Divorţ fericit! (14)*

   Capitolul 9

Coborând pentru micul-dejun, câteva dintre fostele şi actualele perechi de invitaţi ai doamnei Zenobia, dintre cele ceva mai tinere, se abătură prin holul de la intrare şi, văzând prin uşa de sticlă splendoarea albă de afară, ieşiră în faţa hotelului, bucurându-se ca nişte copii care abia aşteptau prima ninsoare a anului. De fapt era, poate, ultima. Viscolul dădea semne că va sta în curând şi, sub cerul plumburiu, totul în jur era minunat de alb, mai puţin pădurea de conifere, care, îmbrăţişând hotelul cu verdele ei întunecat, urca semeaţă până către creastă. Alţi invitaţi, atraşi de chiotele vesele ale celor deja ieşiţi, le urmară exemplul şi în scurt timp aproape întregul grup era afară. Adevărul e că atmosfera era neaşteptat de călduţă pentru o vreme de ninsoare şi de viscol. Unii se arătau dezamăgiţi de întoarcerea iernii, alţii dimpotrivă, se bucurau de ea, în timp ce portarul hotelului, obligat de meserie să iasă şi el odată cu clienţii, rămăsese sobru ca o coloană într-o margine a intrării. Ba chiar erau doi portari, dacă portar era şi cel de-al doilea — unul mai sobru decât celălalt, de o parte şi de cealaltă a intrării, cu figurile lor impenetrabile, de supraveghetori mustăcioşi.
   Doamna Văduva, după plecarea neaşteptată a fostului ei soţ, nu simţea, cum era şi firesc, nicio atracţie pentru zbenguiala cu zăpadă. Abia dacă se apropie de uşa de intrare, când, întorcându-şi privirea într-o parte, îl zări pe fostul ei soţ, şezând abătut într-un fotoliu, fără să vadă pe nimeni, cu sacoşa lăsată jos la picioare.
   — Andi, ce-i cu tine? se sperie ea. N-ai găsit taxi?
   — Nu m-au lăsat să plec, răspunse el cu o furie de mult epuizată.
   — Cum adică nu te-au lăsat? se revoltă ea. Suntem captivi aici în hotel? El ridică din umeri, tăcut şi resemnat. — Şi de ce nu te-ai întors sus în cameră? Ai stat aici în hol toată noaptea? Cum ai putut să faci una ca asta? îl dojeni Carmen cu blândeţe.
   Se auzeau strigăte de afară. Aruncau unul într-altul cu bulgări de zăpadă şi strigau „Divorţ fericit!”. Recepţionerii, trei la număr, la fel ca şi în ziua sosirii, stăteau în picioare dincolo de biroul lor din nişa recepţiei şi priveau îngăduitori prin hol afară, unde oaspeţii se hârjoneau prin zăpadă.
   Nici Vadim, părăsit cum fusese aproape o noapte întreagă, nu avea niciun chef să iasă împreună cu ceilalţi în faţa hotelului. Trecu prin hol, cu intenţia de a se apropia doar de uşa de sticlă şi a rămâne îndărătul ei. În trecere, doar întoarse capul spre fostul cuplu Văduva, pe care aseară îl urmărise pe estradă cu un sentiment neplăcut de ratare. Prezenţa celor doi acolo, pe hol, nu-i spunea nimic. Domnul Văduva şedea în fotoliu, cu capul plecat, iar doamna Văduva stătea în picioare în faţa lui, aplecată mult peste el, cu aerul că îl consolează asiduu. Nu ştia când se întorsese Elvira în cameră; probabil cu puţin înainte de a se lumină de ziuă; o găsise în pat, dormind; pe masa rotundă de sticlă îi lăsase un bileţel: „Te rog să nu mă trezeşti. Nu cobor pentru micul-dejun.” Începu să se întrebe totuşi, oricât de puţine drepturi ar fi avut, cine era „prietena” la care ea îşi petrecuse noaptea. „Prietenă”? Suspiciunea lui putea să se îndrepte spre oricare dintre invitaţii doamnei Zenobia. Nu îl excludea din cercul suspecţilor nici măcar pe fantele bătrân, cu lavalieră. Pfui! La drept vorbind, nu putea să spună că ştie ce gusturi are Elvira, de cine se simţea atrasă şi pe cine respingea. Apropiindu-se de uşă, se uită prin geam afară, aşteptându-se să-l vadă acolo şi pe Colobreja, cum altfel decât stând de-o parte, undeva la perete, cu nasul pe sus şi poate c-un zâmbet superior? Nu-l zări însă — nici pe el, nici pe individa aia tânără care îl însoţea, Mihaela parcă o chema.
   Recepţionerii se uitau în continuare afară, prin holul hotelului, poate totuşi amuzaţi. În clipa următoare nu mai erau decât doi care se uitau, fiindcă al treilea se aplecase peste birou, foarte preocupat să asculte ce îi tot spunea o tânără. Vadim o vedea din spate, dar chiar şi aşa, părea agitată. Plângea, asta era clar. Umerii i se scuturau de plâns: nu putea fi o simplă impresie. Doamna Văduva o observase la rândul ei; se îndreptase de spate, lăsându-l pentru o clipă cu revolta lui mocnită pe fostul consort şi urmărea cu atenţie ce se întâmplă în faţa biroului recepţiei. Acum nu doar un singur recepţioner era aplecat spre tânără, ci toţi trei. Aveau figuri alarmate, iar cel căruia fata i se adresase mai întâi ieşi pe uşiţa din marginea biroului; se purta cu fata cumva ocrotitor, înconjurând-o cu braţul, şi o împingea uşurel spre coridorul lateral, îndemnând-o să se lase însoţită în direcţia aceea; în clipa când fata, neopunând rezistenţă, se întoarse dând s-o ia pe coridor, o recunoscură amândoi, atât Vadim cât şi doamna Văduva: era Mihaela — chiar ea.
   Recepţionerul cel ocrotitor şi Mihaela dispărură pe coridor în mare grabă. Până şi domnul Văduva o observase şi, cu toată supărarea, el şi cu fosta sa consoartă avură un schimb de priviri neliniştite. Vadim se gândi că nu întâmplător îşi amintise exact acum de fata aceea, Mihaela, când iată că tocmai cu ea se întâmplase ceva. De multe ori se întâmplă astfel: ceva emană de la cel aflat în dificultate şi îi alarmează pe căi neştiute pe cei din jur.
   Ce înseamnă să nu fii la curent cu noutăţile! Oaspeţii doamnei Zenobia continuau să se bată cu zăpadă afară, în faţa hotelului Ţărmul Armoniei.

   Vineri-dimineaţă moderatorul nu îşi făcuse apariţia la micul-dejun. Acum se înfiinţă însă, şi, fără a se mai urca pe estradă şi deci fără antrenul cu care îşi obişnuise publicul, nu mai avu anvergura din serile festive. Însăşi prezenţa lui la micul-dejun veni să confirme zvonul care deja pornise să circule, cum că în hotel avusese loc un incident. Detalii nu cunoştea nimeni, dar atmosfera era schimbată. Zumzetul micului-dejun nu se mai ridica nici pe departe la cota de veselie din dimineaţa precedentă. Unii dintre oaspeţi erau deja aşezaţi la mese şi mâncau, alţii încă mai făceau curse între mese şi bufetul suedez, atât de ocupaţi să-şi care tăvile cu farfurii pline şi atenţi să nu se ciocnească unul de altul, încât aproape că nu mai vedeau nimic în jur. Totuşi moderatorul le atrase atenţia încă de la primele cuvinte:
   — Doamna Zenobia regretă nespus, aşa ceva nu trebuia să se întâmple...
   Cineva din grup, ironic dar păstrând încă ceva din buna dispoziţie a serii precedente, se grăbi să i-o ia înainte cu vorbele:
   — Ce, nu mai vine deloc?
   Câţiva se lăsară antrenaţi într-un amuzament incipient — se vede treaba că nu prea le păsa dacă aveau să se vadă sau nu cu doamna Zenobia —, dar pe Gemi nu îl abătură de la tonul grav cu care începuse:
   — Nu, nu-i vorba de asta. Altceva s-a întâmplat. Îmi cer scuze: tovarăşul nostru de sejur, domnul Colobreja, a murit.
   Unii, mai tari de înger, surprinşi între bufetul suedez şi masă, apucară să-şi ducă până la capăt tăvile cu farfurii şi pahare. Altminteri însă, toată suflarea din restaurant încremeni. Nu că domnul Colobreja le-ar fi fost tuturor simpatic, departe de asta. Dar, vorba lui Gemi: aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Nu era în plan. Şi nu era de dorit.
   — Regret nespus! continuă Gemi. Se pare că domnul Colobreja a suferit un atac de cord azi-noapte. Ce se mai poate face? Nimic. A fost anunţată poliţia, care urmează să sosească dintr-o clipă într-alta. Ce să spun? Neplăcut. Foarte neplăcut. Mă voi strădui...
   Unora încă le mai ardea de glume: cineva anticipă ironic:
   — ...Să nu li se întâmple şi altora!
   Cuvintele picară într-o atmosferă glacială; deşi o hihăială înfundată parcă tot se făcu auzită undeva, într-o margine a salonului.
   — Dragilor, apăsă Gemi pe coarda sentimentală a coeziunii de grup, Doamna Zenobia, care a şi fost înştiinţată, ar dori să nu trageţi nicio concluzie din ceea ce s-a întâmplat. Şi daţi-mi voie să o completez pe Doamna Zenobia: haideţi să ne reamintim că accidente se întâmplă peste tot, în toată lumea, în orice moment, şi că trebuie să fii copil să-ţi închipui că cineva acolo sus ne protejează. Nu de protejează nimeni, dragilor. Noi suntem singurii care ne protejăm. Vorba aceea: Dumnezeu îi ajută doar pe cei cutezători! Şi puternici. Depinde de noi să nu ne lăsăm întorşi din drum. Vă îndemn să fim puternici. Gândiţi-vă că s-ar fi putut întâmpla într-o sală de cinematograf... deşi nu ştiu cine se mai duce astăzi la cinematograf; s-ar fi putut întâmpla într-un tren, sau în propria maşină, la volan, pe autostradă, caz în care incidentul s-ar fi putut solda cu multe alte victime; s-ar fi putut întâmpla acasă la cineva, şi nimeni n-ar fi aflat de incident, cu excepţia celor foarte apropiaţi; i s-ar fi putut întâmpla şi unui tânăr, ceea ce ar fi făcut mult mai mulţi ochi să plângă; căci, nu-i aşa, cu toţii suntem de acord că tinerii merită să-şi trăiască viaţa până la capăt. Fiindcă toţi avem un destin, toţi avem o menire... şi aşa mai departe. Putem să ne întrebăm: ce valoare are viaţa? Este o viaţă mai valoroasă decât alta? E doar o întrebare — nu vreau să sugerez niciun răspuns... Ceea ce vă spun acuma nu vă distrează, ştiu asta. Dar ne vom întâlni din nou la ultima noastră seară la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Şi atunci nu ştiu dacă voi mai rezista tentaţiei de a mă întoarce la vechea mea meserie de stârnitor de antren! Va fi ultima noastră seară, căci duminică, după cum ştiţi, ne despărţim îndată după prânz. Şi eu zic aşa: haideţi să luăm ceea ce s-a întâmplat exact aşa cum a fost: un accident regretabil. Mai mult decât atât, vă propun să ne oprim în privinţa accidentului la discuţia din această dimineaţă. Seara, la restaurant, eu unul nu voi mai aduce vorba despre ce s-a întâmplat. E păcat să ratăm sejurul nostru, care promitea să iasă atât de bine. Ştiu că e greu de uitat, dar nu imposibil. De acord?
   Şi, fără să rămână împreună cu oaspeţii la micul-dejun, moderatorul părăsi restaurantul.
   Clincăiră timid tacâmurile pe la mesele cufundate în tăcere. Mai mulţi aruncară în jur priviri discrete, să vadă dacă nu cumva unii dintre invitaţi, descurajaţi de cele întâmplate şi sceptici în privinţa a ceea ce mai rămăsese din sejur, se vor ridica şi vor pleca. Se pare însă că cei mai mulţi ajunseră în scurt timp la părerea că ceea ce se întâmplase îşi avea sursa în destin şi că, aşa cum sugerase Gemi, nu ţinea de voinţa organizatorilor. Nu exista deci niciun motiv să rămână până la capătul micului-dejun cu ochii în farfurie şi cu gândurile cernite. Cecilia Brateş, observând că în această dimineaţă sunt numai trei la masa lor, îl aţinti pe Vadim cu o privire iscoditoare şi spuse:
   — Elvira văd că n-a venit. Ce, nu se simte bine?
   Domnul Stanciu renunţă pentru moment la ipostaza sa sobră şi strecură insidios:
   — Sper că n-a suferit un accident!
   — Vai, Paul, cum poţi să fii atât de grosolan! îl apostrofă doamna Brates. Altă dată numără măcar până la trei înainte de a vorbi, dacă ştii că te ia gura pe dinainte!
   — N-a prea putut să doarmă azi-noapte, minţi Vadim, şi m-a rugat s-o las să doarmă mai mult — ceea ce era adevărat.
   — Dar oare din ce cauză n-a putut să doarmă azi-noapte? întrebă doamna Brateş cu subînţeles.
   Vadim nu apucă să-i dea replica.
   — A fost văzută după miezul nopţii la biroul recepţiei, spuse domnul Stanciu.
   — Zău? tresări Vadim. Cine a văzut-o? Dumneavoastră?
   — Nu, nu eu. Cineva dintre „colegi”. Zvonurile circulă repede.
   — Mă mir că n-a circulat la fel de repede şi în privinţa domnului Colobreja, spuse doamna Brateş. Parcă aşa îi zicea, nu? Colobreja.
   — N-a avut când, fu de părere domnul Stanciu. A murit de atac de cord, parcă aşa a spus moderatorul. Cele mai multe atacuri de cord se întâmplă spre dimineaţă.
   — Paul ştie ce spune! se întoarse Cecilia spre Vadim, c-un zâmbet ironic. Nu-i medic, dar îl ţinea la curent fosta. Care nici ea nu era medic, dar, cum v-am spus ieri, lucra la spital ca asistentă medicală. Normal că era informată!
   Doi poliţişti treceau pe fâşia de mochetă care tăia salonul în două, îndreptându-se către fundul salonului, unde era bucătăria. Păşeau agale şi erau îmbrăcaţi ca doi astronauţi, în costume de motociclist, şi îşi ţineau în mână căştile albe.
   — Ăştia sunt de la poliţia rutieră, se pronunţă, expert, domnul Stanciu, după ce poliţişti trecură de masa lor.
   — Motocicliştii au venit să investigheze o crimă! chicoti Cecilia.
   — Ce ţi-a venit, dragă? o dojeni domnul Stanciu. Crimă? De unde ai mai scos-o şi pe-asta!
   — Ei, ziceam şi eu! retractă prompt doamna Brateş. Ştiu doar că orice moarte subită petrecută într-un loc public trebuie investigată. Aşa cere legea.
   Poliţiştii trecuseră deja de ultimele mese, când domnul Văduva, venind grăbit dinspre masa unde şezuse împreună cu Carmen şi cu perechea Bruno–Otilia, le ieşi în cale.
   — Bună dimineaţa. Am o plângere de făcut, li se adresă el precipitat.
   Poliţiştii se opriră. Era înalţi, mult mai înalţi decât domnul Văduva, impunători şi semănau între ei.
   — În legătură cu ce? îl întrebă poliţistul dinspre domnul Văduva.
   — Am fost împiedicat să părăsesc hotelul.
   — Când s-a întâmplat asta?
   — Azi-noapte.
   — Deci aţi vrut să plecaţi şi nu v-au lăsat. Cu cine aţi vorbit?
   — Cu unul din recepţioneri.
   — Şi ce v-a spus?
   — I-am cerut să cheme un taxi pentru mine şi mi-a răspuns că o asemenea clauză nu a fost prevăzută.
   — Unde nu a fost prevăzută?
   — Păi tocmai asta l-am întrebat şi eu: în ce contract n-a fost prevăzută? Din câte ştiu, n-a fost încheiat niciun contract.
   Poliţistul celălalt îşi rotea privirea peste capetele invitaţilor din salon, având aerul că nu vrea decât să-şi facă, aşa, o idee de ansamblu.
   — Staţi puţin, domnule. Ca să înţeleg. Dumneavoastră vă aflaţi aici la sejurul acela... organizat de Doamna Zenobia?
   — Zenobia Herescu, preciză celalalt poliţist, care stătea şi asculta.
   — Da. Sejurul „Divorţ fericit!”. Văd că sunteţi la curent.
   — Păi da. Hotelul Ţărmul Armoniei este arondat la secţia noastră de poliţie. Şi cum adică nu v-au lăsat să părăsiţi hotelul? Dar ştiţi ceva, domnule? Cel mai bine ar fi să faceţi o plângere scrisă. Oricum, nu putem s-o rezolvăm pe loc.
   — Dar lucrurile sunt foarte simple. Recepţionerul...
   — Ce vi se pare aşa de simplu? îl întrerupse poliţistul.
   — V-am spus, recepţionerul a refuzat să cheme un taxi pentru mine.
   — Vedeţi dumneavoastră, asta vine în contradicţie cu obligaţiile pe care un hotelier şi le asumă faţă de clientul său. Dar, cum să vă zic, nu este în contradicţie cu legea.
   — Am vrut încă de-atunci să sun la poliţie, îl informă domnul Văduva pe poliţist.
   — Şi? N-aţi sunat?
   — Am sunat... Am sunt la unu-unu-doi, dar n-a răspuns nimeni.
   Poliţistul îl cercetă neîncrezător:
   — Dumneavoastră vreţi să spuneţi că la apeluri de urgenţă n-a răspuns nimeni? Domnule, acolo serviciul este non-stop. Sunteţi sigur că aţi format corect numărul?
   Era cazul să mai insiste domnul Văduva? Ce altceva să-i mai spună? Că recepţionerul l-a luat peste picior, avertizându-l că e „îmbrăcat cam subţirel” şi că s-ar putea să-i fie frig afară? Să-i descrie privirea ironic-ameninţătoare a recepţionerului?
   — Faceţi cum v-am spus, domnule, îl sfătui poliţistul înainte de a-şi relua drumul către fundul salonului, într-un moment când colegul său deja făcuse câţiva paşi, luând-o înainte. Faceţi o plângere scrisă... şi mai stăm de vorbă după aceea.

