare bine să vă cunosc. Domnul Bleer, da?”
   Bleer se grăbi să schimbe toarta pungii din mâna dreaptă în cea stângă, şi să-i strângă mâna ataşatului cultural. Mâna îi era grăsulie şi încă uşor umedă de la spălat.
   „Putem ieşi pe aici. Sunteţi de acord?” îl întrebă pe Bleer, arătând spre capătul coridorului.
   Pe unde? Dumnezeule, acolo era o uşă? Un minut mai devreme fusese ferm convins că în partea aceea coridorul se înfundă.
    Se gândi numaidecât la Miruna şi avu o ezitare, pe care ataşatul cultural i-o ghici fără greş.
   „De prietena dumneavoastră se ocupă colaboratorul nostru.” Şi arătă spre tânărul înalt şi zâmbitor care îl adusese aici şi care încuviinţă prompt, cu neostoita sa bunăvoinţă. „Noi o să ne urcăm în maşină şi ne întâlnim cu domnişoara peste... cât să zicem... o jumătate de oră? Cred că nu durează mai mult.” A! mult mai puţin, răspunse Bleer în gând. Doar dacă nu ne întindem la poveşti. Ceea ce, sincer să fiu, după încordarea din ultimele ore, nu mi-aş dori. „Credeţi că în faţa Atheneumului e bine?”
   „E perfect”, răspunse Bleer într-un elan de recunoştinţă.
   Ataşatul cultural deschise uşa de metal şi se pomeniră amândoi pe pridvorul unei intrări laterale, în aerul răcoros al serii, sub lumina unui felinar de deasupra uşii.
   „Hei! se răsti o voce, e interzis p-aicea!”
   Era un miliţian, care se grăbi să le iasă în faţă tăindu-le calea, ameninţător.
   „Un moment, amigo, eu sunt diplomat din America de Sud.”
   Băgă mâna în buzunarul de la piept al sacoului, scoase portofelul, din care extrase un carnet de culoare bleumarin, paşaportul diplomatic, şi i-l întinse miliţianului.
   Bleer avu timp să se amuze în sinea sa la gândul că diplomatul evitase să spună Perú, încredinţat fiind că miliţianul n-avea habar că există pe lume o ţară cu un asemenea nume.
   „Şi el?” insistă miliţianul arătând spre Bleer. „Tot diplomat?”
   „El este împreună cu mine. Mă însoţeşte.”
   „Să văd punga!”
   „Dar ce, domnule, ieşim dintr-un magazin?” îl apostrofă Cuzco. „Ieşim dintr-o sală de conferinţe a Administraţiei.”
   „Nu contează! Se fură tot felul de chestii!” se oţărî miliţianul. „Se fură becuri de la veceu, foraibăre, da’ câte nu se fură!”
   „Punga e a mea, spuse diplomatul cu voce fermă, l-am rugat eu să mi-o ţină puţin.” Şi fără nicio ezitare îi luă lui Bleer punga din mână.
   Coborâră treptele spre noaptea umedă. Ceaţa subţire, luminoasă, era liberă să se lase purtată de boare, dar ea nu se clintea din loc. Stagna sub felinare şi puţin deasupra lor, nu mai sus de coroanele copacilor. Pe aici prin apropiere trebuie să fi fost muzeul de ceramică şi sticlărie, iar mai încolo, dincolo de intersecţie, o patiserie de unde Bleer îşi amintea vag că acum un an sau doi cumpărase un cozonac cu stafide de Crăciun. Iată, îşi spuse cu o vagă satisfacţie, nici chiar în împrejurări excepţionale nu mă părăseşte memoria.
   Era privilegiat señor Ramón Cuzco, că îşi permitea să păstreze faţă de autorităţile de aici din Europa de Est secrete de la el din ţară şi din lumea lor, a diplomaţilor, în timp ce autohtonii trebuiau să-şi despoaie sufletul în faţa oricui se răstea şi ameninţa cu gesturi indiscrete sau cu întrebări directe şi arţăgoase. „VENIN”, îi veni lui Bleer în minte. Iată însă că uneori, pentru scurte intervale de timp, veninul, atunci când diplomaţii binevoitori îşi aruncau în joc miraculoasa lor influenţă, părea să devină inofensiv. De nu cumva era o simplă iluzie pe timp de noapte.
   „Dar văd că ne vorbiţi bine limba, domnule Cuzco”, i se adresă Bleer plin de admiraţie după ce ajunseră la piciorul scării. „Fără niciun accent!”
   Diplomatul întinse braţul arătând în lungul străzii.
   „Acolo în capăt ne aşteaptă maşina.” Şi în timp ce se îndreptau spre locul indicat, pe sub coroanele copacilor, luminate de felinare de jos în sus, urmă răspunzându-i lui Bleer: „M-am născut aici. Aici am urmat şi şcoala primară, mai exact primele trei clase. Părinţi mei au fost şi ei diplomaţi. Se aflau în misiune la Bucureşti.” Era o scurtă mărturisire din partea diplomatului, deşi făcută pe un tot mai degrabă rezervat. Bleer se aşteptase ca odată ieşiţi din Casa Administraţiei Centrale, scăpaţi de supraveghere, să găsească în Ramón Cuzco un om perfect deschis şi plin de entuziasm faţă de el şi faţă de cauza lor, pe care singur se oferise să o slujească. Nu găsea acea deschidere. Diplomatul i se păru aproape la fel de protocolar ca şi cum întâlnirea lor ar fi fost una oficială.
   „Păi dacă-i aşa, începu Bleer în timp ce se îndreptau spre capătul străzii, să vă spun în două cuvinte despre ce-i vorba...”
   „În maşină”, îl temperă Cuzco.
   „Voiam doar să vă explic în două cuvinte, ca să câştigăm timp”, insistă Bleer. „Aveţi acolo o carte, despre ceva ce sunt convins că vă interesează...”
   „Îmi explicaţi în maşină, domnule Bleer”, îl întrerupse din nou diplomatul, încă şi mai categoric. „E mai sigur în maşină, credeţi-mă.”
   O nerăbdare de nestăpânit îl făcea pe Bleer să insiste.
   „Credeţi că aici în aer liber ne poate intercepta cineva?”
   „O, nu-mi vorbiţi mie de interceptări, domnule Bleer! Sunt mai obişnuit cu ele decât vă puteţi închipui. Tehnica interceptărilor a avansat mult. Nu mai poţi fi sigur nici în aer liber.”
   Strada era destul de lungă şi la bordură încă nu se vedea nicio maşină parcată.
   „Am presupus că vă interesează istoria Europei de Est...” spuse în continuare Bleer în timp ce îl însoţea de-a lungul trotuarului.
   „Am înţeles, ăsta era pretextul. Am înţeles bine, domnule Bleer?” vorbi Ramón Cuzco. „Sunt la curent cu intenţiile dumneavoastră. Fiţi sigur că mă interesează Europa de Est. Din toate punctele de vedere... Obiectele sunt înăuntru, da?”
   „O să vă rog să deschideţi cartea abia după ce ajungeţi acasă.”
   „Aşa am să fac.”
   „Asta e maşina?”
   Dincolo de cercul de lumină al ultimului felinar era parcată la bordură o maşină, cu botul spre ei. Ramón Cuzco păru că ezită.
   „Nu sunt sigur... Da, parcă aici am lăsat-o.”
   Maşina era neagră. Capota motorului şi parbrizul aruncau reflexe reci sub luminile străzii.
   „Până la Atheneum pot să mă duc singur pe jos, domnule Cuzco”, spuse Bleer. „Ajung acolo în câteva minute. Dumneavoastră poate că mergeţi în altă direcţie.”
   „Nicidecum, răspunse Cuzco, a rămas că o luăm de acolo pe prietena dumneavoastră. Nu ne răzgândim.”
   Orice s-ar spune, nu sunt lipsite de reticenţe relaţiile cu diplomaţii, îşi zise Bleer. De fapt se afla pentru prima oară între patru ochi cu un diplomat străin. Erau altfel decât în public, diplomaţii. În public afişau o anumită jovialitate şi, la nevoie, erau capabili de ironii mai mult sau mai puţin inofensive.
   Uitându-se mai atent la maşină, i se păru că vede sub parbriz un paravan de staniol întins peste bord, ca şi cum maşina ar fi urmat să rămână mult timp în acel loc, paravanul urmând să protejeze interiorul de razele soarelui a doua zi; deşi, din câte îşi amintea Bleer, zona era umbrită mai tot timpul zilei.
   Ramón Cuzco se aplecă şi întinse mâna să deschidă portiera din faţă. Dar în clipa aceea portiera se deschise parcă de la sine, împinsă pe tăcute. Un picior necunoscut se văzu coborând pe bordură şi din spatele portierei se proiectă în sus, cu o unduire abilă şi sigură, un corp cu alură sportivă, în timp ce o mână menţinu pe cap, cu trei degete exersate, o pălărie cunoscută: a locotenentului-major de securitate, vechea cunoştinţă a lui Bleer. În acelaşi timp, sincronizate perfect, alte două portiere ale maşinii se deschiseră. Nu prea mult: doar atât cât alţi doi tipi în civil să iasă prompt şi să rămână în picioare, în spaţiul îngust dintre portieră şi cadrul uşii, gata să intervină dacă ar fi fost nevoie. Odată ieşit din maşină, primul gest pe care ofiţerul îl făcu fu acela de a-i lua diplomatului din mână punga, pe care acesta i-o cedă fără nicio împotrivire, doar retrăgându-şi mâinile într-un gest de surprindere. Un gest comic, neaşteptat la un diplomat cu experienţă.
   Acum ofiţerul era în picioare la marginea trotuarului. Bleer îl văzu păşind spre el. Nu repezit: doar doi paşi ca şi cum ar fi pornit-o la plimbare.
   „Protestăm, domnule Iacob?”
   Bleer clătină doar din cap: nu avu puterea să i spună că nu îl chema Iacob
   „Împotriva cui protestăm, domnule Iacob?... Mi se pare mie sau am pornit-o într-o anumită direcţie? Încotro?” Se răsuci spre maşină şi îi deschise larg portiera de la spate cu un gest de curtoazie zeflemitoare. „Ia ziceţi! Unde mergem? La Atheneum? Foarte bine, la Atheneum să fie!”
   Bleer se pomeni aşezat lângă individul tăcut şi ursuz care adineaori ieşise cu un picior din maşină, în spatele şoferului la fel de tăcut şi de ursuz, care şi el ieşise cu două clipe înainte din maşină, într-un spaţiu străin care mirosea a tutun, a delăsare militărească şi a cuvinte porcoase. Se aştepta ca încă cineva să se aşeze lângă el şi să fie înghesuit la mijloc între doi handralăi. Nu se întâmplă aşa: Bleer rămas la margine, la portiera care fusese închisă pe din afară cu un pocnet de fierăraie groasă şi veche. Se uită afară pe geam şi nu îl mai văzu pe ataşatul cultural al republicii Perú. Pe trotuar, lumina felinarelor de sus proiecta umbrele coroanelor copacilor, care se topeau în umbrele nopţii, la piciorul zidului gros al Casei Administraţiei Centrale, unde la ore obişnuite nu aveai acces. Diplomatul străin se pierduse, ieşise din scenă pe tăcute şi de bună seamă odată pentru totdeauna. Pe scaunul de lângă şofer, ofiţerul ridică mâna şi aprinse lumina din plafon. În lumina aceea galben-cenuşie scotoci în punga lui Bleer pe care o ţinea pe genunchi, ca şi cum era de la sine înţeles că tot ce se afla înăuntru îi aparţinea.
   Maşina încă nu pornise. Ofiţerul deschise cartea şi, dând cu ochii de cele trei role de film, şuieră cu admiraţie zeflemitoare.