   În general, invitaţii doamnei Zenobia îşi păstrau aceleaşi locuri la toate cele trei mese ale zilei — la micul-dejun, la prânz şi la cină. În general? Ba nu: s-ar putea spune că aproape fără excepţie se întâmpla aşa. Cei doi foşti sportivi cu care domnul Colobreja şi fetişcana aia a lui, Mihaela, stătuseră la masă, nu păreau prea afectaţi de dispariţia comeseanului lor şi de absenţa, firească, a tinerei sale concubine. Acum nu păreau afectaţi, şi nici înainte, rezervaţi de felul lor, nu păruseră impresionaţi de anvergura de persoană publică a domnului Colobreja, care dăduse interviuri prin ziare, şi mulţi i le şi citiseră şi iată că făcuseră şi comentarii — dacă elogioase sau nu, rămânea de văzut.
   Cei de la mesele de prin jur în schimb aruncau mereu priviri neliniştite spre masa cu pricina, apropiată de estrada acum goală, care se distingea prin cele două absenţe notabile, după cum cu o seară înainte se făcuse remarcată prin prezenţa colorată, ba chiar gălăgioasă, a domnului Colobreja. Absenţele însă, e lucru cunoscut — şi acceptat —, stârnesc îndeobşte nostalgii; iar celor absenţi li se iartă multe, dacă nu chiar aproape totul. În cazul de faţă, lavaliera bleumarin cu buline albe a domnului Colobreja era aceea pe care cei de faţă o regretau cel mai mult, trecându-i domnului Colobreja cu vederea faptul că se însoţise cu o tânără fluşturatică precum Mihaela.
   Doamna Mariana Vicol venise la hotel însoţită de iubitul ei, Sever Muşat, ambii cu acte de divorţ în regulă. Doamna Vicol avea acum drept în faţa ei, la distanţă de o masă, locurile goale ale domnului Colobreja şi al însoţitoarei sale. De la bun început îi displăcuse felul cum fetişcana se pisicea pe lângă bătrânul amant cu lavalieră şi considerase de-a dreptul cretine întrebările pe care o auzise aseară punându-i-le din când în când, vădind prin ele nu doar imaturitate ci de-a dreptul prostie.
   — Nu m-ar deranja dacă individa n-ar mai apărea până la sfârşitul sejurului, îi spuse doamna Vicol iubitului ei. Nu m-ar deranja deloc.
   — Eu, îi răspunse precaut domnul Muşat, m-aş feri să judec după aparenţe.
   Pesemne că ea nu se aştepta să fie contrazisă.
   — La ce aparenţe te referi? E doar o aparenţă că tânăra punea întrebări tâmpite şi că nu poţi avea încredere într-o paţachină ca ea?
   — Tocmai asta voiam să-ţi spun, iubito. Nu de puţine ori persoanele aparent uşuratice dovedesc, în cazuri de criză, mai multă tărie de caracter şi responsabilitate decât persoanele sensibile şi capabile de empatie. Da, responsabilitate şi spirit întreprinzător. Chiar am cunoscut o asemenea persoană. Pentru toţi care o cunoşteau a fost o surpriză uriaşă când i-a murit un frate...
   — Adică tu vrei să spui că proasta asta de Mihaela e capabilă de spirit întreprinzător? îl întrerupse doamna Vicol cu un început de iritare în glas.
   — Nu ştiu, replică domnul Muşat. Rămâne de văzut.
   Doamna Vicol îi aruncă o privire compătimitoare.

   — Ia uitaţi-vă cine vine! strigă înveselită Cecilia Brateş arătând spre culoar, unde toţi o zăriră apropiindu-se pe Elvira. Strigase atât de tare şi cu atâta voioşie, încât domnul Stanciu se văzu nevoit să-i atragă atenţia, discret, ce-i drept, că momentul era nepotrivit pentru o asemenea izbucnire. — Ce vă spuneam! continuă Cecilia pe acelaşi ton, fără a lua în seamă observaţia partenerului. Uite-o că vine şi ne-aduce veşti! Ai aflat, Elvira dragă?
   Reticentă, Elvira îşi ocupă locul. Nu renunţase nici acum la ochelarii de soare.
   — Da, răspunse ea, am trecut pe la recepţie.
   Lui Vadim îi trecu prin minte s-o întrebe pe la ce oră a trecut; dar încă o dată îşi spuse că nu avea niciun drept s-o facă.
   — Şi? insistă Cecilia. Ce părere ai? Ghinion! Ghinion pe capul domnului Colobreja, ghinion şi pe capul nostru, că ne-a stricat sejurul!
   — Eu sper că nu, spuse Elvira pe un ton neutru. Astfel de lucruri se întâmplă. Domnul Colobreja avea o vârstă.
   — Avea o vârstă şi era un ticălos, replică tăios domnul Stanciu.
   Elvira se întoarse spre el şi îl privi cu atenţie prin ochelarii fumurii:
   — Credeţi?
   — Şi eu sunt de aceeaşi părere, interveni Cecilia. Unde se adună divorţul se adună laolaltă şi ticăloşia.
   Elvira îi acordă şi ei aceeaşi atenţie.
   — Sper totuşi, replică ea, că grupul nu-i pentru dumneavoastră o companie neplăcută.
   — O! ne-am întors la „dumneavoastră”, dragă Elvira? Ca să fim într-o companie plăcută, întâi şi-ntâi trebuie să ne simţim apropiaţi unii de ceilalţi. Nu?
   — Scuze, Cecilia, spuse Elvira. Am uitat pentru moment. Promit să nu se mai întâmple.
   Din nou, Vadim se simţi spectator. Nu apucase să scoată o vorbă. Se uită în urma Elvirei cum se duce să-şi ia de mâncare la bufetul suedez.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Divorţ fericit! (13)*

   Capitolul 8

Nu bătuse încă miezul nopţii când se porni să ningă. Vadim rămase să privească pe fereastră din camera sa, de la înălţimea etajului trei, cum peste parcarea luminată şi peste capotele maşinilor abandonate acolo se aşterne încetul cu încetul un acoperământ alb. Totuşi acoperământul nu era chiar alb: din nori, din întunericul nopţii, din muntele sumbru care se înălţa ca un perete în spatele hotelului se cernea odată cu ninsoarea o lumină roşiatică, fără umbre, parcă din altă lume. Totul se vedea ca printr-o uriaşă lupă, până la cele mai mici amănunte; deşi sub acel acoperământ de zăpadă maşinile din parcare se deosebeau tot mai puţin una de alta, inclusiv Ferrari-ul roşu al lui Bruno, din care rămânea la vedere tot mai puţin roşu. Curios, Vadim îşi încordă auzul să perceapă vreun sunet venind prin pereţi din camerele alăturate, de la „colegii” săi de sejur, pe care îi urmărise producându-se pe estradă în seara care tocmai se încheiase, sau comentând în particular la mesele din jurul său. Nu auzea nici ţipenie, de parcă invitaţii hotelului, cu toţii morţi de oboseală, s-ar fi culcat fără a zăbovi nicio clipă şi s-ar fi cufundat instantaneu într-un somn adânc. Elvira îl anunţase că se va întoarce mai târziu fiindcă îşi descoperise o prietenă în grupul de invitaţi şi ţinea neapărat s-o viziteze la ea în cameră. Fireşte, Vadim nu-i ceruse amănunte. Se aştepta ca şi în noaptea asta să vadă o ambulanţă sosind la hotel. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, era gata să dea fuga jos în hol şi să vadă cu ochii lui despre ce era vorba — cum sanitarii sosiţi, sau doctori, ce-or fi fost, existau în realitate şi aveau ceva de făcut în hotel, nu erau o fantasmă, cum încercase recepţionerul să-i sugereze. Cât stătu însă la fereastră, parcarea hotelului şi peronul de la intrare rămaseră pustii în lumina roşiatică a zăpezii proaspăt căzute. La un moment dat vârfurile brazilor se înclinară, şuieratul lor se auzi chiar şi prin fereastra închisă, semn că se înteţea vântul. Îşi aminti de Saviana şi se întrebă ce ar mai putea să-i povestească din tot ce i se întâmplase. Probabil că nu mare lucru. Îl interesa tot mai mult sejurul sub deviza „Divorţ fericit!” — cu siguranţă avea să rămână până la capăt, indiferent ce planuri avea Elvira cu el. Jos în salon „colegii” se ambalaseră, discuţii avuseseră loc nu doar pe estradă ci şi la mese, nu între patru ci între opt ochi. Fără voia sa îi ajunseseră la ureche vorbele unui tip de la o masă apropiată: Dacă seara în pat, alături de soţie, mă gândeam neîncetat şi evocam iarăşi şi iarăşi scene de sex pe care le trăisem cu o iubită din tinereţe sau cu alta, nu înseamnă oare că îmi înşelam soţia? Pot să neg asta? Nu pot! Vorba aceea: nu cu fapta, ci cu gândul am păcătuit!... Cei de la masa tipului făcuseră haz, chiar dacă nu mai erau tocmai tineri, dar ceva se înfiripa mai degrabă grav, dacă nu chiar de rău augur, şi prindea contur în sânul acelei mici comunităţi de patru persoane şi tindea să contamineze şi mesele din jur. Nu, Vadim nu avea să-i povestească nimic Savianei. Absolut nimic. Fiindcă ceea ce se petrecea era tot mai puţin credibil. Noaptea de adio petrecută cu Dana, soţia lui, de care încă nu divorţase oficial, era ultima întâmplare din viaţa sa recentă, care mai putea fi povestită cu şanse de a trece drept reală.
   Vadim se gândi că altceva nu mai avea de făcut decât să se bage şi el în pat. Era însă puţin probabil să poată adormi repede. Poate că totuşi Elvira nu avea să întârzie prea mult. În aşteptarea ei, deschise minibarul frigorific, cercetă în lumina albă din interior sticlele miniaturale cu băuturi şi îşi alese un flacon de coniac Remy Martin. Da, se respectau, aşa cum se lăudase Gemi: aveau de toate... Nu putea să fumeze însă în cameră fiindcă Elvira ar fi simţit la întoarcere fumul de ţigară şi l-ar fi dojenit. Aşa că îşi turnă într-un pahar, îşi aprinse o ţigară şi, cu paharul în mână, ieşi pe coridor, oprindu-se la scrumiera cu picior înalt din apropierea uşii. Trecuseră minutele şi acum era deja fără doar şi poate: sâmbătă.
   Tele-Omega, îşi spuse în gând — şi când îşi ridică privirea, Frumuşica stătea în picioare şi fuma la cealaltă scrumieră cu picior, la o oarecare distanţă, pe coridorul discret luminat şi tăcut. Îşi ţinea braţele încrucişate la piept sau mai degrabă se îmbrăţişa şi ţigara îi fumega între degete.
   — S-au retras cu toţii în camere şi dorm liniştiţi, îi spuse când fu lângă el. E plăcut.
   — De unde ştii că dorm liniştiţi? o întrebă.
   Pentru ea nu părea să fie ceva foarte important. Ridică din umeri nepăsătoare şi spuse:
   — Nu vrei să intrăm la tine?
   — N-aş vrea să simtă Elvira c-am fumat înăuntru, se scuză Vadim. Nu poate să sufere mirosul de ţigară.
   — Atunci, mergem pe balcon.
   — Pe balcon? se arătă el surprins. Păi camera n-are balcon.
   — Ba da, are. Hai să-ţi arăt.
   Traversară camera spre fereastră, unde Frumuşica deschise o uşă laterală mascată de o draperie şi se pomeniră afară, în frigul plăcut şi înviorător al nopţii.
   — Poate fi frumos şi în luna martie la munte, spuse Frumuşica. Şi, cu buza de jos scoasă în afară, suflă fumul în sus, ca şi cum ar fi fost în interior, în timp ce cu o mână îşi îmbrăţişa braţul celălalt, în care fumega ţigara. — Viscoleşte, dar nu-i frig... Mai sunt ferestre luminate, observă ea. Nu toată lumea s-a culcat.
   — Într-adevăr, nu s-au culcat toţi. Deşi nimeni n-are televizor în cameră. Şi nici semnal pentru mobil, din câte ştiu. Nici măcar pentru Tele-Omega, glumi Vadim. Dar îmi închipui că tu nu te pricepi la semnale. Doar ai pozat pentru ei, nu?
   — E un fel de bruiaj, spuse ea. Cum îţi închipui că nicio reţea n-are semnal pe un versant atât de expus!
   — Deci, după părerea ta suntem minţiţi, conchise el. Cu ce scop?
   — N-are importanţă, atâta vreme cât lumea se simte bine.
   — Chiar se simte oare? Mie mi s-a părut că unii au fost iritaţi.
   — Tu ai fost iritat?
   — Eu? Nu, eu n-am fost iritat. Deloc. Şi luă o gură de coniac Remy Martin. — Să-ţi aduc şi ţie? o întrebă.
   — Nu, mulţumesc, eu nu beau niciodată.
   — Niciodată în timpul serviciului! completă el în glumă, Şi râse cu voioşie.
   — Deci nu te-a iritat nimic? îl iscodi ea. Nici noua ta companie? Când a oprit maşina în dreptul panoului, cred că aveai totuşi alte aşteptări.
   — Nu, în momentul ăla chiar n-aveam nicio aşteptare. Doar mă uitam la panou. Şi făceam tot felul de... presupuneri.
   — Niciun nou angajament! insinuă ea.
   Dar Vadim consideră că ea spusese esenţialul, şi confirmă în deplină linişte sufletească:
   — Da, niciun nou angajament.
   Din punctul de vedere al administraţiei hotelului trebuie că era încă vineri: noaptea de vineri spre sâmbătă.