   Nu e de mirare că trotuarul spre care dă acea mică intrare secundară de pe latura dosnică a Casei Administraţiei Centrale, pe unde Bleer a ieşit cu diplomatul peruan, e pustiu şi neumblat: accesul pietonilor în toată acea zonă este restricţionat. Noaptea, cu atât mai mult: n-ar îndrăzni nimeni să încalce interdicţia. În timpul nopţii e un loc lugubru, ocolit de toţi, poate chiar şi fără nicio interdicţie. Dar ziua, pe lumină, Bleer se zbate, se smulge şi reuşeşte să iasă din maşina securităţii pentru a-şi agita deasupra capului, alergând, mâinile încătuşate. „MÂINE” este cuvântul care îi poate veni în minte. Mâine poate să nu mai existe nicio interdicţie. Depinde câtă răbdare ai să aştepţi. Trecătorii se pot opri pe trotuare, inclusiv pe cele alăturate Casei Administraţiei Centrale, şi se întorc să urmărească cu indignare scena în care doi indivizi în civil au ieşit în mare grabă din maşină şi se reped să-l înhaţe pe tânărul scăpat pentru moment din maşina care îl ducea spre arest.
   În fond, e foarte important cum se vede fiecare pe el însuşi, nu?
   Bleer e îndreptăţit să se întrebe dacă oamenii din jur îşi vor învinge teama şi vor protesta. Iar dacă acum încă nu au îndrăznit, vor îndrăzni oare cândva, în viitorul apropiat? La fel ca într-o scenă dintr-un roman de-al său — nepublicat, la fel ca şi toate celelalte volume — se va apropia de oamenii încremeniţi pe trotuar, cu câteva clipe înainte oripilaţi de brutalitatea şi de samavolnicia cărora le fuseseră martori, le va da ocol ca unor statui, privindu-i pătrunzător şi în acelaşi timp interogativ, şi se va întreba: merită oare să aştept vremuri mai bune? Merită oare să mă sacrific? Căci pentru Bleer — ca şi pentru noi toţi — nu există niciun indiciu că se vor trezi vreodată din letargie şi cu atât mai puţin în viitorul apropiat.
   Merită?

   De fapt, ofiţerul de securitate, acel locotenent-major încă tânăr, se amuza văzând cele trei role îngropate în culcuşul săpat în grosimea cărţii. De pe locul de lângă şofer, se răsucea spre Bleer, în spate.
   „Ingenios! Ha! Tu ai făcut chestia asta? De unde te-ai inspirat? Ai văzut aşa ceva prin filme? Sau a făcut-o târfa aia a ta?”
   Bleer nu şi-a dat seama nici când a sărit la gâtul securistului, nici când celălalt, tipul tenebros de lângă el, l-a lovit fulgerător cu pumnul.
   „De! Bleer”, îl căină ofiţerul de securitate, ştiind poate ce pumn de fier are colegul său şi cât e de aprig la mânie. „Ce să-ţi fac! Ţi-o cauţi cu lumânarea.”
   Bleer fusese proiectat cu capul de geamul portierei şi alunecase cu tot corpul, afundându-se în acea văgăună strâmtă şi jegoasă dintre bancheta de la spate şi speteaza scaunului din faţă, pe care şedea ofiţerul. Nu era exclus să fi avut chiar un moment sau două de pierdere a cunoştinţei — Bleer nu era sigur şi nici nu îşi dori să fie sigur. Cu urechea stângă zvâcnindu-i dureros, încercă să se salte sus pe banchetă. Maşina se afla în mers şi, după cât de tare era legănat dintr-o parte într-alta, trebuie că gonea. Gonea pe străzi, cum le stătea lor în obicei, căci totdeauna aveau prioritate peste tot: fără niciun însemn, fără niciun girofar sau sirenă, toată lumea le cunoştea şi se dădea în grabă la o parte din calea lor. Nici vorbă de vreo goană către Atheneum, la întâlnirea cu Miruna, căci Atheneumul era destul de aproape de Administraţia Centrală şi ar fi trebuit de mult să ajungă acolo. Bleer reuşi să se ridice cu bărbia până la ferestruica portierei de la spate.
   „Nu fi îngrijorat, Bleer, îi aruncă peste umăr, ironic, securistul, ai să te vezi cu târfa ta cât de curând. O să-i dăm drumu’ să vină la tine la vorbitor. De nu cumva o să fiţi amândoi şi mai norocoşi şi o să staţi în celule alăturate.”
   Nu mai avu puterea să se revolte.
   Se mustră în gând pentru atât de rapida descurajare de care se lăsase cuprins. „COMPASIUNE” fu cuvântul care îi veni în minte. Dar n-ar fi putut să spună: compasiune pentru cine? Pentru el însuşi? Sau pentru cei ce nu aveau puterea să înţeleagă ce se întâmplă. Se simţi oarecum reconfortat la gândul că, iată, şi în asemenea împrejurări îi veneau în minte cuvinte. „ESENŢIALE”, mai adăugă în gând. Era şi o umbră de umor aici, şi acum, când urechea îl ardea şi îi zvâcnea tot mai dureros. Cuvinte şi chiar frânturi de melodie. Oare nu exista nimic cu adevărat dramatic în viaţă? Cu adevărat tragic?... „CARAGHIOS”, îi mai veni în minte. Odios de caraghios. Chiar aşa, „ODIOS” era un alt cuvânt potrivit pentru o asemenea împrejurare. La fel şi „RAPID”. Puzderie de cuvinte îi veneau în minte, mai multe ca niciodată... Case mici şi trunchiuri de copaci fără culoare şi cercuri de lumină pe trotuare murdare goneau în noapte rămânând în urmă. Trecu în zbor şi o cabină telefonică şi, la mică distanţă după aceea, încă una. Goale amândouă şi inutile... Şi-o închipui pe Miruna aşteptându-l în apropierea Atheneumului, cu neliniştea tremurându-i în suflet, făcând paşi în dreapta şi în stânga pentru a-şi înşela neliniştea. Bineînţeles că atât ataşatul cultural cât şi tinerelul cu zâmbet prietenos, aproape cald, colaboratorul diplomatului, erau absenţi. Dispăruţi pentru totdeauna. Ce cuvinte li se potriveau? Bleer scotoci înlăuntrul său şi nu găsi decât cuvântul „PLÂNS”, doar atât. Plâns contra zâmbet cald, prietenesc... Poate că nu avea să se mai întoarcă niciodată, cine ştie. Şi dacă avea vreodată să se aştearnă la vorbă cu individul din maşină care şedea pe scaunul din faţa lui, sau cu cel din dreapta care îl lovise cu atâta brutalitate, şi cu alţii asemenea, prin cine ştie ce birouri amenajate special pentru mărturisiri şi cazne, înseamnă că nu mai era nimic de făcut. Nicio şansă... Geamul din apropierea lui Bleer era închis. Toate geamurile din maşină erau închise. Nu pătrundea în interior nicio adiere din aerul Europei de Est. Nici nu se mai ştia, nimeni nu mai ştia cum este de fapt aerul aici, în Europa de Est. Aici înăuntru stăruia un miros stătut, acru, de fum de ţigară de curând fumată şi mirosul ţigărilor fumate în ultimele zile, în ultimele luni. Stăruia mirosul greţos al cuvintelor porcoase.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (31)*

    Balul ziariştilor (2)

„...Şi vrem să trăim în pace şi bună înţelegere cu toţi vecinii noştri, cu toată lumea — continuă adjunctul Administratorului-general —, să ne cunoaştem mai bine, să cunoaşteţi realizările noastre, pe viu, cum s-ar zice. Nu din articolele scrise cu părtinire şi cu ură, care apar mereu prin ziarele capitaliştilor. Noi cerem de la ziarişti să scrie doar adevărul. Atâta cerem. Şi asta nu-i o noutate. De când s-a instaurat regimul democrat asta li se cere ziariştilor... Acum suntem toţi împreună şi suntem veseli. N-am uitat că ne-aţi ajutat când am fost în nevoie, cu cutremurul cel mare, n-am uitat...”
   Ce? La ce se referă? se întrebau ziariştii străini simţind că se ajunsese la ceva grav; căci organizatorii lăsaseră traducerea pe seama traducătorilor repartizaţi grupurilor. Se aplecau surprinşi spre colegii din dreapta şi din stânga, dar mai mult spre translator: Ce se-ntâmplă? Mm? Ce spune?... La mică distanţă, grupul destul de compact al ziariştilor est-europeni de la marile cotidiene şi de la alte ziare mai mici afişa satisfacţia blazată a celui familiarizat atât cu conţinutul cuvântării, cât mai ales cu tonul ei.
   Se înfierbânta rău adjunctul Administratorului-general.
   „...Ne-au bombardat şi americanii... Au adus mai repede sfârşitul războiului, trebuie să recunoaştem... Nu contează pagubele pe care le-au făcut, fiindcă au făcut bine ce-au făcut. La noi era un regim criminal, regimul Antonescu... E bine că ne-au ajutat de la distanţă să-i punem capăt... Ne-a revenit nouă să reconstruim... Nu putem să le facem pe toate peste noapte!... Un pic de răbdare! Nu-s nici zece ani de când s-a isprăvit războiul!... Tot petrolul s-a dus în străinătate! Trenuri întregi de cisterne! Nouă ce ne-a mai rămas?...”
   Ce spune, ce spune? se încruntau ziariştii străini. Translatorii nici nu mai îndrăzneau să traducă cuvânt cu cuvânt. Dar dacă rezumau cele spuse de vorbitor, exista pericolul ca ziariştii să rămână cu impresia că li se ascunde discursul; sau o parte importantă din el.
   Bleer nu avea timp să-i explice Mirunei: i se părea că îl aude pe bătrânul Linte, tatăl lui Simion, un personaj de-al său, de care nu îşi mai amintea dacă îi povestise ei sau nu — bătrânul fanfaron care confunda salonul celui mai luxos restaurant, unde lucra ca ospătar fiu-său Simion, cu cantina pentru săraci a oraşului şi găsea mereu scuze pentru încetineala cu care făcea investiţii noul regim pentru înlăturarea urmărilor războiului. Leit bătrânul Linte adjunctul Administratorului-general, ce mai! Nu se schimbase nimic. Chiar şi sala cea mare din Casa Administraţiei Centrale i se părea familiară: aducea întrucâtva cu salonul cel mare al restaurantului de lux, atâta doar că avea mai puţine ascunzişuri, mai puţine cotloane ascunse, unde să-ţi vină ideea să-ţi faci de cap... Ce înseamnă, domnule, anticiparea! Fantezia!... Noroc că se găsea cine să-l tragă discret de mânecă pe vorbitor, care începea, iată, să sară peste cuvinte... sărea şi peste încheiere, căci oricum nu îşi propusese să ţină un discurs în toată regula ci doar aşa, un cuvânt de întâmpinare. Mai ales pentru oaspeţii străini... Noroc de asemenea că exista într-adevăr şi bufetul, către care foamea neostoită îi mâna pe ziarişti, şi chiar şi celor străini le stârnea curiozitatea: oare cum se prezintă un bufet aici în Europa de Est?... După cele citite prin ziare despre lipsurile din Europa de Est... Hmm... Ia te uită! Sandvişuri cu salam, sandvişuri cu caşcaval, sandvişuri cu şprot, deci tot cam ca pe la noi pe-acasă... În definitiv şi la noi există lipsuri... Mare le era însă surpriza, ba chiar dezamăgirea, să se pomenească în faţa unui bufet unde toate erau contra cost. Şi încă şi mai mare era dezamăgirea ziariştilor autohtoni, care speraseră într-un gest de mărinimie din partea Administraţiei Centrale. Aşa că delegaţii străini se porniră să şuşotească critic între ei; mai puţin diplomaţii străini, care erau exersaţi în a-şi păstra feţele impenetrabile. Nu era sigur însă că aveau să rămână la fel de impenetrabile şi după un pahar cu vin, sau după câteva... Cum, se putea căpăta de la bufet şi un pahar de vin? se mirau ziariştii străini. A, da! se lăudau ziariştii autohtoni, avem soiuri de vin foarte bune, atât vin alb cât şi roşu. De cea mai bună calitate! Soiuri recunoscute pe toate pieţele din Europa şi din lume. Străinii nu erau luaţi prin surprindere de atâta laudă şi se grăbeau să se ducă şi ceară un pahar bufetierului pentru a se convinge personal. Acolo aveau însă parte de încă o surpriză: pentru a primi paharul trebuiau să lase o garanţie de doi lei. Şi asta nu pricepeau.
   „Garanţie? Adică cum garanţie? Ce fel de garanţie?” întrebau. Cuvântul le suna cunoscut, fiindcă avea aceeaşi rădăcină cu cuvinte din limbile lor, doar că nu înţelegeau cum se potriveşte în cazul de faţă. Nu prea era de râs, căci niciodată nu e de râs când ţi se cer bani.
    „Garanţie?”
   „Da, li se explica, vă duceţi la colegul meu de acolo de la capătul tejghelei, îl vedeţi? Îi lăsaţi doi lei, căpătaţi un pahar gol, după care eu vă umplu paharul cu vin. Dumneavoastră vă duceţi cu paharul unde doriţi în sală, îl beţi, mai repede sau mai încet, după pofta inimii, mai staţi de vorbă, vă priveşte, iar când vă-ntoarceţi la colegul meu, îi daţi paharul gol şi căpătaţi înapoi cei doi lei ai dumneavoastră. Asta înseamnă garanţie. Aţi înţeles?”
   „Da. Dar de ce?”
   „N-aţi înţeles.” Bufetierul făcea un gest de descurajare şi încerca să-şi păstreze calmul. „E foarte simplu! Dacă n-aţi lăsa garanţia, nu v-aţi mai osteni să vă-ntoarceţi cu paharul. Şi noi rămânem în pagubă.”
   „Nu ne întoarcem? Cum aşa?”
   „Nu vă întoarceţi... sau îl lăsaţi pe undeva... pe un pervaz, ce ştiu eu! şi nu vă mai pasă de el”, le explica bufetierul încercând să-şi păstreze calmul.
   „Nu ne pasă de el?”
   „Sau mă rog, plecaţi cu el acasă.”
   „Cum aşa?”
   „Adică îl furaţi!” Bufetierul începea să-şi piardă răbdarea. Mai ales că erau atâţia pe capul lui cerând cu insistenţă pahare cu vin şi sandvişuri. Dar ziarista străină încă nu se dumirise. Nici nu se prea descurca cu cuvintele.
   „Furăm? Cum adică?”