   Liftul îi lăsă pe foştii soţi Văduva departe de uşa camerei lor de la etajul patru. Avură de străbătut coridorul lung şi tăcut, călcând pe mocheta albastră, care înăbuşea zgomotul paşilor. Alte două foste sau actuale perechi îi însoţiră o bucată de drum pe coridor, păşind la ceva distanţă în faţa lor, până când se opriră fiecare la uşa camerei lor şi dispărură înăuntru. Ar fi fost plăcut să tot mergi astfel pe mocheta moale, dacă n-ar fi fost impresia foarte recentă şi foarte neplăcută lăsată de estradă şi de întreaga ambianţă din restaurant. Înainte ca Andrei să descuie uşa, Carmen se întoarse spre el şi cu o expresie de nesfârşit regret, îi spuse:
   — Îmi pare rău, Andi. Îmi pare tare rău de tot ce s-a întâmplat.
   Andrei descuie uşa şi o lăsă să treacă înaintea lui.
   — De ce anume îţi pare rău? Că m-ai adus la hotelul ăsta, sau că m-ai obligat să mă urc pe estradă? Sau de povestea cu prietenul tău din tinereţe?
   Carmen rămase la marginea holişorului de la intrare, observând cu o strângere de inimă expresia de încrâncenare şi de refuz al lumii de pe faţa lui. Nu îi era străină acea expresie. Deşi ultimii doisprezece ani el şi-i petrecuse în altă casă, în altă ţară, în alt timp, nu i se şterseseră din amintire stările de muţenie încruntată ale fostului ei soţ. Dimpotrivă, parcă noul capăt de viaţă se reînnoda în chip miraculos cu cel vechi, ştergând cei doisprezece ani de absenţă. Spuse, încercând o vagă ironie:
   — Trebuie să te împac din nou, Andi?
   — Nu-i nevoie, răspunse el, la fel de sumbru. Plec.
   Spunând asta, se aplecă să deschidă fermoarul de la vechea lui sacoşă de voiaj cu buzunar pentru racheta de tenis. Dar timpul nu mai era acelaşi. Carmen nu mai avea puterea să insiste. Rosti cu greu:
   — Cum vrei tu, Andi. Nu pot să te opresc.
   El intră în baie după micile sale obiecte personale de pe policioara de sub oglindă. Fusese o după-amiază obositoare şi o seară încă şi mai obositoare şi regretul pentru cele întâmplate se amesteca cu oboseala, iar rezultatul era o ceaţă sufletească plictisitoare, cât să ajungă pentru un întreg sejur la hotel.
   — Şi cu ce ai să pleci? îl întrebă.
   Andrei ieşise din baie şi se aplecase din nou peste sacoşa lui ponosită.
   — Cu taxiul. La fel cum am venit.
   Mai era ceva de spus? Ceva de întrebat? Ceva de răspuns? Coridorul aştepta încă şi mai pustiu decât la venire. Aştepta sosirea dimineţii, când luminile aveau să rămână aprinse. Rămâneau tot timpul aprinse. Apoi avea să vină o nouă înserare — pentru alţi oameni: pentru cei rămaşi... Pe fereastra de la capătul coridorului se vedea că începuse să ningă. Poate chiar să viscolească. Ce taxi avea să vină pe o asemenea vreme?... Cineva dintre cei care comentaseră pe la mese în cursul după-amiezii se dăduse mare. Andrei nu îşi amintea chipul celui care vorbise. Spusese: Câteodată ni se pare că cineva drag din tinereţe nu ne iese din suflet. De pildă eu am visat-o o dată pe fosta mea soţie. Mergem undeva şi ea era în spatele meu. O simţeam, îi simţeam prezenţa şi plângeam. Plângeam după vremurile când încă se mai putea face ceva pentru a ne salva... Uneori vorbim de adevăratele noastre sentimente. Adevărate? Ce înseamnă că sunt adevărate? Dacă mă întreabă cineva, spun că o urăsc. Dar altcineva spune: O urăşti? Ţi se pare! În realitate, tânjeşti după ea. Ai tânjit toată viaţa fără s-o ştii... Cum ştim care sunt adevăratele sentimente? Unde se ascund ele? În ce loc? De unde ştim că acelea sunt adevărate şi nu ceea ce simţim zilnic?... Prostii!... Gata, liftul suna din clopoţel şi oprea în holul hotelului, acel hotel cu nume caraghios, Ţărmul Armoniei. Unde putea să existe un ţărm al armoniei?
   Andrei i se adresă recepţionerului:
   — Te rog să-mi chem un taxi.
   Recepţionerul nu se arătă foarte surprins. Mai degrabă indiferent.
   — Plecaţi, domnule Văduva?
   — Văd că îmi ştii numele.
   — V-am urmărit astă-seară pe estradă, domnule Văduva. După părerea mea, dacă îmi permiteţi, aveaţi toată îndreptăţirea din lume să fiţi supărat pe fosta dumneavoastră soţie.
   — Zău? Ai fost în salon?
   — Nu, domnule Văduva, v-am urmărit pe monitor, în sala de monitorizare.
   Domnul Văduva fu izbit de această mărturisire şi i se păru că îndărătul politeţii mieroase a recepţionerului se ascunde ceva neaşteptat de brutal.
   — Deci suntem supravegheaţi în orice moment! trase el concluzia.
   — E în folosul dumneavoastră, domnule. Toate marile hoteluri care se respectă au supraveghere centrală.
   — Aveţi şi sus în camere aparate de supraveghere? Aveţi şi în baie? Pe unde mai aveţi?... Deodată îşi aminti cum înainte de a ieşi din cameră, Carmen îl întrebase cu o voce obosită şi poate duioasă: Nu-mi spui nici la revedere, Andi? El făcuse un efort şi îi spusese: La revedere, Carmen... Era intolerabil. Nu mai avu răbdare să asculte explicaţiile recepţionerului despre supraveghere, şi adăugă precipitat: — Aşadar, cu taxiul cum rămâne? Îl chemi, sau nu? Parcă am reţinut că aveţi telefon aici la recepţie.
   — Mă tem, domnule Văduva, că nu vă pot satisface doleanţa?
   — Vrei să spui că nu funcţionează telefonul? Sau ce?
   — Ba telefonul funcţionează, domnule, dar nu a fost prevăzută o asemenea clauză.
   — Clauză! ţipă domnul Văduva. Ce clauză? Unde nu a fost prevăzută clauza? Ce, am încheiat vreun contract? Andrei ţipase aproape isteric, trebuia să recunoască în sinea sa, iar acum furia îi umplea tot pieptul, împiedicându-l să respire. — Îţi dai seama ce spui! Asta se cheamă sechestrare de persoană!... Observă în ochii recepţionerului celui fără nume o siguranţă de sine complet deplasată, iar undeva mai în adânc o luminiţă ironică. — Şi ce-o să-mi faceţi dacă ies pe uşă şi plec pur şi simplu? O să mă împiedicaţi? Aveţi gorile aici la hotel?
   — O să vă fie frig afară, domnule Văduva. Vă văd cam subţirel îmbrăcat. Pe lângă asta, e foarte departe de orice localitate. Şi chiar dacă ar fi aproape, să zicem, la ora asta nu circulă niciun autobuz.
   — Dar la poliţie pot să sun? Am voie să sun la poliţie?
   Furia îl înăbuşea. Calm, recepţionerul scoase de sub tejghea un telefon clasic, cu fir, şi i-l puse în faţă.
   — Vă rog, domnule Văduva. Aveţi toată libertatea să sunaţi unde doriţi dumneavoastră.
   Andrei îi aruncă tânărului impertinent o privire întunecată şi smulse receptorul din furcă pentru a-l duce la ureche. Da, avea ton. Surprinzător, dar avea. Formă unu-unu-doi şi aşteptă.
   — Nu mai aveţi de stat decât o zi şi jumătate, domnule Văduva, vorbi recepţionerul. Era în continuare politicos. Asta însemna că îi era teamă de poliţie. Totdeauna hotelierii evită să aibă de a face cu poliţia. Dar unu-unu-doi nu răspundea. Îl fixă indignat pe tânărul recepţioner.
   — Ce, ţi-e milă de mine?
   — Nu mi-aş putea permite să-mi fie milă de dumneavoastră. Şi nici n-aş avea de ce. Ştiu că Doamna Zenobia s-a străduit din răsputeri să organizeze cât mai bine întâlnirea. Poate că n-a putut să prevadă totul până la cele mai mici detalii. Sunt sigur că mizează pe înţelegerea distinşilor invitaţi ai domniei sale.
   În receptor se auzea în continuare apelul îndepărtat, parcă dintr-altă lume.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Divorţ fericit! (12)*

   Capitolul 7 (3)