   Dar cuvântul se răspândi în toată sala. „GARANŢIE”. Deşi orchestra începuse să cânte şi câteva perechi de ziarişti, renunţând pentru moment la sandvişuri şi la paharul de vin, începuseră să danseze, în acelaşi timp în micile grupuri din preajma supraveghetorilor se vorbea în continuare de garanţie. Şi, precum la acel joc numit „telefonul fără fir”, când după câteva transmiteri consecutive se pierde sensul cuvântului spus la început, ba chiar acesta se deformează de la un jucător la altul, tot aşa ajunsese să se vorbească şi aici de garanţia drepturilor omului; ceea ce îi interesa şi în scotea din apatie chiar şi pe diplomaţi, mai ales pe cei din Occident, sensibili la această sintagmă. Deşi unii din ei se arătau sceptici, cei mai mulţi trăgeau nădejde că drepturile omului sunt garantate şi respectate şi aici în Europa de Est, la fel ca peste tot. Inventivitatea, la rândul ei apreciată, nu era totuşi de-ajuns: era de preferat să se renunţe — parţial — la inventivitate pentru a se îmbrăţişa stabilul, adică un principiu de nezdruncinat: principiul drepturilor omului. Oficialii Administraţiei Centrale, fără a se împrăştia prin sală, rămânând în grup compact, ca de obicei, se deplasau totuşi şi răspundeau la strângerile de mână ale participanţilor la bal; mai ales că nu totdeauna puteau să-i deosebească pe participanţii străini de cei autohtoni: strângeau mâini de-a valma; şi nu de puţine ori erau chiar ei cei ce întindeau primii mâna, inclusiv adjunctul Administratorului-general, fără să fi auzit dinainte sintagma cu pricina. „Drepturile omului”? N-a auzit-o? Ei, dar nu-i nimic, de aceea organizăm întâlniri tovărăşeşti din când în când, ca să învăţăm unii de la alţii. Chiar dacă suntem convinşi că la ei primează aspectul formal, las’ că ştim noi! Pe hârtie, una — în realitate, alta! Pe când la noi, în Europa de Est, lucrurile au profunzime şi un suport solid, nu-i aşa?
   „Hei, Bleer! cum îţi mai merge? Bine? Când mai facem un reportaj?”
   Bleer îl recunoscu pe colegul de la „Solidaritatea socială”, care se apropia de el strecurându-se printre participanţii la bal, destul de rari în locul acela, în mână cu un pahar cu vin roşu, din care deja rămăsese nu mai mult de două degete. Îi adresă lui Bleer un zâmbet colegial, dar în clipa următoare observă că nu are în mână niciun pahar şi făcu ochii mari: „Abstinent? Te păstrezi pentru marile reportaje? Ai citit interviul colegului de la «Secolul 20»?”
   „Nu, ce interviu?”
   „Cu Ramón Cuzco, ataşatul cultural al Perú-ului. Ai auzit de el?”
   Lui Bleer îi stătu inima în loc. Făcu un efort să-şi ascundă emoţia, dar cu tot efortul, nu fu deloc sigur că nu se albise la faţă. Miruna era alături şi el parcă simţi şi strângerea ei de inimă.
   „Ceva interesant?” întrebă cu o voce firavă, pe care nu şi-o recunoscu.
   Dar colegul de la „Solidaritatea socială” nu observase pe chipul lui nimic suspect.
   „Ai ocazia să-l întrebi”, îi sugeră lui Bleer.
   „E aici?”
   „Sigur că da!... Stai puţin, tu la cine te referi?”
   „La Ramón Cuzco.”
   Ziaristul de la „Solidaritatea socială” râse cu poftă.
   „Eu vorbeam de colegul de la «Secolul 20»! Ăla care i-a luat interviul. Dar poate că e şi Cuzco, habar n-am! Vrei să ţi-l caut eu?”
   Miruna îl trase de mână. Gest care îi aminti lui Bleer că uitase să i-o prezinte colegului ziarist. Se grăbi să-şi repare greşeala.
   „Uite, ea e Miruna, prietena mea. A lucrat înainte la «Convingeri comuniste».”
   „Ştiu, zise ziaristul, mi-aduc aminte. Să-nţeleg că acuma are alte convingeri?”
   Dar bancul ăsta se făcea mereu de către toţi cei cu care se întâlnea în ultima vreme, sau cărora Bleer le-o prezenta. Se lăsă tras de mână de Miruna. Se îndreptară amândoi răzbătând prin mulţime şi printre perechile de dansatori către latura opusă bufetului, unde sperau să întâlnească grupul diplomaţilor.
   „Hei, dar tu chiar te descurci binişor când e vorba de scenele cu mulţi oameni, trebuie să recunosc!” îl lăudă Miruna.
   El se lovi de o pereche de dansatori, îşi ceru scuze şi o trase pe Miruna într-o parte.
   „Din păcate, răspunse, mă descurc mai greu când vine vorba de persoane izolate. Şi greu de găsit.”
   „O să ne descurcăm”, îl încurajă ea. Şi îl privi drept în ochi. „Trebuie să avem răbdare.”
   El îi captă privirea şi păru brusc interesat de un amănunt:
   „Ce culoare au ochii tăi?”
   „Ochii mei?” Miruna râse amuzată şi făcu un gest unduindu-şi un pic corpul înainte de a se lipi de el cu umărul. „Nu ştiu. Cred că încă n-ai stabilit!” îi răspunse glumind cu drăgălăşenie.
   Deduseră amândoi că o voce sonoră care răsună în preajmă i se adresa lui Bleer:
   „Ai venit să te familiarizezi cu publicul, cetăţene Iacob? Să vezi dacă merită să scrii pentru el?”
   Bleer se întoarse încruntat către individul grăsuliu care cu siguranţă îl lua drept altul.
   „Nu mă cheamă Iacob”, îi răspunse cu răceală. „Mă confundaţi.”
   „Ei, pe dracu’! Ba nu te confund deloc! Ai fost la mine în birou nu mai departe de acum câteva săptămâni. Sigur, admit că poate din punctul dumitale de vedere sunt o figură ştearsă. Admit şi că poate ţi-ai dori să colaborezi c-un alt redactor. Dar deocamdată asta-i tot ce-ţi poate oferi editura. Eu! Colegele de birou îmi zic Teofil, iar eu nu le contrazic. Ştii, e bine să ai o atmosferă constructivă la locul de muncă. Apropo, aici ai venit în calitate de ziarist, sau de autor de beletristică?”
   „Domnule, eu nu...!”
   „Cetăţene!” îl corectă individul grăsuliu cu o ironie tăioasă, care era clar că îl satisface pe deplin. „Deocamdată ne adresăm cu «cetăţene»! Ce-o fi mai departe, om vedea.” Lui Bleer i se păru că îl vede schimbându-şi dispoziţia dintr-un simplu pocnet din degete. Ceea ce spuse în continuare nu fu decât ironic, nu şi tăios. „Dacă ai venit să vezi ce fel de public o să ai pentru prima dumitale carte, ai ajuns prea devreme. Nu cred să se-ntâmple mai curând de patruzeci de ani. Hm! mă rog, cu puţin noroc, poate vreo treizeci şi cinci, treacă de la mine! Dar chiar şi-atunci...” Deodată privirea îi căzu pe faţa Mirunei, pe care o văzu fierbând toată. Făcu ochii mari, prefăcându-se surprins şi înspăimântat: „Cetăţene Iacob, ai grijă, prietena dumitale pare că vrea să mă-nghită!”
   „Bleer, zise Miruna, tu îl cunoşti pe indivi...?”
   „A, Bleer! o întrerupse jubilând al-doilea-redactor-desemnat, asta îmi sună familiar! Anagrame, nu-i aşa?... Dar lasă-mă să continui. Ziceam că ai venit aici mult prea devreme, cetăţene Iacob — sau, mă rog, Bleer, dacă ţii neapărat — ai venit prea devreme să-ţi cunoşti publicul. Din informaţiile pe care le am şi din estimările mele, ai să-ţi poţi publica prima carte cam peste treizeci şi cinci de ani. Dar să-ţi mai spun ceva. Şi asta nu pentru aşa o să vreţi voi! Ai să fii cam bătrân atunci. Şi în plus nimeni n-o să mai vrea să citească ficţiune. Nimeni! Toată lumea o să dea năvală pe eseistică, memorii, ba chiar şi filozofie... chiar dacă o să fie o filozofie de doi bani! Ai ghinion, cetăţene Iacob, sau... mă rog... Bleer. Mode! Mode peste tot! Nu numai în vestimentaţie. Domnia modei se întinde şi peste beletristică, cetăţene Iacob! Cândva în viitor. Acuma avem alte mode!”
   „Hai să plecăm!” îi spuse Mirunei Bleer, ajuns la capătul răbdării.
   „Unde pleci, cetăţene Bleer?” îi strigă din urmă al-doilea-redactor-desemnat. „N-ai unde să pleci! Degeaba te frămânţi!”
   Un foxtrot, asta cânta orchestra — săltăreţ într-o sală vastă unde delegaţii străini, încă zâmbăreţi şi entuziaşti, abia începeau să se familiarizeze cu măruntele realităţi din Europa de Est. Se dansa, se târşeau tălpi pe pardoseala de ciment, care deja avea nevoie să fie măturată, iar muzica răzbătea prin ecouri goale.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (30)*