— Gata cu dansul? strigă moderatorul plin de vervă şi de voioşie după ce ajunse la microfonul de pe estradă. Ei, văd că mai sunt doar vreo două perechi pe ring! Nu vă sfiiţi. Continuaţi. Pe mine nu mă deranjează. Ştiu din proprie experienţă că se poate auzi la fel de bine şi în timp ce dansezi... Aşadar, iată-ne la un adevărat cabaret! Îţi face plăcere să te uiţi! Lumea mănâncă, bea, se distrează, iar alţii, în speţă eu, asigură spectacolul! Cu deosebirea că aici avem un spectacol cu participarea spectatorilor. Nu aveam în program aşa ceva, dar aşa s-a nimerit! Încă o dată se dovedeşte că divorţul nu-i împiedică pe oameni să se simtă bine.
   Gemi, tăcând pentru câteva momente, cu microfonul ţinut la gură doar aşa, de amuzament, îşi roti privirea încântată peste mesele animate de pe tot cuprinsul salonului, mici lumi clincăind de tacâmuri şi de pofte mărunte şi nevinovate.
   — Şi uite-aşa, spuse el cu voioşie, ne facem prieteni fără să ne dăm seama cum şi de ce. „Prieteni la Ţărmul Armoniei”, ce ziceţi de un asemenea titlu de roman, domnule Viorel Marinescu? Îi făcu invitatului un semn amical cu mâna peste capete, iar domnul Marinescu îi răspunse neaşteptat de prompt în acelaşi fel, şi încă cu şi mai multă însufleţire îi răspunse însoţitoarea sa, Adina Mircioiu, toată numai zâmbet prietenos. Dar dacă vă apucaţi de o asemenea treabă, aveţi grijă pe unde vă păstraţi însemnările cu nume de personaje, nu cumva să treziţi suspiciuni în familie!... Domnul Marinescu se pare că îi răspunse: Nicio grijă!, dar vocea sa, din cauza antrenului din salon şi în lipsa unui microfon, nu răzbătu prea departe.
   — Salutare, domnule Colobreja! Gemi îi făcu şi lui semn cu mâna peste capete, făcându-i onoarea să-l includă pe lista prietenilor de la Ţărmul Armoniei... Daţi-mi voie să mă întrerup pentru câteva secunde pentru a le mulţumi prietenilor noştri instrumentişti, care ne părăsesc în seara asta... Mulţumiri saxofonistului nostru, Nelu Barbu! A fost o seară minunată!...Şi încă mai este, doamnelor şi domnilor, dar va fi de aci încolo fără muzică, se grăbi el să atenueze o eventuală dezamăgire a publicului cauzată de interpretarea greşită a cuvintelor sale, cum că seara ar fi fost pe cale de a se încheia şi pentru oaspeţi... Saxofonistul se înclină în faţa publicului, scoase din ham cârligul saxofonului şi puse instrumentul pe scaun... Mulţumim, Nelu Barbu! Mulţumim şi bateristului nostru Bebe Naidin! Mulţumim şi basistului Teo Andronescu precum şi pianistului nostru Marius Lungu. Pianistul lansă o ultimă trenă de note romantice şi se ridică de pe scaun înclinându-se în faţa publicului... Mulţumim! Vă aşteptăm şi mâine... Şi în timp ce instrumentiştii coborau de pe estradă, reluă dialogul cu domnul Colobreja... — Tocmai îl salutam pe distinsul nostru invitat, domnul Maxim Colobreja. Adio, domnule Colobreja!
   — De ce adio, Gemi dragă? Domnul Colobreja se ridică de la masă contrariat şi în acelaşi timp amuzat. Vrei să-mi dai papucii?
   — Nu. Adio, în sensul că vă luaţi adio de la estradă, dragă domnule Colobreja. V-aţi luat porţia!
   — Nu se ştie niciodată!
   La distanţă, domnul Colobreja era în vervă şi protesta amical.
   — Sâmbătă sunt trei ceasuri rele! îl avertiză Gemi la fel de amical.
   — Azi e vineri, Gemi dragă, ai uitat?
   — Ştiu. Sâmbătă e mâine.
   Domnul Colobreja făcu în glumă, cu braţul, un gest de lehamite de a continua războiul absurdităţilor cu moderatorul şi se aşeză la loc pe scaun.
   — Am reţinut ce a spus ieri domnul Marinescu, îşi continuă Gemi show-ul. Că există un mister al femeii. Da? Toată lumea e de acord cu asta. Deşi prietenul nostru scriitorul pretindea că bărbaţii pot fi la fel de interesanţi. Pot fi oare, mă întreb eu, şi vă întreb? Răspunsul este: poate că pot fi. Dar nu sunt! Să fim serioşi, domnilor! După cum observaţi, mă adresez dumneavoastră, domnilor, şi vă cer să încercaţi să fiţi obiectivi. Suntem noi, bărbăţii şi femeile, aceeaşi specie? Eu zic că nu. Nu-i ideea mea, dar vă spun că subscriu la ea sută la sută! Cum să fim aceeaşi specie, dacă suntem cu totul altfel? Să nu credeţi, doamnelor şi domnilor că pledez pentru divorţ! Adică, sigur, cineva, auzindu-mă şi fiind de acord cu mine, ar putea să spună: Păi sigur! dacă suntem două specii diferite, e normal să nu putem convieţui. Eu spun însă că suntem două specii diferite osândite să trăiască împreună! Ce ziceţi de-o asemenea idee? Cred că în asta stă misterul. Nu zic că femeia n-ar fi un mister!... Să mă scuze doamnele... misterioase! Uitaţi-vă la apucăturile bărbaţilor şi comparaţi-le cu apucăturile femeilor. Diferă ca de la cer la pământ. Ştiţi cum se spune, bărbaţii vin de pe Marte, femeile vin de pe Venus! La planete mă refer, desigur. Bărbaţii au în sânge spiritul războiului, femeile aduc pacea şi reconcilierea. Şi bineînţeles dragostea! Cel puţin, teoretic. Nu vreau să mă întorc cu gândul la Antichitate şi la Evul Mediu, când bravura militară era singura virtute a bărbaţilor. Nu vreau nici să fac elogiul faptelor de vitejie ale militarilor bărbaţi în vremurile moderne. Ceea ce observ este că de când bravura militară a încetat să mai fie apreciată, spiritul războinic al bărbaţilor s-a refugiat în căsnicie!... Un cor aprobativ de voci feminine amestecate cu aplauze se ridică de la multe din mesele din salon. — Aşa este, doamnelor, aveţi toată îndreptăţirea din lume să aplaudaţi. Dumneavoastră sunteţi cele care întotdeauna au avut de tras ponoasele.
   La masa lui foarte apropiată de estradă, domnul Colobreja sări în picioare, prefăcându-se indignat:
   — Păi bine, Gemi, tu de partea cui eşti! Tu, bărbat, îi ataci pe bărbaţi? Păi ce fel de bărbat eşti tu?
   — Păstraţi-vă calmul, domnule Colobreja, îi replică moderatorul, cu un început de iritare, pe care tonul său mucalit nu reuşi să o acopere în totalitate. În acest salon sunt apărate interesele celor care le merită!... Doamnele de la toate mesele, mai entuziaste ca oricând, săriră în apărarea lui Gemi, stârnind o hărmălaie fără precedent, astfel că domnul Colobreja fu silit să se aşeze la loc.
   — Interesele şi meritele! reluă moderatorul punând accentele unde trebuie şi făcând, bine dispus, cu ochiul către sală. Sunt total de acord cu doamna care a spus că bărbaţii, una-două, se bosumflă din te-miri-ce şi după aceea femeile sunt nevoite să irosească o viaţă întreagă să-i împace. Este aici doamna care a spus asta?
   La început nicio doamnă din salon nu se arătă dispusă să-şi asume acele cuvinte. Carmen se ridică de la masă, parcă fără voia ei, contrariată — deşi cu oarece întârziere —, stârnind protestele fostului ei soţ:
   — Mă faceţi să cred într-o minune, domnule Gemi... începu Carmen. De unde ştiţi dumneavoastră ce am vorbit eu între patru ochi cu fostul meu soţ?
   — Vă rog, doamnă Văduva, nu mă faceţi să mă simt mai bătrân decât sunt: Gemi, pur şi simplu. De acord? Dar de ce nu poftiţi sus pe estradă?
   Carmen dădu să iasă de la locul ei.
   — Carmen, nu te prosti! îi şuieră Andrei, mânios, uitând pentru moment că nu mai erau de mult ceea ce se cheamă un cuplu.
   — Da’ de ce, Andi, îi replică ea, extrăgându-se din spaţiul îngust dintre scaun şi masă. Anumite lucruri trebuie spuse.
   Iat-o deja în mers printre mese, către estradă, unde Gemi, curtenitor, o aştepta la capătul celor două trepte, făcând observaţia că:
   — Nici măcar nu e prea sus. Nu vă înţeleg îngrijorarea, domnule Văduva. Poftiţi, doamnă Văduva. Îi întinse mâna şi o ajută să urce pe estradă. Bine aţi venit, stimată doamnă.
   — Dacă vrei egalitate, dragă Gemi, nu mă face nici tu să mă simt mai bătrână decât sunt. Mai ales că eu aş avea mai multe motive — ştii la ce mă refer. Zi-mi deci Carmen. Da?
   — Nici nu ştii ce mă bucur, Carmen! exclamă Gemi. Şi părea cât se poate de sincer. Mă bucur de fiecare dată când cineva poate să facă un lucru, indiferent ce, din toată inima, fără să fie nevoie să ceară încuviinţarea altcuiva. Sunt sigur, dragă Carmen că nici tu nu te aşteptai să ajungi aşa de repede aici pe estradă. Dar iată-te! Gemi îi strecură în mână un microfon. Aşadar, Carmen, e adevărat că voi femeile trebuie să vă irosiţi ani din viaţă ca să ne împăcaţi pe noi bărbaţii când ne burzuluim. Şi ne burzuluim, nu glumă! Sunt de acord, ştiu asta. Părerea mea era că asta vine tot din spiritul războinic al bărbaţilor, defulat, vorba lui Freud. Problema e că noi am face bine să şi avem motive să ne burzuluim.
   — Şi chiar crezi în povestea aia cu două specii diferite? îl întrebă Carmen. Râse amuzată. — Specii diferite! Mda. Interesant.
   — Specii diferite, da, dar care se iubesc una pe alta, rosti el cu graţioasă voluptate. Se iubesc şi au nevoie una de alta.
   — Şi uneori se duşmănesc, completă Carmen cu realism.
   — Da, din păcate. Aşa e. Ar trebui să punem umărul cu toţii şi să schimbăm lucrurile. Dacă mai pot fi schimbate. Tocmai de aceea aş fi dorit să aud şi părerea domnului Văduva. Crezi că ar accepta să urce şi domnia sa pe estradă, dragă Carmen.
   — Eu sper că da, răspunse Carmen. Şi se întoarse spre fostul ei soţ, peste mese: — Hai, Andi, te rog. Fă un efort. E bine să învăţăm unii din greşelile altora.
   Vocea domnului Văduva se auzi depărtată şi ostilă. Se încăpăţâna să refuze invitaţia lui Gemi şi a fostei consoarte. De aceea nu puţini fură aceia care se mirară văzându-l că o porneşte totuşi către estradă. E drept, greoi şi fără chef şi cu aerul său veşnic morocănos.
   — E mai bine, domnule Văduva, îl întâmpină Gemi la capătul scăriţei, afişând un aer amical ponderat, potrivit cu firea invitatului său. E un exerciţiu bun pentru toată lumea. Încerc şi eu să-mi imaginez cum e când se-adună toate amărăciunile vieţii.
   La masa domnului Colobreja, însoţitoarea acestuia, Mihaela, se apropie de urechea mult mai vârstnicului ei concubin şi îi şopti pe un ton admirativ: — E un adevărat vrăjitor Gemi ăsta, dacă a reuşit să-l pună în mişcare pe ursul de Văduva! Domnul Colobreja nu îşi desprinse ochii de estradă, inexpresiv ca un sfinx acru.
   — Asta ce-nseamnă? i se adresă domnul Văduva moderatorului. Că trebuie să vă imaginaţi amărăciunile altora? În viaţa dumneavoastră totul a fost senin şi neted?
   — Nicidecum, domnule Văduva. De amărăciuni nu duce nimeni lipsă. În ce mă priveşte, tot ce am făcut a fost să încerc, cum să spun, nu să uit de amărăciuni ci să trec peste ele.
   — Foarte frumos din partea dumitale. De fapt, ce m-a făcut să vin totuşi pe estradă a fost ceea ce ai spus dumneata un pic mai înainte. Că trebuie să avem şi motive să ne burzuluim.
   — Da, aşa am spus. Şi nu-i aşa?
   — Foarte bine. Dar hai să renunţăm la cuvintele şăgalnice, cu care dumneata îţi faci spectacolul. Hai să spunem „motive de supărare”. Nu „de burzuluială”. De acord? Văd că fosta mea consoartă, care se laudă că şi-a păstrat numele meu...
   — Dar ţi-am explicat de ce, Andi dragă, îl întrerupse Carmen cu un aer dezamăgit. Nu mă laud.
   — Lasă, nu mai începe alte explicaţii. Ceea ce vreau să-i reamintesc fostei mele consoarte, care se plânge să femeile sunt condamnate să-i împace pe bărbaţii năzuroşi...
   — Staţi puţin, domnule Văduva, îl întrerupe Gemi. Ca să înţeleagă toată lumea. Deci care-i povestea dumneavoastră? Acum doisprezece ani aţi părăsit-o pe Carmen pentru a vă recăsători cu o altă femeie, da?
   — Dar văd că eşti foarte bine informat, domnule Gemi!
   — Face parte din meserie, explică moderatorul.
   — Da şi nu, replică Andrei. Ştii cumva şi cum o cheamă pe ce-a de-a doua soţie a mea?
   — De care de asemenea aţi divorţat... Şi dacă v-aş spune că-i ştiu numele, aţi fi foarte burzuluit, domnule Văduva?
   Râsete răzleţe se ridicară din salon. Chelnerii plecaseră, muzicanţii de asemenea, aproape nimeni nu mai mânca şi salonul întreg era relaxat, poate chiar un pic obosit.
   — Nu m-aş mira prea tare. Ceea ce sunt sigur că nu ştii dumneata, şi văd că la rândul ei Carmen se preface că a uitat, este că n-am plecat aşa, fără niciun motiv, doar fiindcă mi s-au aprins călcâiele după una tinerică.
   „Şi focoasă!” strigă cineva din sală, prompt, cu o voce spartă, stârnind hazul multora din restaurant.
   — Da, mă rog, şi focoasă, acceptă domnul Văduva. Carmen poate crede că eu nici n-am băgat de seamă povestea cu Nestor.
   — Staţi-staţi-staţi! Ceva îl făcuse pe Gemi să se panicheze şi să se repeadă, ridicând braţele spre interlocutorul său, să-l împiedice să continue. — Domnule Văduva, nu uitaţi că nu suntem între patru ochi! Suntem în public, încă o dată vă spun: lumea care vă priveşte trebuie să înţeleagă. Cine este Nestor?
   — Întrebaţi-o pe Carmen, răspunse Andrei, pornit. Când s-a întâmplat toată povestea, ea poate crede că a trecut neobservată. Nu, n-a trecut. Doar că eu n-am dorit să fac din asta un scandal. Şi nu, ceea ce s-a întâmplat n-a durat o zi sau două, sau trei. A durat luni de zile. Aşa că nu vreau să mi se scoată pe nas că m-am comportat iresponsabil când am părăsit-o.
   — Vai, Andi, spuse doamna Văduva cu vocea gâtuită de emoţie, era mai bine când eram numai între noi doi. Nu trebuia să ne urcăm pe scenă, îmi pare rău.
   — Nu trebuie să-ţi pară rău, Carmen, interveni moderatorul. De altfel, chiar tu l-ai chemat pe fostul tău soţ, în ideea că — te citez — „e bine să învăţăm unii din greşelile altora”. Deci cum e cu Nestor? Cine este, sau a fost, Nestor, ne spui?
   — Nestor a fost un băiat, spuse Carmen, la fel de emoţionată, un coleg de serviciu.
   — Ai avut o relaţie cu el? o întrebă abrupt Gemi.
   — O relaţie? repetă Carmen încurcată, ca şi cum în prima clipă i-ar fi scăpat sensul cuvântului. Da, cred că se poate spune şi aşa.
   — Când s-a întâmplat asta? vru Gemi să ştie.
   — Acum... vreo treizeci şi cinci de ani.
   — Stai puţin! tresări el. Treizeci şi cinci de ani? Vrei să spui că a fost cu mai bine de zece ani înainte ca soţul tău să te părăsească? Moderatorul se întoarse către Andrei: — Cum, domnule Văduva, am înţeles eu bine? Relaţia lui Carmen cu un băiat, veche de peste zece ani, a fost pentru dumneavoastră motiv de a vă părăsi consoarta?
   — Unele lucruri nu se uită, explică sumbru domnul Văduva.
   Moderatorul era înclinat să admită că da, într-adevăr, unele lucruri nu se uită. La o masă dintre cele multe din salon, de unde Carmen şi Andrei plecaseră nu cu mult timp în urmă, Bruno se întoarse către noua sa parteneră: — Otilia, nu crezi că femeia asta merita o soartă mai bună? A avut ghinion cu acest neisprăvit al ei. — Se pare că totuşi ea l-a rugat s-o însoţească aici la Ţărmul Armoniei, îi răspunse Otilia. La care Bruno clătină din cap râzând resemnat: — Mda, complicate sunt căile Domnului!
   — Vrei să ne povesteşti, Carmen, ce s-a întâmplat atunci, cu mulţi ani în urmă, în relaţia ta cu Nestor?
   Moderatorul se depărtă doi paşi către marginea estradei, astfel ca doamna Văduva să rămână singură în centrul atenţiei, cu toate privire aţintite spre ea, ca şi cum s-ar fi aflat pe o scenă, într-un spot oval de lumină.
   — Era colegul meu de serviciu, începu ea. Lucram pe atunci la Ministerul Învăţământului. Nestor lucra într-un birou nu chiar alăturat ci la câteva uşi mai încolo, pe acelaşi coridor, şi era cu vreo doi ani mai mare ca mine, un an sau doi, nu-mi amintesc exact. Într-adevăr, Andrei nu ştia nimic de el. Nu i-am spus. Şi de fapt, ce puteam să-i spun? Că Nestor mă plăcea? Nu ştiu dacă mă plăcea. E-adevărat, am fost de mai multe ori împreună la bufetul ministerului, era pasionat de poezie, nu, nu scria el versuri, îmi recita din poeţii... mă rog, îi prefera pe clasici.
   — Şi te prefera şi pe tine, Carmen, nu-i aşa?
   — Oarecum. Nu pot să neg, dar...
   Gemi se întoarse într-un gest teatral către celălalt invitat de pe estradă:
   — Să vă aduc un scaun, domnule Văduva?
   — Putem să râdem, domnule Gemi, dar astea sunt lucruri pe care eu le aud pentru prima oară, răspunse Andrei fără să-i împărtăşească moderatorului entuziasmul.
   — Dar parcă ziceaţi, domnule Văduva, că eraţi la curent cu toate „faptele de trădare” ale soţiei dumneavoastră. Sau n-am înţeles eu bine?
   — Oricum, vă daţi seama, la întâlnirile ei n-am luat parte — la bufetul ministerului sau prin cine ştie ce alte locuri.
   — Aşa e, Carmen? se întoarse Gemi spre interlocutoarea sa, întrebător. Ai frecventat, împreună cu prietenul tău, multe alte locuri?
   — Important e, Gemi dragă, că oamenii pot să atingă un anumit grad de încredere unul într-altul. E nemaipomenit să existe o asemenea persoană, căreia să i te poţi destăinui... să ajungi să-i faci mărturisiri.
   — Ce fel de mărturisiri, Carmen?
   Doamna Văduva ezită, fu vizibil efortul ei de a-şi lua inima în dinţi:
   — După ceva timp Nestor mi-a mărturisit că are unele probleme cu femeile.
   — Ce spuneam! izbucni domnul Văduva. Astfel de lucruri nu se spun între oameni care abia se cunosc!
   — N-a spus nimeni că abia ne cunoşteam, dragă Andi, se apără Carmen. A fost o relaţie de prietenie. Nevinovată, până la urmă.
   — Cât de nevinovată, Carmen? o provocă Andrei. Te-ai dezbrăcat în faţa lui?
   — Andi, spuse Carmen fără să-şi ascundă dezamăgirea, când m-ai părăsit ai făcut-o în mare grabă. Şi la o vârstă când alţii s-au obişnuit de multă vreme cu o viaţă aşezată. Dar văd că tu eşti mereu pripit. Aşa ai fost toată viaţa. Poate că îndărătul a ceea ce mi s-a întâmplat mie atunci se ascunde ceva mult mai complicat.
   — Aici îţi dau dreptate, interveni Gemi. Mă văd nevoit să reamintesc încă o dată că noi, bărbaţii şi femeile, facem parte din specii diferite. Să ştiţi, doamnelor şi domnilor, vă anunţ pe toţi, n-am de gând să renunţ la ideea asta. Aşadar, mi se pare firesc să se ivească la tot pasul complicaţii. Nu ştiu dacă Doamna Zenobia îmi împărtăşeşte vederile — am s-o întreb cu prima ocazie —, dar se vede cu deplină claritate: chiar dacă avem nevoie unii de alţii, chiar dacă suntem condamnaţi să ne iubim, totuşi de foarte multe ori nu putem ocoli starea de conflict. Aşadar, dragă Carmen, ai de gând să-ţi duci istorisirea până la capăt? Dacă da, te invit să ne spui ce s-a întâmplat până la urmă.
   — Păi, n-ar mai fi prea multe de spus... Carmen ezită. — Da, m-am dezbrăcat. Am vrut să-l ajut pe Nestor, asta-i tot. M-am dezbrăcat în faţa lui... dar n-a fost de niciun folos.
   — Unde s-a întâmplat asta? Acasă la tine?
   — Nu. La el.
   — Apropo de locurile unde au ajuns! strigă ironic domnul Văduva.
   Gemi îl ignoră cu desăvârşite şi rămase întors spre Carmen.
   — Şi? Cum? Totul s-a oprit aici? N-a fost nicio urmare? se interesă el, fără să-şi ascundă indignarea.
   — N-a fost nicio urmare, spuse Carmen cu simplitate. Cu asta s-a terminat totul.
   — Nestor n-a fost în stare să aprecieze sacrificiul pe care ai fost gata să-l faci pentru el? Îl plâng, dragă Carmen. Şi totodată simt nevoia să mai adaug: niciodată bărbaţii nu sunt în stare să aprecieze sacrificiile femeilor!
   În salon se ridică un bărbat destul de tânăr şi vorbi cu voce sonoră, peste capetele celorlalţi:
   — Dacă-mi permiteţi, doamnă Văduva, sunt curios dacă ceea ce aţi făcut pentru tânărul acela a fost din pură generozitate. Adică n-aţi simţit nimic pentru el? Chiar nimic?
   Carmen stătu în cumpănă înainte de a răspunde, descurajată. Avea aerul că regretă jocul în care intrase.
   — Ba da. Mă emoţiona. Mai ales prin stângăcia lui. Şi prin neajutorarea lui.
   — Hai să-ţi dau un exemplu, Gemi, interveni impetuos domnul Colobreja de la masa sa, fără să se ridice. Vrei să-ţi dau un exemplu?
   — Un exemplu de ce? întrebă moderatorul.
   — Un exemplu de sacrificiu al femeilor.
   — Forţaţi nota, domnule Colobreja.
   — Cum adică, forţez nota?
   — Parcă ne-am luat adio de la intervenţiile publice. Bine, hai să trecem cu vederea. Care era exemplul?
   — Uite, de pildă o femeie a avut o aventură într-o dimineaţă, să zicem. Un bărbat pe care doar îl cunoştea până atunci i-a devenit amant. Aşa, ca să fiu pe linia compătimirii tale... şi a doamnelor din sală... Femeia aia trebuie să facă faţă unui moment greu din viaţa ei, atunci când trebuie să dea ochi cu soţul, când acesta se întoarce acasă, seara. El poate revede casa aşa cum a lăsat-o, aşa cum o ştie, dar nimica nu mai e cum a fost. Nevastă-sa musteşte de... viciu, înţelegi ce vreau să spun, Gemi dragă! Amantul nu mai e de faţă, habar n-are ce-i în sufletul femeii cu care el şi-a satisfăcut poftele. Ea e singură şi trebuie să se prefacă din răsputeri, pentru ca soţul încornorat să nu bage de seamă. Se pisiceşte mai mult decât în alte împrejurări pe lângă el, iar el, bietul, poate că se întreabă ce-i cu ea, dar nu-i sigur că e ceva schimbat, pune totul pe seama toanelor femeii. Dar noi ştim că ea a făcut un imens sacrificiu.
   — Dar ştiu că aveţi ceva imaginaţie, domnule Colobreja! Se vede că v-aţi gândit mult la ceea ce tocmai ne-aţi spus. Mă întreb când. Când v-aţi gândit? Probabil pe la începuturi. Fiindcă nu vă văd eu preocupat, mai recent, de soarta soţului încornorat şi de frământările amantei care i-a pus coarne... Din păcate, aici se încheie ziua de vineri. Vă mulţumesc ambilor, ţie, Carmen Văduva, şi dumneavoastră, domnule Văduva... Vă mulţumesc şi... ne mai vedem.
   În timp ce cei doi Văduva coborau de pe estradă, moderatorul se adresă tuturor invitaţilor din salon.
   — Cred că v-am ţinut destul. Urmează o noapte, sperăm liniştită, după care Doamna Zenobia, deşi nu este de faţă, are plăcerea să vă invite să vă petreceţi încă o zi, penultima, la hotelul Ţărmul Armoniei. Permiteţi-mi deci să mă retrag. Dar dumneavoastră puteţi să rămâneţi în continuare, să vă terminaţi consumaţia, să mai staţi, poate, de vorbă... dacă n-aţi stat destul. Doamna Zenobia şi agenţia AT, şi bineînţeles eu personal vă urăm Divorţ fericit!
   Gemi coborî de pe estradă, şi odată cu el cei mai mulţi din salon începură să se ridice de la mese. Era destul deocamdată. Mulţi se gândeau, poate, incitaţi de cele petrecute şi spuse în prezenţa tuturor invitaţilor, că le va veni şi lor rândul să-şi dezvăluie în următoarea seară avatarurile vieţii. Nu neapărat ca o terapie. Dar aici la Ţărmul Armoniei toate aveau şansa să apară — chiar şi în propriii lor ochi — într-o lumină nouă şi neobişnuită.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

„Atmosferă”, sau naraţiune?

La sfârşitul anilor patruzeci şi începutul anilor cinzeci, cărţile pe care le citeam, copil fiind, erau, vrând-nevrând, sovietice. Multe din ele — cu siguranţă prea multe. Printre altele, cumpăram cărticele ieftine, de ştiinţă popularizată, din care aflam că cei mai mari savanţi şi inventatori ai lumii au fost de fapt ruşi. Celelalte, cele de ficţiune, erau, în cea mai mare parte, cu şi despre pionieri — cei sovietici, desigur. E aproape de necrezut cât de multe mi-au rămas în amintire din acele cărticele moralizatoare, sortite uitării. N-am reţinut titluri şi nume de autori, cu excepţia unuia singur: Valentin Kataev. Ba chiar doi: şi I. Şur, care scria despre ştiinţă — ştiinţa sovietică atotbiruitoare.
   Într-una din acele cărţi — fără titlu şi fără autori — era vorba de un băiat care urma să-şi petreacă o parte din vacanţa de vară la bunici, într-un sat de stepă; băiatul era foarte nefericit din această pricină, fiindcă se aştepta să se plictisească acolo de moarte: ce putea să vadă şi ce putea să se întâmple într-un sat de stepă? Şi când colo, iată că eroul nostru are parte în acel sat de o mulţime de întâmplări palpitante. Singura pe care mi-o amintesc este cea legată de o furtună de vară, care se abate pe neaşteptate asupra satului, iar el, băiatul de la oraş, se vede în situaţia de a sări să le dea o mână de ajutor sătenilor, mă rog, colhoznicilor, care, în mare grabă, trebuie să pună la adăpost, acoperind cu prelate, recolta de grâu proaspăt cules... Într-o altă povestioară, din aceeaşi carte, cred, era vorba de o tabără unde are loc o întrecere pionierească: cine îşi sapă mai repede lotul repartizat pentru a fi cultivat. Eroul, ahtiat de victorie, recurge la un şiretlic: se scoală după ora stingerii şi vrea să ia avans lucrând la lotul său în timpul nopţii. Spre stupoarea sa însă — şi a celorlalţi — dimineaţă constată că, încurcând din cauza întunericului reperele ce delimitau loturile, a săpat pe lotul altui competitor.
   Îmi amintesc apoi de plăcerea cu care am citit o carte cu povestiri vânătoreşti. Tot de un autor sovietic, dar... Una din povestiri avea titlul Umb... sau poate era vorba o altă onomatopee asemenea, menită să redea zgomotul surd pe care îl produce o bulboană din apa unui râu adânc. Mai mult nu îmi amintesc din ea, decât că din întreaga povestire se degaja un mister tulburător... Într-o altă poveste de care îmi amintesc era vorba de o vânătoare de tigri, unul din participanţi fiind un trăgător de elită. Pe teren, având în cătare fiara care se tot apropie, ameninţătoare, vânătorul, cu calmul trăgătorului de elită, trage un foc, apoi un al doilea, urmat un al treilea. În zadar. Imperturbabilă, fiara continuă să se apropie. Să fi greşit ţinta, el, trăgătorul de elită? Tigrul face saltul final asupra vânătorului, pentru ca abia atunci să se prăbuşească mort peste şanţul în care acesta era adăpostit: toate cele trei gloanţe trase — constată după aceea tovarăşii de vânătoare — nimeriseră în trupul bestiei... În sfârşit, într-o a treia povestire pe care mi-o amintesc era vorba de un profesor care, aflat în vacanţă, vânează singur pe un ostrov îndepărtat. La un moment dat răsună o detunătură; de pe mal profesorul este zărit prăbuşindu-se. Este găsit cu fruntea străpunsă de o vergea de metal. Se porneşte imediat o anchetă criminalistică, însă se constată în final că nu există niciun asasin: vergeaua care îi străpunsese fruntea fusese cea cu care profesorul îşi curăţase puşca de vânătoare, şi care îi fusese proiectată în frunte de detonarea unui cartuş uitat pe ţeavă.

    Aceste amintiri despre lecturile mele vechi de mai multe decenii îmi reînvie în minte veşnica dilemă a abordării ficţiunii: atmosferă, sau naraţiune? Cuvinte sau fapte? Ştiu, mulţi ar răspunde: una nu o exclude pe cealaltă. Poate că aşa ar fi, dacă n-aş fi de fapt tentat să restrâng sfera faptelor la cele esenţiale: fapte memorabile şi, de ce nu, şocante. Faptul că mi-au rămas atât de viu întipărite în amintire repere narative din lecturi din vremea copilăriei l-aş putea atribui memoriei afective, dacă nu ar exista şi altele de dată mult mai recentă, aproape la fel de pregnante. Dino Buzzati (din care citez din memorie) se arăta dezamăgit de tentaţia multor scriitori de a scrie despre lucruri care nu au relevanţă pentru alţii, care — spune scriitorul italian — nu îi interesează decât pe ei înşişi. E adevărat, se spune: scrie despre ce ştii mai bine. Dar asta înseamnă să îndrăzneşti mai puţin. Poate prea puţin. Dând prioritate faptelor, neglijăm oare atmosfera? Nu sunt convins că trebuie să rezistăm tentaţiei de a crea atmosferă. Dar în definitiv, faptele pot genera prin ele însele atmosferă, mai mult, poate, decât podoabele stilistice. Şi cu siguranţă mai durabilă. Dovadă: lecturile mele din copilărie, din a căror amintire se recreează şi astăzi atmosfera ce m-a încântat cu atâţia ani în urmă.