    Balul ziariştilor (1)

Lumea s-a întrebat dacă vor veni şi ziarişti străini la bal. Cineva a spus în glumă: Numai dacă vor face proba că au scris de bine despre regimurile din Europa de Est! În realitate, nimeni n-a ştiut de la început dacă balul urma să fie deschis şi străinilor, sau nu. Se puteau face tot felul de presupuneri despre cât de util era, în viziunea Administraţiei Centrale, ca Europa de Est să fie în relaţii bune cu restul Europei şi cu restul lunii. Se puteau face, dar nu s-au făcut, desigur.
   Cu sala nu era o problemă: balul avea să aibă loc într-o sală spaţioasă, poate chiar în sala cea mare a Casei Administraţiei Centrale, unde oamenilor de pază nu le-ar fi trecut prin cap să organizeze un control prea riguros, chiar dacă era vorba de străini, şi anume de ziarişti. Cum să îndrăznească cineva — şi-au zis organizatorii — să aibă documente sau cu alte obiecte compromiţătoare asupra lui? Compromiţătoare pentru cine? Şi chiar dacă ar fi avut asupra sa aşa ceva, ce ar fi putut face cu ele?...

   Ei, dar până la documente, compromiţătoare sau nu, mai este cale lungă...
   
   În vederea pregătirii balului orice altă acţiune merita să fie amânată, nu-i aşa? Inclusiv anchetele pentru lămurirea împrejurărilor în care se produsese cu ceva timp în urmă lansarea în spaţiul public a dezinformărilor despre „şubrezenia” subsolului unor clădiri importante ale Administraţiei Centrale. Organizatorii şi, împreună cu ei, serviciile de pază şi supraveghere nu excludeau posibilitatea ca o parte din acele clarificări să se producă, fără nicio anchetă, chiar în timpul Balului. Cu condiţia ca persoanele responsabile cu supravegherea să lucreze inspirat şi cu multă eficacitate. Adică să-şi facă meseria, cum s-ar zice. Şi să excludă orice înclinaţie către indulgenţă. Dar aici se amestecă lucruri: se face o confuzie între ceea ce putea ajunge la urechile publicului şi prevederile regulamentelor interne ale serviciilor de pază şi supraveghere: despre semnalmentele participanţilor — nu mai vorbim de nume!; despre cum aveau să fie plasaţi ziarişti antrenaţi pentru misiuni speciale în preajma ziariştilor acreditaţi la Administraţia Centrală, veniţi de Europa de Est şi din toată lumea; despre încăperile laterale, cu uşi ce dădeau în sala cea mare, destinată balului, unde ar fi putut avea loc, la nevoie, anumite discuţii confidenţiale; despre microfoanele care oricum erau plantate de mult în acea sală, în locuri bine mascate, indiferent de acţiunea care urma să se desfăşoare acolo; despre mesajul care avea să fie transmis participanţilor — căci, vorba aia, dacă-i bal, bal să fie; dar asta nu înseamnă să nu se transmită un mesaj; şi cine putea să fie mai nimerit pentru a redacta astfel de mesaje, dacă nu ziariştii, mânuitorii cuvântului, ai informaţiilor şi ai aşteptărilor, nu? Başca, că trebuia totuşi ca cineva să asigure antrenul şi toată lumea să se simtă bine, mai ales ziariştii străini, să vadă că aici în Europa de Est lumea se veseleşte, face bancuri şi e liberă. Şi în plus, cineva trebuia să se ocupe de cazarea ziariştilor străini, care era musai să stea la hotel, adică să nu le dea prin cap să se cazeze la persoane particulare; căci asta n-ar fi fost bine nici pentru ziarişti, nici pentru particulari; şi cine să se ocupe de cazarea ziariştilor, dacă nu aceeaşi armată, disciplinată, supusă şi tăcută, a organizatorilor, asistaţi de administratori şi contabili de toate gradele şi de toate rangurile?
   Lui Bleer, în mod ciudat, tocmai i se comunicase în ajun că interdicţia urma să i se ridice temporar pe durata balului, cu alte cuvinte că nu mai planau asupra lui suspiciuni din partea conducerii ziarului; şi, dacă din partea conducerii ziarului nu mai planau — pentru moment — suspiciuni, însemna că suspiciunile venite de sus se suspendau de asemenea. Era o ocazie nemaipomenită pentru el. Se întâlni cu Miruna la unul din micile localuri de pe bulevardul General Magheru, acelaşi local unde ei doi se mai întâlniseră de atâtea ori. Se uitară amândoi cu atenţie în jur să nu se trezească lângă ei cu tânărul locotenent-major de securitate, rămas deocamdată nedeconspirat; se uitară şi afară pe fereastră după maşina neagră, care nu era exclus să fie parcată pe undeva prin preajmă, cu sau fără om înăuntru — deşi faptul că ar fi putut-o găsi goală şi aparent părăsită nu însemna mare lucru; căci şoferul putea în orice moment să apară ca din pământ. Din fericire pentru ei însă, nu părea să existe în apropiere nicio maşină neagră.
   „Mă surprinde că au avut curajul să-i invite şi pe ataşaţii culturali”, spune Miruna. „De ce? Pentru că, spre deosebire de ziarişti, pe ataşaţii culturali şi pe ataşaţi în general n-au cum să-i controleze. Se bucură de imunitate diplomatică.”
   „Au făcut ei asta?” se minunează Blerr. „Eşti sigură?”
   Da, Miruna e sigură. Şi mai mult decât atât, scoate din geantă o carte, se uită temătoare în dreapta şi în stânga, ca şi cum ar vrea să se asigure încă o dată că nu îi urmăreşte nimeni, şi i-o arată lui Bleer. Acesta îşi mijeşte ochii:
   „Asta ce mai e?”
   „Asta, spune Miruna, este un cadou pentru señor Ramón Cuzco.”
   Bleer o priveşte nedumerit.
   „Cine e Ramón Cuzco?”
   „E ataşatul cultural al republicii Perú. Care va fi prezent la balul ziariştilor. Ce zici de-o asemenea surpriză?”
   „Chiar aşa, o ocazie rară! Şi cartea?” întreabă Bleer.
   „În carte am ascuns textele pe care până astăzi le-am ţinut ascunse. Şi filmele de asemenea.”
   „Cum adică şi filmele?” se arată el uimit. „Le-ai tăiat în bucăţi?”
   La care, în loc de răspuns, Miruna deschide cartea şi îi arată interiorul, unde el poate vedea o adâncitură decupată cu măiestrie, în care şi-au găsit culcuş cele trei filme, aşezate în şir, unul lângă altul. Mirarea lui Bleer nu mai cunoaşte margini. Vrea să vadă de aproape cuibul rolelor cu film, vrea să ştie cine a făcut asta şi se miră încă o dată aflând că e opera Mirunei; cercetează apoi coperta a ceea ce a mai rămas din carte. Cultura Europei — Renaşterea Estului. Dar diplomatul peruan ştie oare şi alte limbi decât spaniola? Dacă nu, iată un bun prilej să se apuce să înveţe. Miruna însă e de părere, e chiar aproape sigură, că Ramón Cuzco, ca orice diplomat care se respectă, vorbeşte şi limbi străine — mai întâi pe cele de circulaţie, desigur, dar şi, în calitate de ataşat în această zonă, pe cele din Europa de Est; sau măcar pe unele din ele. Tot acolo în carte, între copertă şi prima pagină, Miruna a strecurat şi textele lui Bleer. Îi înmânează cartea şi e sigură că Bleer va găsi momentul cel mai potrivit pentru a i-o dărui diplomatului, care este pus la curent, de bună seamă, însoţindu-şi gestul de câteva cuvinte cu dublu înţeles, menite să-l prevină asupra ceea ce cartea ascunde, şi să-l împiedice să o deschidă pe loc, în faţa sa; dimpotrivă, îl va sfătui să o deschidă abia după ce ajunge acasă. Miruna şi Bleer sunt deci înţeleşi: împreună au de realizat o treabă importantă. Ramón Cuzco, după ce va transmite textul şi filmele agenţiei lor de informaţii, care i-o fi numele, sau unor importante ziare de la ei din Perú, îşi va aminti câte zile va mai avea de Europa de Est şi va fi mândru că a putut contribui la „Renaşterea Estului”.
   Şi bineînţeles, din ziarele din Perú, agenţiile de presă vor prelua fotografiile şi textele şi le vor răspândi în lumea largă.
   Ca întotdeauna, supraveghetorii stăteau cu privirea aţintită la cei ce intrau în sala cea mare a Administraţiei Centrale. Aceştia, intrând, se mişcau încet între două şnururi groase, cum altfel dacă nu roşii, atârnate de picioare metalice cu piedestal greu; semănau cu cele întinse la intrarea marilor muzee de artă. Supraveghetorii se uitau ţintă la invitaţi cum se înfiinţează unul câte unul, ici şi colo câte o pereche, care, pentru a putea rămâne împreună în spaţiul strâmt dintre şnururi, se strecurau cu un umăr înainte; căutau să le prindă privirea ca să citească în ochii lor dacă se simt sau nu vinovaţi de ceva. Cartea pe care o ducea Bleer într-o pungă de hârtie nu părea a fi ceva suspect... Dar cât de mulţi erau invitaţii! Şirul nu se mai sfârşea. Iată-l şi pe malacul de la „Scânteia”, şi pe slăbănogul de la „Munca”, şi pe cel fără nicio particularitate — sau, mă rog, fără însuşiri, cum s-ar zice — de la „Gazeta literară”... Tot veneau, tot veneau, şi aveau un aer cât se poate de degajat, chiar vesel, supraveghetorii nu existau pentru ei, schimbau între ei cuvinte în timp ce se strecurau printre şnururile roşii, care îi scoteau în mijlocul sălii, unde era un covor, roşu şi el, dar cam mâncat de molii...
   Oficialii, pentru cine era dispus să observe, intrau pe o altă uşă, sau pe alte uşi, ascunse îndărătul unor draperii; intrând, oficialii dădeau acele draperii la o parte cu mâna şi se uitau cu un aer ce voia pară neutru la ceilalţi din sală, care alcătuiau mulţimea. Nimeni nu le cunoştea numele, doar atât că se ştia că sunt nume grele. Exista şi orchestră? Avea să se şi danseze? Exista şi un bufet pe undeva? Gratis pentru toată lumea? Sau contra cost? Oficialii lăsau impresia că nu sunt interesaţi de acest aspect, în timp ce ziariştii de rând căutau cu ochi lacomi în dreapta şi în stânga, ei care petreceau ore şi ore la reportaje, aşteptau în stradă cu orele să iasă personalităţile la vedere — chiar dacă vederea era strict supravegheată — şi totdeauna erau flămânzi. De ce n-ar fi fost la fel şi astăzi? Pentru diplomaţi era o chestiune, evident, minoră, ei care erau obişnuiţi cu dineurile, cu mesele festive, cu ceremoniile de inaugurare şi cu sărbătorile naţionale ale statelor lor, unde se serveau feluri de mâncare tradiţionale... şi aşa mai departe. Un belşug nemaipomenit, de care cetăţenii din Europa de Est uitaseră de mult.
   Avea să existe vreun oficial de rang înalt care să monopolizeze atenţia? Cineva din partea Administraţiei Centrale? Oricât ar părea de ciudat, până acum nicio astfel de persoană nu îşi făcuse apariţia, şi nici nu se răspândise vreun zvon cum că ar urma să vină. Şi dacă nici ziariştii nu erau la curent cu zvonurile, atunci cine să fie?
   Veneau în continuare: ziarişti de la „Convingeri comuniste”, de la „România liberă”, dintre cei ce fuseseră să facă reportaje şi să investigheze pe ascuns subsolul Casei Administraţiei Centrale şi alte subsoluri şi subterane, şi dintre cei ce nu fuseseră în niciun fel de investigaţie, tinerei cu ambiţii care li se citeau pe faţă, sau ambiţii ascunse, dar ştiau totodată prea bine că nu trebuie să iasă din cuvântul... mă rog, din tot felul de cuvinte, şi pentru care ar fi fost mai convenabil, desigur, să apară şi Administratorul-general în persoană, dar nu erau rău nici dacă se prezentau la bal ştabi subalterni ai acestuia; căci să fii subalternul Administratorului-general, ehei, nu era la îndemâna oricui!
   Era oare atmosfera ceva mai liberă la un asemenea bal decât aceea de la conferinţele de presă ale Administratorului-general? Fără îndoială că da. Iată şi ziariştii străini. De la „Pravda” şi de la „Rude Pravo”; ziaristul de la „Deutsche Volkszeitung”, un ochelarist la vreo patruzeci şi cinci de ani, se apleca în faţă să-şi examineze dungile de la pantaloni şi abia după aceea, sigur că totul e în regulă cu ţinuta sa, se uita în jur; apoi ziarista de la „Trybuna Ludu”, o doamnă elegantă, cu o eşarfă care semăna cu o cravată roşie de pionier, de nu cumva chiar era aşa ceva. Ziarista de la „Trybuna Ludu” sporovăieşte veselă cu ziaristul de la „Rude Pravo”, încât Bleer se miră că se pot înţelege atât de uşor unul pe altul, fără niciun translator:
   „Doamne, dar vorbesc aceeaşi limbă?”
   „Sunt pe-aproape”, zice Miruna, amuzată la rândul ei. „Noi toţi suntem pe-aproape.” E clar că atmosfera balului o încântă şi o face să uite de griji. Totuşi se uită în jos la punga pe care o ţine Bleer, un nor îi trece peste faţă: se întreabă când vor începe ei amândoi să-l caute prin mulţime pe señor Ramón Cuzco. Şi amândoi au emoţii.
   Sunt mai mulţi în grupul ziariştilor străini — iată-l şi pe cel de la „Słowo Polskie”, care, cine ştie de ce, se ţine departe de colega de la „Trybuna Ludu” şi de companionii acesteia. Ziaristul de la „Népszava”, un tip negricios, cu mustaţă, se bagă şi el în grup şi schimbă câteva cuvinte cu ochelaristul de la „Deutsche Volkszeitung”. Să nu uităm însă că mai există şi „Neues Deutschland”, care de asemenea şi-a trimis câţiva reprezentanţi la balul ziariştilor. Care, încetul cu încetul, devine Balul Ziariştilor. Ziariştii se uită în jur, zâmbitori şi senini cu toţii, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat şi nimic nu se va întâmpla; ziaristelor le arde de buze date cu ruj; deşi nu se poate spune că aşa au făcut toate.
   „Ăştia chiar se-nţeleg cu toţii, fără niciun translator?”
   „Poate că se-nţeleg într-o limbă străină, în germană sau în franceză.”
   Dar chiar atunci se intonează INTERNAŢIONALA şi toată lumea se răsuceşte spontan către tablourile agăţate sus pe perete, pe latura mică a sălii, ziarişti şi supraveghetori laolaltă, fără a se putea deosebi unii de ceilalţi; poate doar, dacă eşti atent, să observi că unii dintre bărbaţi, tineri şi solizi, nu îşi mişcă buzele împreună cu corul tuturor invitaţilor la bal...