Divorţ fericit! (11)*

   Capitolul 7 (2)

În clipa când se afla în faţa ei şi Elvira^** îi accepta invitaţia, domnul Colobreja era conştient că deja pierduse o bună parte din simpatia publicului, câştigată cu trudă pe estradă. Putea să-l numească public, nu-i aşa? O surprinse pe Elvira — care se aştepta la cu totul altceva — când, pe ringul de dans, începu prin a-i vorbi de scările de incendiu ale hotelului.
   — Azi-noapte n-am dormit prea bine. Printre altele m-am uitat pe fereastră afară şi am văzut că hotelul n-are scări de incendiu.
   — Şi de ce credeţi, îi replică Elvira, că asta e o chestiune care mă priveşte pe mine?
   — Am vrut doar să deschid discuţia, glumi el, galant. De fapt mă gândeam că scările de incendiu ajută la tot felul de escapade, inclusiv dintr-o cameră într-alta, care altfel n-ar fi posibile. Ca toate lucrurile pe lumea asta, fiecare lucru bun are şi un revers pervers!
   — Aveţi o imaginaţie bogată, îi făcu Elvira un compliment ironic. Văd că vă pricepeţi şi să versificaţi. Eu tocmai mă pregăteam să vă dau o explicaţie de ce cred eu că nu există la acest hotel scări exterioare de incendiu. Pentru că iernile pe aici presupun că sunt aspre şi practic toată iarna asemenea scări, care, din câte ştiu, sunt făcute din fier, ar fi acoperite cu chiciură. Şi deci ar fi un real pericol pentru cei ce s-ar încumeta să le folosească. Inclusiv pentru escapade, domnule Colobreja.
   Dansară câteva măsuri fără să-şi mai vorbească, şi domnul Colobreja savură sonorităţile nostalgice ale saxofonului. Asta i se vedea pe faţă.
   — Mă gândesc cu groază la ce prostie era să fac, spuse el când consideră că tăcuse destul.
   — Ce prostie, domnule Colobreja?
   — Era cât pe-aci să refuz invitaţia. Mă refer la invitaţia de a veni aici la Ţărmul Armoniei.
   Un moment, răsucindu-se în timpul dansului, Elvira îl zări pe Vadim. Aşezat în continuare la masă, o privea cu o fixitate mohorâtă.
   — De ce s-o refuzaţi, domnule Colobreja? se întoarse ea din nou spre partenerul de dans, acordându-i atenţia cuvenită.
   — Păi nu ştiam cine e individa aia, nu auzisem de ea. Doamna Zenobia, cică. Habar n-aveam de ea şi invitaţia ei, felul cum era formulată, nu-mi inspira deloc încredere.
   — Nu v-aţi gândit de la început că poate fi o... escapadă pentru dumneavoastră?
   Domnul Colobreja izbucni în râs. De la distanţă Vadim observă că era un pic mai scund decât Elvira, cu un deget sau două. Şi îl dispreţui din toată inima, ca de altfel şi mai înainte, în timp ce se dăduse în spectacol pe estradă.
   — Tocmai de aceea ziceam că era cât pe ce să fac o prostie. Dacă nu dădeam curs invitaţiei, nu aveam plăcerea să vă cunosc pe dumneavoastră.
   Pe jumătate atentă la spusele lui, Elvira se uită din nou la masa lor şi de astă dată îl văzu pe Vadim singur şi posomorât. Domnul Marinescu şi cu doamna Mircioiu dispăruseră; probabil se aflau şi ei undeva pe ringul de dans.
   — Vă aprindeţi uşor, domnule Colobreja, îi reproşă ea cu o voce incoloră.
   — Aveţi dreptate, doamnă Pascu.
   — Văd că ştiţi şi cum mă cheamă.
   — V-am remarcat încă de pe holul recepţiei, când v-aţi dus să vorbiţi cu recepţionerul, ieri după-amiază. Ziceam că aveţi dreptate: chestiile astea din trecut n-ar trebui să ne afecteze prea tare.
   — Nu vă pare rău că aţi lăsat-o pe Mihaela singură la masă? Sau şi ea e deja trecut?
   — Ce-aş putea să vă răspund? Din păcate, doamnă dragă, la vârsta mea nu te mai desparţi chiar aşa uşor de trecut. Dar nu v-am întrebat cum se face că şi dumneavoastră vă aflaţi aici. Aţi primit invitaţie? Sau partenerul dumneavoastră a primit.
   — Nu, eu am primit invitaţia.
   — Deci aveţi şi dumneavoastră un divorţ pe conştiinţă.
   — Nu unul, ci două. Dar dumneavoastră, domnule Colobreja, se pare că aveţi patru divorţuri pe conştiinţă.
   — E un fel de a spune, dragă doamnă. Eu nu am niciun divorţ pe conştiinţă. Şi ştiţi de ce? Pentru că niciodată n-am fost însurat cu patalama la mână. Dacă aţi fost atentă — şi nu mă îndoiesc că aţi fost — am spus acolo pe estradă că nu pun mare preţ pe acele certificate. Care certifică, ce? Dacă e să promiţi ceva, o faci în faţa lui Dumnezeu.
   — Dumneavoastră aţi promis de fiecare dată în faţa lui Dumnezeu?
   — Hm. Sesizez ironia dumneavoastră, doamnă Pascu. Dar, ştiţi, în faţa lui Dumnezeu promiţi numai ceea ce consideri că e foarte important.
   — Sunteţi credincios, domnule Colobreja?
   — Da, doamnă Pascu. Nu mă sfiesc să recunosc că sunt credincios. Profund credincios.
   — Constat că asta vă dă un sentiment de putere.
   — Ce vreţi să spuneţi?
   — Decideţi de unul singur ceea ce e foarte important şi ce nu e.
   — Dar cum aţi vrea? Să decidă alţii pentru mine?
   — Părinţii dumneavoastră au fost divorţaţi?
   — Părinţii mei? exclamă surprins domnul Colobreja. Dacă au fost divorţaţi? Doamne fereşte! Pe părinţii mei, cât au trăit nu că nu i-am auzit niciodată certându-se între ei, dar nici măcar adresându-şi vreun reproş. Domnul Colobreja râse hâtru: Asta vă ajută să vă susţineţi argumentaţia, presupun! Nu ştiu cum se face că, într-adevăr, fiind invitaţi la un sejur sub deviza „Divorţ fericit!”, nu facem decât să vorbim de divorţ. În afară de divorţ, mai există şi dragoste, dragă doamnă Pascu!
   — E tematica întâlnirii, domnule Colobreja. Trebuie să ne conformăm. De altfel, dincolo de orice obligaţie, mi se pare şi interesant.
   — Zău? Interesant? Ei bine, o să aveţi ocazia să vă expuneţi filozofia pe estrada lui Gemi! glumi el.
   — Îmi pare rău, domnule Colobreja, n-am să vă fac plăcerea asta?
   — Deci dacă vă invită Gemi, îl refuzaţi?
   — Da.
   — De ce? Aveţi emoţii să apăreţi în faţa publicului? Sau aveţi ceva de ascuns?
   — Un cadavru, domnule Colobreja, asta am de ascuns, rosti ea cu o limpezime rece.
   Domnul Colobreja se holbă la ea consternat şi încetă să-şi mişte picioarele. Faţa începu să i se zbârcească în încercarea de a o da pe zâmbet. Nu reuşi şi se întoarse fără voia sa la consternare.
   — Vânătăile de sub ochelari? încercă el, nesigur, să ghicească.
   — Am fost în legitimă apărare, îl anunţă ea. Aşa că nu vă faceţi griji. Poliţia n-o să vină să mă ia. Iar dacă dumneavoastră sunteţi sau nu în pericol, încă nu-mi dau seama.
   Deja nu mai dansau. Masa lor era acum goală: Vadim dispăruse şi el.

   — Apreciez gestul tău de a fi venit cu mine, îi spuse Carmen lui Andrei cu blândeţe obosită în glas. Dansau împreună pe ringul de dans. Şi fiindcă el nu-i răspunse, continuă: Azi-noapte ai fost la fel de tăcut. Să nu crezi că am avut sau că am vreo aşteptare. Ca să fiu sinceră, atunci când te-am invitat, în tren, nu credeam că ai să accepţi. Drăguţ din partea că ai venit totuşi. Andrei continua să tacă. — Nu te simţi obligat să stai tot timpul cu mine. Invită şi pe altcineva la dans dacă îţi face plăcere.
   — Nu mai vorbi prostii, Carmen, ripostă el ursuz. Bineînţeles că pot să invit pe oricine vreau. Nu trebuie să-ţi cer ţie voie. Dar la vârsta mea nu strică puţină decenţă.
   — Să înţeleg că la vârsta de cinzeci şi opt de ani n-a fost nevoie de prea multă decenţă.
   — E nevoie de decenţă la orice vârstă.
   — Te înţeleg, Andrei. Am fost furioasă la început, dar într-un an, doi, trei, mi-a trecut. Acum înţeleg că pentru tine a fost o şansă pe care n-aveai voie s-o ratezi. Aşa e?
   Carmen se uită în jur, la mesele cu veioze, văzu chelnerii aplecaţi pe lângă puţinele persoane rămase la mese, se uită la feţele celor din jurul ei, de pe ringul de dans, dintre care pe multe începea să le cunoască şi îşi spuse că poate făcuse o alegere bună acceptând invitaţia la Ţărmul Armoniei. Urma încă o zi plină, sâmbătă, şi ziua despărţirii, duminică, probabil după-amiază. Cine ştie câte se mai puteau întâmpla.
   — Şi când te-ai întors în ţară, Andi?
   — Acum doi ani.
   Carmen se simţea bună şi iertătoare şi totodată invadată de o curiozitate calmă şi inofensivă. Niciodată nu mai trăise aşa ceva. Era parcă un fel de magie.
   — Deci ai stat zece ani cu ea.
   — Nouă. Un an am mai zăbovit prin Louvain după ce ne-am despărţit.
   — Noi doi am fost împreună douăzeci şi nouă de ani. Cam mult, nu?... Laurenţiu te-a vizitat acolo. Am înţeles că o singură dată. Iar Mircea niciodată. Nu ştiu, poate s-a ferit să-mi spună mie.
   — Uneori copiii sunt mai moralişti decât părinţii.
   — Nu ne înţeleg, nu-i aşa? Nu înţeleg nevoia noastră de schimbare.
   — Da, Carmen, ai tot dreptul să fii ironică.
   Ea râse moale.
   — Spune-mi, Andi, tot tu ai fost acela care a părăsit-o? Sau ea te-a părăsit pe tine?
   — Văd că judeci în termeni de orgolii. Are vreo importanţă cine pe cine a părăsit? Parcă orgoliul era atributul bărbaţilor. Cel puţin aşa se pretinde.
   — Da, aşa e, orgoliul e atributul bărbaţilor... Spune-mi, Andi, ai avut în vedere stabilitatea?
   — Te referi la perioada cât noi doi am fost împreună?
   — Ar fi culmea să mă întorc cu gândul la ce a fost între noi doi. Ştiu foarte bine cum erai tu pe vremea aia.
   — Chiar ştii? Fiindcă eu nu sunt sigur că ştiu cum am fost.
   — Da, ai dreptate. Nu prea ştiu cum erai în realitate. Dacă ştiam, n-aş fi fost luată prin surprindere când ai venit să-mi spui că gata, ne despărţim.
   — Crede-mă, Carmen, că şi pentru mine a fost o surpriză.
   — Sper că n-ai să-mi spui că regreţi.
   Andrei avu o ezitare de câteva momente înainte de a-i răspunde:
   — Nu... Nu regret. Nu vreau să fiu fariseu.
   — Mă întrebam dacă ai avut în vedere stabilitatea cât ai fost cu... cea nouă.
   — Îi eviţi numele, nu? Ai o repulsie să i-l pronunţi.
   — Nu, nu i-l evit. Şi n-am nicio repulsie...
   — Nu, Carmen, nu m-am gândit la stabilitate. Nu în mod special. Cred că a fost aşa cum ai spus tu: era ultima mea şansă. Doar că aş mai adăuga: şansă să mai simt încă o dată în viaţă fiorul iubirii. Dacă nu îţi par cuvinte prea mari.
   — În gura ta, sunt într-adevăr cuvinte... neobişnuite. Dar, ce să spun, tu ştii mai bine. Şi acum crezi la fel?
   — Un eşec nu invalidează pasul care a dus la el. Nu neapărat.
   — Bravo, Andi! Bine spus! Asta înseamnă să fii optimist!
   — Ai de gând s-o ţii tot în ironii?
   — Bine, Andi. Vrei să ne întoarcem la masă şi să dăm comanda pentru seara asta?
   El nu-i răspunse; îi ocoli privirea întrebătoare aţintită spre el. Carmen zâmbi. Nu simţi nevoia să-şi ascundă mica satisfacţie:
   — Să înţeleg că îţi face totuşi plăcere să stăm un pic de vorbă?
   El continua să tacă în timp ce dansa ca un mecanism în ralanti, deşi Carmen îşi amintea că pe vremuri fusese un bun dansator. Şi cam asta era tot ce îşi amintea din trecutul lui — al lor. Îl simţea incapabil să refacă punţi, şi măcar dacă ar fi trebuit doar să le refacă; dar nu, punţile nu mai puteau fi refăcute pentru că nu mai existau; doar să reia totul de la zero. Dar ea? Carmen se întrebă dacă ea ar fi fost capabilă să reia totul de la început. Incapacitatea pe care o găsea în interiorul ei îi crea o stare a amară nostalgie. Îl întrebă pe Andrei ce ar face dacă ar fi pus în situaţia de a se confesa pe estrada lui Gemi.
   — Poate că aş putea lega câteva cuvinte, dacă n-aş avea încotro. Doar generalităţi. În niciun caz n-aş putea intra în detalii, aşa cum am văzut că a făcut cuplul ăla... am uitat cum ziceau că-i cheamă...
   — Marinescu, parcă. Şi doamna Mircioiu, îl ajută Carmen.
   — În niciun caz n-aş intra în amănunte.
   Carmen mai încercă un pas în adâncimea tabloului decolorat al trecutului lor, şi noi imagini îi veniră în minte. Andrei fusese sobru toată viaţa, la fel cum era şi acum. Dar sub scoarţa lui sobră se ascundea un împătimit al femeilor. La început nu făcuse legătura. Şi-l aminti pe Andrei în ziua aceea, cu ani în urmă, în tinereţea lor, când şedeau cu toţii la masă, ei doi şi oaspeţii lor, şi la un moment dat, nitam–nisam, Andrei îşi lăsase capul în poala Suzanei, de faţă cu Gelu, soţul ei. Care nu avusese nicio reacţie. Gestul se dorise a fi unul inocent şi chiar aşa îl şi luase Carmen la acel moment. Totuşi, mânată de curiozitate, urmărise cu coada ochiului expresia feţei Suzanei; nici măcar nu-l tachinase, ceea ce pe bună dreptate putuse părea suspect; i se năzărise că întrezăreşte pe faţa ei tentaţia cu greu înfrânată de a-şi lăsa mâna pe obrazul lui Andrei şi a-l mângâia. Cu siguranţă că asta ar fi făcut dacă ar fi fost numai între ei doi; cu toate că nu observase înainte de acel gest niciun semn de apropiere sau de familiaritate între cei doi. Da, asta era cu Andrei: nu ştia să reziste tentaţiilor. De bună seamă că asta se întâmplase şi cu Sanda; altfel nu se putea explica modul abrupt — şi brutal — în care îi adusese la cunoştinţă, cu doisprezece ani în urmă, hotărârea lui de a cere divorţul.

   Nimeni nu părea să fi observat ce se întâmplase în acea noapte. Pe nimeni dintre invitaţi nu auzise aducând în discuţie oprirea ambulanţei la intrarea în hotel; nici Gemi, pe estradă, nu suflase o vorbă despre incident. În loc să se obişnuiască treptat cu gândul că nu fusese decât un fapt banal şi că la oricare hotel din lume se putea întâmpla ca unui client sau poate cuiva din personalul hotelului să i se facă rău şi să fie nevoie să fie chemată salvarea, pe Vadim sosirea ambulanţei în toiul nopţii îl rodea tot mai tare. La un moment dat se ridică de la masă — că tot era el singur — şi se duse glonţ la biroul recepţiei, unde îi făcu semn recepţionerului să se apropie.
   — Spune-mi, te rog, am avut vreo urgenţă azi-noapte? îl întrebă.
   Recepţionerul îşi îngustă ochii.
   — Ce fel de urgenţă, domnule?
   — Păi, medicală, care alta! I s-a făcut cuiva rău şi a avut nevoie de îngrijiri medicale?
   — Nu, domnule, eu unul n-am cunoştinţă de un asemenea incident neplăcut. Dar de ce credeţi că s-a întâmplat azi-noapte aşa ceva la noi în hotel?
   — Pentru că la ora trei şi jumătate am văzut pe fereastră cum o ambulanţă a oprit la intrarea în hotel. Iar din ambulanţă au coborât doi indivizi în halate albe, un bărbat şi o femeie.
   Recepţionerul îşi luă o figură de-a dreptul speriată.
   — N-nu, domnule. Vă repet, nu am cunoştinţă de aşa ceva. Categoric, nu!
   — Poate ştie vreunul din colegii dumitale.
   — Nu, domnule. Sigur nu ştie niciunul din colegi. Dacă ştia, mi-ar fi spus şi mie negreşit, fiindcă eu sunt cel care eventual trebuie să dea explicaţii clienţilor, cum sunteţi dumneavoastră, domnule. Şi cele două persoane pe care spuneţi că le-aţi văzut coborând din ambulanţă, acel domn şi acea doamnă în halate albe, au intrat în hotel? Poate n-au intrat. Poate că au avut treabă doar în parcarea hotelului. Sau poate că cineva din parcare i-a chemat.
   — Cum să-i cheme, dacă ziceţi că în zonă nu avem semnal?
   — Aveţi dreptate, domnule, recunoscu spăsit recepţionerul. Nu aveau cum să-i cheme. Cine ştie, poate că n-au avut treabă cu nimeni de la hotel. N-am idee, domnule.
   — Ciudat. Sper că nu mă suspectezi că am avut o vedenie. Sau că am visat.
   — Departe de mine gândul să vă suspectez de aşa ceva, domnule. Dar mă gândesc că poate... I-aţi văzut cu ochii dumneavoastră intrând în hotel?
   — Fără doar şi poate.
   — Din camera dumneavoastră?
   — Absolut!
   — Vă rog să aveţi amabilitatea să-mi spuneţi ce cameră ocupaţi, domnule.
   — Da’ dracu’ mai ştie! Ce crezi că m-am uitat? M-am lăsat călăuzit de doamna Pascu, asta e, amice, dacă chiar vrei să-ţi spun tot!
   Recepţionerul îl privi cu atenţie.
   — Aaam înţelees, tărăgănă el cuvintele, în stilul profesioniştilor care au frecvent de-a face cu clienţii şi sunt educaţi să nu le pună nervii la încercare. În cazul ăsta, dumneavoastră staţi în camera 333. Păi dacă-i aşa, vă spun că n-aveaţi cum să le vedeţi pe acele persoane de care spuneţi intrând în hotel, pentru că din camera dumneavoastră... Daţi-mi voie să vă explic, preîntâmpină recepţionerul, cu calm, izbucnirea de mânie a lui Vadim... Pentru că din camera dumneavoastră nu se vede intrarea principală a hotelului.
   — Ei, cum dracu’ nu se vede! lăsă Vadim frâu liber enervării. I-am văzut cu ochii mei! Nu încerca să mă prosteşti!
   — Să vă spun ce-aţi văzut, domnule, îi explică politicos recepţionerul. Le-aţi văzut pe cele două persoane coborând din acel vehicul, mă rog, ambulanţă, şi îndreptându-se către intrare. Dar nu le-aţi văzut intrând, pentru că din camera dumneavoastră, vă repet, nu se vede propriu-zis uşa de intrare. Probabil că se vede corpul de clădire unde este intrarea, dar nu şi uşa.
   — Adică cei doi să fi mers până în apropierea uşii şi apoi s-o fi cotit într-o parte.
   — Exact, domnule. Orice este posibil. Daţi-mi voie să vă sugerez ceva. Întrebaţi-o pe doamna Pascu.
   — Pe naiba! Doamna Pascu dormea dusă.
   — Dormea, domnule?
   Lui Vadim i se păru că întrezăreşte în ochii tânărului recepţioner o licărire de ironie.
   — Nu-mi rămâne decât să vă urez să vă simţiţi bine în continuare la noi. Şi nu vă faceţi griji. Nimeni dintre onorabilii invitaţi ai doamnei Zenobia nu va avea de suferit. Divorţ fericit, domnule! Vă mai pot fi de folos cu ceva?

   Întorcându-se de la dans, Bruno se aşeză la masă în mare vervă odată cu Otilia, fără nicio intenţie să-şi ascundă dispoziţia neaşteptat de bună; cu atât mai mult cu cât prezenţa lui la Ţărmul Armoniei se datora întâmplării pure.
   — Fato, văd că ne potrivim la dans la fel de bine ca şi la... ştii tu! Întinse mâna după mapa cu meniul. — Ei, ia să vedem, ce mâncăm? Sper să n-o sărăcim pe doamna Zenobia dacă alegem ceva super! Apropo, primul lucru pe care am s-o întreb când o să apară aici în restaurant o să fie: Ia spuneţi, stimată doamnă, aveţi mulţi bani? Cam câţi bani aveţi, dacă nu-i un secret!
   — Indiferent câţi bani are, fu de părere Otilia, cred că-i o doamnă generoasă.
   — Da? Aşa crezi tu? Mă rog, s-ar putea să ai dreptate. Întrebarea mea e: cum se face că aruncă cu banii în dreapta şi-n stânga? Ce urmăreşte de fapt?
   Îşi ridică privirea şi îi zări pe comesenii lor Andrei şi Carmen Văduva pe ringul de dans.
   — Nu prea pare în formă astăzi amicul nostru. Se vede de la o poştă că n-a mai făcut sex de ceva vreme.
   — Zău? strigă ea înveselită. E chiar aşa de vizibil?
   — Pentru un expert! se împăună el glumind îngroşat.
   — Dar ea? se interesă Otilia.
   — Ea?... Cum o cheamă? Carmen, parcă aşa zicea... Nu prea ştiu ce să spun, fato. Sunt femei care se pricep să se ascundă destul de bine. Din fericire, tu nu faci parte din categoria asta. Dacă mă uit la tine, pot să ghicesc dintr-un foc că n-au trecut nici douăsprezece ore de când ai făcut sex!
   — Hai, nu te mai da mare! îl temperă ea, îmbujorându-se toată.
   — Ia uite la ea! insistă Bruno entuziasmat. Străluceşte toată! N-a mai rămas nici urmă de crisparea de ieri, când te-am cunoscut.
   — Crispată, eu? Sunt sigură că ţi s-a părut. Poate doar prudentă, cum sunt de obicei.
   — Şi la ce ţi-a folosit prudenţa? atacă el, jubilând.
   Brusc, trecu la ipostaza sa modestă.
   — Mă uit la amicii ăştia ai noştri. Dacă voi femeile ştiţi să vă ascundeţi, la bărbaţi în schimb sare în ochi. În lipsa sexului, unii devin flecari, aruncă în joc puhoaie de cuvinte, doar-doar n-o aduce nimeni vorba de sex. Un fel de megalomanie a cuvintelor, asta se întâmplă. Şi totul ca să ascundă faptul că nu li s-a mai sculat de mult. Dar eu îi citesc dintr-o ochire. Alţii devin duşmani ai sexului. Se-ntâmplă şi aşa. Duşmani înverşunaţi. Mormăie şi bombăne, moralişti nevoie mare. Şi pe ăştia îi miros la fel de uşor.
   — Mai bine vezi ce faci cu meniul ăla! îl apostrofă Otilia. Hotărăşte-te.
   — Bărbaţii nu ştiu să se ascundă, repetă Bruno.
   — Asta-i adevărat, confirmă Otilia.
   Carmen şi Andrei tocmai se întorceau la masă venind de pe ringul de dans.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
^**Am schimbat numele personajului Amalia în Elvira.

Divorţ fericit! (10)*

   Capitolul 7 (1)