           Hai la lupta cea mare
           Rob cu rob să ne unim...

...nu şi le mişcă şi nici nu stau cu ochii ţintă la tablouri — ceea ce la ziariştii adevăraţi ar putea fi socotit o adevărată blasfemie; dar ei au alte îndatoriri şi răspund în faţa altora...
   Cine e mai înalt poate vedea peste capetele celorlalţi că diplomaţii încă n-au apucat să se amestece cu mulţimea ci de la locul lor privesc cu încântare în jur, atinşi de fiorul solidarităţii; căci fără îndoială există aşa ceva: cei mai vârstă au simţit-o şi la Olimpiada din Germania, din 1936, pe vremea când Germania era una singură, şi când mulţi spun că a fost greu să te sustragi imensului Heil! ridicat într-un suflet, din toate piepturile, pe stadionul arhiplin, în ziua deschiderii. Diplomaţii străini privesc cu încântare şi cu înţelegere: Ce ţi-e şi cu ăştia! Au ei alt stil de viaţă, dar nu înseamnă neapărat că al lor e mai rău. Uite că se mai şi distrează, cântă cu toţii în cor Internaţionala şi nu se ştie cât o iau în serios. Noi, iată, încercăm să ţinem pasul cântând cu voi; doar că nu ştim limbile voastre, aşa că murmurăm şi noi cum ne pricepem, fiecare pe limba lui, nu degeaba i se zice Internaţionala. Poate că voi sunteţi într-adevăr totul, aşa cum zice cântecul.

           Sfârşiţi odată cu trecutul negru,
           Sculaţi, popor de osândiţi!
           Azi nu sunteţi nimic în lume,
           Luptaţi ca totul voi să fiţi!

   Deodată Bleer îl recunoscu în mulţime pe primul redactor desemnat cu care avusese de-a face la editură. Îi văzu faţa înălţată împreună cu ceilalţi spre portretele de pe perete în timp ce cânta cu însufleţire imnul muncitorilor de pretutindeni. Nu i se păreau oare lipsite de sens cuvintele

           Voi, osândiţi la foame sus!
           Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
           Să-nceapă al lumii vechi apus?

Nu se întreba oare de ce să fie cineva osândit la foame sus? De ce să faci foame sus? Şi cum adică să-nceapă „vechiul apus” al lumii? Nu putea să înceapă unul nou? Adică s-o ia mereu de la capăt cu distrugerea? Dar redactorul desemnat nu părea condus de acelaşi spirit critic de care dăduse dovadă în discuţiile pe textele lui Bleer. Aici se integra perfect în mulţime. Şi de bună seamă era pentru oricine cât se poate de reconfortant să fii una cu mulţimea. Mulţimea nu greşeşte niciodată; aşa că tu însuţi, cufundându-te în ea, nu te expui riscului de a greşi... Cuvintele nu se mai înţelegeau, străinii continuau să murmure fiecare în legea lui, dar entuziasmul care li se citea în ochi nu se stingea. Portretele de pe perete le erau cunoscute tuturor, poate mai puţin cele câteva figuri mai noi, din Europa de Est, a căror notorietate încă nu trecuse graniţele ţării.
   Era aşa cum se aştepta toată lumea: un cuvânt de bun-sosit la balul ziariştilor era inevitabil. Iar momentul, îndată după ultimul acord al Internaţionalei, era cum nu se poate mai potrivit. Nimeni nu îl cunoştea pe bărbatul pe care îl văzură urcându-se pe estradă. Estrada nu era prea sus, poate doar cu un cap peste capetele mulţimii, dar de-ajuns pentru a se face auzit şi văzut de toată lumea. Nimeni nu îi punea la îndoială autoritatea, care decurgea din însăşi prezenţa sa acolo. Delegaţii străini îl întâmpinară cu aceeaşi rumoare amuzată şi binevoitoare, dăruindu-le autohtonilor prietenia lor, cu rădăcini în istoria zbuciumată a Europei de Est, care merita din când în când o recompensă în comentarii şi zâmbete.
   „AUTORITATE” era cuvântul cel mai potrivit care îţi venea pe buze. Şi i se păru potrivit şi lui Bleer, care stătea şi privea alături de Miruna.
   Inspirat sau neinspirat? La ei nu aşa se pune problema. Nici dacă să fie atrăgător sau nu. Discursul, la el mă refer. Fiindcă atrăgător e oricum; obligatoriu. În sensul că toţi sunt prin definiţie atraşi, n-au de ales. Ceea ce trebuie să facă vorbitorul este să-şi ţină discursul în forţă şi toate cuvintele să fie adecvate. Şi sunt, desigur, atunci când e vorba de un subaltern nemijlocit de-al Administratorului-general.
   „Noi nu vrem să creadă lumea că suntem morocănoşi! Mai încape vorbă? Nu vrem! Cine ar vrea? Dacă am avut în ultimii ani unele acţiuni mai aşa, mai neînduplecate, ca să zic aşa, e fiindcă a trebuit! Cu duşmanii poporului nu poţi s-o scoţi altfel la capăt, asta se ştie. S-a ştiut dintotdeauna. Dar noi n-am uitam să fim veseli. Suntem un popor vesel!...”
   Miruna şi Bleer schimbară între ei o privire.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (29)*

    A dărui şi a primi

Lui Bleer îi veni un gând de bucurie că putea face în aşa fel ca să nu-i scape esenţialul şi totodată să găsească drumul pentru a reînnoda firul naraţiunii. Nu îi spuse Mirunei, păstră deocamdată în minte pentru el un peisaj de iarnă — deşi nu era încă iarnă şi, slavă Domnului, mai era destul până atunci —, din acelea cu planuri şi obiecte decupare din hârtie sau carton subţire, în relief, care se ridică şi ocupă fiecare o poziţie distinctă atunci când cartea se deschide, aşa cum avusese cu ani în urmă, în copilărie, unde fiecare detaliu prinde contur şi chiar, de nu cumva e o iluzie optică, un chenar de culoare; iar fiecare plan aruncă o umbră fină şi ascunsă asupra planului din spatele său, sporind senzaţia de relief. Şi totodată de mister. Când de fapt întreagă această vedenie plăcută i-o prilejuia, prin nu se ştie ce asociere mentală sofisticată, întoarcerea cu gândul la hotelul doamnei Varvara, unde se făcea că se va consuma drama trădătorilor de cuplu, partenere şi parteneri de viaţă — foşti cu toţii. Dar aici avea ceva de obiectat ca filozofie a vieţii şi prin urmare de transpus obiecţia în ficţiune. Tocmai se gândea la o voce potrivnică vederilor patroanei, care să încerce să explice de pe estrada luxosului restaurant, unde se întrunise încă din prima seară toată suflarea invitaţilor dinainte condamnaţi, că totuşi libertatea individului e mult mai preţioasă decât înlănţuirea pe viaţă pe care o presupunea căsnicia. Nu erau decât câteva precepte, e drept adânc înrădăcinate, de învins. Dar merita încercarea. Se bizui pe inteligenţa şi pe bunul-simţ ale Mirunei, în cazul când avea să-i povestească intenţiile sale literare, şi anume că ea nu va confunda logica ficţiunii cu logica vieţii şi nu se va lega de împrejurare pentru a-l suspecta pe Bleer că se foloseşte de povestea sa inventată pentru a-şi clama dreptul la libertate în cazul cuplului lor.

   Cam complicată exprimarea, nu? Asta e! Mizăm pe concentrarea cititorului... şi pe norocul autorului.

   ...Şi greşi căci, aşa cum se aştepta, la auzul cuvintelor sale, Miruna nu sări cu gura pe el ci se mulţumi să zâmbească nostalgic... „NOSTALGIC” era cuvântul potrivit? Da?
   „Şi ce îi lipseşte eroului tău, cel cu discursul de pe stradă, pentru a-şi împlini... visul de libertate? Doar acceptul partenerei?”
   „Mă tem că nu-i de-ajuns acceptul.”
   „Dar ce mai trebuie?”
   „Uite, Miruna... sincer să fiu, nu ştiu ce mai trebuie... Dar mă gândeam în primul rând la libertate... Mă gândeam la un personaj care să aibă curajul... şi să-şi asume riscul s-o înfrunte pe doamna Varvara, ştiind sau mai degrabă ghicind pentru ce au fost ei toţi invitaţi la hotel şi ce li se pregăteşte în final...”
   „Personaj în care bineînţeles că te vezi pe tine!” strecură Miruna o observaţie răutăcioasă.
   „Nu, în niciun caz”, o contrazise Bleer cu o mină serioasă. „Chiar nu mă văd pe mine într-o postură de erou romantic. Câtuşi de puţin. De-adevăratelea. Pot cel mult să spun că personajul meu e un tip simpatic şi că sunt de partea lui. Mi-l închipui suit pe estrada restaurantului şi îmi place să-l aud vorbind. Parcă aş fi acolo. Şi chiar sunt. Iată ce spune personajul: «Pentru Dumnezeu, nu accept, de dragul unor convenţii, să renunţ la viaţă. Vreau să trăiesc mereu minunea iubirii dintre bărbat şi femeie. Vreau ca iubirea mea să fie vie şi proaspătă, nu doar o amintire. Vreau să-mi ating obrazul de obrazul femeii iubite, să-l simt rece de la ger şi plin de prospeţime când mă întâlnesc cu ea pe stradă, într-o seară de februarie, când primăvara încă n-a venit dar deja pluteşte în aer. Vreau să-i văd părul lucind în lumina străzii şi s-o ştiu că se interesează de toate noutăţile, că ştie mărcile de cosmetice, că e la curent cu ultima linie a modei vestimentare. Vreau să mă încânte s-o văd că îşi trage mănuşile pe mâini, şi mâinile îi sunt elastice şi puternice. Şi, mai presus de toate nu vreau ca toate acestea să devină amintire printr un legământ la starea civilă!»... Nu, nu sunt eu acolo pe estradă, Miruna. Dar zău că îmi place să-l ascult.”
   Miruna rămase cu privirea pierdută undeva în depărtare.
   „Ce să spun, Bleer... A renunţa la viaţă înseamnă pentru personajul tău a te înhăma într-o căsnicie? Am înţeles bine?”
   „Aş vrea să n-am câte un singur răspuns pentru fiecare întrebare, Miruna. De-aia îl las pe el să vorbească în locul meu. Ca să nu mă acuzi tu de subminarea valorilor tradiţionale! Ale căsniciei în particular.”
   Bleer râse domol şi o privi cu interes.
   „Privilegiul scriitorului: să-şi expună opiniile prin gura personajelor. Iar dacă nu-i mai convin sau şi le schimbă, poate da oricând vina pe personaj!”
   „Dacă mă uit în jur, spuse Miruna, ceva mă face să cred că mai ai de aşteptat câteva decenii ca să se întâmple schimbarea pe care o aştepţi. Mă refer la eliberarea cuplului din jugul căsniciei.”
   „Stai puţin!” replică grăbit Bleer. „Uiţi că deocamdată nu-i vorba decât de ficţiune. E aşa cum ţi-am spus: mă bucur să rămân în umbră şi să-l las pe el să vorbească în locul meu. În privinţa «jugului căsniciei»... să mă mai gândesc. Rămâne de văzut dacă mi-aş dori cu adevărat ca opinia publică să se schimbe şi să accepte cu uşurinţă ideea că bărbaţii şi femeile nu sunt făcuţi pentru unire veşnică. Cred că mai degrabă nu mi-aş dori să triumfe o asemenea opinie. Mai ales în situaţia noastră nu mi-aş dori-o... ştii cum se-ntâmplă, nu mi-aş dori deloc să învingă efemerul!... Tot ce îmi doresc acum este să nu ne trezim cu o bătaie în uşă!”
   Miruna nu păru amuzată de uşurinţa cu care el trecea de la închipuire la o situaţie reală — a lor. Îl privi cu seriozitate adânc în ochi, din poziţia ei, de foarte aproape.

   Da, a fost o femeie care m-a privit astfel drept în ochi, într-o împrejurare asemănătoare. Şi chiar ne temeam amândoi, în acele clipe, că cineva ar putea să bată în uşă.
   Să vedem...

   „Cine ar putea să bată în uşă?”
   Miruna îşi dorea să pozeze într-o femeie stăpână pe sine, dar nu era în totalitate convingătoare.
   „Dragă Miruna, niciodată nu poţi să excluzi cazul cel mai rău. Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să iei în considerare toate posibilităţile. Trăieşti frica dar o priveşti şi din afara ei. Încerci să rememorezi şi ce reprezenta pentru tine o bătaie puternică în uşă cândva, demult, în copilărie, când spaimele sunt fără margine şi te gândeşti că sunt situaţii când nici chiar cei ce te protejează zi de zi, familia... ştiu şi eu... rudele, doctorul familiei, la un moment dat ajung dintr-un motiv oarecare să nu o mai poată face. Dar acuma nu-i vorba de copilărie. Suntem oameni maturi şi ne aflăm într-o situaţie delicată.”
   „Delicată? De ce?”
   „Sau poate eu mă aflu într-o situaţie mai delicată decât tine. Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. O bătaie în uşă cu siguranţă pe mine m-ar afecta în clipa asta mai mult decât pe tine.”
   „Cred că înţeleg de ce spui asta.” Miruna rosti acele cuvinte cu subînţeles şi râse înfundat, amuzată, şi el îi simţi trupul scuturându-se uşor, trepidând ca de un gungurit pervers.
   „Ai deja ceva experienţă în materie de bărbaţi, nu?” o provocă Bleer.
   „Ar trebui să n-am? M-ai dori mai inocentă decât sunt?”
   Alunecau împreună în tunelurile şi în luminişurile intimităţii şi încercau să fie atenţi la senzaţii.
   „Ceea ce pricinuieşte neplăceri este nerăbdarea”, observă Bleer.
   „Te referi la noi amândoi? Sau îndeosebi la tine? Din nou!”
   „Oricum, nerăbdarea nu ne scoate afară din casă aici, în Europa de Est.”
   „Nu ştiu cum de poţi să te gândeşti la asemenea lucruri generale în asemenea momente. Să însemne oare că tu le savurezi mai puţin?”
   „Ba nu. Le savurez, dar într-o manieră intelectuală!” glumi el. „Alte femei mi-au reproşat tocmai nemişcarea!”
   „Nemişcarea, sau nerăbdarea?” vru ea să ştie.
   „N-are importanţă. Pentru mine nemişcarea şi nerăbdarea sunt ambele ipostaze ale extazului!”
   „Eşti pus pe glumă, Bleer”, gânguri din nou Miruna. Era acelaşi tremur care lui, fizic, îi făcea o mare plăcere. Ar fi provocat-o uzând de orice mijloc, doar s-o facă să gângurească.
   „Îţi mai arde de textele tale când stăm aşa, împreună?” se interesă Miruna.
   „Dacă te referi la reportaje, la cele pentru străinătate, le ştiu la loc sigur!” glumi Bleer. „La conţinutul lor deocamdată nu mă gândesc, înţelegi Miruna? Aproape am uitat ce-am scris acolo. Apropo, nici nu te întreb unde le-ai ascuns fiindcă...”
   „Încetează să vorbeşti despre texte, Bleer”, îl rugă moale Miruna. „Dacă pe tine te aruncă în extaz, pe mine mă perturbă.”
   „Ai dreptate. Iartă-mă. De fapt şi pe mine mă perturbă.”
   Ea se încordă, acaparatoare.
   „De fapt de unde ţi-a venit ideea cu hotelul Varvarei? Ai fost infidel faţă de femei şi ai vrut să te purifici printr-o analiză? Să afli de la ce ţi se trage?”
   „Nu cred că am fost mai infidel decât alţii. Deşi ca ziarist, în contact cu fel de fel de oameni, eşti supus tentaţiilor de tot felul, eşti tentat, ştii şi tu, să duci o viaţă mai... liberă. Nu?”
   „La fel ca şi actorii!” îl completă Miruna, în vervă.
   „Exact. Sau ca şi balerinii. Apropo, am avut cândva un prieten care, ca să mai câştige un ban, s-a angajat să facă figuraţie la teatrul de operetă...”
   „A, da? Chiar mă întrebam cine sunt oamenii pe care îi văd uneori pe scenă făcând figuraţie. Îmi închipui că trebuie să ai aventura în sânge ca să te tenteze să faci figuraţie la operetă.”
   „E într-adevăr un tip aventuros. Ţi-o spun cu o jumătate de gură.”
   „De ce cu o jumătate de gură?”
   „Fiindcă tot ce vorbim noi acum, în situaţia noastră, se spune cu o jumătate de gură!”
   „Aşa să fie, cum spui tu!” acceptă Miruna.
   „Şi revenind la prietenul meu... Mi-a povestit cât de mult l-a surprins viaţa frivolă pe care o duceau actorii acolo, mai ales dansatorii, ce chestii fără perdea îşi povesteau, la ce pipăială se dedădeau, fără pic de jenă şi fără nicio reţinere... Sincer, nu m-au atras niciodată femeile, cred, mai mult decât pe oricare alt bărbat. Dar în teorie infidelitatea mă interesează foarte mult. Asta pot să ţi-o spun cu mâna pe inimă. Nu ştiu de ce. Aşa că am imaginat povestea de care ţi-am spus. Nu-mi propun să fac niciun fel de descoperire scriind. De altfel, cred că ţi-am mai spus, în ficţiune orice «descoperire» mai mult strică. Ţin cont de asta şi îmi dau silinţa să scriu texte care să nu dea niciun răspuns. Şi nu doar în ficţiune strică «descoperirile». De multe ori dăunează chiar şi în viaţă. Lucrurile e de preferat să nu fie foarte clare...”
   „Asta s-ar putea să-i placă chiar şi Administratorului-general!”
   „A! nu mă refer la viaţa publică. În viaţa publică lucrurile ar trebui să fie perfect clare, sunt de acord cu asta.”
   Miruna îşi asemui mişcările aproape involuntare ale corpului cu cele ale vâslitului, când barca îşi ia avânt şi iese cu uşurinţă în larg. Iar mişcările lui erau concordante cu ale ei. Îşi încolăci braţele elastice pe după ceafa lui.
   „Spune-mi, Bleer, tu te consideri un bărbat cu experienţă? Sau, ca să nu mă acuzi că fac aluzie la sex — deşi, trebuie să recunoşti, am toată îndreptăţirea s-o fac! —, te consideri un om cu experienţă?”
   „Nicidecum”, răspunse el cu simplitate. „Dar din punctul meu de vedere, dacă ţi-ai dorit ceva şi n-ai obţinut, asta tot experienţă se cheamă că este. Experienţa neîmplinirilor. Sau a frustrărilor. Chiar aşa, nu diferă cu nimic de experienţa pozitivă.”
   „Dar ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată?”
   „Şi ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată tot experienţă ar putea fi. Cu condiţia să ştii ce nu ţi-ai dorit!” glumi Bleer.
   „Te mai aştepţi să bată cineva în uşă?” îl întrebă Miruna după câteva clipe de tăcere.
   „Ei, nu stau chiar cu inima cât un purice, dar am în vedere o asemenea eventualitate neplăcută”, mărturisi Bleer. „Orice împrejurare are în general mai multe ieşiri, ştii cum se spune. Şi viaţa are mai multe ieşiri. Nu poţi să le neglijezi. Câte speculaţii nu se pot face despre direcţiile în care o poate lua viaţa! Toate acele speculaţii se cheamă literatură, eu aşa cred. Dacă în istorie speculaţiile în general n-au ce căuta, adică în istorie n-are ce căuta «dacă», în schimb ficţiunea nici nu-i de conceput fără «dacă». Asta cuprinde şi bătaia în uşă!”
   „Dar nu te afectează prea tare, nu?”
   „Ce anume?”
   „Bătaia aşteptată în uşă.”
   „Asta ar trebui s-o simţi tu însăţi!”
   „Ceea ce simt eu este că da, nu te afectează”, îi făcu Miruna pe plac să recunoască. „Doar că te simt destul de încordat!”
   „Dar asta e bine, nu? Se spune că oamenilor nu le prieşte să se elibereze de orice frică.”
   „Înseamnă că noi aici, în Europa de Est, suntem în elementul nostru. Numai buni de invidiat!”
   „Mă simt aşa de bine împreună cu tine, spuse Bleer, încât uneori mă întreb de ce simt nevoia să mă manifest public. Toate planurile mele, sau aproape toate, ţi le-am împărtăşit, eşti la curent cu aproape toate personajele mele, nu-mi rămâne decât să le cizelez şi să le finalizez. Oare asta n-ar trebui să-mi ajungă?”
   „Sper că sunt o ascultătoare atât de bună încât să te stimulez să duci la bun sfârşit parte din scrierile tale.”
   „Absolut!” încuviinţă Bleer cu convingere. „Nu numai faptul că eşti o bună ascultătoare, ci simpla ta prezenţă mă inspiră. Mâine-poimâine o să începem să ne completăm reciproc, să scriem împreună.”
   „A, nu! asta nu!” protestă Miruna amuzată.
   „De ce nu? Au mai fost cupluri care au creat împreună.”
   „Au fost? Poţi să-mi dai vreun exemplu?”
   Bleer se gândi câteva clipe, dar gândul nu i se putu concentra la numele eventualelor cupluri pe care istoria literară le consemnase ca fiind de succes.
   „Nu-mi vine în minte niciun exemplu, dar te asigur că există. Şi chiar dacă n-ar exista, n-am nicio reţinere în a fi primul care o încearcă. Şi în general, pot să-ţi spun că nu mă prea descurajează contraexemplele. Dacă cineva a eşuat în cutare întreprindere, dacă de exemplu că n-a avut succes la revistele literare sau la edituri...”
   „Cum adică succes la edituri, Bleer? Păi la noi nu-i o singură editură în toată ţara?”
   „Aşa este, la noi scriitorul nu are de ales. Mă refeream la scriitorii străini, care au la dispoziţie nu-ştiu-câte edituri. Nu merge la una, încearcă la alta. Şi tot aşa.”
   „La noi adevărul e unul singur!” rosti Miruna cu o prefăcută sentenţiozitate. „Inutil să fie mai multe edituri şi acelaşi adevăr peste tot. Înţeleg că felul cum te exprimi, stilul — ceea ce se cheamă stil — e cu totul secundar!”
   Valul de râs care urmă îi făcu întregul corp să tresalte ademenitor. Dar pe Bleer nu îl luă pe nepregătite.
   „Într-adevăr, completă el, câţi redactori-desemnaţi atâtea gusturi, nici mie nu mi se pare normal!” Şi la rândul lui fu scuturat de un hohot de râs. „Trebuie să existe un gust universal, unul pentru toată lumea!”
   „Tot e bine că am uitat amândoi de ameninţarea bătăii în uşă! Şi văd că tu te menţii cât se poate de bine. Simt asta. E un exerciţiu benefic, la care cu toţii ar trebui să recurgem. În toate sferele vieţii cotidiene! Exerciţiul te oţeleşte! Nu mai tresari la orice stimul negativ. Nu-i aşa, dragă Bleer?”
   „Şi cuvintele care mă obsedează din când în când, şi pe acelea ţi le împărtăşesc. Deşi ele nu au semnificaţie decât în capul meu, în măsura în care se leagă de planurile şi de atracţiile mele, unele chiar nemărturisite.”
   Bunăoară acum, expresia care poate că s-ar fi potrivit cel mai bine ar fi fost: ZBUCIUMUL CORPULUI. Nu i-o împărtăşi însă Mirunei, chiar dacă ea ar fi acceptat-o negreşit, printre altele fiindcă era deja prea târziu să mai schimbe cursul firesc. A DĂRUI şi A PRIMI erau la rândul lor cuvinte foarte potrivite. Literele, de-ar fi fost să citească de pe o foaie de hârtie, i-ar fi jucat în faţa ochilor, ba chiar ochii s-ar fi închis — şi ochii lui, şi ochii ei. Dăruirea şi primirea trecură dintr-una într-alta şi nu mai trebuit decât să se aştearnă pacea. Pacea plină, care se săvârşea în intimitate şi, cu puţin noroc, fără bătaia bubuitoare în uşă. De data asta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)