Gemi se urcă într-un avânt pe estradă. Mulţi îl considerau încă tânăr. Şi chiar era: depinde doar de tine să te păstrezi tânăr la patruzeci şi cinci de ani. Se prezenta în faţa lor la fel de entuziasm ca şi la prima întâlnire.
   — Aşa-i că v-aţi păstrat locurile de aseară? îi întreabă pe toţi din salon. Ştiu din experienţă că aşa se întâmplă de cele mai multe ori. Oamenii se ataşează foarte repede unul de altul. Şi poate că nu-i vorba numaidecât de sentimente aici. Dar se obişnuiesc unul cu altul, asta-i sigur. La fel şi în căsnicie, nu credeţi? Este ceva rău în asta? Dacă mă întrebaţi, v-o spun cu toată sinceritatea: habar n-am! Să mă bateţi, şi nu am habar. Urmează să mă conving în următoarea mea căsnicie!
   Lumea din salon îi aprecia verva şi râdea.
    — Doamnelor şi domnilor, iată-ne deci în a doua seară! Mai avem seara de sâmbătă... cine mai apucă! glumi el, stârnind un nou cor de râsete. — Rezistaţi, nu? Sunteţi hotărâţi să rezistaţi? Mai mult decât în căsniciile pe care le-aţi ratat?
   La una din mese, o doamnă încă tânără se aplecă spre însoţitorul ei cu destui ani mai în vârstă şi i se adresă în şoaptă, cu o figură gravă care contrasta izbitor cu veselia generală: — Mie nu mi se pare că-i motiv glumă!... Însoţitorul mai în vârstă, care, încercând să-i fie pe plac, se vedea clar că se desprinde cu greu de atmosfera salonului, îi adresă un îndemn discret la răbdare răspunzându-i tot în şoaptă: — Hai să nu ne grăbim, iubito, stai să vedem... În treacăt fie zis, comesenii celor doi şi mai ales ea — o vârstnică — urmări cu interes nedisimulat acel schimb de replici şi, ca orice persoană clevetitoare, se aplecă la urechea consortului ei, căruia îi transmise remarca sa răutăcioasă: — Ce să facă bietul om dacă şi-a luat una aşa de tinerică! Dacă nu zice ca ea, îi dă papucii pe loc!
   — Ştiu că vă dezamăgesc, spuse moderatorul, dar Doamna Zenobia nu poate să vină nici astăzi. Un cor de murmure dezamăgite se ridică de la toate mesele. Gemi făcu un gest de regret şi zâmbi cu înţelegere. — E prinsă şi astăzi cu nişte treburi urgente, îmi pare rău. Dar vă promit! Vă promit că în cel mai rău caz în cursul zilei de duminică, până la plecare, va fi în mijlocul dumneavoastră şi ne vom bucura cu toţii de prezenţa domniei-sale.
   Chelnerii încă nu începuseră să ia comenzile. Unul dintre invitaţi, un tip destul de tânăr, cu alură de angajat la o multinaţională, se ridică la o masă cu intenţia să se adreseze moderatorului. Gemi îl observă numaidecât şi se opri din discurs.
   — Doriţi să urcaţi pe estradă?
   Tânărul negă cu vehemenţă.
   — Voiam să ştiu doar de ce n-am găsit televizor în cameră. Nici televizor, nici radio. E o întâmplare, sau...?
   Voci de la alte mese — multe voci — i se alăturară plângându-se de acelaşi lucru: n-aveau televizor în cameră. Unde s-a mai pomenit hotel de cinci stele fără televizor în cameră!
   — M-aţi întrebat dacă e o întâmplare că n-aveţi televizor în cameră. Cum vă numiţi, stimate domn? Vă întreb de nume doar aşa, fiindcă e o bună ocazie să ne cunoaştem, nu din alt motiv.
   — Da, mă rog... răspunse tânărul, poate că e într-adevăr o ocazie. Numele meu este Ştreza. Cristian Ştreza.
   — Mă bucur să vă pot răspunde, domnule Ştreza. Răspunsul este: nu, nu-i o întâmplare. După cum aţi fost anunţaţi, aici la Ţărmul Armoniei nu puteţi folosi nici telefoanele mobile. Doamna Zenobia s-a gândit că lumea noastră a celor de faţă e mult mai interesantă decât lumea largă unde ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Aşa că vă roagă — prin mine! — să fiţi de acord să lăsăm la o parte orice contact cu lumea noastră cea banală, de toate zilele, şi, timp de patru zile — doar patru! — să trăim într-o lume mai bună şi mai dreaptă.
   — Adică cum, mai dreaptă? îl întrebă în şoaptă, contrariată, tânăra invitată pe mult mai vârstnicul ei însoţitor, care negreşit i-ar fi putut fi tată, apropiindu-se cu gura de urechea acestuia. Bărbatul ridică din umeri îngăduitor şi neputincios în acelaşi timp şi îi răspunse cu voce coborâtă dar fără să se ferească prea mult de comesenii săi: — Nu ştiu, iubito, o să vedem.
   Hotărârea luată de doamna Zenobia, de care luară cunoştinţă din gura moderatorului, privitor la absenţa televizoarelor din camere, stârni murmure în sală; chestiunea e că nu toate murmurele erau de dezaprobare — unii, nu puţini, chiar se săturaseră de lumea convenţională în care îşi duseseră traiul practic toată viaţa; ceea ce lui Gemi nu-i scăpă.
   — Nu duceţi dorul televiziunilor, dragii mei. Acolo vi se prezintă o lume fabricată. Sau prefabricată, dacă vreţi. Nimic nu mai este autentic în lumea pe care o prezintă televiziunile. Totul este subordonat sexului şi banilor. A! să nu uit: şi rating-ului! Mai ales rating-ului! Daţi-mi voie să nu vă dau amănunte din experienţa mea personală cu televiziunile. Doar atât vă spun: de câte ori am ajuns în studioul unei televiziuni, am fost întrebat ce părere am despre modă, despre timpul liber, despre distracţii, despre... îngăduiţi-mi să folosesc un cuvânt neacademic — despre gagici! Scuze! Scuze!... Nimeni nu s-a arătat interesat de părerea mea despre relaţiile din sânul cuplurilor. În care, în treacăt fie zis, sunt specializat! Sau despre compromisurile pe care le cere un mariaj care ţinteşte departe, despre solidaritatea dintre oameni... Le-aş fi răspuns aşa, dacă m-ar fi întrebat: ce solidaritate? Unde aţi mai pomenit voi în ultimele, să zicem cinci decenii, de solidaritate? Unde aţi mai auzit de... A! vă rog să nu-mi spuneţi că am devenit patetic! De obicei nu mă ţine mult! Şi încă ceva, doamnelor şi domnilor: să nu cumva să-i spuneţi Doamnei Zenobia că am dat distracţia pe vorbe mari! Vorbele mari nu intră în termenii contractului pe care îl am cu agenţia de turism AT şi cu doamna Zenobia personal!
   — Îmi daţi voie să vă contrazic?
   Toate privirile se îndreptară spre tipul în vârstă, cel cu pete de bătrâneţe pe tâmplă. Câţiva, printre care şi domnul Văduva, recunoscură în el pe domnul care îşi completa conştiincios formularul de cazare în holul recepţiei, în după-amiaza sosirii, scriind de zor, cu o expresie de concentrare pe faţă. Alţii îl remarcaseră aşezat la o masă foarte apropiată de estradă, în compania unei june cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai tânără, spilcuit, la gât cu o lavalieră albastră cu buline albe. O figură plină de farmec, cu ochii un pic oblici, în care licăreau luminiţele seducţiilor trecute şi poate şi a celei prezente. Sau a celor prezente.
   Gemi îl întâmpină plin de entuziasm şi făcu un gest larg cu braţul, invitându-l pe estradă.
   — Vă rog să mă contraziceţi, domnule! Vă rog. Abia aştept!
   Bătrânul spilcuit păşi pe estradă şi urcă cele două trepte cu o degajare maximă, de parcă asta ar fi făcut toată viaţa: ar fi urcat pe tot felul de estrade, în faţa publicului.
   — Vreau să-ţi povestesc o întâmplare, domnule. O întâmplare din copilăria mea, acum... hăt, acum mulţi ani.
   — Nu vreţi să ne spuneţi mai întâi numele dumneavoastră, domnule? îl întrerupse moderatorul.
   — Eram sigur că îl ştii! replică cel abia urcat pe estradă.
   — Domnule, suntem un hotel pierdut în creierul munţilor. Eu personal da, vă cunosc. Dar pe de altă parte mă tem că notorietatea dumneavoastră încă n-a ajuns până la toţi invitaţii noştri! îl ironiză Gemi.
   — Eram sigur că aveţi listele până la cele mai mici detalii. Listele cu toţi participanţii, nu?
   — Exageraţi, domnule. Evident că Doamna Zenobia are listele. Altfel, n-ar fi ştiut unde să trimită invitaţiile. Logic, nu? Dar, dacă aţi fost atent aseară, v-am spus că eu nu sunt decât un colaborator ocazional al hotelului şi al agenţiei de turism AT. Ne spuneţi, vă rog, numele dumneavoastră?
   — Sigur, de ce nu. N-am nimic de ascuns.
   — Tocmai!
   — Numele meu este Maxim Colobreja.
   — Foarte bine, domnule Colobreja, vă ascultăm.
   — Mi-am amintit de o întâmplare din copilărie. De fapt, nu una, ci mai multe. Ştiţi, eu, la vârsta mea, am apucat vremurile când lumea se ducea la cinematograf. Filmele veneau în nişte casete, uite-aşa de mari, de tinichea. Iar înăuntru, filmul era pe o peliculă de celuloid. Hm! Pe tinerii din ziua de azi ar putea să-i umfle şi râsul!... Domnul Colobreja îşi roti privirea în jur... Noroc că în sala asta nu prea sunt tineri! Ei bine, vă daţi seama, pelicula, fiind de celuloid, putea foarte uşor să se deterioreze. Nu vă mai spun de câte ori s-a întâmplat să ia şi foc! Personal, cunosc cel puţin trei cazuri care s-au transformat în adevărate tragedii. Operatorul a sărit din cabina lui, care de obicei se afla la etaj, şi a murit. Sau un caz când sala întreagă a fost cuprinsă de flăcări...
   — Domnule Colobreja, sper că nu vreţi să ne stricaţi seara descriindu-ne grozăviile la care aţi asistat cu nu ştiu câţi ani în urmă!
   — Nu, nici vorbă. Mă refeream la fragilitatea peliculei. Bineînţeles că la incendiu nu se ajungea decât în cazuri rarisime. De cele mai multe ori nu surveneau decât mici incidente. În toiul filmului se întâmpla ca personajele să amuţească! Toată lumea le vedea pe ecran mişcându-şi buzele, gesticulând, dar nu se mai auzea nimica. Toată sala începea să tropăie, să huiduiască, să strige: „Sonoru’! Sonoru’!” Se crea un adevărat vacarm, care nu înceta decât în clipa când defecţiunea era remediată. Sau se întâmpla să se rupă filmul. Ruperea era ea însăşi un spectacol. Cel puţin pentru mine. Acele litere şi acele cifre fără nicio noimă care se succedau cu viteză ameţitoare pe ecran înainte ca ecranul să rămână gol. Da, un adevărat spectacol! Doar că lumea de obicei nu gusta asta. Şi, cum v-am spus, tropăia şi striga de mama focului! Vreau să spun lumea reacţiona, chiar cu vehemenţă, era solidară. Adică nimeni nu sărea în apărarea vinovaţilor şi a indolenţilor. Toată lumea dorea ca totul să meargă ca pe roate. Nu cred că avem motive să blamăm acea lume şi să ne iluzionăm că suntem noi în stare să construim una mai bună aici, la Ţărmul Armoniei.
   — Vorbeaţi de o lume solidară? Poate. O lume solidară pentru o cauză minoră, domnule Colobreja, nu credeţi?
   — Solidaritatea-i solidaritate. Nu ştiu dacă solidaritatea e mai puţin meritorie dacă se manifestă pentru o cauză aşa-zis minoră.
   — Divorţul cum e, domnule Colobreja? O cauză minoră sau una majoră?
   — Gemi dragă... îmi dai voie să-ţi spun aşa, având în vedere că sunt mult mai în vârstă decât tine?
   — Cum să nu, domnule Colobreja. Ia spuneţi, câţi ani aveţi?
   — N-am niciun motiv să ţin secret. Am şaptezeci şi doi, dragă Gemi.
   — Mulţi înainte! Deci cum rămâne cu divorţul?
   — Păi, dragă Gemi, n-am prea înţeles întrebarea? Cum adică dacă e o chestiune minoră sau majoră? Întâi şi-ntâi, divorţul e o chestiune personală. Nu văd ce amestec are solidaritatea!
   — Doamna Zenobia v-ar contrazice, sunt sigur. Din câte o cunosc, Doamna Zenobia ar fi de cu totul altă părere.
   — Treaba ei!
   În salon se crease un fel de încordare — o animozitate mocnită între grupul care în intimitatea lui îl susţinea pe domnul Colobreja, şi grupul care nu era de acord cu modul lui de abordare şi cu tonul său vehement.
   — Sunteţi cam revoluţionar, domnule Colobreja, observă fără patimă moderatorul. Aţi fi dispus, vă rog frumos, să ne spuneţi, aşa, ca să audă toată lumea, de ce vă aflaţi aici?
   — Pentru că m-a invitat patroana ta! ripostă prompt invitatul de pe estradă. Şi râse gros. De ce altceva?
   — Apropo! făcu Gemi o digresiune, abandonându-l pentru moment pe domnul Colobreja şi adresându-se mulţimii invitaţilor. Astăzi Doamna Zenobia vă invită la dans! Dintr-o clipă într-alta trebuie să sosească muzicanţii!
   Se ridică un Oo! prelung de încântare de la toate mesele şi domnul Colobreja fu uitat pentru câteva momente. Dar numai pentru câteva.
   — Aşadar, domnule Colobreja, se întoarse Gemi din nou către el, ce ziceţi, ne împărtăşiţi câteva dintre metodele dumneavoastră de seducţie? Aveţi, ca să zic aşa, o vastă experienţă, nu? Poate ne împărtăşeşte partenera dumneavoastră ultima metodă pe care aţi folosit-o.
   Toate privirile se îndreptară către masa de la care se ridicase domnul Colobreja — sau, hai să nu zicem toate, pentru că unele dintre cele mai îndepărtate nu reperaseră exact masa cu pricina şi deci bâjbâiră în căutarea „partenerei” vizate.
   — Sau poate nu e doar parteneră, domnule Colobreja? Poate vă e chiar soţie?
   — Personal, nu am niciun motiv să fac distincţie. Nu mi se pare că un petic de hârtie face diferenţa. Important e ca cei doi parteneri să se iubească.
   — Dumneavoastră la a câta iubire sunteţi, domnule Colobreja?
   Salonul participa trup şi suflet la acest dialog şi murmurele se ridicau în valuri de toate nuanţele, când aprobative, când de dezamăgire, când pline de entuziasm.
   — Eşti cam obrăznicuţ, Gemi. Dar, în sfârşit, trec peste asta. La a câta iubire, ai întrebat? Dumnezeu le mai ştie numărul!
   — Partenera dumneavoastră ar putea să ne spună ceva în privinţa asta?
   Cei ce cunoşteau locul de unde se ridicase invitatul pentru a se urca pe estradă o văzură pe însoţitoarea acestuia, la masă, alături de cei doi foşti sportivi între două vârste, o văzură timorată de a fi devenit centrul atenţiei şi arătând prin gesturi disperate împotrivirea de a participa la showul lui Gemi.
   — Las-o în pace pe iubita mea, Gemi dragă. Ea nu-i făcută să se dea în spectacol.
   — Dar măcar ne puteţi spune numele ei?
   — Mă rog, dacă ţii cu tot dinadinsul. Deşi nu văd cui i-ar fi de folos aici în salon. O cheamă Mihaela.
   — Mihaela, aha! Dar nu Colobreja, desigur.
   — Nu, nu Colobreja. Mihaela doar aspiră la acest nume!
   Moderatorul râse dezarmat.
   — Sunteţi un om celebru, domnule Colobreja.
   — Ei, pe dracu’! De unde ai mai scos-o şi pe-asta?
   — Aţi dat câteva interviuri prin ziare. Mă înşel eu?
   — Am dat, da, am dat câteva interviuri. Eu n-am ţinut cu tot dinadinsul, dar aproape că m-au obligat!
   — Şi despre ce aţi vorbit în interviuri?
   — Ei, aşa... diverse. Despre viaţă. Şi din viaţă. Despre ceea ce ni se dă cu generozitate şi noi ne căcăm pe ea, Gemi dragă!
   — Am citit că aţi declarat acolo că aţi avut patru neveste.
   — Ei... mă rog... e un fel de a spune. Ţi-am spus că nu dau doi bani pe certificate.
   — „Arta părăsirii”! Asta vă spune ceva?
   — Da, parcă mi-amintesc că aşa au intitulat unul din interviuri. Jurnalişti căcăcioşi! Trebuia să-i dau în judecată. Dar nu m-am îndurat. Şi ştii de ce, Gemi dragă? Fiindcă am suflet bun!
   — Îmi daţi voie să citez ceva?... Moderatorul scoase din buzunar un petic de hârtie şi citi: „Cu femeia nu trebuie să fii brutal niciodată...” Într-adevăr, domnule Colobreja, sunteţi un suflet numai bun de pus pe rană!... — Nu-i aşa! strecură bătrânul cu lavalieră, satisfăcut... — Citez în continuare, continuă moderatorul: „Dacă te desparţi de o femeie, eu n-o să zic ca-n Vechiul Testament, «Dă-i carte la mână». Eu spun doar: N-o face să sufere. Nu-i spui niciodată femeii de care te desparţi: Gata, nu vreau să mai aud de tine! Nu. Trebuie s-o faci să înţeleagă ea singură că a sosit ora despărţirii. Iar dacă înţelege mai greu, îi dai o mână de ajutor.” „Cum?” întreabă ziaristul. Iar dumneavoastră ce îi răspundeţi? Citez din nou: „Începi să te porţi cu ea rece, tot mai rece, tot mai distant. Nu se poate ca până la urmă să nu înţeleagă.” Ziaristul vă întreagă: „Şi dacă totuşi nu înţelege?” La care dumneavoastră îi răspundeţi: „Ei, atunci e nevoie de acţiuni mai energice!”... A fost nevoie în viaţa dumneavoastră, domnule Colobreja, de multe astfel de acţiuni energice?
   — Femeile sunt mai puţin orgolioase decât bărbaţii, dragă Gemi, răspunse domnul Colobreja. În privinţa asta înţeleg mai uşor. Dar nu sunt nici femeile lipsite de orgoliu. Mi s-a întâmplat o dată ca una din ele, după ce am trecut la acţiuni mai... energice, cum spuneam, să-mi zică de la obraz: Şi cu orgoliul meu cum rămâne?
   Deja de o bucată de timp chelnerii începuseră să ia comenzile la mese. De bună seamă, Gemi ştia când să se oprească. Îi mai spuse invitatului său, glumind în continuare:
   — Bine, domnule Colobreja, vă rog să faceţi un raport complet despre „arta despărţirii” şi să-l lăsaţi la recepţie! Am să-l transmit doamnei Zenobia! Vă las să... dar iată-i şi pe muzicanţi!... Vă las deci s-o invitaţi la un tangou pe partenera dumneavoastră. Şi vă rog să nu fiţi încă rece cu ea! Îmi promiteţi?
   Se întoarse către mulţimea de invitaţi şi spuse:
   — Doamnelor şi domnilor, mai avem multe de pus la cale. Am să revin după ce veţi fi deja obosiţi de dans. Dar nu obosiţi şi de discuţiile noastre. Vă urez deci: Divorţ fericit!
   Domnul Colobreja coborî de pe estradă foarte bine dispus. Nici nu mai trecu pe la masa lui, unde Mihaela îl aştepta emoţionată, ci se duse ţintit la o altă masă, unde, nici una, nici două, fără să o întrebe cine îi era partenerul, o invită la dans pe Amalia.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru